Șofatul în vremea holerei la cap

În general, atunci cînd vine vorba despre cele publice – dar nu numai – preferǎm sǎ discutǎm despre disfuncționalitǎți, despre ce nu merge mai degrabǎ decît despre ce merge.

Combustibilul motivațional, fundamentul psihologic pentru asemenea tendințǎ are atît o laturǎ generalǎ, biologic-adaptativǎ sǎ-i spunem, înruditǎ cu cea care ne face sǎ ne concentrǎm mai degrabǎ pe primejdie și pe sursele sale – de unde sare tigrul? de unde ne încolǎcește pitonul? – decît pe cele ce merg bine, cît și una particularǎ, culturalǎ, regionalǎ, de osîrdie balcanico-latinǎ într-ale exageratului întru vǎicǎrealǎ. Mai puțin funcțional, dar la fel de persistent comportament.

Aplicat la variile domenii ale vieții noastre cotidiene, vǎicǎritul se muleazǎ pe subiect. Cînd vine vorba despre trafic și despre șofat, de exemplu – tema pe care v-o propun s-o discutǎm astǎzi – mai toți gǎsim repede motive de rostogolit ochii peste cap și de plescǎit limba întru indignare și țîfnǎ și exasperare.

Prea multe mașini, drumuri prea proaste, șoferi prea bezmetici, prea sǎlbatici, prea puțin civilizați, prea puține locuri de parcare, praf prea mult, zgomot prea mult, prea multe jipane conduse de țopîrlani patibular-grobieni ori, din contrǎ, prea multe rable de mașini de care occidentalii nici nu mai vor sǎ audǎ, mulțumiți fiind sǎ mai scoatǎ un reziduu de ban șmecher din vînzarea lor spre acest cimitir de mașini numit Europa de Est.

Stai cǎ mai sînt: mecanici prea rǎi, prea șulfe, prea puțin pricepuți, prea înceți, aștepți cu mașina în service de-ți vine acru, societǎți de asigurǎri cîinoase, care iau și pielea de pe tine, polițiști corupți sau prea exigenți și chițibușari, care vor cu tot dinadinsul sǎ te înfunde, reguli de circulație tîmpite, inadecvate, semne de circulație ascunse de vegetația care ǎștia de la Primǎrie nu catadicsesc s-o tundǎ, e de groazǎ, dom’le, sînt niște criminali, așa nu se mai poate, unde o sǎ ajungem în halul ǎsta?

Ce mai: peste tot e numa’ o angoasǎ și o jale și un suspin și un pre-infarct miocardic de-abia de-abia ținut în frîu. Rapița, coane Fǎnicǎ! Apocalipsa, maicǎ! Cremenalu! Sǎriți, fugiți, ne mǎnîncǎ, vai vǎleu, Joițico, zǎu dacǎ nu mǎ ia de inimǎ, soro! Așa nu se mai poate, ar trebui o dictaturǎ ca-n Rusia, ce bine era pe vremuri, cînd nu erau mașini, ehe, ce bun era Trabantul, nu tîmpeniile astea de acum.

Pot continua în vîna asta, dar nu vreau. Caragiale ar fi fǎcut fie din nou carierǎ, fie s-ar fi scîrbit din nou și s-ar fi apucat iar sǎ vînzǎ bere și bragǎ și sǎ fugǎ în Berlin, la plictisitorii ǎia de nemți.

Cînd, de fapt, eu vǎ propun sǎ vǎ uitați cu ochi proaspeți și curați, de antropolog cǎzut de pe Marte, și sǎ scuturați un pic din cap și sǎ vǎ dați seama cǎ ușor-ușor, traficul și comportamentul la volan în Republica noastrǎ Istericǎ Rromânia s-a îmbunǎtǎțit considerabil.

Și în zilele noastre mai avem parte de șoferi bezmetici, de accidente cauzate de dobitoci, de intenși, de iresponsabili ori de nepricepuți. Și azi mor în fiecare zi oameni pe asfalt, de-i vedem la știrile cu sînge.

Dar spre deosebire de anii de început ai experienței noastre automobilistice post-decembriste, azi mult mai multǎ lume merge cu mașina, de mult mai mult timp, și au avut vreme sǎ se

---

Spunînd acestea, Turambar își coboarǎ obosit pleoapele
și vǎ invitǎ sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare





. Citeste tot...

Ecologismul la români, aceastǎ mare pǎcǎlealǎ ipocritǎ

Pînǎ zilele trecute, tot treceam dimineața, în drum spre grǎdinița Andrei, fata noastrǎ cea micǎ, pe lîngǎ o tufǎ de mǎceș crescutǎ în fața unuia din blocurile vecine. Primǎvara înflorea, iarna era plinǎ de vrǎbiuțe zgribulite. Deja ne învǎțasem cu prezența sa, fǎceam glume despre “sufrageria” și “bucǎtǎria” vrǎbiuțelor și le numǎram dimineața. Tufa crescuse rotundǎ, mare, sǎnǎtoasǎ, o bucurie pentru ochi.

Alaltǎieri ne-am trezit cǎ au ras-o, împreunǎ cu alte tufe dimprejur, pe care încet-încet le învǎțasem și pe acelea: o tufǎ de forsiția lîngǎ, mai încolo un gherghin, un pǎr sǎlbatic, un pui de paltin. Nu știu cine, fie locatarii blocului respectiv, fie lucrǎtorii de la spații verzi au intrat în ele și le-au ciumpǎgit oribil, tǎindu-le de la 15 cm deasupra solului. Nici nu le-au ras cum trebuie, nici nu le-au lǎsat. Doar le-au schilodit. Crengile le-au lǎsat la locul crimei. Vrǎbiile, cǎci deja s-a fǎcut din nou frig afarǎ și vrǎbiile au apǎrut din nou la “sufrageria” și “bucǎtǎria” lor, stau acum zgribulite pe sol, printre crengile deja veștejite.

Și dincolo de furia de copacofil pus în fața încǎ unei nemernicii, mi-am (re)adus aminte de cel puțin douǎ aspecte specifice acestui popor, de care încet încet mi-am dat seama din multe experiențe de-astea triste. E vorba de ipocrizie și de disprețul fațǎ de naturǎ.

Despre ipocrizie multe n-ar fi de spus ce n-au fost deja spuse. Sîntem un popor care una spunem și alta facem. Semnalizǎm stînga și o facem la dreapta, facem ce zice popa, nu ce face popa, pupǎ-l în bot și papǎ-i tot, tu zi ca el și fǎ ca tine. Destule “perle de înțelepciune popularǎ” care sintetizeazǎ o fire construitǎ de-a lungul multor secole de stat slugǎ la alții: turci, habsburgi, ruși. Nu mai mǎ obosesc sǎ le rostogolesc. Veți zice cǎ vehiculez stereotipuri. Așa o fi...

Despre cealaltǎ fațetǎ a românului vreau sǎ vorbesc azi. Despre

Spunînd acestea, Turambar își coborî sfios pleoapele și vǎ invitǎ
sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare Citeste tot...

Mǎmǎliga vrajbei noastre, A.D. 2011

MOTTO
Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat
Prin soarele lui York, în toi de varǎ;
Iar norii toți, ce casa ne-o striveau
Sînt îngropați în sînu-adînc al mǎrii.
Purtǎm pe frunți cununi de biruințǎ,
Din ciunte arme am fǎcut trofeu,
Din aspre trîmbiți, vesele taifasuri,
Din marș rǎzboinic, pas suav de danț.
Richard al III-lea, actul 1, scena 1

* * *

Sau, adaptat pentru zilele noastre:

Azi mǎmǎliga vrajbei noastre a explodat
Prin declararea CNP-ului, în toi de toamnǎ;
Iar toți recenzorii ce-n casǎ nǎvǎleau
Sînt îngropați în beci, adînc, la INS.
Purtǎm pe frunți pecetea codului de bare,
Din chestionare am fǎcut trofeu,
Din aspre trîmbiți, vesele talk-showuri
Din marș rǎzboinic, pas suav de trîntǎ.
Recensǎmînt al III-lea, actul 13, scena 666

* * *

În general, tema recensǎmîntului a generat discuții critice în spațiul public în ultimele douǎ sǎptǎmîni.

Acestea au venit din varii surse. Mai întîi dinspre zona politicǎ. Opoziția a mirosit sînge și a sǎrit imediat pe subiect, avînd tot interesul sǎ exploateze vulnerabilitatea oferitǎ pe tavǎ: administrarea deficitarǎ a recensǎmîntului cît și proasta sa prezentare cǎtre public. S-au identificat niște elemente care au avut prizǎ: CNP-ul, capul gospodǎriei, întrebǎrile legate de sǎnǎtate, și s-a profitat pentru a se lovi în putere ca într-un sac de box. Și le-a dat cît n-au putut duce, cu sprijinul deloc dezinteresat al mass media.

Altǎ sursǎ de contestare a venit dinspre partea societǎții civile. E drept cǎ o bunǎ parte a acesteia este posibil sǎ fi fost catalizatǎ de mesajele de contestare politicǎ, însǎ este cert cǎ a existat și o componentǎ autonomǎ, cu existența și virulența sa bașca separat. Fie dinspre libertarienii care s-au bǎșicat la adresa gestionǎrii informațiilor de identificare (tot CNP-ul), fie dinspre minoritǎți etnice, religioase sau non-religioase care au considerat cǎ declararea apartenenței etnice ori religioase poate duce la concluzii statistice defavorabile interesului lor de grup. Secuii, ungurii, ateii, neo-protestanții, ortodocșii habotnici, mai toți au avut și ei ceva supǎrǎri la adresa unor întrebǎri din chestionarul de recensǎmînt.

Alte teme cǎlǎrite de șucǎrul public au fost maniera de formulare a unor întrebǎri, maniera de aplicare, respectiv de completare a chestionarelor de cǎtre recenzori, y compris calitatea instruirii acestora, viteza și completitudinea realizǎrii recensǎmîntului fațǎ de perioada promisǎ 20-30 octombrie, maniera în care s-a gestionat componenta de comunicare a acestui eveniment, felul în care au fost introduși mai pe șestache în cercetarea teoretic exhaustivǎ a unor categorii sociale ce țin de domeniul securitǎții naționale, motivarea sincronizǎrii structurii chestionarului cu alte chestionare europene, prestația publicǎ a reprezentanților INS, administrarea bugetului alocat acestui eveniment, ajungîndu-se pînǎ la contestarea utilitǎții recensǎmîntului în sine.

Ce mai, a fost mǎcel curat. De mult timp n-am mai asistat la un asemenea act de decimare comunicaționalǎ, de ciopîrțire în spațiul public, de hǎcuire con molto gusto și cu repetir. Au dat în ei din toate pǎrțile, i-au împușcat din toate pozițiile, i-au belit ciopîrțit hǎcuit feștelit mermelit zdrențuit pǎruit și boscorodit pînǎ cînd sǎracul comisar Moldovan a pus resemnat mîinile pe piept și a șoptit, alb la fațǎ ca pagina de chestionar necompletat: un fleac, m-au ciuruit...

Însǎ dincolo de descrierea cu multǎ culoare a tot acestui holocaust plin de sînge de funcționari publici pe pereți, de zici cǎ sîntem în filmele lui Ruggero Deodato, ce mi se pare mai important este sǎ scoatem în evidențǎ o cauzǎ latentǎ fǎrǎ de care tot acest mǎcel n-ar fi fost posibil.

Este vorba despre ceea ce Gilles Lipovetsky definea în

Spunînd acestea, Turambar își coborî sfios pleoapele și vǎ invitǎ
sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare

Citeste tot...

Platanii, acești sanitari ai otrǎvii istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapeazǎ cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populeazǎ orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajǎ, dar pleznind de sǎnǎtate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintǎ deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecǎtorilor și mașinilor și clǎdirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crǎci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clǎdiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacǎ dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sǎlbateci și despletiți și neatinși de fierǎstrǎu cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplǎ: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentǎ și capitalistǎ și prosperǎ și arogantǎ și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintǎ un marker inconfundabil al dezvoltǎrii și bunǎstǎrii și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales dupǎ blestemǎțiile celui de-al doilea rǎzboi mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastrǎ despre România, români, catastrofa cea perpetuǎ și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de pǎr în care tot trǎim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș - și credeți-mǎ, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtǎtor de frunzǎ prin tîrgul ǎsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimǎ.

Avem, ce-i drept, [...]

Spunînd acestea, Turambar își coborî sfios pleoapele și vǎ invitǎ
sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare

. Citeste tot...

America de sub osul frunții

Motto
Până atunci, toată lumea trebuie
să se scarpine individual –
aşa e legea, aşa e obiceiul
înainte de moarte. Nu stăruiţi,
nu se acordă nici o dispensă –
doar ciungii au nevoie să se scarpine
reciproc, cu botul sau cu picioarele ...
Geo Dumitrescu, Africa de sub frunte

* * *

Crescuse osul frunţii gros, opac,
o lespede de plumb pe care viscoleau,
ca în ţinutul Sphynkterland,
orori gazoase. Adică “spirit” -
dacă nu ceri prea mult
de la un biet supus
al sfântului Aneroid-Logoditorul.
Geo Dumitrescu, Greaua poartǎ de os

* * *

Istoria funcționeazǎ ca un tǎvǎlug, spun unii. Istoria funcționeazǎ ca un malaxor, spun alții. Ca un proces, ca o curgere, ca o fiarǎ, ca o dialecticǎ.

Eu spun cǎ, cel puțin în cazul României recente, istoria funcționeazǎ ca un pendul. Precum pendulul lui Edgar Allan Poe, care tǎia cîte o halcǎ de speranțǎ din victimǎ ori de cîte ori trecea pe deasupra lui, din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai tǎios, la fel și istoria noastrǎ în ultimul timp, de dupǎ al doilea rǎzboi mondial.

La început n-a fost Cuvîntul. La început au fost comuniștii. 50 de ani de asuprire, de spǎlat creiere, de furat resurse, de bǎgat oameni la bulǎu, la închisoare, în mormînt. Cel puțin în primii ani, cînd era pe fațǎ: Volga cea neagrǎ ce trǎgea în fața casei în miezul cel negru de noapte, din care coborau niște oameni negri la suflet și în cerul gurii, în haine negre de piele, bǎteau la ușǎ, intrau, îți dǎdeau una în cap cu pistolul negru din dotare și pe urmǎ se fǎcea totul negru împrejur.

Mai apoi, de prin anii 60 încolo, dupǎ ce Dej a dat colțul, s-a schimbat un pic, n-a mai fost chiar cu Volga și chiar cu Naganul peste dinți, dar tot asuprire s-a chemat c-a fost. Ca în bancul acela: capitalismul reprezintǎ asuprirea omului de cǎtre om. În socialism e pe dos. Și dǎ-i asuprire, și dǎ-i și luptǎ.

Poveștile sînt multe. Istoriile de viațǎ diferite. Nu chiar la toți a tras Volga în fațǎ, noaptea tîrziu. Pe unii i-a împușcat în pǎdure, în munți, la canal, în stuf. Altora, în schimb, le-a pus prima pereche de pantofi în picioare, i-a învǎțat literele și le-a adus curentul electric în bordei. Pe unii i-a fǎcut oameni, pe alții i-a șters de pe fața pǎmîntului.

Dar ceea ce a fǎcut tuturor a fost sǎ-i forțeze întru comunitarism. Nu comunism, aia era starea idealǎ, așa zicea la manualul de religie kominternistǎ. Ci sǎ-i îndepǎrteze încet încet, cît mai departe, cît mai ireversibil de la proprietatea privatǎ, de la decizia personalǎ, de la risc, de la autonomie, de la acumularea de resurse, de la gînditul cu capul propriu din dotare.

Castrarea de voințǎ și putirințǎ.

Pendulul societǎții, acel mare bolovan greu și cenușiu, a fost îndepǎrtat din starea de echilibru și a fost tras – mǎ rog, cît s-a putut în

Spunînd acestea, Turambar își coborî sfios pleoapele și vǎ invitǎ
sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare
Citeste tot...

Asimptotic și fierbinți Ne-o tot luǎm zilnic în dinți

De cînd ne știm, e plin discursul public de vǎicǎreli la adresa sorții crude de care are parte aceastǎ “biatǎ țhǎrrrișoara nhoastrrrǎ”. Toatǎ lumea se taie pe burtǎ, încet și trist, își smulge metaforic pǎrul din cap, face precum intenșii de pe vremuri, profețind dezastrul, catastrofa, anihilarea, neantul, apocalipsa, maicǎ. Toate ne put, nimic nu ne convine. Trǎim o stare de opǎrire perpetuǎ, continuǎ, neîntreruptǎ. Sîntem perpetuu ofuscați.

Ne ofuscǎm în fiecare zi la adresa agriculturii, a educației, a industriei, a numǎrului de vaci pe cap de locuitori, a moralei, a rapiței, a clasei politice, a investițiilor strǎine, a emigrǎrii, a caracterului, a universitǎților private, a lungimii diverselor extremitǎți corporale, a pensiilor, PIB-ului, sistemului de vot, a felului în care sîntem tratați de alte nații.

Sîntem nemulțumiți de doctori, de asistente, de avocați, de judecǎtori, de procurori, de instalatori, vameși, brutari, popi, polițiști, notari, psihologi, sociologi, cosași, tractoriști și pǎdurari. Nici mǎcar curvele nu ne mai convin, nu mai corespund standardelor de calitate, ah, vai, ou sont les putes d’antan? Singurii care au scǎpat – deocamdatǎ – sînt astrologii și prezentatorii de la OTV.

Nimic nu ne place. Bacalaureatul, roșiile, avioanele F-16, emisiunile TV, pǎdurile, drumurile și folcorul, toate sînt proaste, toate merg prost, toate se duc de rîpǎ, toate crapǎ, pier, se duc dracului, se fac pulbere, nu mai sînt ce-au fost. Te și miri cum naiba de mai rezistǎm. Cum dracu’ de n-am

Spunînd acestea, Turambar își coborî sfios pleoapele și vǎ invitǎ sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare

.
Citeste tot...

Te lepezi de Satana? Mǎ lepǎd de Satana!

Vine un moment în viața fiecǎrei persoane, oricît de deprimant de serioasǎ și de consecventǎ ar fi aceasta, în care simte nevoia de incongruențǎ. De ieșire din tipic, din fǎgaș, din normalitatea aia de zi cu zi și ceas cu ceas.

Și atunci persoana respectivǎ, la întîmplare, sǎ zicem un aseist respectabil cu capul plin de bugete și de conturi care trebuie musai sǎ se pupe unele cu altele, se transformǎ brusc. Îl vezi mergînd pe stradǎ, prin Piața Romanǎ, de exemplu, cu pas mǎsurat și cu capul plecat în pǎmînt, cugetînd la cele cifre, și totuși dintr-o datǎ se oprește, lovit de inevitabilitate, zvîrle brațele în sus, într-o beatitudine bleagǎ, lǎcrǎmoasǎ. Gata! A gǎsit salvarea, iluminarea, pacea. E alt om, incongruența l-a nǎpǎdit și se simte bine, deși n-ar trebui. Sǎ-l vedeți acum cum se apucǎ sǎ joace perinița în mijlocul Pieței Romane, printre mașinile care dau iureș în trafic.

Așa îmi place sǎ mi vǎ închipui și pe voi, dragi cititori și locuitori ai acestei țǎrrișoare, Rrepublica Isterricǎ Rromânia, stînd seara în fața sticlei de spǎlat creiere, în fața tembelizorului, a ecranului de distribuit incontinențǎ verbalǎ. Stați domniile voastre acolo, vǎ uitați la lucruri normale, la topoare în cap și la talk showuri sclipitoare prin inteligențǎ și substanțǎ, ce mai, chestii absolut fundamentale, țîțe, lacrimi, șerpi, Bǎsescu, Dana Grecu, catastrofe și reality show, fețe încruntate și Viorel Lis, Sexy Brǎileanca și accidente de circulație cu mortǎciuni strivite între table, senzațiioonaal!, FC Vaslui și telenovele coreene.

Vǎ uitați și în timpul ǎsta ronțǎiți mecanic la castronul de chipsuri sau, dacǎ sînteți mai proletari, de floricele fǎcute în casǎ, la ceaun. Ochii vǎ sînt ațintiți, presque beliți, mintea vǎ este acaparatǎ și plinǎ de informație absolut esențialǎ. Nimic altceva nu mai este de fǎcut prin casǎ, prin viața voastrǎ, cu familia, cu copiii, cu prietenii, cele mai

Continuarea, spuse Șeherazada sfios plecîndu-și pleoapele, pe Curs de Guvernare Citeste tot...

Și florile se împușcǎ, nu-i așa?

Trudǎ. Sînge, lacrimi și trudǎ. Sau Blood Sweat and Tears, cum spun capitaliștii cei decadenți atunci cînd cîntǎ jazz-rock în format big band. La asta se reduce dansul. La sînge, la chin, la trudǎ, la cazne. Asta ne-a învǎțat socialistul Sidney Pollack în filmul sǎu din 1969 Si caii se împuscǎ, nu-i asa?.

Voi, cititorii ǎștia mai spre vîrsta a doua, a treia, a patra, a cincea, cu siguranțǎ vǎ aduceți aminte de film, cǎ era voie sǎ fie dat și la cinema, și la TV – servea interesul retoric al acelor vremi. Voi ǎștilanții, atomicii de vîrsta zero și minus unu, voi cei care n-ați prins nici mǎcar grǎdinița pe vremea Împușcatului, oricum nu vǎ pasǎ: nu vǎ uitați voi la filme vechi, nu știți voi ce-i aia suferința sau Jane Fonda.

La 50 de ani dupǎ aceastǎ alǎturare oximoronicǎ: dans și chin, distracție și suferințǎ, iatǎ cǎ sîntem din nou în fața unui astfel de fenomen demn de editorialele lui Radu Cosașu. Florile, lalelele, crinii, orhideele, scumpele de orhidee, simbol al eleganței și decadenței imperialist-capitaliste, au ajuns sǎ fie împușcate la granițǎ, pe fîșia de pǎmînt arat, mai ceva ca pe vremea gulagului stalinist în care era cufundatǎ jumǎtate de Europǎ.

Avem toate ingredientele unei tragi-comedii, ca în filmele cu Ostap Bender maestru de combinații. Precum bravul kagebist sovietic care își disciplineazǎ foștii supuși moldoveni, aducîndu-și aminte brusc și dintr-o datǎ cǎ vinul moldovenesc nu mai corespunde cu standardele sanitare, imediat ce moldoveanul dǎ sǎ salte grumazul de sub cizma tandrǎ a rusului, la fel și bravul vameș român dintr-o datǎ gǎsește bacteria fix în vîrful pistilul florii amsterdameze, imediat ce nasoii de olandezi au hotǎrît cǎ nu vor sǎ ne dea drumul în Șenghen, cǎ poate vin peste ei nasoii de români fǎrǎ buletin.

Știți cum spune vorba aia mucalitǎ: cînd e sǎ ai ghinion, gǎsești un cui oriunde. Și-n fundul pistilului de orhidee, la o adicǎ. Așa și noi: cînd erau europenii generoși, noi trǎiam Epoca de Aur, depline împliniri mǎrețe. Nu vroiam noi decadența nasoilor de europeni, fie la ei acolo cu marijuana lor cu tot.

Acum, cǎ ne-am lepǎdat încet-încet de zdrențele comuniste și vrei sǎ devenim și noi o gubernie de nǎdejde a Republicii Social-Asistate Uniunea Europeanǎ, iaca ne-a cam trecut vremea, iaca s-a întǎrîtat naționalism-extremismul în popoare pînǎ acum cît se poate de tolerante cultural: Olanda, Finlanda, Franța, Germania, care de decenii încoace au tot primit toate națiile pǎmîntului.

Cînd le-a venit rîndul românilor sǎ beneficieze de binefacerile statului la coada Europei, gata! S-o gǎtat norocu. Acum, încet-încet Uniunea Europeanǎ dǎ semne de jenǎ, de rǎcealǎ, de gripǎ, de ulcer, de cancer, de cangrenǎ, de putrefacție, mǎ rog, la alegere, depinde cît de prǎpǎstios ești de fire în tendințele tale de futurolog amator. Cînd sǎ intrǎm și noi, hop! s-a terminat filmul, ruleazǎ genericul de final, koneț filma, se epuizeazǎ fereastra geostrategicǎ de oportunitate. De unde nu e, nici nu existǎ.

Pǎi n-au dreptate ǎia cînd cîntǎ beți, dar sobri și serioși, la miezul nopții prin crîșmele clujene: cînd s-o-mpǎrțît norocu’, fost-am eu dus la lucru? Na, cǎ s-o gǎtat. Așa ne trebuie, dacǎ stǎm toatǎ ziua la lucru. La muncǎ. La munci. La cazne. La torturǎ. Tulai, Doamne, unde-ai pus, mǎ, Gheo, mǎ, marijuana aia? Dǎ, mǎ, sǎ trag și eu o datǎ, cǎ dacǎ pufǎim dîn ea poate ne primesc olandejii la dînșii în sufragerie fǎrǎ sǎ ne cearǎ bolentinu, tu, mǎ Gheo, mǎ..

Articol scris pentru Curs de Guvernare
Citeste tot...

Ce ți-e scris, în curte ți-e pus

În ultimii ani am avut ocazia sǎ bat Europa în lung și-n lat, de sus în jos, de la stînga la dreapta, din Republica Moldova în Țara Galilor și din Germania și Polonia în Grecia, Italia, Spania și Portugalia. Ungaria, Austria, Slovacia, Franța, Belgia, Olanda, Scoția, Bulgaria (evident!), chiar și Turcia, care nu e în Uniunea Europeanǎ, dar se chinuie sǎ intre, toate le-am bifat în ultimul timp.

Mai toate cǎlǎtoriile le-am fǎcut cu mașina. Chiar și acolo unde unde m-am dus cu avionul am avut parte de hǎlci consistente de mers cu mașina, sute de kilometri, și autostradǎ, dar și șosele secundare, de-alea de bîntuie prin sate și cǎtune și orașe neauzite de nimeni.

Îmi place sǎ merg cu mașina din douǎ motive. În primul rînd, datoritǎ autonomiei de care ai astfel parte. Libertate, dulce libertate, picioarele mele merg acolo unde mǎ duc roțile și roțile acolo unde mǎ duce creierul și harta. Dacǎ vreau sǎ merg hǎis, merg hǎis. Dacǎ vreau sǎ mǎ opresc și sǎ admir flora și fauna ori grafitti de pe pereți, oprim și executǎm admirație organizatǎ, foc de voie, uau, ce cool. Nu stau la cheremul organizatorilor, administratorilor, turistologilor și altor Masters of Ceremonies sǎ-mi spunǎ ce meritǎ și ce nu meritǎ vǎzut.

Dar și mai în primul și în primul rînd, chiar și mai important decît autonomia de care ai parte, merg cu mașina pentru cǎ astfel înțeleg cu adevǎrat locurile pe care le vizitez.

Cînd te dai cu avionul, ai parte de o experiențǎ asepticǎ, anostǎ, de un internaționalism fad, gresie și neoane și tavane false și sclipici modern și funcțional și ieftin, inevitabil ieftin, cǎ trǎim în epoca rațiunii și a maximizǎrii profitului.

Înainte, pînǎ acum doi-trei ani de zile, Bucureștiul fǎcea oareșce notǎ discordantǎ fațǎ de celelalte aeroporturi internaționale, iaca așa un soi de autogarǎ de Mizil, cam cum a rǎmas între timp aeroportul Bǎneasa. Însǎ de cînd au renovat și Otopenii, cam tot aia e. Te urci în București, te dai jos la Fiumincino sau la Heathrow sau unde naiba merg avioanele astea care pleacǎ din gubernia România spre civilizație, tot cam aceeași senzație de mucava consumeristǎ este.

Și pe urmǎ hop!, faci transferul și te duce în locul de destinație, și mii și mii de kilometri au fost sǎriți ca-n vis, și parcǎ îți e din ce în ce mai greu sǎ faci diferența dintre ce vezi la televizor și ce trǎiești în realitate. Un soi de pîclǎ, de sticlǎ ce desparte realitatea de realitate, îți dǎ senzația de continuǎ vizionare a unui canal TV de documentare de cǎlǎtorie. Yuk...

În schimb, cînd mergi cu mașina, trecerea se face gradat, ai timp sǎ CONTINUAREA PE CURS DE GUVERNARE Citeste tot...