Unde-s distraiele, unde-s cafelele?

Unde-s distraiele, unde-s cafelele?
Movie review: Dune 2 (Denis Villeneuve, 2024)

Unul din motivele pentru care am iubit și iubesc la nebunie cartea Dune este precizia și delicatețea detaliului cu care este prezentată viața obișnuită a fremenilor.

E o abordare cvasi-antropologică în această lucrare de ficțiune, cum doar la Ursula K Le Guin mai întîlnești, dintre marii scriitori SF, și poate la Brian Aldiss. O empatie pentru cultura fremen cum doar un antropolog poate cultiva. Despuierea de exotism și scufundarea întru acceptarea alterității.

Frank Herbert face un efort herculean să ne prezinte cultura fremen în cele trei cărți ale sale inițiale: Dune, Dune Messiah, Children of Dune. În scriitura sa e o migăleală impresionantă de descriere a vieții de zi cu zi a fremenilor. De la obiceiurile prozaice pînă la elemente aparent inutile, de exemplu textura cîrpelor cu care erau acoperiți pereții sietch-ului.

Detaliile despre inelele de apă și despre cum sînt ele prinse în colțul de la batistă. Despre serviciul de cafea pe care Paul, devenit între timp Usul, îl moștenește de la Jamis cel învins în luptă, alături de femeia Harah și de copiii lor. Harah, cea care va deveni peste timp dădaca celor doi copii ai dispărutului Mesia, Leto și Ghanima.

Precizia cu care este mînuită apa în această cultură premodernă. Impresionanta eficiență a costumelor distrai. Toate priceperile tehnologice fie simple, fie foarte complicate prin care fremenii interacționează cu realitatea aspră de pe Dune. Ritualurile acestora. Combinația de frici primitive, habotnice și de disciplină, de eficiență foarte modernă. Viața de familie. Atmosfera de kibuț care le permează viața cotidiană.

Scriu toate astea din memorie, ca să vedeți cît de mult m-a marcat cartea. Le țin minte și acum, după atîția ani de lecturi repetate ale cărții. Ele deja parte din viața mea, din experiența mea intimă, la fel precum pentru alții Biblia face parte instinctivă din a lor, știind toate detaliile minuțioase despre oamenii morți demult. Bilal kaifa. Kull wahad.

Citești și simți că ești acolo. Că miroși damfurile complexe și ambivalente ale sietchului, amestec de cafea cu mirodenie și de acreală de oameni nespălați. Că simți adierea abrazivă a deșertului pe față. Că auzi picăturile capcanelor de apă, cum prind ele umezeala firavă din aer. Că simți textura cîrpei de pe perete și că auzi rîsetul copiilor, pălăvrăgeala de clacă a fremenilor care repară costumele distrai.

Toate sînt pierdute în film cum se risipește apa în deșert. Cu două-trei mici excepții care sînt puse acolo pe grabă, ca și cum ar fi nevoie să se bifeze partea “antropologică”, se șterg cu buretele toate aceste detalii atît savuroase, cît mai ales esențiale pentru a înțelege universul ficțional Dune și pentru a relaționa emoțional cu el.

Ce rămîne? O cochilie solemnă, dar ușor găunoasă de “mari evenimente”. De lupte. De decizii memorabile. De accent pe eroi, pe momente de cumpănă.

Adică fix istoria mare, a “marilor oameni” și a “marilor evenimente” despre care sîntem învățați în mod insidios încă din copilărie că e singura istorie ce merită să fie luată în seamă. Bătălii. Ani de domnie. Evenimente remarcabile. Nobili care fac și dreg. Ștefan cel Mare, Napoleon, Hitler, Henric al VIII-lea.

Nimic despre viața obișnuită. Nimic despre oamenii simpli. Oamenii fără de istorie. Pulimea care se scufundă anonimă în negura uitării. Sînt dați la coșul de gunoi al ignorării.

Uitîndu-mă la Dune 2, am avut această impresie de lepădare de intimitate, de antropologie, de iubire față de fremeni. Unde este detaliul aparent inutil al vieții de sietch? Unde sînt cele cinci minute de pălăvrăgeală, de pregătit cafea, de Harah, de clacă de kibuț? A rămas doar o bucată de intimitate adolescentină dintre Paul și Chani, Usul și draga lui Sihaya.

De ce Sietch Tabr mi se pare solemn și gol și mort precum un templu egiptean, în loc să-l simt cald și oriental, ca un bazar aglomerat, ca o mermeleală balcanică, plină de foșgăială și de viață? Unde sînt oamenii din sietch? De ce sînt coridoarele goale?

În filmul Dune 2, fremenii sînt prezentați ca niște beduini, ca niște tribali premoderni din Orientul Mijlociu, la fel precum îi prezintă și Frank Herbert. Dar sînt niște beduini care în afară să îl accepte și mai apoi să îl aduleze pe Paul Atreides, nu au altă valoare de întrebuințare. Nu au autonomie existențială, precum în carte. Nu au viața lor proprie și personală. Nu fac cafea. Nu urăsc Harkoneni. Nu repară costumele distrai.

Diferența dintre cartea Dune și filmul Dune este fix diferența dintre cele două mari abordări metodologice din știința istoriei. Lupta la baionetă în ultimul secol dintre adepții istoriei evenimențiale, a marilor oameni, pe de o parte, și de partea cealaltă reformatorii istoriei sociale, a istoriei obișnuite, prozaice. Adică școala de la Annale și urmașii ei.

În școală, cînd ni se spală creierele inițial, socializarea primară, sîntem învățați că doar istoria “marilor oameni” și “marilor evenimente” contează. Fix asta se simte în film. Doar bătăliile. Doar raidurile. Doar gloria. Doar eroul. Doar exploziile și luptele spectaculoase. Nimeni nu face cafea în sărăcia asta de film. Iar Sietch Tabr e ca un mormînt solemn.

Don’t get me wrong. Filmul este impresionant. E monumental. Denis Villeneuve este un adept exemplar al școlii de gîndire “show, don’t tell”. Filmul nu e teatru, filmul e imagine. Îndeosebi imagine.

Și ce imagini spectaculoase reușesc Villeneuve și directorul său de imagine, genialul Greig Fraser, să realizeze! Din punctul ăsta de vedere, jos pălăria. Villeneuve își respectă galoanele, își apără prestigiul și face un film la fel de momumental vizual ca precedentele sale, Arrival, Blade Runner 2049, Dune partea 1. Am fost impresionat pînă la fiori de măreția viziunii sale cinematografice. Lawrence al Arabiei la jumătate de secol după.

Dar, pe drum, ce s-a cîștigat din punct de vedere al văzului s-a pierdut pe celelalte simțuri. A rămas doar văzul. S-a pierdut umanitatea. S-a pierdut acel gust inconfundabil de Dune, drogul complex și ireproductibil care dă dependență la fel cum mirodenia dă și ea dependență. Grea de reprodus senzație, la fel precum nu poți să produci mirodenia în laborator, oricît s-ar chinui nasoii de Tleilaxu.

Fremenii au fost trași pe dreapta. Au devenit niște bieți muțunache ușor ridicoli (Stilgar repetînd obsesiv Lisan Al Gaib) și mai ales lipsiți de autonomie ontologică. Viața obișnuită a fost zvîrlită la coșul de gunoi al istoriei mari – explozii și arte marțiale de tip film cu supereroi.

Iar mirosul de cafea cu mirodenii și rîsetul spart al femeilor care cos distraie și bîrfesc s-a risipit în vînt, precum ceața firavă a dimineților uscate de pe Arrakis.

Păcat.

Mu zein wallah.

Căderea în viitor

Campionatul Mondial de Fotbal care urmează să înceapă e pentru mine o bună măsură a felului în care s-au schimbat lucrurile pe lumea asta pentru generația noastră. Și, dincolo de pătimirea noastră personală, dă seamă de asemenea și despre un fenomen mult mai general uman: felul în care lumea se desvrăjește și-și pierde gustul pe măsură ce îmbătrînești.

În copilărie, campionatele mondiale și europene de fotbal erau un mister, un eveniment care sfîșia monotonia vieții cotidiene și ne arunca într-o trăire distinctă, magică, precum iei cititorul și-l scufunzi în magia Macondo-ului.

Totul era nou. Totul era subversiv și alambicat, căci nu se transmitea la televiziunile române. Era un privilegiu să vezi meciurile de fotbal ale acelor campionate. Ne uitam la bulgari, căci taică-meu construise antenă și amplificator și veneau zeci de oameni din sat să vadă meciurile la noi, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, venerabil și solemn și degrabă ațipitoriu în singurul fotoliu al încăperii care îi era în mod automat atribuit.

Era o atmosferă vrăjită. Cum vrăjiți și vrăjitori erau și jucătorii care ne populau ecranele alb-negre, pline de purici. Prea multe nume îmi bîntuie mintea și copilăria. Să fie de ajuns să-l pomenesc pe eroul copilăriei mele, Socrates. Și să ne aducem aminte de Dino Zoff, de Platini, de Rummenighe, de Maldini, de Maradona, de...

De prea mulți. Vrajă. Copilărie. Mister. Ah, zăpada era atît de nouă, încît nu avea încă nume. Iar fotbalul era atît de perfect, încît trebuiau oamenii să inventeze cuvinte dincolo de perfecțiune.

Și am crescut mari. Adolescenți. Tineri. Și am început să vedem meciurile de fotbal și la televiziunea română, după Revoluție. Și eram săraci, dar ne uitam la televizoare color. Și Hagi ne bîntuia emoțiile. Și încă fotbalul era fotbal, iar lumea tremura în frîul patimii cum joacă armăsarul în spume și-n călduri, cum tremură carnea pe iapă. Și urlam și strigam și vizionam și visam și huiduiam și hăhăiam.

Și trăiam. Prin ei. Uneori pentru ei. Și eram toți cu toți. Și lumea era rotundă. Și familia era familie. Și prietenii prieteni. Și ne trăiau părinții și bunicii. Și nu numai noi eram tineri, dar pînă și ei erau încă tineri și cu poftă de viață. Și fotbalul era un soi de sinonim pentru pofta de viață și pentru năzuință și pentru strădanie și pentru luptă. Victorie și eșec. Speranță și dezamăgire. Viață și viață. Căci zăpada era încă tînără, iar moartea nu se inventase decît în filmele cu Rambo.

Și, încet-încet, ca o otravă care ți se strecoară în sînge, ca o toamnă care se furișează parșiv în frunzele din ce în ce mai îngălbenite și în oasele din ce în ce mai reumatice, și fotbalul s-a dezamăgit și ne-a dezamăgit și s-a transformat într-o bicisnică pierdere de timp. Zoaie de distracție, amestecate între multe alte deșeuri de petrecere a timpului liber sub formă de pierdere.

Zeii noștri au căzut din cer, Van Bastene, mama ta de zeu. Și părinții ne-au îmbătrînit și au început să moară. Și campionatul mondial acum nu mai e decît un rahat pansat inutil și politizat și marketizat și secătuit de orice emoție, de orice poftă de a striga și de a trăi și de a visa.

Anul ăsta e probabil prima dată cînd nu mă voi uita deloc la meciurile acestei competiții care încetul cu încetul a devenit o umbră a ceea ce era cîndva. O să fie un semn al morții lumii noastre. O să fie o primă bucată de moarte din multele părți de moarte de care am deja și voi avea din ce în ce mai mult în anii care vor veni. Moartea poftei de viață. Moartea trupului. Moartea amintirilor. Moartea patimii și pasiunii.

E bine. Se schimbă lumea. E bine. O să îmbătrînim și o să murim. E bine. Ni se ofilesc fantasmele. E bine. Nu se mai joacă fotbal, doar niște bicisnice pierderi de timp între pauzele publicitare. E bine. Nu mai e sport, nu mai e vis, e un pic de marketing și restul comentatori sportivi cretini.

E bine. O să fie și mai bine.

Socrates, pregătește-te că venim. Mai dă-i o dată gol lui Dassaev și fă-ne loc. Venim. În rai, în iad. Nici nu mai contează. Fă-ne loc. Că pe lumea asta nu mai are rost să ne uităm la fotbal.



. Citeste tot...

Următorul

Mănînci zahăr? Vai, ce greșit. Pentru corpul tău. Pentru sănătatea ta. Ținem atît de mult la sănătatea ta, încît îți schimbăm viața în bine. De mîine, nu mai ai voie decît o linguriță de zahăr pe zi. E bine. O să fie bine. În cîteva săptămîni o să simți îmbunătățirea. Îți facem rație, să fim siguri că-ți respecți trupul.

Atenție! Să nu crezi că poți să ne păcălești. De fapt, te păcălești singur, îți faci singur rău. Nu-i nimic. Ne-am gîndit și la acest aspect. Te monitorizăm. Prin intermediul asistentului personal electronic, cunoscut în limbaj comun sub numele de telefon mobil. El nu înșală, nu minte, nu greșește. Îți urmărește în permanență funcțiile corpului și ne ajută să-ți cunoaștem nivelul optim de glucide din sînge. Deci o linguriță de zahăr pe zi. Da, cetățene? Ne-am înțeles? Bun așa! Bravo. Următorul la rînd. Cine urmează?

Mănînci carne? Vai, ce greșit. Pentru corpul tău. Pentru sănătatea ta. Și pentru natură. Omori animale. Încurajezi emisiile gazeifere de vacă și poluezi. Greta se supără. Corpul tău se supără. Și Comisia Europeană se supără. Și pentru că sîntem toți supărați pe tine, și pentru că-ți dorim binele, ținem atît de mult la tine încît îți facem din nou o favoare: îți schimbăm viața în bine. De mîine, nu mai ai voie decît un chil de carne pe lună.

Stai liniștit, nu e nevoie să cazi în ispită. Te ajutăm noi. Îți facem rație, să fim siguri că-ți respecți trupul, acest templu de care nu prea ai grijă. Și că respecți și templul sfînt al Naturii, pe care îl chinui și-l întinezi și îl spurci cu năravurile tale iresponsabile. Poftiți cartela electronică. Semnați aici de primire. Un chil de carne pe lună. Se ridică din magazinele de specialitate, prin prezentarea unui act de identitate și a cartelei netransmisibile. Următorul.

Fumezi? Vai de capul meu! Deja întreci măsura, cetățene. Nu ai voie să fumezi. Pentru corpul tău. Pentru sănătatea ta. La prima abatere, doar mustrare. La a doua, doar amendă. Una modică: jumătate din venitul lunar. De la a treia încolo, vom fi nevoiți să te supunem reeducării publice. De dragul tău, al celor din jurul tău și mai ales al societății. Închisoare cu executare. Cîte țigări fumezi, atîtea luni îți oferim cadou, să ai timp să cugeți la îndreptările sufletești. Comentarii? Nu? Bun așa. Вопросы есть? Вопросов нет. Următorul.

Te încălzești cu lemne? Dumnezeule, ce-i cu tine, primitivule? Tu chiar insiști să fim aspri, dar duri cu tine. Să te reeducăm. Să te ajutăm să-ți vezi adevăratele interese, de care tu nici măcar nu-ți dai seama. La prima abatere, mustrare. La a doua, amendă. La a treia, confiscarea proprietății.

Poftiți cartela și termometrul de cameră cu senzor de fum organic încorporat. Cînd simte fum de-ăla medieval, de lemn de fag, un echipaj deja e pe drum spre dumneavoastră, pentru evaluarea situației și luarea de măsuri întru reeducare. În societatea noastră așa procedăm. Eficient. Uman. Necesar. Următorul.

Îți ții fața descoperită? Ce rușine! Ce comportament iresponsabil! Răspîndești în fiecare secundă milioane de bacterii și de viruși. În plus, e o afirmație puternică, ideologică, privind relația dintre tine și comunitate. O afirmație iresponsabilă. Chiar impertinentă și arogantă. Poate unii se simt intimidați de caracteristicile feței tale. Poate în alții stîrnești dorințe necugetate. Poate pe alții îi scîrbești. Nu-i frumos să-ți arăți fața în lume.

Cetățene, ce-ți mai place să mai încalci regulile. Deja mînia noastră este justificată. E o mînie înțeleaptă, superioară, benevolentă. Îți vom îndrepta greșelile, chiar dacă tu nu îți dai seama de cît bine îți facem. Îți vom acoperi fața. Cu forța, dacă e nevoie.

La alții îi zice hijab, sau burka. Noi nu cădem în asemenea tentații de etichetare peiorativă. Noi îi zicem simplu: mască. Poftiți. Una bucată mască. FePeDoi. Semnați aici de primire. Aveți grijă de ea, că alta nu mai vedeți luna asta. Pune-o bine, cetățene, monteaz-o cum trebuie, cu simț de răspundere! Că se văd sprîncenele și ofensezi legea și ordinea socială!

Un moment, cetățene. Unde plecați? Avem de lămurit un aspect, minor dar însemnat. Mi se pare mie, sau vă aud bombănind pe sub mască? Atenție! Orice folosire a unor termeni depreciativi la adresa acestui necesar element vestimentar obligatoriu, cum ar fi de exemplu botniță, ne indică faptul că reeducarea dumitale socială lasă de dorit. Că ești un element dificil, chiar dușmănos. Și te introduce automat într-o cu totul altă categorie penală. Circumstanțe agravante. Cu executare. Ai grijă, cetățene. Ai grijă. Nu te juca cu răbdarea și bunăvoința noastră. Următorul.

Ai părul lung? Asculți muzică? Porți haine necorespunzătoare? Prezinți fiori și comportamente declasante? Ai gînduri vinovate? Ai tentații să te înhăitezi cu diverși penali și decadenți? Nici o problemă. Vino la noi și-ți arătăm calea cea bună. Prima dată sîntem generoși. Doar mustrare. A doua oară, amenda va fi modică, pe măsura păcatelor tale. De la caz la caz, în funcție de gravitatea socială a păcatului. De la a treia abatere în sus, îți mulțumim că lași locul altora mai buni, care se străduie mai mult, întru o societate inclusivă, modernă, progresistă și din ce în ce mai perfectă.

Unde dorești deportarea, domnule cetățean care nu vrei să respecți regulile și legile societății noastre multilateral dezvoltate și inclusive? În Australia? În Afganistan? Sau mai bine în nou înființatele noastre colonii de reconversie valorică de pe Marte, la care lucrăm din greu, să înfăptuim mărețele realizări trasate de superiorii noștri, să depășim planul cincinal înainte de termen?

Permite-mi să-ți oferim un pont. Îți recomandăm Marte. Celelalte locuri sînt un pic cam aglomerate. Colegul nostru Elon Musk vă poate oferi reducere la transport. One-way, evident. Să eficientizăm procesul. Să facem economie de combustibil. Să facem voia Progresului, slăvit fie numele Său.

Următorul. Cine e la rînd? Mai e cineva la coadă? A mai rămas cineva?...

. Citeste tot...

The Dude abides (MOVIE REVIEW: The Big Lebowski, 1998)

Unul din momentele cheie ale psihanalizei pe care m-am tot străduit s-o duc din vorbe trei ani de zile a fost atunci cînd, dintr-o dată, mi-a înflorit în față, în creier, în gînd și-n voce un cuvînt simplu, urît, rău, necesar, înfricoșător, care pînă atunci îmi dădea tîrcoale fără să mă lase să-l apuc, să mă lupt cu el, să-l aduc din inconștient cum aduce pescarul nisetrul la mal, să-l înfrunt, să-l scuip, să-l exorcizez, să-l smulg din mine, plin de scîrbă, de mînie, de rușine, de frică.

Cuvîntul era “impostor”.

Impostura era marea frică a mea nelămurită pe atunci. Acum vreo aproape douăzeci de ani deja. Undeva în marginea trecută a vîrstei de treizeci de ani, mă simțeam inutil, speriat, impostor. Ce caut eu în viața mea? De unde o apuc? De ce sînt toți mari în jurul meu, iar eu un adolescent întîrziat speriat de bombe?

Cum poți să fii persan?, se întreba Montesquieu, întrebarea paradigmatică a antropologiei. Cum poți să fii adult?, se întreba pufosul de Palada, pe canapeaua aia din apartamentul ăla din vremea aia din orașul ăla. Din viața aia.

Între timp, fără să mă întrebe nimeni, am ajuns adult. Nu cine știe ce. Nu dărîm munții. Nu impresionez prin virtuți. Pur și simplu I went through the motions și cumva cumva am învățat această echilibristică. Psihanaliza s-a terminat viața s-a schimbat. Mai apoi, cumva pîș pîș și fără să mă întrebe, bestia, a venit bătrînețea peste mine. Deja, în buza vîrstei de cincizeci de ani, cam la douăzeci de ani după rana narcisică a înfruntării cu mine însumi, simt cum îmi suflă deja vîntul bătrîneții în freză. Corp minte voință putirință.

Să nu exagerăm. Încă nu s-a terminat piesa de teatru. Să nu ne văicărim înainte de vreme. Încă nu sînt bătrîn. Doar speriat de ea. Ea, bătrînețe? Ea, moarte? Nu știu. Amîndouă, probabil. Să nu-i rostim numele, să nu-i dăm forță și întrupare. Încă mai am niște scene de jucat, niște replici de spus, niște frici de înfruntat, niște lupte de luptat, niște nelămuriri de lămurit, niște amăgiri de spulberat. Probabil chiar niște nepoți de crescut. Niște cărți de scris. Niște iertări de cerut.

Dar, în cuvintele marelui adolescent Jacques Brel, înțelept pînă la cer și adolescent pînă la sfîrșitul vieții, o imensitate de adolescent genial, adult în versuri și în viață, tînăr în nesăbuire, copil în angoase și prunc în nemurire,

Finalement, finalement
Il nous fallut bien du talent
Pour être vieux sans être adultes

Pour être vieux sans être adultes, bre pufoșilor bre. Ah, ce vorbe. Ah, ce versuri. Ah, cum îmi ard ochii și acum de la ele, după mii de ori de citire repetată. Rău mă dor ochii mă dor de lumina cuvintelor.

Nici acum nu mi-a trecut frica de impostură. Doar că o stăpînesc ceva mai bine și n-o mai las atît de mult să mă roadă pe dinăuntru, șobolan pervers care mușcă din mațe, din vintre, din ce vrea el să muște cînd îl apucă.

În seara asta, la douăzeci de ani distanță după ce mi-am înfruntat prima dată dușmanul acolo pe canapea, cuvîntul “impostor” mi-a țîșnit din nou, în față, ca un iepure carnivor, ca un înger canibal.

De data asta, din fericire, nu era despre mine cuvîntul “impostor”. Nu vina de a fi eu l-a scos din nou la suprafață, din străfundurile mațelor creierului meu. Nu, ci geniala producție simbolică pe care am degustat-o din nou, la ceas de seară, după mulți ani de cînd tot amîn. Pe care tocmai am terminat-o de văzut acum un sfert de oră. Care mi-a dat drumul la robinetul vorbelor. Iată-le cum țîșnesc. Iată-le cum umezesc pagina și cum vă penetrează sinapsele și cum vă înmoaie mintea.

Doamnelor și domnilor, cinstiți nesăbuiți și restul musafiri, în seara asta, după multă vreme, am văzut din nou The Big Lebowski. Și scrisul pe perete era clar: mene tekel fares. Impostor impostor impostor.

Tot filmul este despre impostură. Ah, cum de nu mi-am dat seama pînă acum, păcălit fiind de strălucirea sa.

Despre impostura narativelor care nu se bazează pe realitate, ci doar pe dorință, pe amăgire, pe tembelism bine structurat, înfipt pînă în măduva oaselor în viața personajelor.

Despre impostura post-modernității șchioape pînă la suferință, dincolo de rîs, dincolo de orice suportabilitate.

Diverse grade majore de tembelism și impostură,

de la Donny cel nevinovat, naiv și blînd ca un miel dus la tăiere, Shut up, Donny, săracul, e ca în bancul cu ginerele turcilor, îl știi pe Donny, a murit săracul,

pînă la impostura vehementă și plină de ea a lui Walter, you’re entering a world of pain, son, is this your homework, Larry, cel care le bagă toate scenariile cretine în cap băieților care pe urmă le înghit nemestecate, dacă a zis Walter că așa e, atunci înseamnă că așa e, s-a autorăpit, curva, chiar s-a autorăpit, cu consecințele cele mai hilare cretine dureroase pătimașe metafizice chiar,

pînă la impostura savantă, artistic de găunoasă și insuportabil de artistică a lu’ aia cum o cheamă, fiica lui The Big Lebowski, o tefeloaică îngrozitor de perfectă în tefelismul ei avant la lettre, Juliane Moore, mare rol, mare femeie,

pînă la impostura solemnă, bățoasă și absolut falsă a neoliberalului paralizat de la brîu în jos, the big Lebowski, de la brîu în jos, deci without a willie, without a johnson, castrarea, una din marele teme inconștient de inconștiente ale acestui film, nevolnicul de bogătan cu împăunarea sa intimidantă, cu shamingul său ca un șuvoi de ură la adresa celor care nu îmbracă aspra haină a eticii protestante, ca să afli pe urmă că de fapt e un escroc fără de rușine, un biet pulică frînaru, nici nu se pricepe să facă bani, nici nu-i are, o fură pur și simplu pe fii-sa, într-una din marile întorsături de condei narative ale acestui film plin de curbe de povestire în ac de păr,

pînă la impostura insuportabil de violetă și de elegantă a lui Jesus Quintana, cum linge el bila de popice, cum scutură el din șolduri în închipuite penetrări agresive, cum unduie din corp în momentul victoriei popicoase, you don’t fuck with the Jesus,

pînă la impostura absolut minoră și ridicolă și stînjenitoare și chinuită a asistentului lui Big Lebowski, magistral jucat de Philip Seymour Hoffman, Dumnezeu să-l odihnească, l-a luat prea devreme, mai avea vînă în el de trăit, mai avea roluri geniale în el să le fi jucat,

pînă la magistrala, neasemuita, colosala impostură ridicată la puterea infinit a magistralului, neasemuitului, oribil de inutilului și de inadecvatului și de necesarului the small Lebowski, the real Lebowski, the Dude, El Duderino, imens de imensul Jeff Bridges, nu există rol mai foarte perfect, care să i se potrivească mai bine decît the Dude, toată viața în mintea noastră el va fi the Dude, indiferent ce alt rol joacă.

That rug really tied the room together. Pe bune...

Dar adevărata impostură este dincolo de personaje, dincolo de scenariu. E tensiunea fabricată, falsă dintre narativul modernității și cel al post-modernității. Felul în care sîntem îndemnați să valorizăm modernitatea și să înfierăm cu aprigă ideologică înfierare lejeritatea și artificialitatea post-modernității.

Doar ca la sfîrșitul filmului acest ethos să ne fie răsturnat în cap, să ni se sufle cenușa lui Donny în față și să ni se spună: fraerilor care esteți voi fraieri, modernitatea este la fel de falsă și de calpă și de păcălicioasă precum post-modernismul în izmene violete de care v-am făcut să rîdeți pînă acum ca niște fraeri care esteți voi fraeri.

You don’t fuck with the Jesus. You don’t fuck with our minds, Dude. Cu tot respectul, dom’ autor, onorat regizor, you don’t fuck with our narratives, with our fears, with our hopes, with our fantasms. I beg your pardon, hey, teachers, leave our Id alone.

Teoretic, filmul este un mise en abîme răutăcios, un gest critic, o admonestare tongue in cheek.

Se ia un erou, un narativ, o operă de artă modernă, în cazul de față The Big Sleep al modernilor asprilor eroicilor heraldicilor stereotipicilor de Raymond Chandler și de Howard Hawks și de Humphrey Bogart.

Se face bucăți, se măcelărește metodic, se trece prin mașina de tocat carne și suflete a post-modernismului ironic. Se reambalează și se servește rece. O oglindă strîmbă a modernității, în pas de samba și de comedie. You don’t fuck with the Jesus.

În fapt, filmul nu este doar o critică dublă, o dojană în două părți: și a celor vechi și rigizi, și a celor recenți și moi ca fularul la soare. După o cavalcadă de false chatarsisuri, filmul eșuează roditor într-o necesară terapie. Vindecare prin acceptarea faptului că cei blegi și cei moi și cei fleașcă vor moșteni pămîntul. Și-ți dai seama asta de-abia la sfîrșit, de-abia după ce te-ai epuizat de rîs. Iluminarea morală de după orgasmul estetic.

The meek din limba engleză nu sînt cei amărîți și cei săraci cu duhul. The meek sînt cei care s-au lepădat de aspra săgeată a teleologiei, a finalității, a asprei strădanii de căutare și de urmărire a scopului.

Viața nu are sens, narativul nu are sens. O cauți degeaba pe Bunny, cauți degeaba banii, cauți degeaba fertilitatea și năzuința. Narativul și realitatea sînt interschimbabile, sacrificiul este de tot rîsul, efortul și năzuința sînt bătute de aleator. Drumul poveștii și basmului este blocat de sufocările de rîs, cenușa mortului ni se întoarce în față, solemnitatea este tăvălită bine într-o fleșcăială de deriziune.

Fantasma narativului complet aiurea, hei, e o păcăleală, nu puneți botul, se dovedește de fapt a fi, totuși realitate, în cele din urmă și în ciuda tuturor semnelor de alarmă trase. Hei, nu vă zvîrliți în poveste ca proasta-n ștremeleag, nu e așa cum vă povestim noi, autorii, nu ne credeți, e doar just a tongue in cheek, noi de fapt vă păcălim și voi sînteți deștepți și vă dați seama, uitați-vă ce fraiere sînt personajele care cred aceste baliverne trase de păr, dar voi sînteți înțelepți și cu atotputernicie cognitivă și morală și vă dați seama că fantasma e doar o biată fantasmă.

Și pe urmă trosc, lovitura în moalele capului, măciuca eliberatoare: fantasma chiar e realitate. Cînd vă spuneam că vă păcălim și că voi sînteți deștepți și nu puteți fi păcăliți, ehe, de-abia atunci vă păcăleam cu adevărat.

Ce e aia “cu adevărat”?

E psihanalizabilă această joacă rea, această pendulare între cele două paliere ale fantasmei. Dar și mai psihanalizabilă este rețeta vindecării. Ea e simplă. The meek will inherit the earth. Cei care renunță vor fi mîntuiți. Cei care nu au așteptări vor primi fructul oprit al cunoașterii. Fuck it, let’s go bowling. Nu există narativ credibil. Nu există patimă roditoare. Nu există fruct al străduinței. Ashes to ashes, dust to dust. Și, mai ales, nu ar trebui să ne preocupe narativul, ci mîntuirea prin lepădarea de așteptări.

Singura salvare o reprezintă recunoașterea failibilității, prietenia imperfectă și îngăduința. Cu bunăvoința trecem munții și mutăm munții din loc. Cu zîmbetul năuc al lui Donny ne lepădăm de hybris. Cu acceptarea resemnat-luminoasă a faptului că nu stăpînim marele narativ ne mîntuim. Let’s go bowling, Dude.

Și s-au dus să joace popice.

Nimeni nu e perfect la el în viață. Doar ne amăgim. Sîntem niște impostori care trecem dintr-o nefăcută într-alta, dintr-o imperfecțiune într-alta, dintr-o îngălare în alta. Facem tîmpenii peste tîmpenii, ne legitimăm alegerile proaste, faptele stînjenitoare, victoriile de mucava, fleșcăielile ontologice. Și pe urmă punem capul pe umărul unui prieten și, deși nu cerem nimic, de fapt cerem iertare. Pocăința tefeleului pufos.

Mare film. Cum spunea draga mea de Andra, căci cu ea am văzut acest oribil de minunat film în seara asta: “un film cretin și mișto”.

Nimeni nu scapă cu viață din viață, dragilor. Nimeni să nu-și închipuie că-și poate depăși stadiul de impostor. Il nous fallut bien du talent pour être vieux sans être adultes. Let’s go bowling, Danny. Chiar dacă ești mort, let’s go bowling. Doar morții merită să meargă la popice.

În rest, rămîne cum am stabilit. The Dude abides.

. Citeste tot...

N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

De cînd s-au constituit ele, științele sociale suferă de un complex de inferioritate epistemologică, în comparație cu surorile lor mai mari și mai înțelepte, științele naturii.

O bubă de cunoaștere numită “valoare”.

Dacă sînt fizician și studiez fotonii, electronii și alți bosoni leptoni ejusdem farinae, am o atitudine absolut neutră, unii ar zice chiar superioară la adresa lor. Apar? Dispar? Se ciocnesc? Unul îl bușește pe celălalt și face bum? Cui îi pasă? Mă doare la bască. Să se ciocnească, mama lor de leptoni. Să facă bum, să-i văz în camera cu fum. Cunoașterea e frumoasă. Cunoașterea e neutră. Cunoașterea e cunoaștere, și-atît.

La fel și cu astronomii, cu geologii, cu chimiștii, cu biologii, cu cine vreți voi din întinsul impresionantul domeniu al științelor naturii. Se ciocnesc continentele? Se sfarmă insulele? Se împreunează atomii? Bazele fleșcăie acizii, de rezultă săruri? Ok. Nu ținem nici cu unii, nici cu alții.

Nici un proces de interacțiune naturală nu generează emoții, sentimente, nevoi de apartenență, de solidaritate ori de adversitate la adresa subiectului. La adresa metodei de cunoaștere, poate. Ohoho, cîte emoții se varsă și în lumea științifică. Dar n-avem cum să ținem cu sau să fim împotriva continentelor. Doar a celor care încearcă să explice de ce continentele se mișcă.

Pe măsură ce ne apropiem de lumea oamenilor, acest mirabil Tărîm de Mijloc pe baza căruia măsurăm întreaga realitate, omul măsura tuturor lucrurilor, începem să simțim fiorul electric al emoției. Lupul mănîncă biata căprioară? Vai, leul a prins antilopa. Uită-te la ea săraca găină, cum o jumulește vulpea.

Investim emoții, judecăți de valoare, antropomorfizăm realitatea. Deși fiecare din animalele menționate nu reprezintă, în ochii necruțătorului om de știință biolog, decît variante de strategii de adaptare la mediul înconjurător, maxime locale de optimizare a funcției de supraviețuire și de reproducere, frumoase – căci toată cunoașterea e frumoasă – coreografii de ectoplasmă, în mărețul iaz ecosistemic al teleologiei anti-entropice, al luptei cu principiul al doilea al termodinamicii. Prădător, pradă, tot aia: un animal demn de studiat.

Am zis teleologie? Am zis scop? Am zis năzuință? Am zis zbatere și interes?

Aha. Încet încet, pas cu pas, intrăm pe tărîmul științelor sociale. Acolo unde obiectul și subiectul cunoașterii încep să se suprapună.

Omul nu e foton. Omul nu e continent. Omul nu e nici acid, nici bază. În ștințele naturii, omul, ca subiect al cunoașterii, se diferențiază de obiectul cunoașterii. Măsurăm șuruburi și copaci și elemente chimice. Cunoaștem realități diferite de carnea și de trupul nostru.

Drept consecință, separația obiect – subiect este bine definită. Oamenii care cunosc de-o parte a paginii. Șuruburile și copacii de partea ailaltă. Nu există emoție, dincolo de fiorul estetic al cunoașterii. Ați văzut ce frumoasă e complexitatea? Ați văzut fractalii ce frumos se întorloacă? Ați auzit de cea mai frumoasă ecuație de pe lumea asta: e la puterea i ori pi plus unu egal zero?

Pe măsură ce ne apropiem de tărîmul oamenilor, însă, cunoașterea este din ce în ce mai permeată, mai îmbibată, mai îmbîcsită de emoție, de valoare. De sărăcia aia de judecată care ne tot guvernează creierul de cînd sîntem noi maimuțe prin jungla asta a realității înconjurătoare.

Ce e bine? Ce e rău? Mie ce-mi iese din asta? Ce trebuie să fac – cu accent pe trebuie, altminteri e nasol? E nevoie cumva să-mi activez mecanismele emoționale de intensificare volitivă pentru a interacționa în mod adecvat cu realitatea?

În asta constă purgatoriul oamenilor de știință din domeniul social, spre deosebire de strălucitorii nemuritori și reci din domeniul științelor naturii. Oamenii sînt puși în situația de a studia alți oameni, nu bacterii sau șuruburi sau quarci.

Aha. Deci eu, om care pe persoană fizică sînt supus nevoilor și trăirilor și valurilor de tumult emoțional-valoric, trebuie să măsor, să cunosc alți oameni. Să încerc să mă pun în pielea celuilalt om pentru a înțelege mai bine ce-a vrut să facă și astfel să pot genera plus-valoare de cunoaștere.

Acest tipar epistemologic se aplică tuturor științelor sociale, istorie, psihologie, sociologie, economie, ștințele politice, științele războiului, filosofie, care-or mai fi ele pe-acolo.

Aici intervine marea schismă de cunoaștere. Explicația se transformă în interpretare. Eu, om între oameni, trebuie să dau seamă de acțiunile altor oameni.

Ce-a vrut să facă Napoleon? Cum se explică inegalitatea socială? Cum se face redistribuirea de plus-valoare? Care este specificul mecanismelor de optimizare a producției de plus-valoare în Franța secolului XV, spre deosebire de Indonezia secolului XX?

Prin ce se deosebesc strategiile de cooperare socială de cele de competiție socială? Care din ele sînt mai eficiente pe termen lung? Dar mai eficace pe termen scurt, la moment de ruptură bruscă a continuității acționale, adică de criză, de catastrofă? Care sînt caracteristicile conflictului social, și cum este acesta influențat de schimbarea tehnologică?

Unde rezidă centrul puterii în societate? E doar centru, sau un cîmp mai larg întins? Cum se gestionează puterea? Cum se creează ordinea socială? Cum influențează geografia competiția pentru putere? Dar tehnologia? Dar modalitățile de comunicare? Care e relația dintre centru și periferie între societăți?

Multe întrebări. Toate pertinente. Toate despre oameni. Toate întrebări puse de oameni despre oameni. Oameni, nu șuruburi sau bacterii sau fotoni.

Inevitabil, felul meu de a fi cam om pe persoană fizică îmi colorează semnificativ efortul de cunoaștere la adresa strădaniilor altor oameni.

Sînt bogat? Sînt sărac? Sînt rus sau francez? Sînt creștin sau mă închin la idolii polinezieni? Trăiesc la centru sau la periferie? Cred că viața e aspră și necruțătoare, sau că oamenii sînt buni la suflet? Cred în nemurirea sufletului sau mă închin la zeii cei aleatori ai probabilității?

De pe urma cărui tip de cunoaștere beneficiez mai mult? Care mi-e modelul teoretic care mă avantajează, pe mine și pe apropiații mei? Cu cine țin? De partea cui sînt? Ce-mi place și ce nu?

Mă enervează Napoleon sau îl adulez? Mă emoționează imnul Americii, al Rusiei sau al Noii Zeelande? Țin cu iezuiții sau cu ortodocșii? Cine vreau să aibă dreptate: ungurii sau românii? Distribuirea de plus valoare consider că trebuie să privilegieze capitalul sau forța de muncă?

Ah. Cîte apăsări valorice. Ah, cum de la Max Weber încoace sîntem încontinuu chinuiți de aceste limitări epistemice. Eu, omul subiectul cunoașterii, nu mă pot desprinde de oameni, obiectele cunoașterii mele.

Slavă Domnului că Weber a venit să ne bată obrazul, să ne bage înapoi în cotețul disciplinei. Să ne învețe aspra străduință a nevoii de a ne conștientiza aceste valori. După ce ne dojenește și ne îndeamnă să fim corecți la cap, tot el vine să ne asigure că nu ne vom putea niciodată lepăda întru totul de aceste valori.

Dar tot el vine mai apoi să ne îndemne: hai, încercați, zvîrliți peste bord cît mai mult lest valoric pentru a vedea realitatea socială cît mai obiectiv. Cum zicea Launcelot cînd a pornit să caute Sfîntul Graal: să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată.

Nu există obiectivitate în științele sociale. Inevitabil, undeva acolo rezidual, preconcepțiile valorice despre care ne atrage atenția Weber ne vor tot mînji efortul de cunoaștere cu culoarea trebuinței, a emoției, a binelui și a răului. Dar hai măcar să încercăm să ni le conștientizăm și astfel parțial să le neutralizăm.

În psihanaliză, una din marile concluzii ale acestui sistem de limpezire a cunoașterii despre psihicul uman este că nu putem să ne lepădăm de inconștient, de Id. De fierberile bazale alea care se ni se zvîrcolesc încontinuu prin hipotalamus. Dar măcar putem să-l aducem parțial la suprafață, să-l sublimăm, să-l îmblînzim și să ni-l facem prieten, rugîndu-l să tragă la aceeași căruță cu partea conștientă din noi

La fel și în științele sociale.

Sîntem îndemnați să scoatem bestia valorică la suprafață. Să facem un efort separat de analiză a dînsei. Cum sînt? În ce cred? Ce-mi place? De ce mi-e frică? Unde vreau să mă îndrept în viață? Care e definiția “vieții bune, virtuoase” pentru mine? Care mi-este grupul de referință?

Cum îmi influențează asta strădania sistematică de cunoaștere la adresa semenilor mei, numită știință socială?

Pe baza răspunsurilor cît de cît decente la aceste întrebări, curățăm vitraliul cunoașterii și încercăm să nu sărim gardul în partea cealaltă, în propagandă și în dogmă și în predică valorică.

Eu, ca sociolog, atunci cînd analizez inegalitatea socială, pot să fac pe neutrul, pe superiorul, pe biologul sau pe chimistul, să ridic pur și simplu din umeri și să remarc cinic: întotdeauna a fost inegalitate socială, e inevitabilă. La fel precum distribuția uniformă este de departe cea mai rar întîlnită distribuție între toate funcțiile probabilistice care împrăștie aleatoritatea pe lumea asta, la fel și cu inegalitatea. E peste tot, n-ai ce-i face.

Dar asta deja e o judecată valorică, morală, imediat cum ai rostit-o. Pentru că legitimează inegalitatea și-i conferă o aură inevitabilă, în fața căreia n-ai de ce să te lupți. Las-o așa cum a căzut. Mama lor de săraci. Întotdeauna vor fi săraci. N-ai ce le face. Indiferent ce afirmație teoretică faci la adresa realității sociale, inevitabil o bazezi pe un substrat valoric, sau produci consecințe valorice de cunoaștere și / sau de acțiune.

La fel și cu alte teme mari din științele sociale. Tot valoric și plin de coloratură morală este și un discurs științific care tinde să pună pe prim plan conflictul social, iară nu colaborarea și funcționalitatea și ordinea socială. La fel și în cazul celor care dau la o parte simbolicul și proclamă întîietatea epistemică a materialului, a relațiilor de producție. La fel și cu cei care trîmbițează că fără generare și structurare simbolică lumea asta se duce de rîpă și nu mai sîntem oameni.

Toate abordările din științele sociale, toate întrebările pertinente pe care ni le punem sînt inevitabil valorice. Toate sînt inevitabil limitate de această povară pe care o cărăm după noi, precum cară pușcăriașul bila de fontă legată cu lanț la picior. Toate sînt la ani lumină de neutralitatea valorică a fizicii, atunci cînd studiază fotonii.

Cu cine țineți? Cu Napoleon sau cu omul simplu? Cu rușii sau cu americanii? Cu cei de la Mizil sau cu cei de la Monaco? Cu furnicile roșii sau cu furnicile negre?

Aplecări morale, predispoziții valorice pe care poate în mod conștient ne amăgim că ni le-am băgat la țarc, că le-am domesticit. Dar care încă mustesc purulent acolo dedesubt, în zeama inconștientă a fierberii noastre instinctuale de om pe persoană fizică, dincolo de profesia noastră de psiholog, istoric, economist, sociolog sau prelucrător social prin așchiere.

Grele întrebări de domolit. Grea strădanie. Necesară luptă cu patima. Dureros efort.

* * *

Au ardelenii o vorbă, genială vorbă, îmi place de numa numa. La vorba asta îi zice simplu, dar complex, paradoxal de adînc în cîteva vorbe, înșelător de amăgitor de laissez-faire:

“N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva”.

În aceste cuvinte puternic dialectale zace o imensă înțelepciune epistemică. E fix vorba despre neutralitatea cunoașterii din științele naturale, neutralitate pe care noi cei din domeniul științelor sociale ne chinuim degeaba s-o atingem.

Cumva, într-un fel, lucrurile se așează. Nu contează cum. Se așează. Orice stare a sistemului este o stare, indiferent dacă-ți convine sau nu cum este ea. Ce contează? Lucrurile cumva sînt acolo, independent de nevoile voastre, de fantasmele voastre. Restul, bateți voi cîmpii, ăștia cu vorbe multe la voi.

Ei bine, dragilor, în meseria noastră ne vine tare greu să ne așezăm bărbia în palme în măciulia bîtei de frasin,

să zvîrlim gînditor privirea peste culmile Carpaților, peste plaiurile mioritice mitizate și mitizante,

să ronțăim molcom un pai uscat în gură

și să grăim lent, dar rar, în ritm regional de tip “și melcul țuști”, cu acel specific de cioban ardelean învelit în șuba cea mițoasă și-n nepăsare zen multimilenară:

n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.

* * *

Stați așa, că n-am terminat. Mai e ceva relevant de spus în această privință.

O altă patimă, o altă piedică în calea cunoașterii sociale constă nu în dimensiunea morală, ci în cea estetică. Nu în valoare, ci în stil.

Inevitabil, cunoașterea se transmite prin discurs. Inevitabil, discursul are un stil. Inevitabil, discursul științelor sociale este mai eseistic, mai puțin formalizat decît discursul științelor naturii. Nu e preponderent cu formule, e preponderent cu fraze elaborate.

Cum afectează stilul cunoașterea? Unde este granița dintre discursul neutru și înflăcărarea ideologică?

Nietzsche a scris năvalnic. Bourdieu a scris necruțător de elegant. Geertz este unul din marii scriitori pricepuți ai acestor vremuri pline de oameni iscusiți întru mînuirea cuvintelor. Noica a rostit și rostuit vorbe tulburător de potrivite pentru potrivita, provinciala, obscura noastră limbă românească. Tacitus a fost o bestie de elocvență rece, seacă, bine ținută în frîu.

Sînt atîția oameni inteligenți pe lumea asta care au scris cumplit de elocvent în domeniul științelor sociale, sporind eficiența de transmitere a cunoașterii, dar mai ales puterea de convingere a ideilor lor. Retorica, acest mare instrument de întărire a interpretării. Dacă nu spui convingător, degeaba spui adevărat.

Dar și o capcană. Retorica, cea care te azvîrle atît de ușor din domeniul cunoașterii în domeniul propagandei, al iureșului de vorbe și al simplificării și al stîrnirii de patimi. Necesare patimi. Oare chiar necesare?

Unde se oprește cunoașterea? Unde începe propaganda? Cu cine țin, dintre semenii mei? De ce-mi tot vine să țin cu semenii mei, cu cei de-un fel cu mine? In-group și out-group, eterna zbatere a maimuței din noi, nevoia de apartenență, de scufundare într-un bine colectiv. De ce nu pot să fiu neutru, precum bestia de biolog care se uită la furnicile negre, la furnicile roșii, la peștii albaștri, la peștii verzi, și nu ține cu nici unul?

Cunoașterea salvează lumea. Sau iubirea? Nici nu mai știu. Ar trebui să știu, dar mereu mă iau cu altele și uit ce e cu adevărat important în viață...


. Citeste tot...

Cincizecișidouă: CAP 02: ROCHIA ROȘIE

Acum patru ani, scoteam împreună cu Dan Șelaru cartea “Cincizecișidouă”. Eu textul, el ilustrațiile. Azi vă ofer capitolul doi. Enjoy.

CAPITOLUL 2
ROCHIA ROȘIE

Nu înțeleg de ce n-a ajuns. A zis că vine pînă la opt, maxim opt și jumătate. E deja nouă. Nu mai îl aștept. Un neserios. Nu știu cum de m-am putut încrede că o să facă ceva, că o să se țină de cuvînt. Spunea că a făcut rost de bani, spunea că mașina e ca și cum ar fi a noastră, doar să ne vedem cu omul, îi dădeam banii în seara asta, nu era nevoie să facem actele, ne dădea cheile, ne dădea talonul, ne urcam în ea, plecam, bagajele sînt deja făcute, le-am lăsat la fată la garderoba restaurantului, i-am dat 10 lei să le bage după tejghea, nici măcar nu sînt bagaje multe.

Nu înțeleg de ce n-a ajuns. O fi pățit ceva? Nu... Ar fi dat telefon, ar fi spus, nu e prima dată cînd sună să spună că s-a întîmplat ceva. Nu. N-a pățit nimic. Pur și simplu n-a făcut rost de bani, amărîtul, iar m-a mințit, m-a tot dus cu vorba pînă n-a mai putut amîna momentul și acuma, că era ultima seară în care ne mai aștepta omul ăsta cu mașina, acuma se dă lovit și nu mai apare, nu mai dă nici un semn de viață, aaah, Doamne, de ce m-am încurcat cu el, de ce n-am ascultat-o pe mama, aaah?

Și ce frumoasă era mașina. De cînd îmi doresc o mașină ca asta. Tapițeria aia din piele crem, cînd dădeai cu degetele pe ea era mai moale și mai fină decît pielea de mănuși, formele alea rotunde, culoarea aia roșie, exact nuanța cu care îmi place mie să-mi dau cu ruj pe buze, am și o rochie fix nuanța asta, și o eșarfă,

îți dai seama, îi ridicam acoperișul pliabil, o făceam decapotabilă, conduceam pe serpentine, eșarfa flutura de-a lungul mașinii, aveam și rochia de aceeași culoare, chiar de aceeași nuanță, luna lumina printre nori, doar noi doi, plecați spre o nouă viață, lăsam tot în urmă, doar noi doi

ce proastă sînt, n-aveam cum să fugim în lume, ce e aia să fugi în lume, sîntem oameni serioși, amîndoi am făcut facultatea, ne așteaptă o carieră în față, ce-i cu prostiile astea de gînduri în cap, vise, fată, vise, te-ai uitat la prea multe filme romantice, doar voiam să mergem la mare, aici la noi, pe litoralul românesc, la Mamaia, sigur găseam ceva de cazare

Aaaah. De ce n-am ascultat-o pe mama...



. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă, care de fapt e București

Din îndepărtata Telegă,

de unde nici globalizarea încă n-a ajuns, nici măcar Nicușor n-a cîștigat alegerile,

de unde de fapt noi sîntem acum în București, că doar am trecut razant prin Telega, să pupăm tot ce prinde și să capturăm caltaboșul, să ducem prada înapoi în capitala Imperiului provincial, în oribilul, inegalabilul, împuțitul București,

deci de fapt nu știam cum să vă spun că sîntem totuși în București, nu la Telega, unde de regulă ne petrecem Crăciunul,

de aici din îndepărtatul București, pentru că ați plecat cu toții lașilor de aici, v-ați dus să petreceți în altă parte, ne-ați părăsit, ne-ați lăsat pe noi să hrănim fantasmele media și șobolanii zburători,

din acest București imposibil de îmbîcsit, mare, cîrcălicios și totuși la fel de imposibil de părăsit, cum să pleci bre de la Capitală pe o vreme ca asta?

de aici, din această cloacă urbană nicușorean-clotildiană,

vă urez să fiți ce vă doriți voi să fiți, fără să părăsiți totuși incinta și să o luați cumva prin cine știe ce bălării anti-morale anti-sociale asociale ireale și pline de păcat.

Să fiți optimiști, deși nu aveți nici un motiv să fiți.

Să fiți plini de fericire, deși sîntem triști cu toții, așa e la colonie, doar nasoii din centrul Imperiului au voie să fie fericiți.

Să aveți măcar oleacă de bani, de chiverniseală și de bunăstare, deși trăim într-una din cele mai sărace țări cît de cît dezvoltate, să nu ne plîngem, nu e miezul Africii, dar să ne plîngem totuși, doar trăim în cea mai janghinoasă gubernie, în plin județ Vaslui al imperiului Europa.

Să fiți cît de cît autentici și voi înșivă, deși presiunea socială din zilele noastre ne forțează cu toate pîrghiile sale jivinoase să fim fățarnici, lepre și farisei.

Să fiți cît de buni la suflet puteți voi, chiar dacă standardul public e să fii cîine și robot, Băsescu și Iohannis.

Și mai ales și mai ales să fiți oameni, să rămîneți oameni, să deveniți oameni. Și să-i faceți pe alții să fie oameni la cap.

Chiar dacă tot Imperiul se străduie din răsputeri să ne spele pe creieri, să ne pună botniță la gură și ochelari de cal la ochi, să fim doar niște bicisnice slugi.

Hai că puteți. Hai că putem. Hai că-i Crăciun, oamenilor, fraților, suflete încă libere și încă frumoase.

Crăciun Fericit, dragii mei!



. Citeste tot...

Tehnicile murdare ale poeziei

Se ia un subiect de-ăla de maximă importanță
breaking news cum îi zice în limbajul isteriei galbene de burtieră
și se ignoră cu desăvîrșire

Se ia inflația și se bagă în mă-sa în tac-su
în toate neamurile din dotare

Se ia cea mai frumoasă femeie din lume prezentată în mod glamoros
de către mijloacele mass media ahtiate după rating și după profit
și se declară din plastic

Se ia femeia de lîngă tine
se tăvălește
se amăgește
se preamîngîiește
se preamărește
se preacurvește
și
se iubește

Se preaiubește

Ah se preaiubește preamigălește preazăticnește
pînă la tocire la epuizare pînă la dulcea imensa unica irepetabila
aneantizare

Există o metodologie a tocirii a iubirii a preamîngîierii pînă la capăt
cine nu respectă manualul trebuie să-l scrie
să-l reinventeze de fiecare dată

După preaiubire se procedează după cum urmează

Se laudă femeia de lîngă tine

Femeia din dotare
cum ar spune marii teoreticieni aprigi și sterpi și cretini la cap
care în viața lor n-au avut parte de astfel de preaiubiri
femeia pușcă femeia obiect
femeia dorință femeia verb intranzitiv și intransigent
femeia doar din vorbe
femeia de vestiar

Unde rămăsesem? Să nu pierdem femeia din vedere

Se laudă femeia de lîngă tine
în mari cuvinte de laudă
de la Solomon încoace tocite și răstocite
tu îi zici porumbiță
ea îți zice bestie înaripată
tu o asemeni cu o căprioară
ea te privește tăcut din gene ei goale și umede
și-ți adresează astfel cele mai perfecte vorbe non-verbale
zămislite vreodată din pîntec de femeie

Cuvintele au un mod de întrebuințare riguros stabilit
prin lege, prin datină prin manualele de întreținere și de utilizare
dar mai ales prin gîfîire

După gîfîire urmează inevitabil critica literară
omorîrea preaiubirii în mod riguros
prin strivire
de tip how dare you

Dar pînă atunci...

Citeste tot...

Cincizecișidouă: CAP 01: PODUL

Acum patru ani, scoteam împreună cu Dan Șelaru cartea “Cincizecișidouă”. Eu textul, el ilustrațiile. Începînd de azi, o voi serializa aici pe pagina de Facebook. Enjoy.

CAPITOLUL 1
PODUL



Podul se vede ca prin pîclă. Doar că nu este pîclă, este sac. Țesătura sacului e destul de rară încît să văd prin ea, dar destul de deasă încît ceea ce văd să fie distorsionat, ca într-o fotografie de-aia în care autorii s-au jucat cu nu știu cîte filtre deformante.

Sînt într-un sac. Sacul e pe marginea apei. La piciorul podului. Podul e înalt. Apa e neagră. E seară. Și toate detaliile astea nu prea contează de fapt, pentru că oricum e ultimul lucru pe care o să-l văd în viața asta. În curînd o să mor și ultimul rahat de lucru pe care o să-l văd e un pod ca prin pîclă. Nici măcar nu știu unde sînt. Podul e înalt.

Povestea e lungă. V-aș spune-o degeaba. Aveam niște bani de dat. Nu i-am dat. Au venit după mine, mi-au zis să-i dau. Am zis că-i dau. Am crezut că-i păcălesc. Că pot să fug cu banii. Nu i-am păcălit. Am încercat să fug. M-au prins. Banii erau destul de mulți. Prea mulți doar pentru un deget lipsă sau o mînă tăiată încet, cu fierăstrăul. Prea mulți bani. Mi-au dat sacul.

Podul e înalt. O să mor. E ciudat cît de limpede gîndești înaintea morții, și cît de neînsemnate sînt toate detaliile din jur. Sacul mă zgîrie pe față. Nu contează. Fața mă doare, și tot ce înseamnă corp mă doare, că m-au bătut cum trebuie, profesional, înainte să mă bage în sac. Nu contează. Nici măcar nu mai mi-e frică. Nu mai contează nimic.

Mi-a fost frică acum cîteva ore, cînd m-au prins. Mi-a fost și mai frică atunci cînd m-au bătut, metodic, bucată cu bucată, întîi picioarele, apoi mîinile, apoi fața, apoi între picioare, metodic, încet, cu temei. Apoi mi-a fost și mai frică, cel mai frică, atunci cînd m-au băgat în sac și mi-am dat seama ce o să-mi facă.

Acuma nu mai mi-e frică. Nici măcar resemnat nu sînt. Sînt doar viu. Gust fiecare clipă care trece cu o intensitate de care nu credeam că o să fiu în stare.

O singură dată am mai pățit așa ceva, tot în fața morții, cînd era să cad de pe o stîncă și m-am agățat cu toate degetele împotriva gravitației și am rămas preț de cîteva secunde atîrnat într-o poziție precară, aproape să cad, mai era un pic și mă duceam pînă jos, mă făceam praf, pînă m-am adunat cu puterea de dincolo de putere și am fost în stare să mă salt la loc sigur.

Acele cîteva secunde le-am trăit cu o claritate înspăimîntătoare, cu fiecare simț la maxim, stînca, degetele, fibrele mușchilor, crăpăturile din piatră, curentul de aer, greutatea corpului, atingerea pantalonilor, a mînecii tricoului, bătaia inimii, tot.

Așa simt și acum. Dar acum nu mai contează. Știu că nu mai am nici o șansă. Oricît aș încorda mușchii, oricît aș înfige cu disperare degetele în sac cum le înfigeam atunci în crăpăturile stîncii, n-am nici o șansă. Sînt dincolo de speranță. Iar această claritate inutilă a trăirii e tot ce mai am acum.

Cei care m-au legat și m-au băgat în sac și m-au săltat în dubiță vorbesc ceva mai încolo. Nu-i văd, doar le aud vocile. Pălăvrăgeală de smardoi. Ar trebui să nu ascult, dar orice îmi vine din afară îmi străpunge simțurile prea tare, prea inevitabil. Ce-au mîncat, ce-o să bea, unde o să meargă la curve după ce o să mă zvîrle în apă.

Podul e înalt. E singurul lucru pe care îl văd în fața ochilor. Podul și apa. În curînd, apa o să mă cuprindă, o să mă frigă cu răceala ei, o să-mi intre în plămîni, o să mă zbat degeaba, o să mă ardă pe dinăuntru, o să horcăi, o să mai simt cîteva zeci de secunde care o să fie mai lungi decît tot restul vieții de pînă acum, și apoi...

Podul e înalt. Nu trebuie să mă gîndesc decît la pod. Asta e tot ce văd. Asta e tot ce ar trebui să gîndesc. Nu pot. Apa e mult mai importantă acum. Apa care o să-mi intre în plămîni și o să mă frigă și ...

Brusc, drept în fața mea, o sfîșiere. O limbă de briceag, metal rece și tăios, intră prin țesătura sacului. Îmi atinge fața, mă pișcă un pic pe obraz, mă înțeapă aproape pînă la sînge. Se oprește la timp. Se retrage un pic. Continuă să taie chiar în dreptul pielii. Mărește un pic tăietura. Un deget intră, pipăie, îmi găsește buzele. Are grijă să nu zăbovească prea mult în dreptul lor, probabil se gîndește să nu-l mușc. Se retrage. Face loc unui filtru de țigară. Bîjbîie un pic din țigară pînă îmi găsește buzele, mi-l îndeasă între ele. „Ia și trage, că e ultima. Zi mersi că e și asta. Deschide gura, fraere, că alta nu primești”.

Deschid gura. Filtrul intră. Trag. Țigara e aprinsă. Fumul intră în plămîni, îl simt cu aceeași claritate cu care simt tot ce se întîmplă în jurul meu. În plămîni, acolo unde apa o să intre și o să mă frigă cu răceala ei și o să mă sufoce și o...

Ultima țigară. Cea mai bună țigară. Trag. Suflu. Trag. Țin în piept, acolo unde apa o să... Suflu. Cea mai bună țigară.

În ciuda situației în care mă aflu, nu mă pot abține să nu mă treacă o umbră de rîs, disperat și amar. Ce golani melodramatici! Nici interlopii nu mai sînt ce-au fost. Au ajuns să dea țigări condamnaților la moarte. Au văzut prea multe filme, dobitocii.

„Gata, fraere. De ajuns”. Țigara mi-e smulsă dintre buze. Patru mîini mi se înfig în carne, prin sac, ca atunci cînd m-au azvîrlit în dubă. Fiorul insuportabil de frică mă cuprinde din nou. Acum! Acum!

Nu credeam că o să mai simt ceva. Și uite că simt. Mi-e frică. Mi-e prea frică. Nu mi-a fost niciodată atît de frică. Mi e atît de frică încît

Simt cum zbor prin aer. Nici n-apuc să simt zborul, căderea. Apa. Zgomotul. Imediat, senzația de ud. Prea rece. Trag o ultimă gură de aer, din puținul care mai rămăsese prins între corp și pînza sacului. Apa pătrunde prin sac. E la fel de rece precum mă gîndeam acum cîteva secunde, cîteva minute, cîteva secole. Mă cuprinde, mă înconjoară, îmi intră în urechi, în nări, printre pleoape, deși strîng din ochi, îmi forțează crăpătura buzelor, acolo unde țin precum o comoară ultima mea gură de aer din această viață.

Moartea e surprinzătoare. Creierul funcționează pe foarte repede înainte și produce gînduri la foc automat. Îmi aduc aminte de cartea aia, cum îi zicea, Martin Eden, Jack London, moare la sfîrșit, se aruncă în apă apa e rece trage din brațe se sinucide mai trage o ultimă dată din ele și se duce la fund

prostu’, eu nu vreau să mă sinucid, de ce îmi sînt astea ultimele gînduri, nu vreau să mor, mamă, de ce toți care mor se gîndesc la mama, de unde știi la ce se gîndesc oamenii cînd mor?

Mor. Apa e rece. Nu mai pot să mai țin gura închisă. Mă sufoc. Deschid gura să trag o ultimă suflare. Apa e rece. Îmi intră în plămîni mă arde pe dinăuntru mă zbat degeaba horcăi lichid cîteva secunde care sînt mai lungi decît tot restul vie...

Citeste tot...

Inadecvarea la popoarele bătrîne la cap

Mă uit la el cum se apropie. Bățos. Cu umerii drepți. Scund de statură. Pugnacious, cum se zice pe aici. Privirea în față, tăioasă, măturînd realitatea. Cel puțin șaizeci de ani. Haine conservatoare, dar nu ponosite. Riduri? Probabil. E cam departe să-mi dau seama. Se întoarce de la slujba de duminică? Probabil. Mai uite încă unul în spatele lui, două intersecții mai încolo.

Lume puțină pe stradă. Duminică dimineață, înainte de 10. Hmmm. Cam devreme să se întoarcă de la biserică. Sau poate doar la noi ține slujba atîta. Cine știe…Vreme mohorîtă, dar măcar nu plouă. Anglia, bloody Anglia, marvellous Anglia. Mai ales pe-aici, prin orășelele astea mici din Somerset. The real England. Real pe dracu. O fantasmă turistică all over the place. Îmi beau cafeaua în fața pensiunii, ca să pot fuma. Cana de cafea sprijinită instabil în vîrful gardului de metal. Humpty Dumpty, varianta espresso. Țigara sprijinită ceva mai stabil în colțul gurii. Hand rolled. Privesc lumea pe stradă, cum trece. Bloody marvellous pasttime, mai ales la țigară.

Lumea, adică el și încă vreo doi-trei. După cum spuneam, duminică dimineață. Mai e pînă să înceapă iureșul de turiști. Sînt toți așa ca mine, la micul dejun, filosofi pe bază de cofeină și nicotină. Se apropie. Știe că îl privesc. Încerc să nu mă holbez prea insistent. Trag din țigară. Expir. Fără filtru. Tutun cu gust de tutun. Aaaah. The feeling. Mai mă uit și la el, mai mă uit și în zare. Bloody tourist.

Se apropie. Mă uit la el. Se uită la mine. Mă salută, și din privire, și din vorbe: good morning. Dau din cap politicos și îl salut și eu: good morning, sir.

Trece mai departe. Cum trece timpul, cum trece vremea, așa trece și el. Se duce drept, bățos, totalmente inadecvat și mîndru. Surprinzător. Nu mă așteptam. Cine mai salută zilele astea străini pe stradă? Mai ales în orașul ăsta turistic?

Uite că el a făcut-o. Poate pentru că era lume puțină pe stradă. Poate pentru că-i amintea de vremurile cînd străzile erau mai puțin aglomerate, și de oameni, și de mașini. De vremea cînd toată lumea se știa mai cu toată lumea și toată lumea se saluta mai cu toată lumea. Pe cale de consecință. Ellementary, my dear Watson.

Dintr-o dată, s-a schimbat totul. Și dimineața, și percepția mea asupra realității. Și felul în care simt că-mi curge cafeaua prin mațe și sîngele prin vine. M-a stîrnit. Plăcut. Neașteptat. Bloody marvellous. Îl privesc cum se duce, cum se îndepărtează spre intersecția din partea cealaltă de unde venise. În același timp, mă privesc cu ochii minții cum îl privesc cum se duce, cum se îndepărtează în spațiu, dar mai ales în timp. Trag din țigară, alt gest cît se poate de inadecvat în vremurile astea, și învîrt gînduri prin cap.

Gînduri de nostalgie. Gînduri de tristețe. Gînduri de inevitabilitate istorică.

Cum se îndepărtează, mai ales în timp.

Oamenii pe vremuri se salutau pe stradă. Chiar dacă nu se cunoșteau. Oamenii pe vremuri fumau țigări fără filtru. Și nu le era rușine că fumează. Oamenii pe vremuri nu purtau cercei în urechi, decît Corto Maltese prin benzile desenate. Oamenii pe vremuri purtau haine de-astea non-fancy, mai aspre, mai mohorîte, mai…

Oamenii pe vremuri erau altfel.

Într-o anumită măsură, nu în totalitate, căci și eu sînt ciudat în multe privințe, mă simt un om de pe vremuri. Nu vremuri foarte de pe vremuri, cinci șase sute de ani. Ci mai încoace, de-acum cincizeci – șaizeci de ani. Anumite valori. Anumite tipicuri. Anumite colțuri fixe în creier, și îndărătnicii, și limitări, și bîzdîcuri. Și cuvinte. Multe cuvinte vechi, care urmează să piară de pe fața pămîntului, odată ce vom pieri și noi, bicisnicii lor purtători de înțeles în mintea noastră vremelnică și supusă pieirii și ea.

Inadecvați.

Trag din țigară, o țigară foarte inadecvată, fără filtru. Mai sorb o gură din inadecvat de neîndulcita mea cafea care de fapt n-are gust de cafea, singura cafea adevărată știind cu toții noi ăștia inadecvați că e aia la ibric, inadecvată și vetustă și tare. Dar ăștia pe aici nu prea au cafea la ibric. Nu prea deloc, de fapt. Mă uit în zare, după inadecvatul bățoș și mîndru și scund și mai ales în vîrstă care m-a salutat, pe mine un necunoscut, un străin, un turist. Ridic inadecvat din umeri și mă bag înapoi în pensiune, unde Florentina mă așteaptă să-mi termin sărăcia aia de țigară, să ne putem începe ziua de turiști inadecvați.

Eleanor Rigby
Died in the church and was buried along with her name
Nobody came
Father McKenzie
Wiping the dirt from his hands as he walks from the grave
No one was saved
All the lonely people
Where do they all come from?
All the lonely people
Where do they all belong?



. Citeste tot...

O idee excelentă

Recent, în spațiul public s-a înaintat o propunere excelentă privind relansarea economică a României. Și anume să transformăm Bucureștiul în capitala europeană a consumului de droguri și a prostituției.

Argumentul prezintă justificări beton. Vezi Doamne, Bucureștiul oricum e plin de curve. Bucureștiul oricum nu are ce să ofere față de alte capitale europene din punct de vedere al turismului.

Și atunci, în cea mai clasică linie de gîndire de marketing diferențiator, care pune accentul pe poziționarea în mintea consumatorului, ce le-a trecut deosebiților prin cap? Hai să facem din București un loc în care găsești chestii pe care nu le găsești nicăieri altundeva.

A, era să uit: pe lîngă curve și droguri, hai să dăm lumii și cît mai multe cazinouri. Multe cazinouri, să vină îmbuibații să-și lase lovelele aici.

Genială idee. De o etică deosebită. Dacă tot primit toate gunoaiele Europei, hai să facem o mică extindere de brand, de la gunoaie fizice la gunoaie morale. Am și slogan pentru acest proiect de țară: “București, loc de pierzanie, locul unde-ți pierzi mințile, virginitatea și banii”. Nu e cine știe ce din punct de vedere al rimei, dar măcar surprinde în mod expresiv esența afacerii.

Nu numai că e morală. Ideea e și puternic lucrativă. Dacă tot ne place să fim penetrați de toată Europa și să fumăm pătrunjel în mod instituțional, pînă la vîrfurile conducerii de partid și de stat, hai măcar să o facem pe bani. Concretizăm un potențial într-o realitate. Bani la buget. Mărim pensiile speciale. Excelentă idee.

Și mai ales și mai ales, ideea e puternic creativă. Cine s-ar fi gîndit oare să facă din București miezul pierzaniei, capitala curvăsărelii, a pariatului și jocurilor de noroc și a datului în venă? Auzi tu, bre, ce idee genială i-a putut trece prin cap…

Propunerea e venită dinspre tabăra progresistă, de la unul din principalii ideologi useristo-tefelei. Nu-i rostesc numele, că sînt superstițios și nu vreau să invoc energiile malefice mai mult decît e cazul. Însă îmi place la nebunie. Propunerea, nu personajul.

Și dacă îmi place, atunci îmi vin idei. Că așa sînt eu. Plin de idei. Adică idiot. Și dacă-mi vin idei, atunci le rostesc. Că așa sînt eu, un idiot curajos.

Hai să vă împărtășesc cum văd eu pus acest plan genial în aplicare.

Bunăoară, dacă tot facem loc de pierzanie și de preacurvăsărie, eu zic să dăm un exemplu lumii întregi. Să punem în aplicare lozinca aia de limbaj de lemn din îndemnurile corporatiste: lead by example.

Haide să ne punem liderii la bătaie. Hai să-i băgăm la produs.

Vă spun cum facem. Ei, indiferent dacă în buletin sînt femei sau bărbați, noi aplicăm generoasa ideologie progresistă și-i declarăm pe toți femei. Dăm o ordonanță de urgență, ceva un act să fie publicat în Monitorul Oficial, și-i trecem pe toți la categoria "care primește".

Ca în bancul ăla cu grupul de minoritari de pe cameră, de la facultatea cu bare la fereastră, cînd primește în rîndurile sale un nou membru: “Mă, tu ce vrei să fi azi: băiețel sau fetiță? Băiețel, luminăția ta! Bine, așa facem! Azi ești băiețel. Și atenție toată lumea, regulă nouă: azi toți băiețeii sînt fetițe...”

Deci așa facem și noi: indiferent dacă sînt bărbați sau femei, noi îi declarăm pe liderii noștri ca fiind femei, să fim progresiști, să respectăm regulile noii ordini mondiale. După aia, după redefinirea de gen, îi scoatem la produs. Pentru că oricum sînt de o lipsă oribilă de moralitate. Să facă și ei naibii ceva util în viața asta.

Inventăm stabiliment. Punem becuri roșii la intrare. Facem registru. Facem și condicuță. Îi trecem în condicuță cu numele lor de lucru, nom de plume, nom de scène, nom de cul, îi înregistrăm la fisc și îi punem la treabă.

Celui căruia i-a venit ideea ar trebui să-i oferim loc de cinste. Așa se cuvine. Cine propune, ăla să-și asume. El să facă inaugurarea, în fața hoardelor dezlănțuite de turiști sexuali entuziasmați. Cu stindardele ridicate de atîta poftă de experiențe noi, turiștii își vor arăta recunoștința față de eroul nostru căruia i-a venit o asemenea idee deosebită. După ce este consumat ideologul nostru și încasăm profitul, îi băgăm în producție și pe ceilalți. Liderii noștri neprețuiți. Toți băieței, deci toți fetițe. Toți pe cameră, toți în regim fiscalizat. Le punem și aparat de taxat, dacă se dovedește că depășesc productivitatea estimată inițial.

Este că e bun și progresismul la ceva? Este că toată chestia asta cu asumarea de sex poate produce și rezultate utile pentru societate? Este că putem face chestii deosebite cu ideile mele de marketing? Este că o să ne îmbogățim din această experiență de viață? Dacă nu cu bani, măcar spiritual o să ne îmbogățim.

Doar unii dintre noi, evident. Noi ăștia care o să tăiem bilete la spectacol.

Ghinion.

(Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei)



. Citeste tot...

Așa, și?...

Trăind în bula noastră comunicațională și valorică, după ce epuizăm toate ritualurile de small talk necesare spargerii gheții interacționale, inevitabil ajungem cu discuțiile semnificative la varii forme de lamentare.

Aoleu, ce chestii nasoale se întîmplă. Aoleu, cum nu ține realitatea cu noi defel. Ai văzut ce-au mai făcut ăia, maică? Doamne, ce grozăvie. Cum de-i mai suportă pămîntul? Cum își pot permite să facă astfel de nemernicii?

În ultimul timp, din ce în ce mai des, și la mine și la alții tind să aud aceeași replică cinică:

"Așa, și?"

Să știți, dragii mei învinși, că dincolo de toate fantasmele noastre justițiar – resentimentare, de fapt sub imperiul acestei concluzii resemnate trăim cu toții. "Așa, și?"

Ai văzut cum își bat joc de o țară întreagă? Da, am văzut. Așa, și? Poți face ceva? Nu poți face nimic.

Ai văzut ce abuzuri își permit? Cum calcă în picioare Constituția și nu știu cîte drepturi ale omului? Da, am văzut. Așa, și? Poți face ceva? Nu poți face nimic.

Ai văzut cum permit vînzarea pe bucăți a țării? Da, am văzut. Așa, și? Poți face ceva? Nu poți face nimic.

Ai văzut cum vor să mărească vîrsta de pensionare, să muncim pînă murim? Da, am văzut. Așa, și? Poți face ceva? Nu poți face nimic.

Ai văzut cum sînt fățarnici și cu dublă măsură, și cînd le convine lor, se pune, urlă toți din gaură de șarpe, iar cînd nu le convine, ignoră fix ce spumegau cu o zi înainte? Da, am văzut. Așa, și? Poți face ceva? Nu poți face nimic.

Ai văzut cum au furat voturi cu sacul și i-a prins pe cameră și nu s-a întîmplat nimic? Da, am văzut. Așa, și? Poți face ceva? Nu poți face nimic.

În superbia noastră, ne închipuim că istoria nu poate să funcționeze fără noi. Că nu e voie să fim călcați în picioare de istorie, căci sîntem niște ființe remarcabile, deosebite, buricul pămîntului. Că singurul scop pe lumea asta al lumii înconjurătoare este să ne satisfacă nevoile noastre imperiale, de buric privilegiat al existenței. Niște copii răsfățați care ne închipuim că toată realitatea trebuie să joace țonțoroiu’ în jurul nostru.

Cînd, de fapt, istoria e plină de victime colaterale, strivite fără nici un pic de remușcare de tăvălugul inexorabil al învingătorilor. Cîinii latră, caravana trece. Cei fără de putere urlă, viața trece. Învinșii blesteamă, blesteamă degeaba. Istoria nu ține cu ei.

Pe lumea asta, dragilor, nu există dreptate. Există doar învingători și învinși. Doar oameni care au putere, pe de o parte, și oameni care nu o au și suportă tăvălugul istoriei, pe de partea cealaltă.

Toate nemerniciile comise de cei la putere sînt făcute dintr-un simplu mare motiv: pentru că pot. De-aia pot, pentru că sînt la putere. Pentru că au putere. Putere. Pot. Putirință. V-ați prins? Același lucru. Aceeași familie de cuvinte. Aceeași idee. O idee puternică: putere.

Nu există dreptate. Nu există judecată, decît Judecata de Apoi, și aia va veni tîrziu, mult mai tîrziu, prea tîrziu. Nu există altceva decît putere. Și cei care n-au putere și n-au ce face, și înghit în sec, sperînd la o imposibilă răsturnare a situației. Și cei cinici care conchid, fie cu veselie otrăvită, fie resemnați, fie sastisiți, fie pur și simplu fără nici un fior de emoție: Așa, și?

Credeți voi că-i pasă cuiva că suferiți voi? Că se întîmplă chestii care nu vă convin? Nu-i pasă nimănui. Nimeni nu varsă nici o lacrimă de jale pentru faptul că voi sînteți de partea proastă a istoriei. Cum, de altminteri, nici voi n-ați vărsa nici un mililitru de lacrimă dacă ceilalți s-ar întîmpla să nimerească ei de partea proastă. Ah, ce-ați mai ridica din umeri. Suferă ăia mici și tefelei? Așa, și? Să sufere, dă-i încolo de tefelei...

Hai să vă povestesc o scenă de film. Poate o știți, dacă sînteți mai rablagiți la cap și ați apucat să vă uitați la filme de-astea rablagite.

Clint Eastwood stă rezemat cu nonșalanță într-un cot, cu pistolul lejer ținut din încheietură, îndreptat spre ăla micu și urîtu, cum îl chema, Elijah Wood, ba nu, ăla e ăla din The Lord Of The Rings, ăla de căra inelul, pe ăla micu și urîtu îl chema Eli Wallach.

Și cum stătea elegantul nostru de Clint Eastwood sprijinit în cot, cu pistolul atîrnînd în scîrbă plin de gloanțe și de dreptate, îi spune cu un mare sictir cinematografic lu ăla micu și urîtu, lu Eli Wallach:

“Auzi tu, prietene, pe lumea asta sînt două feluri de oameni: ăia cu pistolul încărcat și ăia care sapă. Tu sapi.”

Și ăla micu și urîtu n-are ce face și sapă.

You dig. Mare înțelepciune cinică. N-avem pistol? N-avem putere? N-avem portavioane? Sîntem slugi la mîna altora, a celor cu gloanțe, pistoale, puști, tancuri, bani, bănci, firme multinaționale, portavoci de propagandă, televiziuni, agenți de influență, rețele monopoliste de social media, camere de luat vederi, jandarmi, cătușe, pușcării,

bani, bani, bani,

imense sisteme de control social?

Apăi atunci, dragii mei fraieri mici și urîți, care sîntem noi de partea proastă a istoriei, de partea proastă a puștii, de partea proastă a sorții, atunci n-avem altceva de făcut decît să săpăm.

Istoria e scrisă mereu de învingători, pufoșilor. Ești învingător? Nu ești. Atunci taci și sapă. Nu contează că e groapa ta, cea în care te va îngropa istoria necruțătoare. Nemiluit, nerăzbunat, nespovedit, neîmpărtășit. Neîmplinit.

Taci și sapă.

Ghinion.

(Articol apărut inițial în Evenimentul Zilei)

. Citeste tot...

Noua obscenitate care trebuie stîrpită din fașă, din rădăcină, din creier

Motto: "crimethink — Thoughts and concepts that go against Ingsoc, frequently referred to by the standard English “thoughtcrime”, such as liberty, equality, and privacy, and also the criminal act of holding such thoughts" George Orwell, 1984

Ideea de bază care stă la baza tiraniei corectitudinii politice este că stereotipul este dăunător.

Această idee simplă conferă o aură de moralitate cvasi-religioasă corectitudinii politice. Avem de-a face cu un bazin imens de energie etică, ce face creierele să se încingă, gurile să toace precum morișca și indignarea să se transforme în lege și în noua poliție politică a zilelor noastre.

Stereotipul e dăunător. E rău să bagi toate femeile laolaltă, să le judeci la grămadă. Da, chiar așa este. E rău să bagi toți țiga... Ups. Scuze. Toți rromii laolaltă. Da, chiar așa este. E groaznic să bagi toți neg.. Ups. Scuze. Toți afro-americanii laolaltă.

(Atenție! Îndreptar metodologic. Chiar și ălora care sînt născuți în Africa tot afro-americani le spunem. Că dacă le spunem negri ne arestează imediat, ca pe fraierul ăla de arbitru care a fost demonizat de toate gurile de tun ale Inchiziției contemporane.)

Așa este. Pînă aici, nimic greșit. Stereotipul este dăunător. Chiar este. Multă suferință a provocat și încă mai provoacă stereotipul. Toți românii sînt hoți, nu-i așa, distinsă doamnă Merkel? Ca să nu mai spun că toți românii sînt țig...? Ups. Pardon. N-am voie să rostesc acest cuvînt. Nici măcar să-l gîndesc n-am voie.

Dar consecința acestei idei puternice, “stereotipul este dăunător”, în mod paradoxal este și mai dăunătoare. În vînătoarea noastră de stereotipuri, omorîm și conceptele care au generat stereotipurile.

E moral greșit să stereotipizezi femeile sau minoritățile sexuale? Da. E moral greșit. Femeile merită egalitate ontologică cu bărbații. Și homosexualii cu heterosexualii.

Păi atunci e simplu. Se rezolvă dintr-o învîrtitură de condei. Pur și simplu nu mai e voie să se mai vorbească despre femei, bărbați, homosexuali, transexuali.

Sexul este un construct social. Așa ne învață pe noi la școală. Dacă vreau, pot fi femeie cu țîțe, cu uter și cu vagin, chiar dacă sînt de fapt bărbat cu barbă, cu coa... Cu alt fel de organe biologice sexual diferențiatorii.

E moral greșit să discutăm despre diferențierile biologice? La de simplu: demonizăm toată biologia, o aruncăm la coșul de gunoi al istoriei, al ideilor greșite. La fel și cu etnicitatea. O bestie construită social. Primordialiștii să moară în chinuri. Totul e construct social pe lumea asta.

E nasol că negrii au fost oprimați de-a lungul istoriei de albi, iar țiga.., iar săracii de romi de nemernicii de boierii români? Păi atunci interzicem să mai existe oameni negri sau etnie țigă.. etnie românească pe lumea asta.

(Ups. Am zis etnie românească atunci cînd mă refer la romi? Trebuia să zic etnie rromă, cu doi de rr, și am zis cum mi-a venit la gură: românească? Păi așa e în limba românească: românii sînt romi. Rom. Român. Tot aia e. Ne tragem de la Roma și sîntem ți... romi. Tot un drac. Așa gîndește orice neamț. Dar el are voie să stereotipizeze etnic, că e stăpînul Imperiului. Stăpînii au voie. Slugile nu. Închid din nou paranteza răutăcioasă. Da, știu: sînt primitiv și penal).

Sau, ca să ne băgăm fix în miezul gîndirii primejdioase, de acolo de unde nimeni n-a mai ieșit și nici toată apa de pe lumea asta nu te mai spală. E moral greșit să discuți de posibila diferențiere intelectuală dintre evrei și goimi? Păi atunci interzicem sociobiologia și cercetările în acest domeniu, căci readucem ideea de rasă și e moralmente greșit și sîntem naziști.

E corect să discuți de ce samoanii și tongalezii și în general populațiile Pacificului sînt dedați la diabet (Pacifika, cum li se spune în mod stereotipizant, huooo)? O caracteristică înnăscută a acestei populații, bazată pe selecție naturală? Da, e corect. De diabet avem voie să discutăm, să-l combatem. Săracii samoani, ce predispuși sînt ei sărăcuții la diabet. Să facem ceva. Spitale, chestii. Să nu mai mănînce atît de mult, mama lor de primitivi tribali.

Însă e moralmente greșit să vorbești cumva despre vreo diferențiere biologică, înnăscută a evreilor, căci imediat ești etichetat drept rasist. Nu mă credeți? Căutați pe Google “Ashkenazi intelligence” și o să găsiți o grămadă de articole vituperante, care se străduie să educe proto-fasciștii de biologi că gîndesc greșit.

Sîntem în situația proverbului nostru stereotipizant: aruncăm copilul din copaie odată cu apa.

Odată cu zoaiele stereotipului, aruncăm la gunoi realități biologice pe care orice copil le vede în fața ochilor: cel puțin 99% din femei sînt biologic diferite de cel puțin 99% din bărbați. Pentru mai puțin de 1%, ce vorbesc eu aici 1%, 1% e mult, încă cel puțin o treaptă de raritate, 0,1%, 0,01%, deci pentru mai puțin de 0,1% excepții genetice trebuie să renunțăm la aceste concepte vetuste, primitive, medievale: femeie, bărbat, copil, el, ea.

Ele au coa... Pardon. Mă gîndeam la altceva. Ele au piz... Pardon. Nu am voie să pronunț cuvîntul. Voi fi banat și demonizat și arestat.

Ele au vagin și țîțe și fac lapte și pot face copii.

Nu. Greșit. Ele nu mai au nici vagin, nici țîțe, nici lapte, nici nu mai fac copii. Ele fac ce vor ele, căci sînt zeițe și zeițele au voie orice.

Ei au pu... Pardon. Îmi stă cuvîntul în gît, nu pot nici să-l scot, nici să-l înghit. Eu au pe... Hai, că nici nu pot să pronunț cuvîntul, că mă rușinez și mă tem de consecințe. Ei nu au vagin, au penis. Ei nu pot face copii, cu excepția lui Arnold Schwarzenegger în filmele de la Hollywood –

– și probabil a lui Chuck Norris, că el poate orice, dar încă nu s-a făcut filmul cu Chuck Norris gravid, căci le-a fost frică de consecințe, căci nu poți rămîne gravid decît dacă ești futut, și ce om întreg la cap poate să îndrăznească să-l fută pe Chuck Norris fără să fie strivit ca o furnică?

(Iar am deschis o paranteză. Iartă-mă, Chuck Norris. Promit că nu voi mai gîndi niciodată astfel de gînduri oribile. Sînt primitiv. Sînt penal. Merit să fiu pedepsit. Ah, pedepsește-mă, Chuck. Pedepsește-mă...)

Scuze. Unde rămăsesem?

Ei nu mai au nici pu..., nici coa..., ei nu mai au nimic. Ei pot să fie orice. Uite, eu de exemplu, tocmai mă gîndesc că sînt Bill Gates și că pot face orice. Pardon, nu Bill Gates, că e o bestie de bărbat. Bărbații e răi, primitivi, medievali. Cum să-mi doresc să fiu bărbat? Eu acum tocmai sînt Angelina Jolie. Ahhh, ce sfîrcuri am.

Hai, că glumesc. Hai, că nu există nici bărbați, nici femei. Nu mai există "el" și "ea". Nici Angelina, nici Bill. Doar "it" și "persoană". Ca pe vremea cetățeanului Robespierre. Nici negri, nici țig... Nici alte grupuri etnice. Nici samoani. Nici evrei. Nici țigani. Nici pule. Nici pizde. Nici coaie. Nici femei. Nici bărbați. Nici spermă. Nici tendoane. Nici iris. Nici diabet. Nici neuroni.

Nimic. Nu mai există nimic.

Nu există decît ce e voie să vorbim că există. Alt adevăr elementar. Luat direct din manualul de corectitudine politică scris de George Orwell. Îi zice 1984. Acolo avem concepte puternice, necesare. Thought crime. Newspeak. Crimethink. Doublethink. Unperson.

Și mai ales și mai ales, ideea principală. Ce nu se poate gîndi, nu se poate vorbi. Nu există. Și ca să nu se poată gîndi, trebuie interzise cuvintele. Hai, că nu mai există pulă. Hai, că nu mai există țîțe. Dacă o să fie nevoie, peste 60 de ani n-o să mai existe nici tendoane, nici unghii, nici iris, nici diabet.

Nu mai există decît ce zicem noi că există. Noua Inchiziție. Noul Vatican care interzice cunoașterea primejdioasă și care pune cărțile la index. Noul Stalin. Noul Robespierre. Noul Qin Shi Huang, împăratul mitic al Chinei care a declarat că de la el începe existența și a interzis toate cărțile și, după ce i-a cucerit și i-a omorît pe toți, și-a făcut armată de soldați de lut să cucerească și Raiul sau Iadul sau unde s-o fi dus el după moarte să cucerească tot.

Hai, că o să fie bine. Hai, că sînteți cu toții niște penali. Nici bărbați, nici femei. Doar decît niște penali primitivi și medievali. Care trebuie să fim educați de noua elită morală a lumii. Care, pe lîngă că salvează urșii polari, reușește să ne salveze și pe noi de la asemenea gînduri mîrșave și ne ajută să fim oameni mai buni, mai perfecți, mai tefelei.

În momentul de față, corectitudinea politică ne învață un adevăr necesar. Ne educă aspru, cu forța, ca la experimentul Pitești. Ne transformă din primitivi penali în tefelei morali și perfecți.

Ne învață că nu există nici o diferență între durerea cognitivă provocată de vechile cuvinte urîte precum pulă, pizdă, futut și noile cuvinte urîte: femeie, bărbat, familie, copil, naștere, biologie.

Ah, ce cuvinte urîte. Ah, ce obscenități. Femeie a ajuns să fie mai obscen decît pizdă. Familie mai scîrbos decît futut. Bărbat mai vulgar decît pulă. Oricum, bărbații nu prea mai au pulă în ziua de azi – iată în sfîrșit un stereotip bun, necesar, pozitiv.

Hai, că o să fie bine. O să vă placă. E ca la futut: doare, dar pîn’ la urmă o să fie bine. Depinde de care parte a istoriei ești.



. Citeste tot...

De ce, totuși, democrație și nu instituții de forță?

Bun. V-am explicat de ce Năstase și Dragnea au fost singurii lideri politici arestați în România post-comunistă, deși la rigoare existau motive pentru oricare din ceilalți să aibă aceeași soartă: Băsescu, Tăriceanu, Ponta, Iohannis.

De ce? Simplu. Pentru că dintre toți liderii politici care au condus țara asta la vedere, Năstase și Dragnea au fost singurii care au încercat să păstreze structura de putere specifică unei democrații. Clasa politică deține puterea, ia deciziile. Iar instituțiile de forță, toți cei cu epoleți, ascultă de clasa politică și doar pun în aplicare aceste decizii, fără să emită pretenții de gestionare a puterii parte în parte cu clasa politică. Fără să-i ardă ispita loviturii de stat. La vedere sau ascunsă.

Bine, bine, mă Palada, mă ticălosule, mă kaghebistule și mă bolșevicule, și ce e rău mă trădătorule să conducă instituțiile de forță și nu clasa politică? De ce să nu conducă, mă Securitatea România? Ce e rău în asta? Sînt patrioți. Sînt pricepuți. Sînt tehnocrați. Ne vor tot binele din lume.

De ce, mă bestie mă, să nu conducă instituțiile de forță și statul paralel? Tu nu vezi ce penali și ce jegoși sînt politicienii, mă? Băi trădătorule, securiștii sînt de zece mii de ori mai buni și mai pricepuți și mai patrioți decît javrele tale de politicieni. Băă, tu chiar vrei să ne vinzi țara la ruși și la chineji, bă trădătorule bă...

Da, mă. Cum să nu. De-aia fix pe vremea lui Adrian Năstase am intrat în NATO și mai apoi în UE. Ca să vîndă țara la austrieci, nu la ruși și la chineji. De-aia clasa politică, nasoii ăia de kaghebiști de la PSD, au gestionat de fapt acest transfer al României dinspre sfera de influență post-sovietică spre sfera de influență occidentală.

Să trecem peste detalii de-astea inutile. Să vă explic de ce totuși clasa politică e mai îndrituită să conducă societatea, statul, țara, decît instituțiile de forță.

Pentru că instituțiile de forță știu să preia puterea, sînt foarte bune la asta, asta le e meseria de fapt. Dar nu știu să o gestioneze. Pe parcursul istoriei ultimelor secole, societățile dezvoltate tocmai de aceea au ajuns la compromisul folosirii clasei politice și a democrației. Pentru că instituțiile de forță, ăia cu sabia și cu tunul în mînă, după ce au omorît tot în cale și au preluat puterea, au demonstrat că de cîte ori conduc țara, o conduc mai prost decît civilii.

Nu o spun eu, un biet pițifelnic de creier mediocru care nu știe altceva pe lumea asta decît să vîndă țara la ruși și la chineji. Eu sînt doar o jigodie, o bestie kaghebistă, un trădător nemernic care stric lumea la cap cu ideile mele nasoale și vînd țara la ruși și la chineji.

Doar că, dincolo de nasolul de nemernic de Palada, există o întreagă tradiție de gîndire în științele politice și în sociologie care argumentează asta.

Nu vă dau bibliografia, că nu sîntem la curs și deja articolul ăsta capătă proporții. Vă spun un singur nume. Sociologul Michael Mann. Nu regizorul, ăla care a făcut Heat. Nu confundați. Există și un sociolog Michael Mann. Mare creier. Necesar creier pentru desvrăjirea pufoșilor care se duc prea ușor după fentă.

Acesta arată cum, pe parcursul istoriei, se realizează echilibrul de putere în societate, între diversele facțiuni ale celor care dețin puterea: militarii, negustorii / clasa de afaceri, preoții / ideologii, politicienii. Fiecare deține o armă puternică în mînă. Fiecare o folosește cum știe încercînd să obțină monopolul asupra puterii.

Pe parcursul istoriei ultimelor sute de ani, pe măsură ce a crescut complexitatea socială, nici una din forțele clasice: militari, afaceriști, ideologi, nu a reușit să gestioneze cum trebuie societatea cînd a pus mîna pe putere.

Și atunci clasa politică a devenit o soluție de compromis în gestionarea puterii, pentru că nici una din celelalte facțiuni care clamează puterea nu știe s-o facă suficient de bine. Miliția știe doar adunarea, nu și scăderea. Militarii au doar priceperi extractive, nu și constructive. Securitatea știe să asculte telefoane și să oprime înțelept, dar nu cunoaște înțelegere și empatie și să țină cont și de babele inutile și sărace și știrbe, doar de tefeleii proto-fasciști.

Long story. Citiți, nu vă fac teorie sociologică aici.

Pe scurt: armata, securitatea, miliția, astea cu epoleții pe umeri și cu arma în mînă nu se pricep să gestioneze o societate. Pentru că nu dețin gîndirea civilă. Nu cunosc compromisul. Nu au priceperea de a pune laolaltă felii de societate cu interese divergente să potolească toți nebunii fără să iasă cu trosneală, cu război civil.

Nu. Instituțiile de forță știu un singur lucru: ordinul, dictatura, neieșitul din cuvînt. Dă-i unui dulgher un ciocan în mînă și toate împrejur devin cuie. Dă-i unui militar puterea și toți oamenii devin dintr-o dată subordonați. Dacă-i ordin, cu plăcere. Da, să trăiți! Întocmai și la timp.

Pentru ei nu există discuție, dezbatere, negociere. Drept pentru care, ei fiind tehnocrați profesioniști, doar ei știu mai bine. Au soluții. Și le aplică neabătut și fără dezbatere publică.

Atunci cînd îi duce capul, e bine. Dictatura luminată face să se întîmple chestii în societate mai repede și mai bine decît în mermeleala bicisnică a democrației plină de discuții interminabile și de compromisuri jenante.

Problema e că nu îi duce capul mereu. Iar atunci cînd iau decizii greșite, e nasol. E mult mai nasol decît deciziile greșite luate de civili, pe baza mermelelii politice și a dezbaterii și a compromisului. Pentru că militarii merg pînă la capăt, pînă la ultima consecință. Ca pe front. Nu luăm prizonieri, după cum scria pe tricoul civilului de Cîțu. Pentru că în superbia lor, știind că doar ei au dreptate, nu știu cînd să se oprească din greșeală.

Dar mai ales pentru că nu știu să reprezinte interesele oamenilor. Doar ale unei felii. Ale unei felii înguste. Doar ăia care știu să facă și desfacă Kalașnicovul în 20 de secunde, legați la ochi, pe întuneric. Restul nu sînt reprezentați de clasa militară.

Din ce în ce mai mulți oameni se simt ignorați, nereprezentați, asupriți. Și asta nu ține la nesfîrșit. Tensiunile se acumulează. Și, mai devreme sau mai tîrziu, buba face poc.

De-aia au ajuns țările lumii să îmbrățișeze democrația. Nu că ar fi un sistem nemaipomenit. Ci doar pentru că e mai puțin prost decît celelalte, după cum cu expresivitate spunea Churchill, acel mare om civil de care armata a ascultat, în loc să-i tragă preșul de sub picioare și să preia puterea. Ca să nu facă poc prea tare atunci cînd lucrurile merg prost.

Turcia este exemplul clasic de țară în care, de-a lungul a mai multor generații, avem această tensiune între forțele armate și clasa politică. Unde pretorienii de ieniceri au pus mîna pe putere, au gestionat-o așa cum au știut ei, pînă cînd lumea, după niște decenii de bună pricepere militară, a ajuns la punctul de fierbere și făcut poc.

Evident, tot în contextul unei situații geostrategice în care o mare forță globală – în cazul de față Statele Unite – și-a băgat în mod constant coada, încercînd să controleze situația, ținînd partea forțelor armate, prin intermediul cozii de topor numită justiție.

Erdogan de azi este consecința exceselor de putere făcute în Turcia de instituțiile de forță din 1950 încoace, de cînd, ce să vezi, Turcia a intrat în NATO (vă spune ceva coincidența? că nu e coincidență). Pretorienii de ieniceri turci au condus țara zeci de ani. Nu știu dacă au condus-o bine sau prost. Dar cert nu în concordanță cu ce dorea lumea. Iar ascensiunea neo-sultanului neo-otoman Ergodan reprezintă reacția unei părți importante a societății care nu a mai fost de acord cu acest contract social. Buba a făcut poc.

Nu vă fac istoria Turciei aici. E suficient să facem comparație cu istoria recentă a României.

Din momentul în care România, datorită lui Ion Iliescu și lui Adrian Năstase, a intrat în NATO, mai apoi în UE, deci în mod formal sub sfera de influență a puterilor occidentale, dintr-o dată americanii ne-au învățat cum să aplicăm controlul societății prin intermediul justiției. Ca în Turcia. Ca în Italia. Ca în Grecia. Ca în Chile.

Justiția pe post de coadă de topor de control al clasei politice. Imediat cum a ajuns la putere, Băsescu asta a făcut primul lucru. Subordonarea justiției și aplicarea cu consecvență a controlului clasei politice prin intermediul dosarelor penale.

A funcționat de minune. Funcționează în continuare. Și va funcționa și în viitor.

Armata, Miliția, Securitatea vor continua să conducă țara asta. De manieră suboptimală, mediocră. Pentru că nu știu nici să reprezinte interesele, nici să negocieze și să facă vreun compromis.

Întrebarea este: pînă cînd? Și ce se va întîmpla atunci? Și cîți ani pierduți pentru țara asta specializată în a pierde prilejurile oferite de istorie?

Nu știu pînă cînd. Habar n-am. Predicția e foarte dificilă, mai ales cînd se referă la viitor. Iar sociologii, ca și istoricii, ca și economiștii, ca și ceilalți pufoși aroganți din domeniul științelor sociale, nu prea se pricep la predicțiile despre viitor, doar la predicțiile despre trecut.

Cert este că știu că va face poc. Cîndva. Cînd? Cînd n-o să mai suportați.

Cînd mașinăria de propagandă contemporană, care vă păcălește creierele naive pe bază de mecanisme de Brave New World și de 1984 își va atinge limitele incompetenței. Și veți ajunge cum era generația anterioară de români, cei din anii 80. Cărora în mod oficial li se clama pe toate canalele că trăiesc în cea mai bună dintre lumi (O brave new world that has such people in ‘t – uitați cam repede de unde vine titlul cărții lui Huxley). Dar care în realitate se uitau împrejur și vedeau cu ochii lor că e nasol și că viața pute și că nu sînt liberi și că există o discrepanță tîmpită între propagandă și ce trăiesc ei pe persoană fizică.

Deocamdată vă place harneala. O, ce vă mai place. Vă place să fiți păcăliți, să vă duceți după fentă. Chill and Netflix, în timp ce țara arde și istoria vine peste noi.

Beți încet. Propaganda e bună. Iohannis e bun. Masca e bună. USR vă vrea binele. Miliția și Securitatea și Armata și care naiba mai sînt ei cu epoleți, STS, MeMeme, sînt cei mai pricepuți în a conduce țara. Ei ne salvează de ruși și de chineji. E bine să fim slugile Germaniei. E foarte bine. E bine să fim țară neocolonială de extracție, de unde se suge tot. E bine, căci se duce spre Occident, nu spre ruși și spre chineji. Sau spre turci.

Știu, știu. Aveți o idee fixă, dar bună. Dictatura e de preferat democrației. Sînteți ferm convinși de asta. Și veți înghiți cu entuziasm această propagandă încă o perioadă.

Pînă cînd? Voi hotărîți. Pînă o să vă ajungă la os. Pînă o să apară o fereastră de oportunitate în norii istoriei și o să mai avem parte de o pauză de libertate. Pînă o să apară o contrapropagandă mai puternică, mai convingătoare, cu mai multe tancuri și cu mai multe bănci pe post de armată de ocupație.

Sau poate niciodată.

Vă place dictatura? Gura mare. Tocmai aveți parte de ea. Cînd sînteți de partea bună a istoriei, cînd țineți cu Băsescu și cu Iohannis, e bine pentru voi și rău pentru noi, nasoii ăștia care clamăm libertate și democrație.

Ce se va întîmpla însă cînd o să fiți voi de partea proastă a ștremeleagului? O să vă mai placă? Atunci presupun că o să-l citați doct pe John Rawls și “vălul necunoașterii” și o să vă dați victime. Cum se dă sărăcuțul de Vlad Vasile Voiculescu zilele astea, cînd regimul de forță tocmai a hotărît că, totuși, e cazul să-l calce tramvaiul în sufragerie. În numele interesului național. Și al dictaturii care e mai bună decît democrația.

Atunci o să vă mai placă? Nu știu. Oricum nu știu nimic. Voi vă pricepeți mai bine la ce e bine și ce e rău.

Ghinion.



. Citeste tot...