Dumnezeule, cît timp a trecut de-atunci!
* * *
De sînge şi de făr' de moarte
Aceasta este relatarea despre soarta frăţiei bamadirilor, aşa cum este ea povestită de Thaumasmos din Thelleghe, pentru a rămâne în amintirea celor ce va să vină după noi şi a nu se pune colbul uitării peste faptele minunate şi pline de spaimă petrecute în vremurile acelea.
Dar înainte de a începe să depăn povestea, e poate mai bine să o iau înaintea răuvoitorilor care vor sări să mă învinuie cum că aş fi copiat fără de ruşine fapte povestite în altă parte, cu multă vreme în urmă şi, fără îndoială, cu mult mai multă pricepere. Mă gândesc, după cum v-aţi dat poate deja seama, la înţeleptul Herodot din Hallicarnas şi ale sale Istorii.
De bună seamă, fără scrierile sale despre neamurile sciţilor şi ale tracilor nu aş fi putut pune cap la cap puţinele fapte ştiute din altă parte despre bamadiri. Ceea ce vă spun aici se datorează tot atât de mult lui Herodot cât şi bicisnicului de mine, Thaumasmos din Thelleghe, iar pentru asta se cuvine să-i fiu recunoscător hallicarnatului cu asupră de măsură.
Dar stau să vă întreb pe domniile voastre, cârtitori nenăscuţi încă, oare nu asta este soarta istoriei, mai ales a celei dând seamă despre vremile vechi, să fie o lungă însăilare mai mult sau mai puţin pricepută de fapte aflate de la alţii, vii doar prin ceea ce a rămas scris în urma lor, altminteri pământ de multă vreme?
Nu asta au făcut oare şi minţi mult mai luminate decât a mea? Apollodor din Athena, ori Strabon, ori Dionisie din acelaşi însorit Hallicarnas ca şi mai sus vestit pomenitul, au Titu Liviu, au Venerabilul Beda, au Saxu Grămăticul, au atâţia şi atâţia alţii, cum oare şi-or fi căpătat ei faima, de altminteri pe deplin meritată?
Ba chiar însăşi pricina acestor smerite rânduri, Herodot, nu s-a înfruptat oare din slovele celor de dinaintea sa, bunăoară din cele ale lui Hecateu din Milet, după cum ştiu de-altminteri cei care sunt în stare să ştie? L-a împiedicat oare asta pe înţelept să fie încununat cu laurii de "părinte al istoriei"?
Important, zic eu, nu este că iei de la alţii. Important este cum iei şi ce iese. Copiii şi nepoţii noştri mă vor judeca. Herodot, colo sus, la picioarele tronului Olympianului, cel degrabă zvârlitor de trăznete, ştiu că a şi făcut-o deja.
* * *
1. Despre scarmiţi. Despre obiceiurile şi zeii acestora
Pe vremea când în Attica îşi săvârşea domnia tiranul Euthroptos, în răsărit, dincolo de malurile Tyrasului, pe păşunile dintre apele acestuia şi ale Hypanisului sălăşluia neamul scarmiţilor, sau, cum îşi spun ei pe graiul lor, al scârâmâzilor.
Aceştia sunt de soi din neamul cel mare al sciţilor, din cei de trăiesc sub cerul liber, fără cunoştinţă de sate, oraşe, întărituri ori de cultivarea pământului. Averea le stă în cai şi în vite, casa în căruţe din cele pe roţi înalte, iar meşteşugul cel dintâi în păscutul animalelor şi în mînuitul armelor.
Cu toţii învaţă de mici să stea în şa, fiind călăreţi cât se poate de iscusiţi. În luptă adesea merg de-a valma, şi bărbaţi, şi femei, spre spaima duşmanului. Ca şi celelalte neamuri de sciţi, se pricep de minune să tragă cu arcul din goana calului. Când dau năvală, reped mai întâi o ploaie de săgeţi, făcând mare pagubă de vieţi, iar dacă se simt copleşiţi ca număr, nu aşteaptă să fie încolţiţi, ci fug săgetând pe după umăr, ştiind că au cai iuţi şi că nu pot fi prinşi din urmă.
Scarmiţii sunt mari iubitori de cai, avari după aur, mândri şi cruzi. Ei nu cunosc pe nimeni de stăpân. Nici măcar iagnobâşii, cel mai numeros neam dintre sciţii cei fără de căpătâi, nu au reuşit să-i supună. În luptă se avântă cu sălbăticie şi îi dispreţuiesc pe aceia dintre ei cărora le e frică de moarte.
Obiceiurile scarmiţilor sunt scârbavnice, ca ale tuturor sciţilor de altfel. La ospeţe le place să se înfrunte în întreceri de vorbe de ocară şi cine se dovedeşte cel mai spurcat la limbă capătă trecere în faţa celorlalţi şi inele scumpe de la rege. Scarmiţii beau din pocale făcute din ţestele duşmanilor înfrânţi. Cei avuţi căptuşesc pocalul pe buză şi pe dinăuntru cu aur ori cu argint, restul beau direct din hârca de os. Sunt fioroşi la băutură şi îşi împart femeile între ei, fără să ţină cont care este a cui.
Se spune că, pe vremuri, bătrânii cărora li se scurgea vlaga din ei de ajungeau nevolnici erau luaţi şi omorâţi, fie aruncaţi în vreun iaz cu un bolovan de gât, fie daţi în vreo râpă. Dar neguţătorii din coloniile de la gurile Hypanisului spun că în vemea din urmă, înainte să plece spre alte meleaguri, scarmiţii s-ar fi lepădat de acest obicei barbar şi ar fi început să preţuiască înţelepciunea bătrânilor.
Scarmiţii se închină mai mult la zei şi mai puţin la zeiţe. La cea mai mare cinste se află Paciaspa, Tătânele Cailor, cel care a făcut lumea amestecând noroi cu balega armăsarului său Safa. Alţi zei de-ai lor sunt Tabiti, soaţa lui Paciaspa, cea care i-a dat naştere lui Safa, Perkuno, zeul războiului, Purdo, zeul focului care arde în vatră, Duruvaspa şi Găuşurvan, gemenii cei stăpâni peste turme şi avuţii. Şi în privinţa aceasta scarmiţii se aseamănă cu multe dintre neamurile sciţilor din preajma lor.
2. Despre jertfele omeneşti. Despre sânge
Dacă de răul nărav al omorârii bătrânilor scarmiţii s-au dezbărat până la urmă, unul din cele de care nu s-au lepădat însă este acela de a închina zeilor jertfe omeneşti.
Chipul în care se aduc de obicei acestea este următorul: după ce dau iureş prin străini şi se întorc cu pradă, vracii lor adună jumătate din robii prinşi, îi pocnesc în moalele capului cu o măciucă şi le taie beregăţile, lăsând sângele să se scurgă într-un vas mare de pământ. Felul în care se adună sângele în vas este important. Dacă se scurge neted pe pereţi, e semn bun. Dacă face spume sau bolboroseşte însă, e semn că în curând va muri cineva.
Dacă vasul este atins de altcineva decât cei din tagma vracilor, sângele se spurcă şi îşi pierde puterea. De aceea, doar vracii au voie să se atingă de robi, şi înainte, şi după ce aceştia sunt omorâţi. Sângele este închinat pe rând tuturor zeilor, cu prisosinţă lui Paciaspa, lui Tabiti şi lui Perkuno. După aceasta, preoţii dau războinicilor să bea din el, pentru a le spori vlaga şi vitejia. Ei spun că astfel războinicii se înfruptă şi cu sufletele duşmanilor răpuşi în luptă, şi cu ale celor de-abia jertfiţi, iar aceştia nu mai au cum să se întoarcă în chip de moroi spre a se răzbuna.
Astfel se dedau scarmiţii la jerfe omeneşti. La fel se întâmplă şi la moartea regelui, doar cu mai mult fast şi cu mai multe jertfe, alese din rândul slugilor sale. La un an după aceea se jertfesc şi restul de slugi, împreună cu tot atîţia cai, şi leşurile sunt arajate în cerc, cal şi călăreţ, în jurul mormântului, să-l vegheze pe cel răposat.
Un alt obicei de-al scarmiţilor în care se varsă sânge este cel al încheierii legământelor. Cănd este să încheie un legământ cu altcineva din neamul lor, scarmaţii îşi lasă sânge de la braţul drept, îl amestecă cu vin şi îşi dau unul altuia să bea. Acesta este pentru ei cel mai de seamă jurământ, mai sfânt decât dacă s-ar jura pe zeul lor Paciaspa, şi nu s-a auzit până acum ca vreunul să fi fost încălcat.
Acestea sunt obiceiurile scarmiţilor în privinţa jertfirii de suflete de oameni. Puţini sunt cei care să le fi văzut cu ochii lor, şi mai puţini cei care să se fi întors să povestească despre ele.
3. Despre iarna nemaipomenită din anul acela. Despre zâzania dintre Cşam Behater şi Athravan
S-a întîmplat că într-un an, pe vremea când peste scarmiţi era rege Cşam Behater, adică Regele cel Viteaz pre limba lor, a venit o iarnă tare geroasă, cum nici măcar meleagurile acelea bătute de viscol dintre Tyras şi Hypanis nu avuseseră parte vreodată.
Gerul era câinos de aspru. A fost nevoie să se sape în pământul îngheţat şi să se lărgească sălaşurile de iarnă ale scarmiţilor, bordeie pe trei sferturi îngropate, ca să se scape vitele de ger. Cele care nu erau băgate noaptea înăuntru, să se încălzească laolaltă cu oamenii, erau găsite a doua zi bocnă, de de-abia mai putea fi hăcuită carnea de pe ele. Caii mai ales au avut de suferit şi au pierit pe capete, fiind cei mai firavi la frig dintre toate animalele.
Gerul şi împuţinarea mâncării au început să omoare, pe lângă vite, şi mulţi dintre scarmiţi. Pe deasupra, aflându-se la loc întins, cu puţine păduri prin preajmă, scarmiţii nici lemne nu prea aveau la îndemână, şi cele strînse de cu vară se împuţinau văzând cu ochii. Unii scarmiţi mai săraci începuseră chiar să ardă, pe lângă baligă uscată, şi tot ce nu era neapărat de folosit, coviltire, lături de care, ba până şi oasele vitelor prăpădite de ger.
Văzând acestea şi temându-se pentru soarta neamului său, Cşam Behater şi-a strâns atunci supuşii laolaltă şi le-a spus: "Să plecăm, să luăm drumul luat pe vremuri de alaigaţi şi de ecşertegaţi şi de alte neamuri de-o spiţă cu noi, să o pornim spre Ostrovul de Aur cel dinspre soare-apune şi să nu ne uităm înapoi".
Unii nu s-ar fi lăsat duşi de lîngă mormintele strămoşilor lor. Altora nu le venea să plece în puterea gerului, mai ales că mai era multă vreme până să treacă iarna. Dintre cei potrivnici plecării, cei mai înverşunaţi s-au arătat a fi vracii scarmiţilor, ţinuţi la mare cinste pentru puterile lor vrăjitoreşti. Ei au spus că zeii nu vor ca scarmiţii să plece până nu trece sărbătoarea întoarcerii anului, cea în care regele îşi ia regină din rândul iepelor şi îi bucură pe zei cu vlaga cea domnească a şalelor sale. Dar în sinea lor vracii erau mai degrabă supăraţi că regele nu le ceruse sfatul şi le nesocotise astfel puterea pe care o aveau în rândul oamenilor.
Athravan mai ales, mai marele peste tagma solomonarilor, era în contra acestei plecări. Athravan se credea de spiţă mai bună decât Cşam Behater şi îl pizmuia de mult timp pe acesta pentru faptul că era rege. Dar nu lăsase să se vadă aceasta până atunci, fiind măsurat de felul său şi ştiind că într-o înfruntare între oamenii şi rubedeniile sale şi cele ale lui Cşam Behater, regele ar fi ieşit biruitor.
În cele din urmă, însă, frigul, foamea şi cuvîntul cu greutate al celor bogaţi în vite şi în vlagă, mulţi de-un neam cu regele, s-au dovedit a fi mai tari. Scarmiţii s-au hotărât să nu mai aştepte venirea primăverii şi să pornească degrabă la drum.
* * *
* * *
* * *
Continuarea acestui proiect neterminat, inclusiv notele pregǎtitoare, pe Atelier Liternet. Dumnezeule, cît timp a trecut de-atunci! :(
* * *
Plot povestire vampiri
Perioada: aprox. 1000 BC, al 2lea val de migraţie indo-europeană
Locaţia: Câmpia Dunării
Protagonişti:
a) tribul A, adarnaci (adran-chu), autohton, pre-indo-european (din aria culturală a "civilizaţiei vechii Europe"), sedentar, agricol, zeitate principală feminină (Zeiţa Mamă), rituri de fertilitate implicând sacrificii umane, magie htonică, rituri de trecere (maturitate - adolescenţă) şi de înfrăţire bazate pe sânge
b) tribul B, scarmiţi (scârâmâzi); migrator, indo-european (IE), scitic, puternică stratificare socială, războinic, zeităţi uranice, magie (secretă, foarte bine păzită, destinată doar iniţiaţilor, preoţi şi războinici de prim rang) care conferă o viaţă foarte lungă (spun unii, nemurirea, dar nu se cunoştea vreun caz sigur); ritualul - dureros, aspru, complicat
Acest trib indo-european prezintă două facţiuni care se luptă pentru putere:
1) facţiunea războinicilor, deţinătoarea puterii în momentul începerii povestirii, în speţă puterea armată
2) facţiunea preoţilor, deţinătoarea ritualului de longevitate / nemurire, care vrea să preia puterea, dar este în inferioritate numerică
Plot: La momentul începerii povestirii, în momentul intrării scarmiţilor IE în teritoriul adarnacilor autohtoni, conflictul dintre cele două facţiuni scarmite se acutizează. Tribul hotărăşte lupta directă între căpeteniile celor două facţiuni: regele şi marele preot. Acestea se retrag, doar cu pumnalele, dincolo de o apă curgătoare (zonă unde de obicei se rezolvau astfel de diferende, considerată sub oblăduirea zeilor).
Lupta este inegală, căpetenia preoţilor este pe cale să fie omorâtă de şeful de trib, când un nou personaj (fiul căpeteniei autohtone a adarnacilor) intră în scenă. Tânărul, plecat la vânătoare şi atras de zgomot, îi vede pe cei doi luptându-se şi intervine, omorându-l pe războinic chiar când acesta era cât pe-aci să-l răpună pe preot.
Cei doi rămaşi în viaţă nu se pot înţelege, din cauza limbilor diferite, dar în cele din urmă adarnacul, luând cuţitul celui răpus, îi taie acestuia beregata, bea din sângele ce începe să ţâşnească şi îi face semn preotului să bea şi el.
Oarecum îndoit, preotul scarmit stă la îndoială, dar în cele din urmă bea, pentru că celălalt îi salvase viaţa. Apoi adarnacul se taie la mână şi îi face semn preotului să bea din sângele său. Lucrurile se repetă şi invers, cu adarnacul bând din sângele preotului, stabilindu-se astfel frăţia de cruce dintre cei doi şi punându-se, fără ca cei doi să o ştie, baza viitorului ritual al vampirilor.
Cei doi se despart. Preotul, întorcându-se învingător de peste apă, devine noul conducător al tribului scarmit. La scurt timp, scarmiţii invadează teritoriul adarnacilor. În toiul bătăliei care rezultă, cei doi se recunosc şi, unul fiind şef de trib, celălalt fiul căpeteniei, reuşesc să oprească lupta, în virtutea frăţiei de sânge care îi lega. (Preotul va justifica mai apoi această frăţie prin faptul că tânărul autohton îi va fi salvat viaţa la una din vânătorile recente, de dinainte de luptă; tânăra căpetenie adarnacă nu îi va contrazice versiunea). Voci rebele din ambele tabere vor fi împotriva acestei păci, fără mari sorţi de izbândă însă, cel puţin pe moment.
Urmează o perioadă destul de lungă (aprox. o generaţie) în care cele două triburi convieţuiesc de o parte şi de alta a apei, într-o pace aducând mai degrabă a armistiţiu, susţinută mai ales de cei din taberele conducătorilor celor două triburi. Principala grupare potrivnică acestei păci era cea a neamului regelui răpus, care vedea o ruşine în a face pace cu vrăşmaşul mai puţin priceput în ale mânuirii armelor. Însă vocile acestora sunt reduse la tăcere de cele ale alianţei dintre preoţii scarmiţi şi adarnaci, cel puţin egali la număr cu nemulţumiţii.
În perioada aceasta ia naştere ritul vampiric, prin contopirea celor două rituri precedente, de sânge (al adarnacilor autohtoni pre-IE) şi de longevitate (al scarmiţilor IE). Acesta se bazează pe ingerarea de sânge cald de la o victimă omenească (ambele triburi practicând sacrificiile umane, dar cu finalităţi magice diferite), conform unei teknike ce tebuia riguros respectată.
Inovaţia principală: prin repetarea anuală, acest rit conferea nu numai longevitate, ci practic nemurirea (lucru ştiut iniţial doar de preoţii scarmiţi şi adarnaci care pun bazele ritului; descoperire întâmplătoare, când o jertfă a unui sacrificiu uman nu moare). În plus, iniţiatul în misterele vampirice se bucura de o rezistenţă fizică remarcabilă, putând supravieţui unor răni foarte grave, care pe alt om l-ar fi răpus cu siguranţă.
Evenimentele se precipită când salvatorul preotului, ajuns acum conducător al tribului adarnac autohton şi spre bătrâneţe, se laudă într-o seară, beat fiind, că preotul scarmit nu-i datorează numai viaţa, ci şi şefia de trib, şi povesteşte cum i-a salvat acestuia cu adevărat viaţa. Un spion scarmit aflat prin preajmă duce vestea în tabăra regelui răpus, şi un pretext serios pentru reînceperea ostilităţilor se află, în cele din urmă, la îndemâna acestora.
Rezultă o luptă mai întâi intra-tribală (războinicii scarmiţi contra preoţilor scarmiţi), ce devine curând una inter-tribală, o reluare a celei de o generaţie înainte, când adarnacii, aflând de lupte, sar în ajutorul preoţilor scarmiţi. Soarta bătăliei este mult timp nedecisă. În cele din urmă, ambele triburi sunt cvasi-decimate, majoritatea celor iniţiaţi în ritul vampiric găsindu-şi o moarte violentă. Datorită însă puterii neobişnuite de regenerare a acestora, unii din cei consideraţi morţi îşi revin în simţiri, dând astfel naştere legendei despre imposibilitatea de a omorî vampirii dacă nu sunt folosite unele metode speciale (usturoi, ţăruş în inimă, etc.).
Cei care "învie", împreună cu alţii câţiva care scapă măcelului, constituie nucleul celor care mai târziu vor fi cunoscuţi sub numele de vampiri. Pe lângă ei, vor mai apare şi alţii, iniţiaţi pe parcursul timpului în cultul vampiric de către cei dintâi.
Documentare lingvistică – Herodot
Triburi, persoane, lucruri
iagnobîşii, masageţii, narţi, alaigaţii, Ecşertegaţii, Boru,
Scyrmiadae (Herodot)
athravan - preot
rathaestar - razboinic
vastryio - a 3a functie
fsuyant - a 3a functie
behater - viteaz
Vesîrmeş
Urismec, Soslan, Batraz, Kaveh
aspa - cal
ratha - roata
martiya - om
cşiam - rege
camnafsva
gayomart - viata muritoare
spănta - nemuritori
Ammărutat - nemuritor
kărăşpa - eroul cu calul slab
geti
Catugo - trac: luptator
Tainba
Gurvurga
Corespondenţe hidrologice
Borysthenes: Nipru
Hypanis : Bug
Tyras : Nistru
Porata - Pyretus : Prut
Ararus : Arges??
Naparis
Ordessus : Olt??
Tiarantus: ???
Naparis
Citeste tot...
