Patru la sută oase, restul aroganță

Privesc cu ochii minții dealurile și poienile și grădinile de la Telega. Le privesc și le întrezăresc soarta. Din ce în ce mai sălbatică, mai desprinsă de strînsoarea de clește a oamenilor.

Determinismul demografic m-a făcut să fiu singur copil la părinți. Pe măsură ce societatea se modernizează, se urbanizează, dă de mai multă bunăstare și se mută dinspre ocupațiile manuale spre cele non-manuale, familiile fac copii mai puțini. În sociologie și în demografie, această afirmație este un adevăr de o banalitate cruntă, dar strivitoare. Se numește tranziție demografică și ne strînge în îmbrățișarea sa deterministă.

Strivitoare, căci modelează cu o forță rece, apăsătoare destinele societății. Deterministă, căci e cu mult deasupra voințelor noastre individuale. E un fapt social, cum ar fi spus Durkheim, slăvit fie-i numele lui de francez neamț. Adică, la întîmplare, evreu.

Ce au grădinile și poienile de la Telega de-a face cu procesul de tranziție demografică?

Păi au.

Copil singur fiind la părinți, am ajuns să moștenesc cu asupră de măsură toate terenurile familiei. Nici multe, nici puține. Iaca acolo niște grădini răspîndite pe dealurile cu pămînt sărac, argilos ale Telegii.

Dedesubt, avere: sare și petrol. Deasupra, sărăcie: cătină și alunecări de teren și pămînt puțin fertil. Doar prunii și frasinii își croiesc nestingheriți rădăcinile prin crăpăturile sale. Altceva nu prea crește, nici să-i dai cu agheasmă sau cu fosfați de-ăia de au ajuns din ce în ce mai scumpi, de cînd cu rușii. Nu, prunii nu înseamnă bogăție, orice stereotipuri ați avea voi în cap. Prunii înseamnă doar țuică proastă și slabă și eftină.

Copil singur fiind la părinți, ajuns deja dincolo de mijlocul vieții, rătăcit prin jungla urbană a unui oraș mare, mimînd adaptarea și cool-ul, sînt cu fundul în două luntri. Cu grădinile la Telega. Cu viața și cu soarta la București. Și, mai ales, cu copiii deja porniți înspre cele patru zări ale lumii.

Grădina din jurul casei, cît de cît o îngrijim. Bibilim la ea de numa numa. Face parte din spălarea necesară pe creier din fiecare primăvară vară toamnă. Iarna nu. Cîte o săptămînă pe sezon, ne tragem acasă și dă-i și luptă cu dudaiul. Cu foarfecele de pomi în mînă, bălăurind prin grădină, îți dai reset la toate.

Dar asta e doar o grădină din multele. Celelalte sînt de ceva timp mai mult sau mai puțin lăsate de izbeliște. E mare efort și mare cheltuială să te îngrijești de ele. Și, mai ales, e nevoie de mult timp. Timp pe care sînt suficient de comod și de urbanizat încît să zic în fiecare an că mi-l voi face, de fapt păcălindu-mă singur. Evident că nu mi-l fac niciodată.

Nu am nici timp, dar mai ales nici chef de aceste grădini care se scufundă încetul cu încetul în paragină. Pe Călinet vreo trei sau patru. Chiar șase, dacă e să le socotesc pe toate prin care am bîntuit cu furca în spinare prin copilărie, inclusiv cele care au rămas unchiului meu. Pe Obîrșie două – în mod formal ale mele, deși le fură melecarii de le rup. Pe Gîrlă, în marginea Măceșului, încă una.

Nu mai spun de cele două postațe de păduri de pe Măceș. La una din ele puterea locală ne-a schimbat amplasamentul și nici măcar acum n-am ajuns la ea, să știu pe unde e. Cu niște ani în urmă, ne-au luat popii pădurea din vîrful Măceșului, pădurea neamului meu. O mațocărie făcută cu secretara de la primărie, ne-a luat-o cu japca, a dat-o la biserică. Și nouă ne-au dat la schimb într-o coastă proastă de deal. Șmecherii românești. Furăciune pe față. Să le fie de suflet.

Deci multe grădini. Deci mai toate în paragină. La Boxe. La Nana. Pe Groapă. La Leana. La Păuna. În Călinet, la sondă. Tot în Călinet, la Nana – dinspre partea mamei, cum ar veni. Pe Gîrlă. În Obîrșie, jos, lîngă fostul saivan. În Obîrșie, sus, în marginea Brebului. Mai e una pe Călinet, dînjos de odaia lui Dima – aproape nici nu mai știu cum se intră acolo. Mai e încă una pe Plai, într-o coastă la vale deasupra rîului Doftana – și acolo îmi aduc doar vag aminte pe unde e.

Stai, că mai e încă una și mai departe pe Plai, dincolo de Ciobu, într-o margine de pădure unde era un măr pădureț și un gherghin mare. N-am mai fost acolo de cînd trăia bunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească.

O seamă de pămînturi. O seamă de abandonuri. Iar generațiile următoare nici nu vor mai ști de ele. Fetele noastre pur și simplu nu sînt interesate de așa ceva. Soarta lor va fi probabil la Londra, sau la Paris, sau unde vor vrea ele să-și croiască soarta. În nici un caz la Telega.

Și ce se întîmplă cu grădinile noastre în mic se întîmplă cu toată Telega în mare, și cu o mare parte din România, la modul și mai general.

Îmi aduc aminte de grădina în paragină a unchiului meu, pe undeva în marginea Moldovei, pe lîngă Focșani. Unchiul a îmbătrînit, s-a îmbolnăvit și a murit. Iar grădina din spatele casei, la care a bibilit cu perseverență o viață întreagă, în doi ani s-a sălbăticit. Și via, și merii. Totul a luat-o la goană, nemaiținute în frîu de foarfecă și de munca omului. Cînd l-am îngropat, m-am dus în spate în grădină. M-a apucat jalea, cînd am văzut cît de repede se întoarce totul în paragină.

Peste tot e la fel. Ruralul e pe moarte. Din ce în ce mai depopulat. Cine a rămas? Îndeosebi cei bătrîni, care n-au unde să se ducă în altă parte. Care au rămas să-și trăiască restul de viață acolo unde s-au obișnuit. Unde să se ducă? Doar la cimitir, să aprindă lumînări și să-și pregătească culcușul. Ultimul culcuș. Capcana bătrîneții. O să trecem cu toții prin ea, n-aveți grijă.

În rest, prea puțini tineri, prea puțini oameni în putere care să aibă poftă de avere, de viață, de viitor. Planuri cu pămîntul, cu fînul, cu animalele. Cu toporul și cu furca în mînă, cu coasa și cu oaia și cu vaca. Poftă de croit destinele copacilor și poienilor și pășunilor și pădurilor și tuturor celor care mișcă au ba pe fața pămîntului prin locurile alea ale noastre: mițorlan, frasin, vulpe, dihor, jder, paltin, țintaură, sunătoare, jugastru, coada șoricelului, vacă, șarpe, oaie, fag, capră, limba boului, porc și călțunași.

Am zis “locurile alea ale noastre”? Greșit. Nu mai sînt ale noastre. Pe hîrtie, da. La primărie, da, în vestitul "rol". În rest? Sînt ale corbilor care zboară pe deasupra capetelor noastre. Și ale jderilor și mistreților și urșilor care au început să mișune, să repopuleze pădurile din preajmă.

Poienile necosite de ani buni deja se sălbăticesc. Lăstarii de plop și de stejar și de fag și de ulm devin încetul cu încetul trunchiuri zvelte, adolescente. Unii au ajuns deja copaci mari. Adică pădure. Pădurea năpădește încet-încet toate strădaniile generațiilor trecute, care pe vremuri cu toporul și cu coasa în mînă au clamat acele pămînturi.

Sînt ale noastre, nu ale corbilor și urșilor și mistreților, spuneau plini de cutezanță strămoșii noștri, pe vremea cînd spuzeau pămîntul cu strădania lor. Zeamă de poftă. Superbie de a avea și de a stăpîni și de a schimba și de a face.

Iaca acuma nu mai sînt ale noastre. Corbii s-au întors. Urșii la fel. Bătrînii care au rămas să aibă grijă de cimitirele din ce în ce mai pline privesc neputincioși această năpădire. Capcana bătrîneții. Ultimul culcuș.

Peste două-trei generații, cînd bătrînii de azi nu vor mai fi, cînd nici noi nu vom mai fi, duși după părinții noștri în cimitirele din ce în ce mai pline pe dinăuntru și mai pustii pe dinafară,

cînd nepoții noștri deja se vor fi născut în altă țară, iar Telega va fi doar o amintire vagă pentru ei, în niște povești plictisitoare de-ale mamelor lor, adică de-ale fetelor noastre, ajunse deja la bătrînețe prin alte părți de lume,

aceste pămînturi nu vor mai fi deloc ale noastre.

Poate pe unele vor pune fundul alții. Să zicem melecarii, cum o fac deja prin unele grădini. Furați, mă, furați tot ce puteți. Și așa nu le mai folosim. Dar aceste transferuri de proprietate pe bază de folosință vor fi mai degrabă excepția decît regula.

Cele mai multe se vor transforma în pădure, în sălbăticie, acolo unde dreptul de folosință va fi al corbului, al ursului, al mițorlanului, al buburuzei, al șarpelui și al libelulei.

Ce sînt o mie de ani în ochii istoriei? Dar în ochii naturii, care respiră geologic, sute de mii și milioane de ani? Un fleac. O zbatere efemeră de pleoape. Telega e atestată de pe la 1400. Niște sute de ani. Hai să zicem de o mie de ani. Hai să zicem de două mii de ani, deși acum două mii de ani nu exista încă poporul român, ci alte popoare, cu totul altele, chiar dacă erau strămoșii noștri. Daci, nu români. Costoboci sau traci sau sciți sau celți sau agatîrști sau ce-or fi fost ei, nu români.

În cîteva sute de ani, pămînturile de la Telega nu vor mai fi ale noastre. Vor fi fie ale corbului și ursului, fie ale altor pofte de viață, dacă vor năpădi cumva asiaticii peste noi.

Nu avem drept de proprietate asupra pămîntului. Ci doar vremelnic drept de folosință. Doar dacă ne pasă. Doar dacă ne străduim. Continua strădanie, care face cît un act de proprietate. De-abia acum înțelegem cuvintele amerindienilor, ăia cu pene în cap, cuceriți de americani, care spuneau că nu e pămîntul al nostru, ci noi sîntem ai pămîntului.

Corbul și ursul vor veni să împlinească propaganda useristă, care spune că proprietatea e un moft. Cît și cerințele Uniunii Europene, care ne solicită să punem deoparte 4% din terenul agricol pentru natură.

Ha! Doar patru la sută? Ești copil? Noi la Telega deja am pus deoparte peste 40% pentru urși și pentru corbi și pentru mițorlani. Am depășit cu mult planul multicincinal al Republicii Federative Sovietice Uniunea Europeană. Am abandonat pămîntul, l-am retrocedat spre folosință adevăraților stăpîni, corbii și fagii și urșii și paltinii și jderii.

Noi ne-am retras din proprietate. Noi intrăm în pămînt, și astfel devenim ai pămîntului. Patru la sută oase, restul istorie.

O să fie bine. O să ne placă. E cam rece, dar face bine la aroganță. Aroganța de a crede că pămîntul e al nostru, și nu noi ai pămîntului.



. Citeste tot...

Mirosul de lînă încinsă în suflet

Ridic capacul. Bag nasul în oală. Inspir. Hmmm. Ce miros. Intens, frate. O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta.

“O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta”, îi spun Florentinei, soția mea, cea care mermelește la această operă gastronomică.

“Da, știu. Și eu la fel. Nu sufăr mirosul ăsta. Miroase a fiertură de curci. Uite cum arată. Fix la fel. Parcă e tuciul în care fierbeam urzici cu tărîțe, cînd dădea mama la curci”, mă aprobă și mă completează Florentina, uitîndu-se la mine cum îmi bag botul prin oalele ei de pe aragaz. Pardon: de pe plita electrică. Nu mai e aragaz acum. Acuma îi zice plită electrică. Ne-am dat dracu’. Ne-am modernizat.

N-am avut curci cînd eram mic. Nici rațe, nici gîște. Doar găini. Dar aveam porc și bunică-mea făcea la fel ca mama Florentinei. Din cînd în cînd fierbea urzici să dea la porc. Buruianul îl dădea așa, proaspăt smuls – frunzele de sfeclă și de limba-soacrei erau delicatesă pentru locatarul din coteț. Dar în afară de mîna zilnică de buruian, cîteodată îi mai completa meniul și cu cîte un tuci de urzici fierte. Mănîncă tu acum, că te mîncăm noi la iarnă.

Fix la fel miroase spanacul pe care îl gătește Florentina azi, pentru fete. A urzici.

Pe vremuri, mîncam urzici mai degrabă de obicei, nu neapărat de sărăcie. De sărăcie mîncau ele, bunicele mele, cînd erau tinere. Nouă, copii răsfățați, ne dădeau urzici să știm ce gust au. Nu mai eram săraci. Cel puțin nu săraci cum erau ele, care cunoscuseră și foamea.

Uram urzicile. Strîmbam din nas, băgam furculița de două ori, făceam mofturi și ceream smîntînă. Ori mîncam doar oul ochi prăjit lîngă urzici, alegînd cu grijă albușul crocant, să nu fie murdar de chestia aia verde și care puțea urît.

La Telega se găteau urzici, nu spanac. Spanac nu aveam, nu știam noi ce-i aia, căci nu era obiceiul locului să se crească spanac pe la noi. Iar de la piață nu cumpăram așa ceva. Și pentru că piață era doar la Cîmpina, departe. Trebuia să iei autobuzul pînă acolo. Autobuzul venea rar. Era la mama dracului orașul pentru noi pe atunci. Nu ca acum, te urci în mașină și în zece minute ești acolo.

Dar nu cumpăram spanac mai ales din motive de evitare a încălcării rînduielii vremurilor acelea. Pentru că era rușine să-ți cumperi de la piață ce poți crește pe persoană fizică la tine în bătătură.

Mărar, pătrunjel, țelină, tarhon, anason, chimăn. Sfeclă, porumb, dovlecei. Tot soiul de plante folositoare. Spanac nu. Nici quinoa. Urzicile erau la liber, nu trebuia să te chinui să le semeni. Creșteau ele pe persoană sălbatică. Le smulgeai din marginea gardului, de prin grădină, din locurile mai umbroase, din săpătură sau dintre zmeură. “Nu de acolo, maică, că acolo e pișate de cîini. Lasă, că avem în grădină, nu mai lua de pe marginea drumului. Zvîrle-le și șterge-te pe mîini, să nu fie spurcate. Cine știe ce cîine a trecut pe-aici...”.

Bag nasul din nou. Inspir. Hmmm. Acuma nu mai mi se pare chiar atît de grețos mirosul. Încet – încet, pas cu pas, m-am obișnuit și cu spanacul fiert, deși nu dau în brînci după el. Inspir. Încerc să nu mă gîndesc la cîrnații din frigider. Nu voi mînca spanac fiert, îl las pentru fete. Ele sînt cu chestii de-astea bio. Eu, mai primitiv. Cea mai bună salată e friptura de porc. Și cîrnații. Parcă mai e niște mîncare de mazăre rămasă. O să termin mazărea, să spălăm cratița, să scăpăm de ea din frigider.

Flo mizdrelește niște făină pusă într-un castronaș. O amestecă cu un pic de apă. “Nu pot să-l fac așa, chior. Prea miroase a urzici. Îl mai îngroș cu niște făină. Pun și niște suc de roșii. Deschide sticla asta de bulion”. Îmi întinde sticla. Înaltă, transparentă, largă la gură. Nedesfăcută.

Ca de obicei, capacul de la sticla de bulion făcut în casă prezintă dificultăți. Nu vrea și pace. E o adevărată migăleală, o întreagă metodologie să-l desfaci. Bagi coada la furculiță, îndeși, răsucești pînă face poc, semn că a intrat aer. Cu grijă, să nu strici capacul, mai e nevoie de el și la anul. De-abia pe urmă rotești.

Desfac. Încă un pocnet sec. A ținut bine, au fost fierte sticlele cum trebuie. Întind sticla într-o mînă și capacul în cealaltă. O privesc pe Florentina triumfător, fix ca în mema aia cretină de pe Internet, cu Silverster Stallone cînd desface borcanul de murături la nevastă. Îți place ce puternic sînt? Pot să desfac chiar și capacul la sticlă. Ah, cîtă forță.

“Gata, fug, că-mi începe Zoomul”, îmi zice Flo, luînd sticla de bulion și punînd-o pe blat, lîngă castronul în care făcuse făina cu apă. “Am pus timer-ul la 5 minute, mă întorc după aia. Curăță cinci căței de usturoi, să fie gata curățați, să-i am la îndemînă, să-i pun cînd vin”.

Curăț cinci căței de usturoi. Mă întorc și eu după aia la calculator, să scriu, să storc esență de semnificație dintr-o fiertură de spanac care miroase a urzici. Să împrăștii înțelepciune și nostalgie la tot cartierul virtual.

Deja la calculator, chiar acum cînd scriu, o aud pe Flo cum s-a întors în bucătărie. Toacă cei cinci căței de usturoi. Învîrte în oală. Bate apoi metodic, de cîteva ori, lingura de lemn de marginea oalei. Toc toc toc. Ancestral sunet, primitiv, medieval. A gospodărie, a mîncare, a familie.

Acum zece minute, acum o eternitate, înainte să deschid sticla de bulion, Florentina trăgea concluzia necesară, cît timp bombăneam amîndoi spanacul cu miros de urzici.

“Fetele noastre nu știu că spanacul miroase a urzici. Nici că nu e doar mîncare, ci și fiertură de curci. Ele nu știu aspectul curcogen al acestei mîncări. Hai să-i pun niște făină, să-i mai ia din miros”.

A pus făină. A pus și usturoiul curățat de mine. A pus și bulion. Doamne, ce puternic sînt cînd desfac sticla de bulion. Un adevărat bărbat. Toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei.

Fetele noastre nu știu tot soiul de chestii. Nu știu cum e să crești curci. Nu știu cum e să fierbi urzici la curci și la rațe și la porc. Nu știu cum e să smulgi buruian. Nu știu cum e să culegi merele de pe jos, să le duci acasă, să le tai în patru, să faci porție la vacă. Nu știu cum e să urci în pod, să dai fîn la vacă. “Ai grijă să nu cazi pe gura podului, să pici în iesle. Vezi ce faci cu furca aia, cum ți-o-nfigi în picior”.

Săraca bunică-mea, ce mai m-a corcolit. Dar tot știu să dau fîn la vacă din pod. Dai pala de fîn la o parte, pusă pe post de izolator termic, să nu scape căldura prin gura podului. Dai cu dosul palmei să cureți de floarea de fîn risipită pe scîndurile trapei. Dai trapa la o parte, un capac dreptunghiular din lemn, cincizeci pe cincizeci, cu două șipci orizontale și una de-a curmezișul, fix ca la orice poartă de lemn din Telega copilăriei mele. Ridici trapa, o sprijini de perete. Înfigi furca în fînul dimprejur. Rotești, să-ți țină fînul în furcă.

Îndeși fînul pe gura podului, uitîndu-te cu grijă, să nu scoți ochii vacii cît bagi furca cu fînul în iesle. Vaca nu știe carte, vaca nu are răbdare. Cum a auzit că cotelești prin pod, cum își bagă botul în iesle, întinde de gît în sus, îți anticipează mișcarea, știe că vine mîncarea, își suflecă buzele alea ale ei cărnoase să muște din fîn cît mai degrabă. Îi vezi coarnele, îi vezi fruntea cu părul ăla teșit. Îți miroase a vacă și a grajd și a fîn și a floare de fîn – miros distinct de cel de fîn. Îți miroase a copilărie.

Îți miroase a nostalgie.

Fetele noastre nu știu ce e ăla miros de fîn. Ori de urzici fierte. Le e frică să pună mîna pe urzică. “Pune, bre, mîna, nu te codi. Nu pățești nimic. Uite, pui așa deștele, înfigi așa, pe perișorii ăștia, și nu te urzică, nu pățești nimic.” “Nu! Nu! Mi-e frică! Nu mă păcălești! Tu vrei să mă urzici. Nu pun eu mîna pe așa ceva... Pleacă de-aici cu prostiile tale”. Încep s-o fugăresc prin curte cu urzica. Aha, nu vrei să pui mîna. O prind. Mă prefac că o urzic. O gîdil. Copii. Copilărie. Altă copilărie decît a mea.

Tîrna de mere bătute, adunate pe sub măr, pe care o cari acasă să dai la vacă diseară. Mai pui și un dovlecel. Trei-patru știuleți de porumb, încă destul de moi să poată fi fierți. Margine de toamnă. Margine de copilărie. S-a umplut tîrna. “Poți s-o duci?” “Da, bre, pot”.

Apuci vaca de căpăstru, apoi și de unul din coarne, să fii mai convingător, să-i scoți botul din tîrna de mere. “Hooo, nebuno, că te-neci. Dă-te fă boală mai încolo. Nii harteo. Harteo, n-auzi, fir-ai tu să fii de boaită!” “Nu mai blestema vaca, nu-i mai zi boală. Vorbește frumos cu ea. Murga, pleacă d-acolo! Harteo! Harteooo!!!”, ne ceartă bunică-mea pe amîndoi din ușa grajdului de la grădină, că mai aveam și acolo un grajd, unde ținea vaca vara.

Grajd cu fînar deasupra, săpătură, fîneață, șopron de scule. Tot dichisul. Un păr imens în mijlocul săpăturii, unde punea porumb și fasole, și inevitabilii dovlecei. Un măr mare, crețesc, de unde culegeam merele căzute pe jos. Niște nuci care umbreau dosul grădinii. La Păuna. În spatele casei lui nea Costică, fratele străbunicului meu. Nu mai e nimic. S-a ales praful de tot ce era acolo.

Nu, greșesc. Nu era Murga. Murga murise mai demult. Era Brîndușa. Sau Murga? A doua Murga, parcă. Am avut două Murgi. Una care m-a hrănit cînd eram mic, cu laptele ei am crescut. Rea vacă, trecea prin gardul de cătină de zici că nici nu era în fața ei. A doua prin anii ‘80, anii acestor amintiri inutile. Brîndușa a fost ultima, după Revoluție, eram mare deja. O vacă roșcată, pe care am adus-o de lanț de la vreo douăzeci de kilometri dînsus de Telega, aproape de Șotrile, de prin Plaiul Cîmpinii. Am făcut juma de zi cu ea de lanț. Eu cu unchi-meu. Doma doma, doma doma. Am venit cu vaca acasă.

De unde am pornit? De ce am ajuns la Murga și la Brîndușa? Și la bunică-mea?

Fetele noastre nu mai știu de ce spanacul miroase a urzici. Și a copilărie.

Copilăria lor miroase altfel, total diferit, cumplit de diferit de copilăria noastră. Bălegarul le pute. Spanacul e bio și se mănîncă neapărat cu quinoa și cu quiche de praz. Amîndouă neapărat scrise cu q, nu cu chi. Nu mai poți băga în tine un castron de smîntînă proaspăt adunată de pe marginea oalei de lapte prins, că faci colesterol. Șunca e o chestie abominabilă, cum poți să mănînci așa ceva, tata!, o să ți se facă rău!, ah ce scîrbos... Șoriciul pute. Caltaboșul cu covrigi pute. Le e frică să meargă prin iarba înaltă, necosită. Urlă din toți plămînii cînd văd un păianjen. Le e frică să pună mîna pe gîndaci sau pe viermi.

De găini nici nu mai zic. Nici nu-și închipuie cum e aia să pută a găinaț. Sau, și mai oribil, să tai găina, să înfigi mîna în ea, să o apuci de gît, să-i imobilizezi trupul cu picioarele, harșt! sîngele țîșnește, îi dai drumul repede, să nu te stropească, sare din gîtul retezat ca de la streașină, cînd plouă cu clăbuci, udă caldarîmul curții, vara, pătează zăpada iernii. Aceeași curte, același sînge, doar decît altfel mizanplasul pe jos.

Cum e să tai lemne la joagăr? Sau la fierăstrău? Cum e să te uiți la străbunică-tu cum ascute coasa, sau cum face gură la fierăstrău, dinte cu dinte, migală cosmică? Cum e să faci arc și săgeți de alun, să bălăurești pe coaste? Cum e să croșetezi ilice și ciorapi de lînă?

Cum e să porți ciorapi de lînă iarna, cînd te dai pe sanie? Să intri seara în casă, fleașcă și obosit, roșu în obraji, scuț de înghețat, să-ți dai jos încălțările care mustesc a zăpadă fleșcăită, să-ți proptești labele picioarelor în peretele sobei de tablă,

“Florentina, cum îi zicea la soba aia de tablă pe vremuri?”,

“Vesta”, îmi răspunde Florentina din bucătărie,

toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei, mîncare de spanac cu miros de urzici,

să-ți proptești picioarele cu ciorapii de lînă uzi pe peretele fierbinte al sobei, frige, dar e bine, iese abur din ei, miroase a cîine plouat, apoi lîna se încinge și începe să pută diferit, a lînă arsă, “Potolește-te, dă jos cracii de pe sobă, nu vezi că strici ciorapii de lînă, crezi că-ți mai fac alții?”,

da, o să-mi faci alții, mereu îmi faci alții, în fiecare an îmi faci alții, îmi crește piciorul, îmi faci alții, sînt la școală, într-a întîia, apoi a doua a treia îmi crește piciorul alți ciorapi de lînă a cincea a opta alți ciorapi de lînă, apoi la liceu, apoi la facultate, mereu mi-ai făcut alții,

de ce nu mai ești aici să-mi mai faci alții?

De ce? De ce???

Fetele noastre n-or să știe niciodată mirosul de lînă încinsă. Nici cum e să iei vaca de căpăstru, de corn, să nu-și bage botul în tîrna cu mere.

Nici mirosul de urzici fierte la curci.

. Citeste tot...

N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

Stau afară, la Telega, pe terasa din mijlocul curții, și-mi trag sufletul după niște ore de muncă prin grădină. Ce a început mai spre prînz ca o mică acțiune punctuală, de maxim juma de oră, cît să-mi pun sîngele în mișcare, hai să curăț aia, să aranjez ailantă, s-a transformat în juma de zi de muncă non-stop.

E doar trei și jumătate, dar soarele deja dă să se ducă peste coama dealului, la apus. Cum trece soarele, frigul pișcă. Mai stau un pic, privesc cum se lasă seara, și apoi o să intru în casă. Am un articol de scris. Am niște vorbe de prins în insectar.

A fost o zi neașteptat de caldă, de frumoasă. Numa bună de trebăluit pe afară.

Am început prin a pune scara să dau frunzele de frasin din streașina casei. Ditamai sacul de frunze care riscau să înfunde jgheabul. Le-am scos. Frunze uscate, frunze umede, frunze putrede, aproape pămînt. Apoi, că tot le-am scos din streașină și le-am aruncat pe jos, am măturat terasa în jurul casei de ele, că dacă n-o făceam atunci, pe loc, acolo rămîneau căzute grămadă.

Și dacă tot scosesem scara dublă, să dau frunzele de pe casă, am mutat-o cinci metri mai la deal și am tăiat apoi și niște crăci la frasin care se aplecaseră prea jos, făceau umbră și împiedicau să treci prin jurul lor. De vreun an de zile tot zic că le tai. O vară întreagă m-am tot uitat la ele, amenințîndu-le din priviri. Îmi beam cafeaua ca un orășean tacticos și leneș, trăgeam din țigară și le înjuram cît de mult s-au aplecat. Le curățam în gînd: uite, aia și aia și ailantă trebuie tăiate. O să pun scara, o să aduc fierăstrăul, o să suflec copacul în sus, pînă la jumătatea trunchiului. Și să vezi ce-o să se lumineze locul. Dar o tot amînam. Mai încolo. Data viitoare. Azi n-am chef. Altă dată. Iete că azi le-a venit vremea.

Pe urmă, pentru că tot m-am pornit, am tăiat niște crăci la un măr. Năpădiseră zmeura, aplecate pînă peste tufe. Nici nu mai puteam să intru la zmeură nici să trec pe acolo, trebuia să ocolesc mărul prin dreapta. Și dacă tot eram la zmeură, hai să migălesc un pic și la ea, să-i tund măcar cîteva tufe. Nu pe toată, doar într-un colț. Pe urmă am smuls și niște buruieni, tot în zona aia. Prea crescuseră mari, aproape că năpădiseră poteca.

Apoi am tuns un măceș care crescuse prea mare, zdrelindu-mi mîinile în ștepii săi. În fiecare an îl toaletez. Anul următor trebuie să o iau de la capăt, căci crește la loc, iar ocupă tot spațiul, nu putem să trecem pe lîngă el. De la măceș, dacă tot eram acolo, am trecut la trandafirul cățărător roz pal de lîngă, pe care îl am de la bunică-mea. Am migălit un pic și la el, să îl așez cum trebuie pe spalierul metalic semicircular pe care i l-am montat anul trecut. Bagă lăstarul pe după spalier, să se ducă unde vreau eu, nu unde-l taie pe el capul lui căpos de lăstar de trandafir. Taie măciuliile uscate, să dea alți muguri de sub tăietură, să facă flori la anul. Plivește la rădăcină de buruian și de frunze uscate și mai rărește din atîtea tulpini.

Alți ștepi, alte zdrelituri pe mîini. Pînă la sînge, că nu-mi place să lucrez cu mînuși, nu simt foarfeca cum trebuie.

Apoi, că tot îmi venise pofta de tăiat aranjat toaletat disciplinat, am belit la rasul solului tot soiul de lăstari de zarzăr, de măceș, de ulm, de alun, care năpădiseră iarba, că nu fusese cosită otava. După aia, am tuns doi meri care au un nărav prost să dea tot timpul lăstari lacomi. I-am lăstărit și pe ăștia. Am lăsat lăstarii acolo jos, în iarbă, să fie adunați cînd om veni cu terminatul, cu greblatul.

Apoi mi-am amintit că tot îi promit Florentinei că-i tai un pui de alun care îi încurcă tufișurile ornamentale. Și m-am apucat și de el. Pui pe naiba. Ditamai alunul, între timp. Am reușit să dovedesc cu foarfeca lăstarii mici din jurul său, de pe margine. Dar la cele două trunchiuri mai mari scula și-a recunoscut înfrîngerea, n-a mai avut cum să facă față. Lasă foarfeca. Adu toporul. Dă-i cu toporul.

Gata și alunul.

Lîngă el, celălalt alun, alunul cel mare, alunul care are voie să crească după toate puterile sale. Ditamai frumusețea de copac deja, cu nouă trunchiuri zvelte pe care le încurajez de mulți ani să se înalțe în voia lor. S-a făcut ditamai pîlcul superb de nouă flăcăi de aproape copaci. Însă în fiecare an în jurul lor dau tot soiul de lăstari lacomi. Așa e soiul alunului, să nu-și păstreze doar trunchi gros și curat, unul singur, ci să se întoarcă la firea sa de tufiș cu multe multe nuiele de jur împrejur, o măturică urîtă și enervantă. Am curățat și lăstarii ăștia lacomi de la alunul cel mare. În fiecare an îi curăț. În fiecare an dau la loc, trebuie să o iau de la capăt.

Uite așa, ce a început ca o mică tentativă de migălit pigulit prin grădină a devenit zi de muncă în toată regula. Între timp, a apărut și Florentina, care avusese treabă pînă atunci. Dă-i și ea cu foarfeca, la flori, la trandafiri, la tufișurile ei ornamentale la care ține atît de mult.

Doamne, cîte am făcut în astea patru ore.

Să stăpînești natura. Să aranjezi lucrurile. Să tunzi să tai să smulgi să cureți să plivești. Să intri în firea vegetală și să-i dai ordine. Crește așa. Stai așa. Nu te du acolo. Fă cum îți zic eu să faci. Să intri cu toporul în carnea lemnului. Să tai cu fierăstrăul crengile neascultătoare. Să muști cu foarfeca din lăstarii tineri, zemoși, cu scoarța netedă. Să migălești pigulești cotelești mizdrelești, cum se zice pe la noi pe la Telega.

Stau pe terasă, fostul grajd al bunicului lui Florentina, pe care noi l-am transformat în sufrageria noastră de vară, gresie, flori, mese, scaune, lumini, tot dichisul, și-mi trag sufletul. Mă gîndesc cîte am făcut azi și cîte mai sînt de făcut mîine. Mai avem de greblat. Mai avem de curățat prin gardul de sus. Mai trebuie să mai toaletez și măceșul ăla imens care s-a aplecat prea mult, stă să cadă. Mai trebuie să...

Mă gîndesc la ce mai am de făcut. Și mă uit la soare cum se duce. Deja unde sînt eu, pe terasă, s-a dus, e umbră și pișcă frigul. Mai bate doar dînsus de tot, înspre gard.

Și mă uit la umbrele din ce în ce mai lungi ale serii. Și îl înțeleg din ce în ce mai bine pe Tolkien cu ielele sale care iubeau îndeosebi amurgul. Lumina aceea specială a ultimelor raze de soare înainte să se lase înserarea. Copleșitoarea senzație de nostalgie, de pierdere, de vreme și timp și viață care se duc. Nostalgia lucrurilor care au fost și care nu vor mai veni. Călătoria spre Valinor, spre apus. Alegoria morții. Ielele sînt nemuritoare și bătrîne, tare bătrîne, și obosite de-atîta nemurire, și cîntă și se îndreaptă spre soare-apune, spre tărîmul unde se odihnesc nemuritorii cei sătui de-atîta viață. Alegoria Lumii de Apoi, a morții și a răsplatei ultime.

Stau pe terasă, soarele deja a apus, și privesc peste vale, la dealul din față. Pe coasta unde am copilărit, în casa bunicilor mele: bunică-mea Maria Palada “Nelica” și străbunică-mea Maria Duțu “Frunzoaica”, descîntătoarea la care cînd eram mic veneau femei din tot județul să le descînte de bine, să dezlege farmecele. Ele m-au crescut. Acolo în casa lor am copilărit.

Fiind iarnă, copacii sînt desfrunziți și se văd bine toate casele. Cîteva case de bucureșteni, singurele noi și mari, făcute după standardele de construcție de acum. Și restul, case multe și mici, ponosite, casele telegenilor bătrîni. Unele din ele sînt deja părăsite. Restul, vechi, cîrpite, înghesuite, cu tabla ruginită. Case care erau noi acum cincizeci de ani, o sută de ani, cînd Telega era strălucitoare, avea petrol și oameni tineri și viitor.

Acuma casele nu mai sînt noi. Acuma nu mai sînt oameni tineri. Doar bătrîni. Nu mai sînt copii. Nu mai sînt nici animale care să behăie, să latre, să mugească. Nu mai sînt vaci care să se întoarcă seara de la islaz, îndreptîndu-se încet fiecare spre casa ei, știind drumul pe de rost, venind acasă molcom, ca vaca sătulă și îmbuibată de-atîta iarbă, mai întinzînd gîtul după vreo frunză sau după vreo prună de prin vreun gard, cu ugerele pline și cu cloapetele bălăngănindu-se leneș.

Murga noastră, cînd sosea acasă seara, știa să deschidă singură poarta cu cornul. Băga cornul, sălta lațul de sîrmă care ținea poarta legată, împingea ușor și intra spre grajd. Seară. Copilărie. Telega. Bunică-mea întîmpina vaca, vorbea cu ea, o lăuda, o mîngîia din vorbe și din mîini, o lua de căpăstru și o îndemna cu gesturi răbdătoare înspre ușa grajdului, o lega la iesle, îi mai dădea o porție de ceva, un răsfăț de seară, poate mere tăiate, poate fîn, poate buruian sau otavă, o țesăla și apoi o mulgea, cu tot dichisul ritualic, ca un descîntec din mîini.

Aducea cele două găleți, una cu apă să-i spele ugerul, una în care să toarne laptele muls, cana de tablă în care mulgea și cîrpa curată cu care să șteargă ugerul, lega coada vacii, se spăla pe mîini, lua scăunelul agățat în cui deasupra tocului ușii grajdului, lîngă cuibul de rîndunele, se așeza cu mișcări lente, obosite pe scăunel, își sufleca mînecile, certa vaca dacă făcea cumva pe nebuna să nu stea la muls, dar nu o certa tare, ci cu dojană de mamă înțelegătoare, de bunică stăpînă pe uger și pe vacă și pe lume, îi dădea un ghiont să se dea un pic mai încolo, mai la perete, să nu o înghesuie, s-o poată mulge în largul ei. Spăla ugerul, ștergea ugerul cu cîrpa, îndeosebi fiecare țîță în parte, se ștergea și pe mîini, își făcea cruce, înfigea degetele noduroase într-una din țîțele vacii, apăsa cu putere și cu pricepere. Cu o mînă ținea cana și cu o mînă mulgea.

Și laptele țîșnea, cu zgomot spart în cana cea de tablă, cu abur ridicîndu-se din laptele fierbinte, spumos. Pe măsură ce cana se umplea, zgomotul laptelui în cană era din ce în ce mai gros, de la soprană la tenor la bariton la bas, ca și cum s-ar fi jucat cineva la butonul instalației stereo din grajd, la reglajul audio al vacii, să dea basul mai tare și înaltele mai jos. Paradoxal efect Doppler de vacă și de lapte și de cană și de Telega și de grajd și de uger și de bunică și de amintiri.

Seară. Copilărie. Telega.

Nu mai e Murga. Nu mai sînt vaci. Nu mai sînt copii. Singurele case cît de cît dichisite sînt ale bucureștenilor. Case de vacanță, aseptice, comerciale, fără deranj prin curte, fără tăvăleală. Prea cochete, prea scoase din țiplă. Inclusiv casa noastră, de unde vă scriu chiar acum, de unde vă scriam și acum doi ani de zile, la moartea tatălui meu, e tot o astfel de casă de vacanță. Fără vacă. Fără găini. Fără cotețe. Fără acareturi. Aseptică. Scoasă din țiplă. Doar iarbă și pomi și copaci și Internet și loisir. Venim din cînd în cînd. Niște bucureșteni comozi.

Stau pe terasă, în curtea mea scoasă din țiplă de la Telega. Mă uit la soare cum a apus deja. Mă uit la umbrele lungi ale înserării. Mă uit la casele de pe coasta cealaltă, încă scăldate în lumină. Tristă antropologie a satului care stă să moară. Și mă gîndesc la fetele mele. Am două fete. Una deja plecată de acasă. Următoarea va pleca și ea în curînd, cum va termina liceul. În doi ani. Soon. Soon.

Fără de ele, cu fetele noastre prin cele străinătățuri, de-o să le vedem doar pe Skype și doar prin poze, vom rămîne singuri, doi boșorogi, un moș și-o babă de Telega, cu cele două cățelușe pe care le avem aici, prin curte. Vom mîngîia cățeii, cum o fac chiar acum, privind soarele care apune, și ne va fi dor de copiii noștri. De fetele noastre care nu se vor întoarce la Telega, ci își vor găsi soarta prin cele patru colțuri ale lumii.

Stau pe terasă, mîngîi cățeaua care a venit să dea cu lăbuța, să o bag în seamă, și-a pus capul în poala mea și mă privește cu ochii ei blegi și luminoși. Surogat de copil. Surogat de tandrețe. O mîngîi pe cap, o privesc în ochi, și mi-e deja dor de fetele mele care au plecat de acasă. Și mi-e dor de ele. Și le chem să vie acasă, să fim din nou tineri și ele mici. Și le bombăm și le iubesc și mi-e dor de ele și le implor să se întoarcă acasă.

Și știu că nu se vor întoarce.

Și atunci, știind că își vor vedea de viața lor și nu se vor întoarce acasă, le îndemn măcar să ne facă nepoți. Și să nu-i țină departe, prin cele străinătățuri. Să ni-i aducă și nouă aici. Să creștem nepoți la Telega, în acest sat din ce în ce mai bătrîn și mai sălbăticit și mai pustiu. Să ne bucurăm din nou de copii în curtea de la Telega. Să fim cumva din nou tineri, cu curtea plină de copii mici. Imposibila întoarcere întru tinerețe.

Stau pe terasă și mă gîndesc la vremelnica, aroganta noastră dorință de a stăpîni natura, realitatea, soarta. Cît o să mai pot să-mi controlez viața? Cît o să mai curăț la copaci și o să-i mai disciplinez? Cît o să mai trăiesc? Iaca încă niște ani de aici încolo. Pe urmă, pe măsură ce noi nu vom mai fi și fetele noastre nu se vor mai întoarce aici, și nici nepoții nu se vor mai întoarce și Telega se va pustii, copacii nu vor mai asculta de fierăstrăul meu și de foarfeca de pomi și de topor.

Și vor crește mari. Și se vor înmulți. Și vor năpădi cu forța lor vegetală și cu pofta lor de viață sălbatică toate coastele acestei Telegi din ce în ce mai triste și mai sărace și mai bătrîne. Deja sînt curți, pe coasta asta din fața mea, pline de copaci crescuți între timp, de cînd au trecut anii și nu mai sînt copil și am plecat de la Telega. Uite acolo, în curbă la Uri, dînjos de casa lu’ bunică-mea, pe unde ne dădeam cu săniile iarna, e deja un loc unde frasinii au crescut mari, aproape pădure, au năpădit curțile goale și casele dărăpănate și grădinile în paragină. Un colț de pădure în mijlocul satului.

Și e de-abia începutul.

Nu doar frasinii vor da asalt. Platanul pe care l-am plantat aici acum aproape douăzeci de ani, în mijlocul curții lui Ștefan Brașov, bunicul Florentinei, va împuia din bobițele alea mari ale lui, kurokurosuke vegetal, și va contribui și el la pădurea ce va acoperi Telega. Bambusul se va întinde viclean și lacom și va cuprinde locul, curtea, ulița. Frasinii și gherghinii și ulmii vor fi stăpîni aici. Merii se vor corci și se vor sălbătici. Netunși, neîngrijiți, nestruniți de foarfeca omului dominator. Și vor fi liberi. Și vor face poame din ce în ce mai pădurețe, mai mici și mai acre și mai puțin culese de oameni. Le vor mînca vietățile pădurii, corbii și pîrșii și gaițele. Și mistreții și urșii care deja au început să bîntuie din nou pe la marginea satului. Deja avem primul om sfîșiat de urs în Telega, în vara asta. Fostul coleg de bancă al Florentinei. Un semn al vremilor ce va să vie.

Stau pe terasă și-mi cert fetele în gînd. Să mai veniți acasă. Măcar din cînd în cînd. Să-mi faceți nepoți. Să mi-i aduceți aici, să îi creștem la Telega. Să nu uite Telega. Să-mi duceți stirpea mai departe, dacă numele nu-l veți duce. La mine în neam, sînt ultimul Palada. Neavînd băieți, numele se va pierde. Ceilalți urmași nu vor mai purta acest nume. Dar ce contează mai mult: numele sau gena? Limba sau viața? Etnia sau bunăstarea? Cultura sau natura? Ubi bene, ibi patria.

Stau pe terasă în ultimele sclipiri de lumină ale apusului și-mi privesc cu ochii minții genele cum mi se risipesc în cele patru colțuri ale viitorului. Și văd Telega sălbăticită, abandonată de oameni și năpădită de pofta de viață sălbatică: frasini și gherghini și gaițe și urși și mistreți și pîrși. Și platani, singura urmă a trăirii mele pe aici.

Cînd eram tînăr, nu știam să tund pomii, le lăsam vîrfurile să crească în voie, să se ducă libere spre înaltul cerului. Ce tînăr și ce fraier eram.

Cînd am mai înaintat în vîrstă, am învățat să tund pomii, să le tai vîrfurile și să îi forțez să crească cum vreau eu, nu cum vor ei. Supuse slugi vegetale, care să-mi dea mere și bucurie în suflet. Ce adult și ce priceput am devenit.

Cînd voi îmbătrîni, voi învăța să tund pomii și mai bine, să nu-i mai strunesc și să nu-i mai chinui din foarfecă, să le las din nou vîrfurile să crească în voie, să se ducă unde vor ele, dincolo de voința mea, de semeția mea umană inutilă. Ce bătrîn și ce înțelept și ce resemnat voi ajunge.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena, indiferent dacă e la Telega sau la Melbourne sau la Milano. O să ni se piardă limba. Și ce dacă? A rose by any other name would smell as sweet. O să ni se piardă numele și neamul. Și ce dacă? Ducă-se. Amăgire și zbatere inutilă. Etichete. Biete etichete. O să piară Telega. Și ce dacă? Undeva, cumva, gena va răzbi. Și ce dacă va răzbi acolo și nu aici? Ce are Telega atît de special încît să merite să nu fie ștearsă de pe fața pămîntului, precum mii de alte așezări omenești scufundate de istorie în uitare?

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena. Sau poate nu. Sau poate nu va răzbi. Sau poate se va risipi în neant, precum apa în deșert, precum zborul corbului în înaltul cerului. O să ne piară și spița. Și ce dacă? Cu ce sînt eu mai special decît alte multe seminții ce au pierit deja? Nu e decît deșarta mea dorință de supraviețuire by proxy. Dacă nu sîntem nemuritori, măcar gena să o dăm mai departe. Strădania de patru miliarde de ani încoace. Succesul de supraviețuire. Succesul de reproducere.

Oricum, nu contează. Cînd vom fi morți, nu va mai conta.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Stau pe terasă. Soarele s-a dus deja. Umbrele nu mai sînt umbre. Ielele au plecat deja spre Valinor, copleșite de tristețe și de povara nemuririi. Luminile încep să se aprindă pe la casele de pe coasta cealaltă, unde am copilărit. Încă mai sînt oameni în ele. Încă.

S-a făcut frig. Trebuie să intru în casă, la căldură, la civilizație, la Internet și la calculator, să scriu un articol, să-mi justific viața și soarta și tristețea și gena.

Mă uit la copaci, înainte să intru. Copacii, semeți și răbdători și vegetali, monstruos de vegetali și de indiferenți, mă privesc înapoi. Nu le pasă de foarfeca mea, de fierăstrăul meu, de toporul meu. Au timp să scape de mine. Au tot timpul din lume. Dacă nu ei, semințele lor atunci.

În cele patru colțuri ale viitorului să lăsăm pomii să devină copaci, sălbateci și liberi și desprinși de mofturile noastre omenești, prea omenești. Mofturi de disciplină. Mofturi de putere. Mofturi de semeție și de rațiune și de necesitate.

Mofturi de om.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.



. Citeste tot...

Dă, mamă, cu osu’n mine

Fiind noi de la Telega, adică de la țară, adică un pic cam cu mintea în colțuri, dacă e să te iei după prețioșii de orășeni care-și țin animalele în casă, ce naiba, orășeni eleganți, să le pută prin casă, de-aia sînt orășeni, să aibă standarde estetice ridicate, vorba aia, mai au un pic și bagă și porcul și calul în sufragerie,

avem tot soiul de obiceiuri de la țară, adică ciudate.

Pe lîngă faptul că ne aducem aminte cum e aia să te dai pe sanie pe drumul principal, ocolind babele care se întorc de la biserică și avînd grijă să nimerim, totuși, gura podului, să nu sărim cu sania în gîrlă,

pe lîngă faptul că ne descălțăm cînd mergem la cineva în vizită, chiar dacă părem incurabil de țărani și de melteni și de provinciali,

pe lîngă faptul că știm ce e aia vacă, și ce e ăla fîn, și cum e aia să îndrepți un cui cu tesla,

(nu, tesla nu e nici mașină electrică, nici unitate de măsură a fluxului magnetic, nici savant croat genial cu dubioase origini românești; tesla e chestia aia cu coadă și cu un cap metalic complicat, cu care scoți cuie, îndrepți cuie, îți dai în dește și în alte părți sensibile, dar semnificative ale corpului),

pe lîngă faptul că ne mai aducem aminte cum e să porți ciorapi de lînă pe piciorul gol și să te julești în genunchi și să lipești pielea la loc cu scuipat și să treacă,

pe lîngă faptul că încă mai știm să mai culegem prune, tundem pomii, crăpăm lemne, facem sarmale, vinete și ardei copți, zacuscă și magiun,

să mai plivim buruianul, la nevoie chiar și să mulgem vaca (deși mă cam îndoiesc de această pricepere demult timp neexersată),

avem o fobie în a arunca mîncarea.

Nu ne iese întotdeauna, fiind de fapt și niște orășeni de import. Dar de cîte ori putem, facem eforturi. Culminînd cu obiceiul ciudat și totalmente neecologic, pentru care probabil Greta Trotineta deja se zbate în chinuri virtuoase,

să nu aruncăm oasele ci să le băgăm în frigider, într-o pungă, de fapt chiar la congelator, să le păstrăm pentru cîinii de la Telega.

Da, știu: nu sîntem întregi la cap.

Dar să vezi răsplată și bucurie pentru kilowații prăpădiți în mod absolut neecologic pe oasele congelate în congelator. Cînd scoți oasele din pungă și le dai cățelelor, cum se dau ele peste cap de fericire, mînca-le-ar mama și ursul și lupul pe ele de cățele zbanghii. Și cum după aia zile întregi rod la oasele alea de zici că este cea mai foarte comoară de pe lumea asta. Stau întinse prin curte și rod la cîte o chestie gustoasă. Hmmm. Os adus de la București. Hmmm. Trufanda.

Cum aduc alții bomboane la copii, așa aducem noi oase la cîini. Oase păstrate cu grijă, în jungla urbană, în cutia aia contrapțioasă care produce frig pe bază de curent electric, de moare Greta de oftică atunci cînd o băgăm în priză să păstrăm oasele pentru cîini.

Da, știu: nu sîntem întregi la cap.

Ah, ce bine e să fii de la țară și să nu fii întreg la cap.



. Citeste tot...

Oricum, nu mai contează

Am fost mai deunăzi, prin aprilie, să-mi înmormîntez o mătușă, într-un sat de cîmpie de prin Buzău. Asta după ce cu jumătate de an în urmă fusesem la înmormîntarea unchiului meu. Au murit amîndoi, repede, unul după altul. Casa părăsită. Cei doi copii e foarte foarte puțin probabil să se întoarcă acolo.

Cînd te duci acolo, te îngrozești. Jumătate din sat e părăsit. Senzația e copleșitoare. Un tăvălug de moarte și de pustiu.

La Telega sînt trei case în care, pe parcursul vieții, am locuit. Cea a bunicelor mele, unde acum stă unchiul meu. Cea a părinților mei, unde acum stă maică-mea. Și cea a părinților soției mele, unde acum stăm noi, cînd trecem pe la Telega.

Într-o generație, după ce se prăpădesc și ai mei, și nici noi nu vom mai fi, după ce ne vom consuma bătrînețea în retragere la Telega, e foarte probabil ca toate celei trei case să rămînă părăsite.

Nici dinspre copiii noștri, nici dinspre nepoții unchiului meu nu sînt mari șanse să vină cineva să locuiască acolo. Deja dau semne că-și vor căuta soarta pe oriunde, prin cele patru vînturi, dar nu la Telega.

De vîndut, poți să le vinzi, dar cine le cumpără, dacă e din ce în ce mai puțină lume în sat? Posibil să vină bucureșteni, să le cumpere drept case de vacanță. Posibil. La cum sînt poziționate, însă, în cazul a două din trei puține șanse. Au și turiștii ăștia mofturile lor, nu vor casă în centrul satului, ci sus pe dealuri, la urs și la stele.

Semnele strîngerii satului Telega sînt din ce în ce mai clare. Nu atît de clare precum satul de cîmpie din Buzău unde sînt îngropați unchiul și mătușa. Dar încep să fie văzute și cu ochi mai puțin avizați.

Din ce în ce mai multe case părăsite, deși teoretic e zonă propice pentru casele de vacanță ale bucureștenilor.

Din ce în ce mai multe grădini neîntreținute, necosite, livezi în paragină, neculese, prin care năpădește încet-încet pădurea. Mai întîi sub formă de lăstăriș. Pe urmă de desiș. Și deja în din ce în ce mai multe locuri, sub formă de pădure tînără unde acum 20-30 de ani era poiană sau livadă de pruni.

Și, evident, supremul semn al sălbăticirii, animalele sălbatice, din ce în ce mai evidente. Culminînd cu stereotipicul urs care deja e prezență curentă prin zona Telegii – lucru nemaipomenit acum o generație. Deja oamenilor le este frică să meargă pe dealuri, spre grădini, ceea ce acum treizeci de ani era pur și simplu de neînchipuit.

Acum treizeci de ani, cînd satul forfotea de lume, grădinile erau locuri sigure, și noaptea, și iarna, oricînd. Îmi amintesc plimbîndu-mă pe sub stele prin poieni. Cum să nu poți să hălăudești prin toate grădinile și prin toate pădurile dimprejur? E sigur, ești la tine acasă. Iete că acuma nu mai ești la tine acasă. Ești acasă la urs și la mistreț și la corb și la căprioare.

În ritmul ăsta, cel puțin jumătate din localitățile rurale și ceva orășele mici vor avea aceeași soartă ca a satului de cîmpie din Buzău. Paragină. Părăsire. Iarbă și pădure și urși.

România nu e singura țară care să treacă prin acest proces de depopulare a ruralului. Spania are o grămadă de sate părăsite. Comunitățile mici din Statele Unite suferă și ele. Peste tot pe lume se întîmplă la fel, din cauza atracției puternice a urbanului mare, a orașului fantasmă, și din cauza tehnologiei din ce în ce mai performante, care face posibilă viața în aglomerări umane imense.

Dar soarta satului nu e grea doar acum, în prezent. Și în trecut, în cadrul unor teritorii vaste, la nivel de țări, au fost valuri istorice de apariție de comunități urmate de valuri la fel de istorice de dispariții de comunități.

Invazii. Războaie. Molime. Migrații spre urban, date de industrializare. Evacuări forțate, să crească oaia. Ciuma care a ras jumătate din populația Europei. Tot soiul de cauze care au dus la dispariția satelor.

Pe locul acestora, triumfătoare, pădurile și urșii.

Pe urmă oamenii au venit din nou, au defrișat din nou, au luat din nou în stăpînire locurile. Și pădurile s-au transformat în grădini. Și urșii și lupii în povești de speriat copiii, gen Scufița Roșie.

În ultima mie de ani, nu știu Telega de cîte ori să fi trecut prin acest ciclu de tip boom and bust. De vreo cinci sute de ani încoace, de cînd s-a exploatat din ce în ce mai puternic sarea, acest blestem al locului, Telega a tot crescut. Înainte de asta nu știu ce era pe locurile astea.

Oricum, nu vă faceți idei greșite. Telega n-a fost niciodată cine știe ce. Iaca acolo o mînă de oameni. Pînă prin secolul 19 era la nivel de cătun. De-abia în secolul 20 a trecut de o mie de oameni.

Acuma, în ritmul ăsta, va trece înapoi la loc sub o mie de oameni. Nu știu în cît timp. În cincizeci de ani? Într-o sută? Viitorul e de nepătruns. Predicția e dificilă, mai ales cînd se referă la viitor.

Și pădurile vor lua în stăpînire din ce în ce mai mult. Și urșii își vor face bîrlog acolo unde pe vremuri erau grădini și case. Și va fi ruină și pustiu și paragină, din punctul de vedere al omului. Și belșug și bîrlog și hrană și viață din punctul de vedere al ursului și al lupului și al căprioarei.

Pe urmă vor veni alți oameni, la loc. Și o vor lua de la capăt. Sau nu. Mai degrabă da, căci e o zonă decentă, numa bună de repopulat.

Roma prin secolul 8-9 d.H. era o ruină. Un sat amărît pe unde pășteau turmele de oi. Evident că nu pot compara Telega cu Roma. Dar imaginea e puternică. Ditamai capitala de imperiu în prăbușire, în paragină, păscută de oi, care pe urmă a renăscut. Alte capitale de imperiu nu au reușit să supraviețuiască. Persepolis e cîmp pustiu acum.

Istoria respiră în cicluri mari. Popoarele vin și pleacă. Poporul român, în ritmul ăsta, e destul de probabil să se risipească în vîntul istoriei, să se aleagă praful de el. Cum s-au risipit și celții, și khazarii, și aztecii, și atîtea alte popoare. Pe locurile astea vor veni alții. Istoria nu cunoaște zăbavă, dar nici milă.

La Telega va înflori din nou satul, construit de alte mîini, de alte gene. Vor fi tătari, cum am eu sînge de tătar prin vine? Nu cred. Nici tătarii nu mai sînt ce-au fost. Vor fi chinezi? Poate. Vor fi afgani? Sau indieni? Foarte mulți indieni pe lumea asta. Deja de sute de ani avem și noi prin țară unii, din ce în ce mai mulți. Cu siguranță se vor înmulți și mai mult. Vor fi saudiți sau congolezi? Vor fi din Iran sau din Nigeria?

Vor fi albi sau negri, galbeni sau mulatri, creștini sau musulmani? Ce neamuri va aduce istoria pe meleagurile noastre? Ce limbă vor vorbi? Vor mînca sarmale sau orez cu bețișoarele? Cum vor aduce slavă vieții și sorții și suferinței? Cum vor plînge? Cum se vor bucura?

Naiba știe. Dumnezeu știe.

Oricum, nu mai contează. Vom fi morți demult.
Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă

Din îndepărtata Telegă,

De acolo de unde este atît de departe încît nici măcar zăpada n-a ajuns, fiind evident probleme de distribuție globală,

firmele astea de curierat, mama lor, nu mai poți avea încredere în nimeni pe lumea asta, ce capitalism mediocru, s-a terminat zăpada, nu mai au în depozit, au dat-o pe toată la export, la nasoii ăia de scandinavi,

De aici de unde natura este atît de sălbatică și de fioroasă încît urșii polari nu îndrăznesc să scoată nasul în natură și să se preumble prin mediul înconjurător decît deghizați sub formă de veveriță și de pițigoi,

De aici de unde iarba crește chiar și de Crăciun, e o atmosferă de primăvară timpurie, început de martie, ho ho ho, Merry Ziua Femeii, unde ai pus nevastă mărțișoarele, că miroase a 8 Martie în aer,

De aici de unde ziua începe cînd ne trezim și se termină atunci cînd se termină alcoo... ăăăă, cînd se termină colindătorii,

Am consumat colindători și anul ăsta, sînt foarte gustoși, proaspeți, biologici, eco, mai ales ăia tineri sînt rău de tot fragezi și dulci, să ne mai trimiteți, că ne-au plăcut, au fost foarte calitativi, carne premium, se desprinde ușor de pe os,

De aici din acest loc groaznic, dar necesar,

Vă urăm toate urările din lume și încă vreo cîteva de rezervă de pe Marte, Venus cît și din îndepărtata Andromedă,

De aici din această groapă de lume unde nici măcar zăpadă nu mai e pe stoc,

Vă spunem că noi toți sîntem bine, fericiți, ceea ce vă dorim și vouă, totul e bine, avem mîncare, avem băutură, cînd se termină mîncarea mai chemăm niște colindători proaspeți și delicioși, nu se termină niciodată caloriile, n-are cum să se termine, Crăciunul este numai și doar despre calorii,

De aici din îndepărtata Telegă vă pupăm și vă îmbrățișăm și vă împărtășim un mare secret: noaptea, aici, încă se mai văd stelele.

Să nu mai spuneți la nimeni. Că prea sînt frumoase și dacă le privește prea multă lume, se tocesc și-și pierd din sclipire.

Hai, Crăciun fericit, o voi pufoșilor, famenilor, bestiilor, nasoilor, fraților, surorilor, frumoșilor, oamenilor!

. Citeste tot...

Aaaaahhh, ce aer!!

În copilărie, veneau pe la noi prietenii de la București ai lu’ Nana – mătușa mamei mele în a cărei casă stăteam, fostă chiaburoaică pe bază de petrol. Soseau simandicoși, ca orice bucureștean în anii ’80 cînd se ducea “la țară” și se dădea jos din mașină, să-l vază țăranii că e în vilegiatură. Se dădeau jos din mașină, se întindeau agale, ca niște pisici mari și îmbuibate, scoteau varii sunete de amuzament și relaxare, salutau băștinașii primitivi și exclamau invariabil, întinzînd brațele în lateral, ca la exercițiile alea de la educație fizică și sport, “aaaaah! ce aer!!”.

Eu, copil telegean, mă uitam la ei cu oarecare scîrbă și restul uimire, ca orice băștinaș primitiv care se uită chiorîș la antropologii cei superior-disprețuitori – era încă de pe atunci înfiptă în mine lupta de clasă cum e înfiptă săgeata în iepurele cel săgetat. Mă uitam la ei, la mașinile lor, la țoalele lor și mă întrebam cu un aer de Moromete de 10 ani: “Ce aer, frate? Aer. Aer ca tot aerul. Ce-s cu figurile astea de bucureșteni procopsiți și îngîmfați? N-au mai văzut aer?? E aer peste tot. Ce blambeci...”

Timpul a trecut. Pufosul de 10 ani s-a făcut mare și a mers la București. Încet încet, pas cu pas, cum ar zice deontologul, a ajuns să aibă și el mașină și să sosească înapoi acasă, la Telega, să se dea jos din mașină cu un aer procopsit și îngîmfat, să întindă brațele cu entuziasm în lateral și să exclame: “Aaaah, ce aer!”.

Ai dracu’ bucureșteni procopsiți și îngîmfați, cam aveau dreptate. Dar ca să-mi dau seama a trebuit să plec de-acasă și să mă fac și eu un pui de viperă bucureșteană. Cît eram la Telega, eram ca peștele în apă, ca rîndunica în aer, ca telegeanul la Telega: respiram și nu știam ce respir. Respiram în proză fără să știu. De-abia cînd am plecat la București și mi-am îmbîcsit plămînii cu aerul cel metalic al orașului mare, de-abia atunci plămînii mei au început să-și dea seama de diferență. “Aaaaah, ce aer!”

De fapt, nu respiram în proză fără să știu. Respiram în poezie fără să știu. Pentru că aerul aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, este o poezie. Are consistență. Are parfum. Are o calitate simfonică. Tragi în piept și-n alveolele pulmonale, în bronhii și bronhiole, îți sună Haydn și Haendel și Bach și Mozart. Halleluia! Așa strigă plămînii tăi cînd inspiri aer de Telega.

Aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, care respirați în fiecare zi aer metalic și fierbinte de oraș mare, aerul e ca fructul de mango cel copt și perfect. Îl poți felia cu cuțitul, să-l adulmeci, să-l admiri, să-l apreciezi, să-l guști. Tai cu cuțitul o felie de aer și din el curge zeamă de iarbă și de trandafiri și de rîndunele și de mițorlani. Din aerul de Telega curge poezie, bre pufoșilor, bre.

Aaaaahhh, ce aer!!

. Citeste tot...

Sindromul cireșilor înfloriți

Am o ființă dragă sufletului meu care-și dorește mult de tot să ajungă în Japonia, să privească cireșii înfloriți. Din felul în care anticipează experiența, din emoția care îi răzbate în glas atunci cînd povestește cum și ce va face acolo, cu cireșii înfloriți în față, îmi dau seama că înseamnă mult pentru ea lucrul ăsta.

Mai am puțin și plec de la Telega înapoi la București. Mai dau o tură prin grădină. Mai miros încă o dată scorușul înflorit. Mai miros încă o dată măcrișul înflorit.

Nu vreți să știți ce puternic și carnal și bazal și primordial și htonic miros florile de scoruș. Nu vă puteți închipui ce elegant și amar și dulce totodată miros ciucurii galbeni de flori de măcriș.

Îmi continui tura. Iată, strugurii încep să scoată capul – minuscule inflorescențe ce deja anticipează ciorchinele de la toamnă. Iată, crușinul a înflorit. Discrete flori verzi ca niște ținte de iarbă care se profilează cu greu pe fundalul frunzelor la fel de verzi. Iată, și jugastrul a înflorit. Aceeași modestie de verde pe verde. Cît de deosebite sînt florile verzi.

Mai am puțin și plec de la Telega. Am mirosit florile. La nici 10 secunde după ce le-am adulmecat, mirosul a dispărut din creier. E ca și cum nu le-aș fi mirosit niciodată.

Bag din nou nasul. Inspir din nou. Momentan, tranzitoriu, evanescent, mirosul nu există decît cît tragi pe nări. Fleeting, cum ar zice englezii. Puternic cuvînt, fleeting. Ori de cîte ori miros, e un pic acolo. Pe urmă dispare.

De ce este atît de trecătoare senzația?

De ce trece atît de repede momentul?

Prin extensie, de ce trece atît de repede viața și de ce cresc copacii atît de greu, ca apoi dintr-o dată, după ani și ani în care le-ai resimțit cu durere creșterea prea înceată, să-ți dai seama că de fapt au crescut prea repede, și senzația să fie chiar și mai dureroasă?

Draga mea, cireșii japonezi nu sînt deosebiți pentru că sînt în Japonia. La rigoare, avem cireși japonezi și în Herăstrău. Te iau de mînă și două străzi mai încolo de casa noastră, chiar înainte de spălătoria auto, e un cireș japonez și acolo. Ca să nu mai spun că i-am văzut împreună la Washington, cadoul împăratului către învingătorii care nu învinseseră încă – cireșii au fost dăruiți în 1912, cînd lumea încă nu știa nimic despre Pearl Harbor și despre Enterprise și despre Akagi și despre Midway și despre Fat Man și despre Hiroshima și Nagasaki.

Draga mea, cireșii japonezi sînt deosebiți pentru că întruchipează rigoarea tristă a poporului japonez de a se gîndi la cele care trec prea repede și nu se întorc.

Mono no aware îi zic japonezii acestei trăiri. Sfîșierea sufletului că lucrurile trec prea repede. Despre tristețea senină a impermanenței existenței.

Putea fi orice plantă. S-a nimerit să fie cireșul. La noi e zarzărul, draga mea. La noi e mărul. La noi, la Telega, orice pom strigă și cîntă și anunță trecerea timpului, trecerea vremii, trecerea vieții. E trist. E frumos. E inevitabil.

Noi, românii, avem un talent tîmpit de a crede că doar ce crește în grădina altora este de seamă. Cireșul japonez. Turnul Eiffel. Alpii. Apa cristalină a Mediteranei.

Da, draga mea, ai dreptate: ca apa Mediteranei nu găsești nicăieri la noi. Dar cireși japonezi găsim peste tot. În floarea galbenă de măcriș care își atîrnă ciucurii efemeri de frumusețe – azi s-au deschis, în cîteva zile nu-s. În floarea albă de zarzăr, cu parfumul ei înnebunitor. A trecut, deja zărzărelele mici atîrnă fertil pe crengile de mai. În floarea de tătăneasă. În bobocul încă nedesfăcut de măceș. În ciorchinele pe cale de veștejire a liliacului din marginea zidului casei vechi.

Dragii mei. Dragele mele. Prietenii mei. Oamenilor. Viața e aici. Nu e nevoie să mergem pînă în Japonia pentru a înțelege că viața fuge. Fleeting, bre dragilor bre. Mono no aware. Putem fi la fel de japonezi și de triști și de senin-aproape-împăcați și la Telega. Și la București. Și la Mizil. Și la Dej.

Draga mea, ați plecat cu cîteva ore înaintea mea. Sînteți pe drum acum. Mai aveți un pic și ajungeți acasă. Hai că vin și eu.

În urma mea, înserarea se lasă peste Telega și peste florile galbene de măcriș care azi sînt, înnebunitor de parfumate și de elegante, dar cînd ne vom întoarce noi din nou aici nu vor mai fi.

Mono no aware. Adică trece viața.



. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă, de acolo de unde o...

Din îndepărtata Telegă,

de acolo de unde o petală de măr s-a agățat într-o jurubiță de fir de păianjen și acum atîrnă elegantă, rotindu-se în bătaia vîntului precum un cercel de prințesă bizantină,

de acolo de unde dacă taci și-ți pui frîu gîndurilor nesătule poți auzi zumzetul albinelor în aer, asurzitor tropar cîntat întru gloria naturii,

de acolo de unde soarele este cînd creștin și ne zîmbește și luminează tot împrejur, bijuterie de floare lîngă bijuterie de frunză lîngă bijuterie de fir de iarbă lîngă bijuterie de gîză, cînd păgîn, căci intră în nori și prevestește ploaia – o să plouă la doișpe, fix cînd vrem noi să întindem masa în curte, cred că e cazul să avem în vedere planul B: masa în sufragerie, înghesuiți unii peste alții, masă suprapusă, adulții jos, copiii la etaj,

de acolo de unde păsările cîntă stereo – mierlele în aer și găinile împrejur, prin curțile telegenilor,

din acest colț de rai care zău dacă nu este chiar așa: un binecuvîntat colț de Rai,

adevărat grăit-am vouă, păcătoșii mei dragi: Hristos a înviat!



. Citeste tot...

Pe vremuri nu era program la televizor

“Iubire, pe vremuri nu era program la televizor. Aveam doar două ore de televizor pe zi, și nici alea nu erau cine știe ce, nu aveai ce să vezi“

“Tati, și voi atunci ce făceați? Stăteați pe Internet?”

Pe scurt, despre asta este vorba în zilele noastre. Ca în orice alte zile ale acestei istorii plină de ani și de oameni. Fiecare generație urmărește cu zîmbet trist pe buze cum generațiile ulterioare descoperă apa caldă și nu știu de capul lor și nu înțeleg cum persanii pot fi persani și cum trăiau oamenii pe vremuri, fără Wi Fi.

Cum nici noi nu puteam înțelege cum puteau trăi oamenii pe vremuri fără curent electric, iar bunicii noștri zîmbeau la fel de trist și de înțelegător cînd puneam întrebări de copii triști și naivi și copilăroși și luminoși și proști. Cum nici ei, la rîndul lor, nu puteau probabil să înțeleagă cum trăiau bunicii lor,

și așa mai departe, într-o curgere în cascadă de-a lungul veacurilor,

pînă la vorbele alea pline de amărăciune ale înțeleptului Socrate și ale înțeleptului Augustus și ale înțeleptului Cicero și ale înțeleptului Ieremia și ale înțeleptului anonim asirian,

care toți și fiecare în parte se plîngeau la vremea lor, ca niște bășinoși de bătrîni țepeni și pedanți ce erau ei, de manierele absolut răsfățate și nesuferite ale copiilor din acele vremi nasoale.

Dialogul de la început a avut loc acum cîțiva ani, cînd aveam fetele mai mici, dar suficient de mari încît să le putem începe povesti “cum era pe vremea noastră”.

De ce scriu toate astea?

Pentru că pe vremea noastră, dragii mei pufoși, Campionatul Mondial de Fotbal era o sărbătoare primejdioasă, decadentă și interzisă. Azi, acum, în aceste vremuri de fiere și de tinichea, oricine se poate uita la campionatul mondial, să-l vază pe amărîtul de Neymar Jr cum se zvîrcolește în chinuri închipuite.

În schimb, pe vremea noastră de fiere și de tinichea un pic mai antică, era o întreagă pricepere cvasi-ilegală să te poți uita la meciurile campionatului mondial de fotbal. Dacă un glob întreg îl avea la nas și putea bea bere fără mari probleme, prin anii ’70 - ’80 în România comunistă nu prea aveai nici televiziune, nici bere, nici campionat mondial.

Trebuia să ai pe cineva priceput, așa cum îl aveam noi în Telega pe taică-meu, mare priceput într-ale electronicii, să facă antenă și amplificator, mare pricepere la vremea aceea, să poți vedea ceva cu purici. Noi aici în zona centrală și sudică a Munteniei ne uitam la bulgari. Ăia de pe partea sud-vestică se uitau la sîrbi. Ăia de pe partea vestică se uitau la unguri. Ăia de pe partea estică se uitau la ruși. Care unde avea vecinii mai aproape.

Și meciurile se vedeau cu imaginea neclară, cu purici de la recepția proastă. Și fiecare meci era o sărbătoare dificilă, atît să apuci să prinzi transmisia, cît și să te uiți la ea, printre purici și comentarii în limbi care de care mai slave și mai ugro-finice.

Nu oricine avea acces la așa ceva. Doar o fărîmă de populație. We,few, we happy few. Eram un soi de nomenclaturiști ai decadenței ilegale. Aveam meciuri de campionat mondial. Veneau zeci de oameni la noi acasă, să vază meciurile, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească pe preotul nostru de atunci, care avea rezervat locul de onoare,

fotoliul din centru, cu gaură în mijloc și cu mînerele care se desprindeau din cleiul uscat dacă trăgeai mai tare de ele. Ceea ce se întîmpla adesea, în focul pasiunii, cînd săreai în sus că a dat gol Kempes sau că a ratat Ardilles sau că a apărat Dasaev sau că a fost faultat Bettega.

Așa am învățat noi rudimente de bulgară. Jolt carton. Zbîrca. Zăvîrșite. Narușenia. Leka notch, deța. Așa i-am cunoscut pe semizeii de atunci, în 1978, cînd aveam doar cinci ani și toată Telega era un Macondo pentru mine și gheața era tînără și n-avea nume, și toate atunci căpătau nume împrejurul meu,

Kempes și Ardilles și Bettega și imposibil de tînărul Maradona, după aia, în1982,

și Passarella și Tarantini și Fillol,

și Olarticoechea,

doar cînd aud numele ăsta mă trec fiori, nu l-am mai auzit din copilărie, tremură mațele în mine de amintiri inutile,

și Neeskens și frații van der Kerkhof și Rep și Resenbrink

și Battiston și Tresor și Bossis și Petit și Platini și Didier Six și Amoros și Genghini și Girard și Giresse și Tigana,

se încurcă în capul meu 1978 și 1982, toate acolo sînt în debaraua copilăriei plină de nume prăfuite,

și Zoff și Gentile – mamă ce cotonagiu genial! – și Baresi și Scirea și Antognoni și Altobelli și Conti și Tardelli și Zaccarelli și Bettega, marele Bettega, și Paolo Rossi, mama lui de pomanagiu la fel de genial,

și Eduardo Ramos și Zbigniew Boniek și Rummenigge și cretinul de Schumacher și Littbarski și Stielike și Matthaus, și Vercauteren și Ceulemans, și Bryan Robson

și Dasaev, ce portar!

și Arconada și Camacho și Vicente Sanchez și Gallego și Pedro Uralde

și apoi echipa mea de suflet, pentru care o să țin cu Brazilia pînă la moarte, no matter what, indiferent cît de proști și de mediocri și de tinichea ar fi ăștia din ziua de azi,

Socrates și Zico și Falcao și Edinho și Eder și Serginho și Junior și Luizinho și Oscar și Leandro și Waldir Peres, Doamne!, prost portar, cum avea Brazilia pe atunci,

numai cînd rostesc Socrates și Zico și Falcao și Edinho se face pielea găină pe mine și se ridică părul și am același gust în gură pe care îl am cînd zic Tatăl nostru sau Înger îngerașul meu sau Cățeluș cu părul creț,

sînt acolo, litaniile copilăriei mele, copilărie proastă bună frumoasă urîtă cretină genială captivantă plictisitoare,

copilărie ca toate copilăriile copiilor acestei lumi plină de babalîci care au uitat cum era să fii copil și de tineri care încă nu știu ce e aia să fii bătrîn,

doar că această copilărie a mea a fost cu antena la bulgari, bă tefeleilor bă, și cu chin să rotim antena exact pe unghiul care trebuie, stătea unul sau chiar doi afară, să rotească de ditamai instalația de țeavă pusă pe rulmenți care ridica antena pînă dînsus de acoperiș, să iasă din unghiul mort al casei, și ăia roteau cînd hăis, cînd cea, și ăia din năuntru strigau „Așa! Las-o așa!”, căci ăla era unghiul cel bun să fie direcția drept spre mama lor de bulgari care dădeau campionatul mondial și noi nu, dar era degeaba, prea tîrziu, căci ăia de afară deja roteau în continuare și trecuseră de punctul ăla bun, și acuma trebuiau să rotească din nou la loc înapoi, și iar urla lumea din cameră „Așa! Las-o așa!” și pîn’ la urmă îi găseam cu chiu cu vai locul și ne așezam în fața purecilor, toți claie peste grămadă, măcar douăzeci la fiecare meci, de multe ori cu popa în frunte, și se fuma ca la draci și se bea probabil bere sau probabil țuică, dracu’ știe, nu-mi amintesc, eu eram cu ochii beliți în ecranul ăla argintiu alb-negru cu purici, cu prea mulți purici, și ăia se alergau pe acolo prin spatele puricilor, dacă mai era și soare era belită situația, căci nu se făcea propagarea cum trebuie, atunci am învățat acest cuvînt miraculos, „propagarea”, era gustos și proaspăt în mintea mea cum era gheața de proaspătătă și de tînără în mintea tînărului Aureliano Buendia, „nu e propagarea bună”, era bine cînd erau nori, ne bucuram să plouă și să fie nor, căci se loveau ale dracu’ unde de propagare de plafonul de nori și de reflectau și se întorceau la noi, la proștii de români care n-aveau campionat mondial, jolt carton, zbîrca, narușenia, a dat gol Bettega,

r’ați ai dracu’ cu melcii voștri că așa o furie și o tristețe m-a cuprins, în pana mea, scriu la dicteu automat ca la psihoterapeut, se scurge toată furia și toată copilăria din mine, r’ați ai dracu’ de tefelei care n-ați înțeles nimic deocamdată de la viață și vi se pare că totul vi se cuvine și le aveți pe toate la nas de-a gata și tot nu sînteți mulțumiți și urîți urîți URÎȚI tot ce e în jurul vostru și nu vă place nimic și îi urîți pe cei care nu sînt ca voi

unde rămăsesem?

Bag picioarele. E inutil. Hai să ne aducem aminte de Bettega. Și de Socrates și de Zico.

Și de Dasaev. Vă aduceți aminte ce gol a primit Dasaev de la Eder? Pasă de pe dreapta la Socrates, care se face că dă în ea, deschide picioarele, mingea îi trece printre picioare la Eder, Eder o preia, o saltă ușor, și-o pune la voleu, îi fute una de o îndoaie, mingea se duce direct în vinclu, dincolo de inegalabilul, invincibilul Dasaev. Ce gol. Ce gol...

Brasil! O Brasil! Socrates. Dasaev. La dracu. Copilăria asta. La dracu...

. Citeste tot...

Saving face la tîrg la Băicoi

- Băi Șepcuță!

Vînzătorul de la taraba de cartofi cu pepeni, bronzat și zdravăn și cu privire fioroasă, scoate cu gesturi boierești o hîrtie de 1 leu și o întinde spre sus-numitul Șepcuță, un slabănog tinerel care evident purta o șăpcuță pe cap.

Mă uit la Șepcuță. După cum a strigat vînzătorul la el, e clar unul din copiii ăia de pripas ai tîrgului care stă aciuiat pe lîngă tarabe și face tot soiul de munci mărunte, cară cu cîrca, sortează, ajută clienții, pe trei lei pomană. Probabil vînzătorul vrea să-i zică să ne ajute să ne care pepenii pînă la mașină. Nu mersi, ne descurcăm și singuri.

Mai mă uit o dată la Șăpcuță. Măi să fie, Șepcuță al nostru e cam bine îmbrăcat pentru rolul de băiat cu cîrca. Șapca de pe cap e nou-nouță. Cămașa e de Doamne-ajută, nu-i ponosită, nu-i murdară. Mă, ăsta nu a cărat cu cîrca la viața lui. Mai mult de-atît, Șepcuță tocmai ridicase privirea pe jumătate mirat, pe jumătate indignat din țelina de pe tarabă pe care o pipăia să o cumpere. Măi să fie. Șepcuță e de fapt client.

- Băi Șepcuță!, îi întinde vînzătorul cu un gest hotărît hîrtia de 1 leu. Băi Șepcuță, ia de-aici un leu și dă-mi o țigară!

Vocea vînzătorului e poruncitoare, ofensivă. Gestul așijderea. Îi dă bani de parcă vrea să-l bată.

Șepcuță se uită urît pe sub cozoroc și ignoră hîrtia de un leu pe care vînzătorul i-o înfige practic în nas. Cînd nu mai are cum să o ignore, căci altminterea îi făcea clismă nazală, o îndepărtează cu un gest scîrbit.

- Ține-ți, bre, banii. Îți dau țigară, dar n-am nevoie de banii matale. Ce, nu pot să-ți dau o țigară și fără bani?

- Băi Șepcuță, dacă nu iei banii, nu-ți iau țigarea. Nu iau eu pe gratis de la nimeni.

Șepcuță continuă să se uite urît și scoate o țigară din pachet.

N-am mai apucat să mai văd dacă vînzătorul cel fioros a luat-o sau dacă nu a sărit peste tejghea să-l bată, să nu-i dea lui țigări pe gratis. Eram deja pe jumătate întors cu spatele, în mers și cu treabă. Aveam mîinile pline de papornițe și trebuia să ducem roșiile și cartofii și pepenii și ciupercile și castraveții și ardeii și toate celelalte verdețuri la mașină, să ne întoarcem înapoi să luăm și păstîrnac și să vedem dacă mai găsim cireșe amare și zmeură.

Cireșe am găsit. Și zmeură. În plus, și mînătărci, și gălbiori, și busuioc, și drușain. Doar păstîrnacul se terminase între timp. Am mai trecut de vreo două ori pe lîngă taraba cu pricina. Șepcuță nu mai era. Vînzătorul vindea pepeni și cartofi în continuare. Ce-o fi făcut cu Șepcuță? L-o fi mîncat?...

. Citeste tot...

Ca căprioarele am țîșnit

Stăteam în curte, admiram copacii înfloriți și ziua superbă, cu o ușoară strîngere de inimă că în curînd trebuie să plecăm din acest colț de rai. Florentina lîngă mine. Fetele, pe terasă, la lecții. Florentina, cu privirea mai ageră, vede mișcînd pe uliță. Strigătul a fost scurt și urgent: “Popa cu botezu’!”

Fraților, am țîșnit cum numai căprioarele țîșnesc spre adăpostul codrului. Ca atunci cînd fug oamenii speriați în cetate, că strigă straja că dau tătarii. Ca căprioarele am țîșnit, dragilor.

Aveam și de ce. Flo era în pijama. Eu, să-mi iertați detaliile grafice necesare pentru expresivitatea narativă, fix în chiloți și desculț prin iarba moale. Plus că toată casa era vraiște. Aveam paturile nefăcute. Lucruri peste tot. Groaznic. Oribil. Dezastru.

Am țîșnit. Cei de la olimpiadă, de la 100 metri garduri, sînt mici copii, bieți nevolnici pe lîngă noi. Ca un cîrd de gîște speriate ne-am repezit în casă. În cîteva secunde eram toți patru la ușă, în chirăituri vesele: “Vine popa cu botezul! Repede! Aranjați! Ascundeți! Strîngeți! Ordonați!”.

Am aranjat în casă ca la alarma cu bombă atomică. Trei secunde. Cinci secunde. Șapte secunde. Gata! Bulendrele ascunse! Patul e făcut!

Aidăcapumeu! Unde-mi sînt pantalonii??? Nevastă, de ce am pantalonii rupți în cur???

Dezastru complet. Primul gînd: să-mi trag repede pantalonii scurți pe mine. Nu, nu pantalonii scurți! Nu poți să-l primești pe popa cu botezu în pantaloni scurți, ereticule!

Am găsit repede o pereche de pantaloni de trening. I-am pus pe mine. Mi-am pus și tricoul cu Batman, care mă apără de dușmani. Am ieșit victorios în curte. Acuma părintele poate să vină: sîntem pregătiți.

Hristos a înviat, pufoșii mei dragi! A venit părintele, a dat cu busuioc, i-am pupat mîna, am băut o cafea cu dînsul, am stat de vorbă, ca niște oameni mari și deosebiți ce sîntem. A fost fain. De-abia pe urmă mi-am dat seama că aveam tricoul cu Batman pe mine.

What a day. What a glorious day...

. Citeste tot...

Patima colecționării

Lipsa iubirii e unul din cele mai mari păcate în creștinism. Din contră, în budism atașamentul e buba cea mare.

Din punctul ăsta de vedere, patima colecționării e piatră grea de piciorul mîntuirii. Pofta de a avea. Nevoia de a avea mai mult. Piguleala și migăleala de a le sorta, ordona, aranja. Bibileala sîrguincioasă.

Sfîșierea că-ți lipsește nu știu ce piesă rară, pe care o alergi de nu știu cînd. Odihna otrăvită a privirii, adăstînd asupra adunăturii de lucruri. My preciousss. My preciousss.

Scriu asta uitîndu-mă și gîndindu-mă la toate sărăciile de colecții adunate de-a lungul vieții pînă acum. Cărți. Tricouri negre. Muzică. Filme.

Copaci.

Experiențe de viață.

Ca un hîrciog. Cînd le văd pe toate? Cînd le citesc pe toate? Cînd le port pe toate? Cînd le rememorez pe toate? Cînd îi privesc pe toți crescînd, crescînd pe lîngă mine, peste mine, dincolo de mine?

Patimă. Patimă.

Dar și dacă nu le ai deloc. Rîca din inimă și din creier. Pizma. Furia. Sentimentul că trece viața pe lîngă tine.

Deci să nu exagerăm. Să nu fim mai sfinți și mai franciscani decît prevede Codul Rutier. Viața nu este despre asceză, ci despre buna rînduială. Adunați, pufoșilor. Adunați. Străduiți-vă. Sîrguiți-vă. Dar nu puneți la suflet adunătura. Let it go. Let it bleed. Let it rot.

Doar de copaci cred că n-aș putea să mă lepăd. Mama lor de bestii, cresc atît de încet. Cînd oi fi bătrîn, or fi poate cu ceva crengi mai sus, cu ceva metri mai mult, cu ceva rădăcini mai adînc. Ei au răbdare. Altă răbdare. Neomenească. Răbdare de lemn. Mama lor.

Mi-e dor de ei. Ei la Telega, eu la București. Ce-or fi făcînd, copacii mei, care de fapt nu sînt ai mei, sînt ai lor?

Patimă. Patimă everywhere.

. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă...

Din îndepărtata Telegă,

De unde norii și fumul curg atît de încet pe cer, încît o pasăre s-a împiedicat în ei în timp ce vîslea din aripi,

De unde dinozaurii încă mai trăiesc și rup gardurile prin grădini, de-i înjură oamenii și-i aleargă cu parul,

De unde există o stare deosebită, telegenică, nouă de pe aici așa de fapt ni se spune, că sîntem “telegenici”, pentru că sîntem din Telega,

De aici de unde piticii de grădină au o atitudine mult mai politicioasă și mai elevată decît piticii de grădină din Brebu sau de la București, ăia de la Brebu sînt nesuferiți rău de tot și beau pe ascuns, cînd nu se uită nimenea la ei, iar ăia de la București sînt înfumurați și au iPhone 7 deja, se laudă că fac parte din Internet 2.0, the Internet of things, le-au băgat pînă și ălora microfoane,

De aici de unde Crăciunul vine în formă continuată și organizată, iar circumstanțele de sarmale sînt întotdeauna agravante – dacă mai mănînc un milimetru de sarma simt că plesnesc,

De aici de unde noi sîntem încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare și a lui Sergiu Nicolaescu, un amestec de români și greci și un pic de tătari și un pic de ardeleni fugiți peste munți, cu tot cu cîrdurile de oi – nevastă-mea este dintre ăștia, și un pic de restul din Mislea și Brebu și Aluniș și Scorțeni și Tufeni și Cocorăștii Mislii și unii chiar de pe la Poiana Cîmpina,

De aici pe unde tătarii încă nu au ajuns, cu excepția mea și a lu’ maică-mea, i-am năpădit și pe ăștia,

De aici de unde nici sare, nici petrol, nici suspin și întristare nu mai sînt, doar pămînturi sărace, lutoase, sărăturoase, și mulți pruni și prea multă țuică,

Dă aici dă unde oamenii vorbesc cu “pă” și “dă”, într-o frumoasă limbă română încă nemermelită dă regulili gramaticale,

Dă aici dă unde știu cel mai frumos cuvînt dîn zilele astea, “mițorlan”, mama lui de bestie, mi-a arat ditamai mușuroaiele pîn mijlocu curții, pun io mîna pă el, Tătuțu, străbunică-mio, Dumnezeu să-l odihnească, na că mi-am adus aminte dă el, și dă el și dă Mămăița, străbunică-mea, pîn sîngele meu curg în medie 12.25% gene dîn sîngele lor,

Tătuțu avea răbdarea și timpu și metodologia să stea nemișcat lîngă mușuroi cu orele, cîte o juma dă zi, cu toporișca lîngă, pînă scotea mițorlanu capu la aer, să înalțe mușuroiu,

nici eschimoșii cînd stăteau lîngă gaura de respirat a focii n-aveau răbdarea lu Tătuțu cînd pîndea mițorlanu,

pămîntu să mișca ușor, mițorlanul scotea năsucu ăla al lui dă bestie mică și Tătuțu harșt, c-așa-i la Telega, mițorlanii strică grădina, nu mai poți cosi cum trebuie,

Tătuțu cosea perfect, brazdă îngustă și la rasul solului, cu migală, cu răbdare, nu ca plăvanii ăia dîn ziua dă azi care taie cu coasa dă zici că taie cu excavatoru și rămîne numa răgălii în urma lor, nu, în urma lu Tătuțu rămînea gazon calitatea extra,

Dumnezeu să-l odihnească, trebuie să trec pă la cimitir să-i pun o lumînare, și lui și tuturor morților noștri,

Azi e ziua Nașterii Domnului, deci azi să ne aducem aminte și de morții noștri,

De aici din acest mirific loc premodern unde avem corbi, rîși, mistreți, urși, mițorlani, ulii, ciocănitori, frasini, gherghini, femei și alte animale sălbatice, însă și Internet de cea mai bună calitate, broadband îi zice la felul ăsta de Internet, nu știu dacă voi pe acolo aveți așa ceva,

De aici vă îmbrățișăm și vă pupăm – cu excepția lu Dan, lui nu-i place să fie pupat,

și vă urăm să fiți voi ăia care sînteți și azi, și mîine și în vecii vecilor amin.

Crăciun fericit, dragilor, grașilor, pufoșilor, kaghebiștilor, comuniștilor, știrbilor, săracilor, asistaților, bestiilor, tefeleilor, famenilor, urîților, frumoșilor, fraților,

Oamenilor :)

. Citeste tot...

Nouă patruzeci și trei

Ciocănitoarea bate sec în lemnul bolnav al prunului din coastă.
Gould bate sacadat Bach în clapele YouTube-ului.
Tot de lemn și YouTube-ul ăsta. Și tot bolnav.
Nouă patruzeci și trei. Strîmb iese fumul pe coș...



. Citeste tot...

Ce tupeu au bărbații în zilele noastre

Șanga e un cîine mare. Un cîine foarte mare. Nu intri în curtea unde e Șanga decît cînd aceasta e legată cu un lanț gros. Cu un lanț foarte gros.

Șanga e femelă. Cățea, adică, așa îi zice în limba română: cățea. Cățea de ciobănesc mioritic. Șanga e cățeaua vecinilor noștri, Ion și Claudia. Nu intri în curte dacă nu e legată.

Aseară am stat la ei în curte, ne-am hăhăit pînă seara tîrziu. Șanga, evident, era legată cu lanțul foarte gros, deși Șanga ne cam știe pe toți, cînd vorbești cu ea tace, te ascultă. Dar chiar și așa, eu în curtea aia nu intru decît cînd Șanga e legată cu lanțul cel gros.

Aseară, Dodo, cățelul vecinilor noștri de după Ion și Claudia, vecinii vecinilor noștri, cum ar veni, era călare turbat pe uluci. Se urcase pe tabla casei și stătea proptit în două labe și vorbea de nu te mai înțelegeai cu el. Ham ham. Schiau schiau. Miorlau miorlau. Ce mai zic ei acolo în limba aia a lor cățelească. Noi vorbeam și ne hăhăiam, seară de vară tîrzie fără griji, Dodo lătra mai tare decît noi toți la un loc. “Taci, mă, r’ar mama ta a dracu’ dă jigodie”.

Jigodia de Dodo nu tăcea. Jigodia de Dodo era turbat, era ocupat, era preocupat. Era preocupat de starea biologică a lu’ Șanga. Șanga e în călduri. Și Dodo simțea. Și Dodo se exprima. Probabil îi făcea propuneri peste uluci. Nu știm, nu stăpînim limba cățelească. Miorlau miorlau.

Spun miorlau miorlau, chiar dacă vorbim de cîini, pentru că sărăcia de Dodo e o sărăcie de cîine la pachet, de-ăla trei la kil, o miniatură de cotîrlă cît pisica de mare. Mic. Mic și rău. Treci pe uliță, sare la tine de zici că te rupe, deși tu poți să-l bați și cu papucul, și cu batista din buzunarul de la spatele pantalonilor. “Taci, mă, că te fac afiș”. Nu tace. Nu se lasă. E bărbat curajos.

Asta a observat și Marta aseară, cînd ne hăhăiam cu toții în jurul unui platou cu cașcavea afumată de la Valea Doftanei, cu niște roșii imense, monumentale, din două roșii s-a umplut platoul, și cu niște pui rece pe lîngă. Eu am adus pălinca, Ion a scos vinul, Claudia a făcut platouașul, vorbeam, ne hăhăiam, iar Dodo contribuia la discuție cu hărmălala lui de cîine microscopic, dar cu aspirații. Marta, printre două guri de cașcavea de Valea Doftanei, a și remarcat: “Ce tupeu au bărbații ăștia”. Marta se pregătește pentru asta, are 17 ani.

Azi dimineață, cînd m-am uitat pe geam, cuvintele Martei s-au confirmat. Ion și Claudia și Sara, fata lor, plecaseră dis-de-dimineață la mare, la 5 dimineața. I-au dat drumul Șangăi, după ce au închis bine toate porțile. N-au plecat ei bine, că Dodo a și sărit gardul. Cînd m-am uitat pe fereastră, era deja cu nasul în coada lu’ Șanga.

Tupeu, frate. Tupeu. Are dreptate Marta. "Ce tupeu au bărbații ăștia".

Dar și Șanga, ce nasoală. O curvă, bre, o curvă. Cu urîtul ăla de Dodo, măi fată? Nu mai e pic de respect pentru criteriile estetice în zilele noastre.

. Citeste tot...

Îl știu eu, e din Telega, de-acolo de pe la voi

“Ei, Paștele mă-sii de viață! Am ajuns să fac 45 de ani și n-am mers niciodată pe aici. Ce naiba?”

Cu aceste gînduri în gînd, cum ar zice povestitoru, am tras vîrtos de volan și am luat-o pe drumul pe care nu mersesem niciodată, pe lîngă Moară, spre Batale, deși trecusem pe lîngă acea intersecție de ad literam mii de ori.

Acțiunea se petrece la Cîmpina. Cîmpina, știți voi, orașul ăla de pe lîngă Telega, o suburbie a Telegii, practic, cum ar zice răuvoitorii. Am luat-o pe stradă, pe lîngă Moară, vis-a-vis de Arta Lemnului, dînsus de Broaște, pe o stradă non-descript rezidențială, case, ceva garduri, restul pomi și uneori cotețe, ca aproape orice altă stradă non-descript rezidențială a Cîmpinii, acest tîrg municipiu suburbie a Telegii.

Știam încotro merg. Spre Batale, acele cîmpuri întinse și înguste, prinse între două valuri de muchii de deal, clar construite de om, pe care industrializarea timpurie a zonei le sortise decantării păcurii. Vaste cîmpuri, 30 de metri lățime, cinci sute de metri lungime, unde zeci de ani industria de petrol a orașului vărsa păcura să se așeze, să lase la fund toate gunoaiele și gudroanele care ar putea înfunda și strica instalațiile de rafinare, transformînd zona într-un mini-Mordor de mirosuri înecăcioase și de vapori de hidrocarburi și de funingine lipicioasă, grea, de-aia de lucește pielea cînd te murdărești de ea.

Un soi de iad al modernității, acuma relegat în rolul de purgatoriu, din care păcura s-a dus, dar au rămas toate reziduurile care îmbibă pămîntul de nu crește neam de fir de iarbă nicăieri. La zeci de ani de cînd nu mai sînt folosite, Batalele Cîmpinii arată apocaliptic, adică urît, dar impresionant, ca într-o descriere de-a lui Geo Bogza, că tot e el din zonă, un Geo Bogza de sfîrșit de lume, un Geo Bogza capitalist, veros, care aduce laudă necesarelor distrugeri ale modernității. Păcură. Păcură everywhere.

Trag mașina într-un colț de stradă, alături de alte mașini, o parcare improvizată, de unde, printre copacii crescuți în devălmășie, se vedea pustia neagră și organică, întinderea mordoriană. Mă uit. Admir – dacă se poate folosi acest cuvînt în acest context. Ridic din umeri: în două trei sute de ani o să treacă și această rană a pămîntului. Ce sînt două trei sute de ani pentru natură? Iaca un fleac. O clipeală de ochi. O clipită. O să treacă. Toate trec.

Mă întorc la mașină. Peste drum, un domn mai de-o seamă cu mine spăla mașina, cu copilul lîngă el. Îl salut. Îl întreb dacă și acum mai miros Batalele. Da, mai miros. Așa credeam și eu. Mai încolo, gardul următor, vecinul acestuia, un domn mai în vîrstă, și dînsul la poartă. Îl salut și pe el. Mă salută. Se uită lung la mine. E clar: are chef de vorbă.

- Știți că semănați cu Codrin Ștefănescu?
- Da? Serios? Nu știam.
- Știți cine e Codrin Ștefănescu? Vă uitați și Dvs la televizor, da?
- Da, știu cine e.

O clipă de tăcere. Se uită la mine lung. Mă uit la el șăgalnic. Ca să nu par nesuferit, continui eu:

- Dom’le, am ajuns la 45 de ani și prin părțile astea nu trecusem niciodată. Io sînt dîn Telega, dar acuma e prima dată cînd vin pe-aici. Am venit să văd și io Batalele, că-mi povestea taică-meo despre ele...
- Da, sînt aicea de cînd eram eu copil. Cînd eram mic, au adus o barcă, m-am plimbat cu barca pe lac. Dar au luat-o de aici după două săptămîni, ziceau că-i strică pe dedesubt, la motor.
- Da, păcura aia arde, strică tot...

Se uită în continuare la mine. E clar: îi stă ceva pe creier. Nu știe de unde să mă ia.

- Și ziceți că sînteți din Telega? E un parlamentar din Telega, de acolo de la Dvs.
- Cine, Biță?

George „Biță” Severin, adică fostul meu profesor de istorie. El e din Cîmpina de fel, dar și-a luat casă de ceva timp în Telega. Cred că de el zice, deși Biță legislatura asta n-a mai prins loc eligibil, e acuma pe la Radio România Actualități.

- Nu, nu Biță. Altul. E de-acolo, de la voi, din Telega. E în Parlament. A fost și purtător de cuvînt pe la...

Lasă fraza în aer. Nu-și mai aduce aminte pe unde a fost ăla purtător de cuvînt.

- Nu, nu e în Parlament, scutur eu din cap.
- Haide, dom’le, mie-mi spui?! exclamă domnul cu o indignare prietenească. Îl știu eu, e din Telega. A fost purtător de cuvînt, apare pe la televizor, na că nu mai știu cum îl cheamă, îmi stă pe limbă...

Aha. Și mie îmi stă pe limbă. Să-i zic? Să nu-i zic? Oare cum de reușesc să fiu așa de serios și nu pufnesc în rîs? O fi din cauza bărbii. Să știi că de la barbă e, m-a transformat într-un om serios.

- Mirel Palada?! Ăsta e ăla de care ziceți?
- Așa, dom’le! Mirel Palada! Ăsta e!! Îmi stătea pe limbă! Apare toată ziua pe la televizor, e în Parlament, e din Telega de...
- Eu sînt Mirel Palada.

Brusc, îi trai fraza și-i dau pălitura de grație, că nu mai pot să continui scena, mai am un pic și plesnesc de rîs.

Îi cade fața. Un moment de-ăla priceless, cum zice la reclamă.

- Haide, dom’le! Chiar Dvs sînteți! Așa e! V-am zis eu că semănați cu Codrin Ștefănescu!



. Citeste tot...

Cînd ni se usucă roua de pe picioare

În picioare, cu tălpile în iarba plină de rouă, alături de doi cîini care tot dădeau să mă lingă și de o pisică indiferentă, am privit în dimineața asta cum răsare soarele peste Măceș, dealul de la răsărit, dinspre Melicești, care străjuiește valea de-a lungul căreia se întinde Telega.

Cîinii mă lingea, pisica mă ignora, roua picioarele îmi uda, soarele fața-mi încălzea și gîndurile mă cuprindea.

Gîndul că, atunci cînd te uiți la soare, toate celelalte dimprejur devin neimportante, se transformă în întuneric și în detaliu care deranjează și te abat de la cele importante. De unde pînă atunci vedeam copaci și case și un mic norișor alunecînd și destrămîndu-se încet peste casele de sub dealul Mărtin, în momentul în care a izbucnit soarele, dintr-o dată toate celelalte au căzut în obscuritate și lumina a devenit singurul lucru care contează.

Și fizic concluzia e puternică, felul în care ochiul se acomodează și dă deoparte toate celelalte și-și reglează priceperea pentru fluxul puternic de lumină ce-l inundă. Dar și mai importantă este concluzia de dincolo de fizică. E ceva ce-ar trebui să ținem mai des seama în viața noastră plină de fente și de abateri de la drumul cel drum – cînd căutăm lumina, ar trebui să lăsăm toate celelalte fleacuri deoparte. Ah, ce ne mai place să ne scăldăm neputința în fleacuri, să ne îmbîcsim în cele mărunte.

Alt gînd, la fel de necesar. Sfîșierea dintre în sine și prin alții. Gîndul a pornit de la cele lumești, cum pleacă gîndul de regulă. De la film. Gîndul că pentru lumina asta binecuvîntată de început de lume un om de film e în stare de crimă și omor.

Acele cîteva minute în care lumina pică aproape orizontal, întinzînd umbrele nepermis de lungi, amestecul de miere lichidă peste iarba de un verde imposibil de proaspăt și de ud de la rouă, petecele de umbră și de lumină amestecate unele într-altele, aura de lumină caldă, vibrantă, care scălda poteca și iarba și roua ce încă se mai agăța în firele verzi, acel efect obținut altminteri doar prin lentile obscen de scumpe și de greu de procurat,

cîinii o luaseră pe potecă spre poarta de sus, prin iarba aceea amestec de lumină caldă și de umbre umede, totul vibra împrejur, moale și leneș, și...

Și atunci te gîndești, pe de o parte, la marea cumpănă de care ai parte într-un asemenea moment. Ce faci? O trăiești repede, spontan, fără grija trecerii timpului, și o pierzi? Sau o trăiești ca hîrciogul, dornic să o bagi în vizuina minții, la dosar, la borcan, și o pierzi și mai și?

Trăiești clipa, netulburată, nepreocupat de alte detalii. Dar știi că e irepetabilă și că o pierzi. Și deja țipă disperarea în tine: n-o s-o mai văd, o s-o uit, trece prea repede. Și însăși gîndul pe care-l gîndești în acele momente irepetabile și irecuperabile îți abate atenția și-ți smulge o secundă de trăire, o halcă de concentrare,

și se pierde ceva, și trebuie s-o iei de la capăt, să-ți reconstruiești starea de concentrare neconcentrată, de spontaneitate organizată de care ai nevoie în asemenea momente pentru a trăi ce vrei tu să trăiești acolo cînd privești soarele în față și totul e perfect în jur, prea perfect, e deja plenar și stereotip momentul pe care îl trăiești și știi că îl vînezi de maniera cea mai hipsterească și mai nelimpede.

Și gîndurile astea deja omoară, într-un fel, clipa. Și o iei de la capăt. Și soarele a mai săltat cîțiva milimetri peste Măceș, mai tare în lumină, mai rotund în felia de dimineață pe care o desenează pe moțul dealului.

Și te întorci la gînd, la cumpăna pe care unii o au de trecut, de ales. Ce faci: trăiești clipa și se pierde, sau o înregistrezi, cu vorba, cu filmul, cu alții alături, și atunci tot pierzi clipa, căci deja nu mai e aia, e altceva, trebuie să întinzi cablurile, să aduci echipa de filmare, să pregătești vorbele, să dai drumul la cameră, să scoți creionul să scrii sau să pregătești în minte frazele să le ții minte pînă în cameră la calculator și

Și s-a dus.

Și cealaltă consecință a acestui gînd: felul în care cei surprind clipa și pentru alții o fac doar cu prețul unui sacrificiu. E mare pricepere și sacrificiu să poți să surprinzi această clipă binecuvîntată să o dai și altora, care poate nu se trezesc să privească soarele, sau nu au chef, sau nu au soare, sau nu au curte cu iarbă și cu deal în față și nu au unde să-l vază.

Și cineva trebuie să li-l arate, să li-l povestească, să nu se piardă, că de-aia e omenirea omenire, să dăm și altora, pe cuvinte s-a construit omenirea, pe cuvinte și pe amintiri, riguros stocate și editate și aranjate și conferite cu sens, e o disciplină pe care se zidește lumea de la Ghilghameș încoace, ba chiar de mai dinainte, și

...și m-am dus să-mi fac cafeaua, că lăsasem ibricul în bucătărie să dea apa în clocot, și de partea cealaltă a casei, în spate, cicoarea s-a deschis deja sub iureșul luminii, acolo unde au ajuns razele de soare a înflorit deja cu culoarea aia a ei ștearsă și totuși atît de puternică, imposibil de frumoasă și imposibil de descris în cuvinte, iar acolo unde încă e umbră, de n-a ajuns soarele cel pieziș, stă și așteaptă, cu moațele inflorescențelor încă strînse, într-o nuanță mai închisă a aceleiași culori imposibil de frumoase și imposibil de numit cu nume de om sau de fiară...

și această disciplină de care vorbeam are nevoie de o pendulare fină, pe muchie de cuțit, între trăirea momentului și spontaneității și toată industria de pricepere din spatele străduinței de a o surprinde

și atunci înțelegi cu alți ochi meșteșugul de filmar, delicatețea cu care Tarkovski surprindea vîntul printre ierburi, cît mama cea bătrînă care de fapt era tînără se sprijinise de o balustradă de lemn la marginea drumului, ori lumina dureros de caldă a naturii din Barry Lindon, Kubrick, alt perfecționist al clipei,

discipline aspre, care necesită echipe și oameni și cabluri și bani și răbdare și voință și organizare și creativitate, multă creativitate, cum surprinzi începutul de lume să-l dai și la alții, nestricat, netulburat, nevătămat,

ora lupului, cînd de-abia vezi prima geană de lumină, ora șoimului, cînd prima rază de soare străpunge peste deal, ora șarpelui, cînd îndoiala te cuprinde și-ți prinzi fața în palmă și filmul e alb-negru, dar disperarea e colorată, prea colorată

Iar celălalt gînd care m-a cuprins a fost trei secunde mai încolo sau cinci minute sau șapte pisici și frunze, nu știu, n-am numărat, n-am cuantificat, cînd un măr s-a desprins din copac în spatele meu, la colțul casei, și a căzut cu oareșce zgomot și atunci gîndul a izbucnit neforțat, firesc, koanul ăla atît de vînturat încît a ajuns flasc și stereotip, deși el e un gînd puternic,

“oare un copac cînd cade singur în pădure face vreun zgomot sau nu?”

Oare dacă nu eram aici, acum, adică acolo, atunci, nu acum cînd scriu, ci atunci cînd trăiam, să văz soarele cum răsare peste Măceș, să aud mărul cum pică, să ling cu ochii lumina aia caldă, mierea aia lichidă care curge peste iarbă, petece de lumină și de umbră, roua care-mi răcea picioarele, cîinii care-mi lingeau mîinile, pisica portocalie și indiferentă care zăcea portocaliu și indiferent într-un cuib de pămînt făcut de cîini, cu ochii ăia ai ei indiferenți și felini,

oare dacă nu eram acolo, ce gust avea momentul? Ce zgomot făcea mărul? Cum erau ochii pisicii? Era iarba la fel de udă? Străbătea lumina la fel?

Știm cu toții răspunsul. E prea banal și prozaic. Bineînțeles că ar fi fost la fel, pentru ele, pentru restul lumii. Știm cu toții și nevoia filosofică de a distinge între realitate și realitatea observată, trăită, care ar avea alt gust decît realitatea simplă, netulburată de creier, copacul care cade singur în pădure.

De fapt, nu e vorba despre realitate, pufoșilor. E vorba tot despre noi. E o îngîmfare de copil răsfățat și tembel și naiv și egocentric în toată această melancolie filosofică.

Întrebarea trebuie pusă altfel, căci nemernicii de existențialiști aveau dreptate: cum naiba poate natura să existe fără mine? De ce răsare soarele și cînd nu sînt eu acolo? Cum de îndrăznește?

De ce nu mor toate cînd o să mor și eu? Ce-i cu nesimțirea asta ontologică pe capu realității? De ce nu mă iubește nimeni? De ce e lumea rea? Eu sînt buricul pămîntului, eu sînt carnea universului, Ich bin der Zorn Gottes, cînd trec eu prin viață cad păsările moarte din copaci. Mother should I run for President? Mother, should I trust the government? Mother will they put me in the firing line? Mother, did id need to be so high?

Cum de există ceva, fără noi? Și, evident, și declinarea mai bicisnică a întrebării: cum de există ceva, dacă nu vi l-am povestit eu, acum, aici, pe Facebook?

Ce căutăm noi? Lumina. Ce e afară? Cîinii și pisica. Cum răsare soarele? Cum vrea el. Cînd mor oamenii? Cînd li se usucă roua de pe picioare. Cînd ne lepădăm de aroganța existenței din creierul capului nostru? Cînd ni se usucă roua de pe picioare.

Am zis.



. Citeste tot...