Mirosul de lînă încinsă în suflet

Ridic capacul. Bag nasul în oală. Inspir. Hmmm. Ce miros. Intens, frate. O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta.

“O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta”, îi spun Florentinei, soția mea, cea care mermelește la această operă gastronomică.

“Da, știu. Și eu la fel. Nu sufăr mirosul ăsta. Miroase a fiertură de curci. Uite cum arată. Fix la fel. Parcă e tuciul în care fierbeam urzici cu tărîțe, cînd dădea mama la curci”, mă aprobă și mă completează Florentina, uitîndu-se la mine cum îmi bag botul prin oalele ei de pe aragaz. Pardon: de pe plita electrică. Nu mai e aragaz acum. Acuma îi zice plită electrică. Ne-am dat dracu’. Ne-am modernizat.

N-am avut curci cînd eram mic. Nici rațe, nici gîște. Doar găini. Dar aveam porc și bunică-mea făcea la fel ca mama Florentinei. Din cînd în cînd fierbea urzici să dea la porc. Buruianul îl dădea așa, proaspăt smuls – frunzele de sfeclă și de limba-soacrei erau delicatesă pentru locatarul din coteț. Dar în afară de mîna zilnică de buruian, cîteodată îi mai completa meniul și cu cîte un tuci de urzici fierte. Mănîncă tu acum, că te mîncăm noi la iarnă.

Fix la fel miroase spanacul pe care îl gătește Florentina azi, pentru fete. A urzici.

Pe vremuri, mîncam urzici mai degrabă de obicei, nu neapărat de sărăcie. De sărăcie mîncau ele, bunicele mele, cînd erau tinere. Nouă, copii răsfățați, ne dădeau urzici să știm ce gust au. Nu mai eram săraci. Cel puțin nu săraci cum erau ele, care cunoscuseră și foamea.

Uram urzicile. Strîmbam din nas, băgam furculița de două ori, făceam mofturi și ceream smîntînă. Ori mîncam doar oul ochi prăjit lîngă urzici, alegînd cu grijă albușul crocant, să nu fie murdar de chestia aia verde și care puțea urît.

La Telega se găteau urzici, nu spanac. Spanac nu aveam, nu știam noi ce-i aia, căci nu era obiceiul locului să se crească spanac pe la noi. Iar de la piață nu cumpăram așa ceva. Și pentru că piață era doar la Cîmpina, departe. Trebuia să iei autobuzul pînă acolo. Autobuzul venea rar. Era la mama dracului orașul pentru noi pe atunci. Nu ca acum, te urci în mașină și în zece minute ești acolo.

Dar nu cumpăram spanac mai ales din motive de evitare a încălcării rînduielii vremurilor acelea. Pentru că era rușine să-ți cumperi de la piață ce poți crește pe persoană fizică la tine în bătătură.

Mărar, pătrunjel, țelină, tarhon, anason, chimăn. Sfeclă, porumb, dovlecei. Tot soiul de plante folositoare. Spanac nu. Nici quinoa. Urzicile erau la liber, nu trebuia să te chinui să le semeni. Creșteau ele pe persoană sălbatică. Le smulgeai din marginea gardului, de prin grădină, din locurile mai umbroase, din săpătură sau dintre zmeură. “Nu de acolo, maică, că acolo e pișate de cîini. Lasă, că avem în grădină, nu mai lua de pe marginea drumului. Zvîrle-le și șterge-te pe mîini, să nu fie spurcate. Cine știe ce cîine a trecut pe-aici...”.

Bag nasul din nou. Inspir. Hmmm. Acuma nu mai mi se pare chiar atît de grețos mirosul. Încet – încet, pas cu pas, m-am obișnuit și cu spanacul fiert, deși nu dau în brînci după el. Inspir. Încerc să nu mă gîndesc la cîrnații din frigider. Nu voi mînca spanac fiert, îl las pentru fete. Ele sînt cu chestii de-astea bio. Eu, mai primitiv. Cea mai bună salată e friptura de porc. Și cîrnații. Parcă mai e niște mîncare de mazăre rămasă. O să termin mazărea, să spălăm cratița, să scăpăm de ea din frigider.

Flo mizdrelește niște făină pusă într-un castronaș. O amestecă cu un pic de apă. “Nu pot să-l fac așa, chior. Prea miroase a urzici. Îl mai îngroș cu niște făină. Pun și niște suc de roșii. Deschide sticla asta de bulion”. Îmi întinde sticla. Înaltă, transparentă, largă la gură. Nedesfăcută.

Ca de obicei, capacul de la sticla de bulion făcut în casă prezintă dificultăți. Nu vrea și pace. E o adevărată migăleală, o întreagă metodologie să-l desfaci. Bagi coada la furculiță, îndeși, răsucești pînă face poc, semn că a intrat aer. Cu grijă, să nu strici capacul, mai e nevoie de el și la anul. De-abia pe urmă rotești.

Desfac. Încă un pocnet sec. A ținut bine, au fost fierte sticlele cum trebuie. Întind sticla într-o mînă și capacul în cealaltă. O privesc pe Florentina triumfător, fix ca în mema aia cretină de pe Internet, cu Silverster Stallone cînd desface borcanul de murături la nevastă. Îți place ce puternic sînt? Pot să desfac chiar și capacul la sticlă. Ah, cîtă forță.

“Gata, fug, că-mi începe Zoomul”, îmi zice Flo, luînd sticla de bulion și punînd-o pe blat, lîngă castronul în care făcuse făina cu apă. “Am pus timer-ul la 5 minute, mă întorc după aia. Curăță cinci căței de usturoi, să fie gata curățați, să-i am la îndemînă, să-i pun cînd vin”.

Curăț cinci căței de usturoi. Mă întorc și eu după aia la calculator, să scriu, să storc esență de semnificație dintr-o fiertură de spanac care miroase a urzici. Să împrăștii înțelepciune și nostalgie la tot cartierul virtual.

Deja la calculator, chiar acum cînd scriu, o aud pe Flo cum s-a întors în bucătărie. Toacă cei cinci căței de usturoi. Învîrte în oală. Bate apoi metodic, de cîteva ori, lingura de lemn de marginea oalei. Toc toc toc. Ancestral sunet, primitiv, medieval. A gospodărie, a mîncare, a familie.

Acum zece minute, acum o eternitate, înainte să deschid sticla de bulion, Florentina trăgea concluzia necesară, cît timp bombăneam amîndoi spanacul cu miros de urzici.

“Fetele noastre nu știu că spanacul miroase a urzici. Nici că nu e doar mîncare, ci și fiertură de curci. Ele nu știu aspectul curcogen al acestei mîncări. Hai să-i pun niște făină, să-i mai ia din miros”.

A pus făină. A pus și usturoiul curățat de mine. A pus și bulion. Doamne, ce puternic sînt cînd desfac sticla de bulion. Un adevărat bărbat. Toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei.

Fetele noastre nu știu tot soiul de chestii. Nu știu cum e să crești curci. Nu știu cum e să fierbi urzici la curci și la rațe și la porc. Nu știu cum e să smulgi buruian. Nu știu cum e să culegi merele de pe jos, să le duci acasă, să le tai în patru, să faci porție la vacă. Nu știu cum e să urci în pod, să dai fîn la vacă. “Ai grijă să nu cazi pe gura podului, să pici în iesle. Vezi ce faci cu furca aia, cum ți-o-nfigi în picior”.

Săraca bunică-mea, ce mai m-a corcolit. Dar tot știu să dau fîn la vacă din pod. Dai pala de fîn la o parte, pusă pe post de izolator termic, să nu scape căldura prin gura podului. Dai cu dosul palmei să cureți de floarea de fîn risipită pe scîndurile trapei. Dai trapa la o parte, un capac dreptunghiular din lemn, cincizeci pe cincizeci, cu două șipci orizontale și una de-a curmezișul, fix ca la orice poartă de lemn din Telega copilăriei mele. Ridici trapa, o sprijini de perete. Înfigi furca în fînul dimprejur. Rotești, să-ți țină fînul în furcă.

Îndeși fînul pe gura podului, uitîndu-te cu grijă, să nu scoți ochii vacii cît bagi furca cu fînul în iesle. Vaca nu știe carte, vaca nu are răbdare. Cum a auzit că cotelești prin pod, cum își bagă botul în iesle, întinde de gît în sus, îți anticipează mișcarea, știe că vine mîncarea, își suflecă buzele alea ale ei cărnoase să muște din fîn cît mai degrabă. Îi vezi coarnele, îi vezi fruntea cu părul ăla teșit. Îți miroase a vacă și a grajd și a fîn și a floare de fîn – miros distinct de cel de fîn. Îți miroase a copilărie.

Îți miroase a nostalgie.

Fetele noastre nu știu ce e ăla miros de fîn. Ori de urzici fierte. Le e frică să pună mîna pe urzică. “Pune, bre, mîna, nu te codi. Nu pățești nimic. Uite, pui așa deștele, înfigi așa, pe perișorii ăștia, și nu te urzică, nu pățești nimic.” “Nu! Nu! Mi-e frică! Nu mă păcălești! Tu vrei să mă urzici. Nu pun eu mîna pe așa ceva... Pleacă de-aici cu prostiile tale”. Încep s-o fugăresc prin curte cu urzica. Aha, nu vrei să pui mîna. O prind. Mă prefac că o urzic. O gîdil. Copii. Copilărie. Altă copilărie decît a mea.

Tîrna de mere bătute, adunate pe sub măr, pe care o cari acasă să dai la vacă diseară. Mai pui și un dovlecel. Trei-patru știuleți de porumb, încă destul de moi să poată fi fierți. Margine de toamnă. Margine de copilărie. S-a umplut tîrna. “Poți s-o duci?” “Da, bre, pot”.

Apuci vaca de căpăstru, apoi și de unul din coarne, să fii mai convingător, să-i scoți botul din tîrna de mere. “Hooo, nebuno, că te-neci. Dă-te fă boală mai încolo. Nii harteo. Harteo, n-auzi, fir-ai tu să fii de boaită!” “Nu mai blestema vaca, nu-i mai zi boală. Vorbește frumos cu ea. Murga, pleacă d-acolo! Harteo! Harteooo!!!”, ne ceartă bunică-mea pe amîndoi din ușa grajdului de la grădină, că mai aveam și acolo un grajd, unde ținea vaca vara.

Grajd cu fînar deasupra, săpătură, fîneață, șopron de scule. Tot dichisul. Un păr imens în mijlocul săpăturii, unde punea porumb și fasole, și inevitabilii dovlecei. Un măr mare, crețesc, de unde culegeam merele căzute pe jos. Niște nuci care umbreau dosul grădinii. La Păuna. În spatele casei lui nea Costică, fratele străbunicului meu. Nu mai e nimic. S-a ales praful de tot ce era acolo.

Nu, greșesc. Nu era Murga. Murga murise mai demult. Era Brîndușa. Sau Murga? A doua Murga, parcă. Am avut două Murgi. Una care m-a hrănit cînd eram mic, cu laptele ei am crescut. Rea vacă, trecea prin gardul de cătină de zici că nici nu era în fața ei. A doua prin anii ‘80, anii acestor amintiri inutile. Brîndușa a fost ultima, după Revoluție, eram mare deja. O vacă roșcată, pe care am adus-o de lanț de la vreo douăzeci de kilometri dînsus de Telega, aproape de Șotrile, de prin Plaiul Cîmpinii. Am făcut juma de zi cu ea de lanț. Eu cu unchi-meu. Doma doma, doma doma. Am venit cu vaca acasă.

De unde am pornit? De ce am ajuns la Murga și la Brîndușa? Și la bunică-mea?

Fetele noastre nu mai știu de ce spanacul miroase a urzici. Și a copilărie.

Copilăria lor miroase altfel, total diferit, cumplit de diferit de copilăria noastră. Bălegarul le pute. Spanacul e bio și se mănîncă neapărat cu quinoa și cu quiche de praz. Amîndouă neapărat scrise cu q, nu cu chi. Nu mai poți băga în tine un castron de smîntînă proaspăt adunată de pe marginea oalei de lapte prins, că faci colesterol. Șunca e o chestie abominabilă, cum poți să mănînci așa ceva, tata!, o să ți se facă rău!, ah ce scîrbos... Șoriciul pute. Caltaboșul cu covrigi pute. Le e frică să meargă prin iarba înaltă, necosită. Urlă din toți plămînii cînd văd un păianjen. Le e frică să pună mîna pe gîndaci sau pe viermi.

De găini nici nu mai zic. Nici nu-și închipuie cum e aia să pută a găinaț. Sau, și mai oribil, să tai găina, să înfigi mîna în ea, să o apuci de gît, să-i imobilizezi trupul cu picioarele, harșt! sîngele țîșnește, îi dai drumul repede, să nu te stropească, sare din gîtul retezat ca de la streașină, cînd plouă cu clăbuci, udă caldarîmul curții, vara, pătează zăpada iernii. Aceeași curte, același sînge, doar decît altfel mizanplasul pe jos.

Cum e să tai lemne la joagăr? Sau la fierăstrău? Cum e să te uiți la străbunică-tu cum ascute coasa, sau cum face gură la fierăstrău, dinte cu dinte, migală cosmică? Cum e să faci arc și săgeți de alun, să bălăurești pe coaste? Cum e să croșetezi ilice și ciorapi de lînă?

Cum e să porți ciorapi de lînă iarna, cînd te dai pe sanie? Să intri seara în casă, fleașcă și obosit, roșu în obraji, scuț de înghețat, să-ți dai jos încălțările care mustesc a zăpadă fleșcăită, să-ți proptești labele picioarelor în peretele sobei de tablă,

“Florentina, cum îi zicea la soba aia de tablă pe vremuri?”,

“Vesta”, îmi răspunde Florentina din bucătărie,

toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei, mîncare de spanac cu miros de urzici,

să-ți proptești picioarele cu ciorapii de lînă uzi pe peretele fierbinte al sobei, frige, dar e bine, iese abur din ei, miroase a cîine plouat, apoi lîna se încinge și începe să pută diferit, a lînă arsă, “Potolește-te, dă jos cracii de pe sobă, nu vezi că strici ciorapii de lînă, crezi că-ți mai fac alții?”,

da, o să-mi faci alții, mereu îmi faci alții, în fiecare an îmi faci alții, îmi crește piciorul, îmi faci alții, sînt la școală, într-a întîia, apoi a doua a treia îmi crește piciorul alți ciorapi de lînă a cincea a opta alți ciorapi de lînă, apoi la liceu, apoi la facultate, mereu mi-ai făcut alții,

de ce nu mai ești aici să-mi mai faci alții?

De ce? De ce???

Fetele noastre n-or să știe niciodată mirosul de lînă încinsă. Nici cum e să iei vaca de căpăstru, de corn, să nu-și bage botul în tîrna cu mere.

Nici mirosul de urzici fierte la curci.

. Citeste tot...

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici

Tinerețea e ca o boală. Ca o boală grețos de dulce, cum sînt prăjiturile cele turcești îmbîcsite în miere. Ca o boală de care te lecui și te lepezi și apoi îți pare rău că te-ai vindecat de ea.

Tinerețea e ca o orbire. Nu are nici un pic de autoreferențialitate. Puțini sînt dintre cei care să fie suficient de maturi și de decentrați încît să fie în stare să se desprindă un pic de propriul eu, să se privească de la o anumită depărtare, să se perceapă și să-și conștientizeze starea.

În tinerețe trăiești ca în întuneric, ca în vis, fără să fii conștient de ceea ce faci. La fel precum, pe vremuri, meltenii lui Voltaire vorbeau în proză fără să știe, tinerii trăiesc în tinerețe fără să-și dea seama, într-o dulce orbecăciune.

Îmi dau seama de asta privind la niște poze pe care tocmai mi le-a trimis de la Telega fata noastră cea mică, Andra. Poze în care ea are cîțiva anișori, în care sora sa mai mare, Marta, are cu cîțiva anișori în plus, probabil stă să intre la școală, iar fata vecinilor și prietenilor noștri e un biet prunc care de-abia stă în picioare.

Mă uit la aceste poze și nu-mi mai amintesc. Nu-mi mai amintesc cum arătau fetele noastre, decît dacă-mi arăți poze de atunci, cum s-a întîmplat în seara asta. Nu-mi mai amintesc mare lucru din acea perioadă. Știu că am trăit într-un prezent perpetuu, fără nici un pic de noimă și de conștientizare a trecerii timpului.

Poate alți tineri or fi mai înțelepți. La cum mă uit în preajmă, tare mă tem că nu. Despre alții nu știu. Dar despre mine, știu sigur că eu am fost prost la tinerețe. Nu prost neapărat în accepțiunea obișnuită a termenului, în cea intelectual – rațională, deși și în această privință am dovezi în acest sens. Ci îndeosebi în partea emoțională, relațională. Am trăit ca un animal bezmetic și fricos, cu frică de asumarea responsabilității, cu frică de viitor, de asumarea riscului. Greu m-am pus pe un drum cît de cît decent.

Iar unul din lucrurile de care mi-e cel mai scîrbă de mine e că nu am petrecut suficient timp cu copiii mei. Am fost prost, impardonabil de prost în această privință. Nici acum probabil nu sunt cu mult mai responsabil, dar măcar încerc, măcar din cînd în cînd.

Însă vremurile alea, cînd fetele mele erau delicios de mici, niște copile naive și adorabile, au trecut iremediabil. Nu mai întorc timpul înapoi, nu le mai văd așa cum erau, mici și fragile și dulci și delicate, decît în sărăciile astea de poze spălăcite și artificiale, și totuși atît de prețioase.

Mi-e un dor cumplit de fetele mele cînd erau mici. Mi-e dor de anii ăia. Și nu se mai întorc. Și acum îmi dau seama de curgerea timpului, sînt ca Moromete și salcîmul, “și dintr-o dată timpul n-a mai avut răbdare cu ei”. Dar atunci nu eram. Atunci trăiam ca o sălbăticiune bezmetică, în întunericul unui continuu prezent.

Și atunci nu era nimeni care să mă tragă de mînecă să-mi spună: Prostule, trece timpul. Prostule, o să-ți crească fetele și n-o să le mai vezi așa cum sînt acum. Prostule și cretinule și dobitocule și tefeleule, lasă dracului fuga de realitate și stai cu copiii tăi.

Nu mi-a spus nimeni. Îmi spun eu mie acum, cînd simt că mi-a trecut trecutul printre degete.

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici.

. Citeste tot...

Gagica avea un buchet de trandafiri albi în mînă

Conduc. Pe lîngă mine trece un motociuclist cu gagica agățată de el în spate. Cu o mînă se agață de gîtul lui. În cealaltă strînge cu disperare, să nu-i cadă, un buchet imens de trandafiri albi.

În timp ce stau în trafic și mă pregătesc să vă povestesc despre gagica cu trandafirii cei albi, că e prea mișto să nu vă spun și vouă, o mașină mă claxonește de pe banda alăturată. Fetele mele, cu cealaltă mașină, în drum spre Telega. Fix fetele mele: Flo, Marta, Andra. Apropiem mașinile, conducem paralel, ne atingem degețelele. Ne pupăm vizual. Ne hăhăim. Ce coincidență! Nu există coincidențe.

Cu atît mai mult am motiv să încep să scriu, să vă povestesc. Bag nasul în telefon, căci traficul era de tip “și melcul țuști!”, încep să butonez din dește, cînd aud o voce băsistă cum mă întreabă: "Ce faci, îi scrii lui Ghiță?". Răspund fără să ridic nasul din telefon: "Nu, doar avocatului său". Ridic privirea: era Silviu Mînăstire, în drum spre casă. Ne hăhăim. Îmi prezintă soția, care era la volan. Eu îi spun că a mea e mai în spate, la alt volan. Ne urăm sărbători fericite. Merge mai departe. V-am spus că nu există coincidențe? V-am spus.

Între timp, mă prinde iar Flo din urmă cu mașina lor, pe banda din stînga. Ne hăhăim din nou. Le întreb ce fac. Făceau ordine în CD-urile din mașină. “Auzi, mai ai CD-urile alea cu compilații rock?” Le mai avea. Marta îmi pasează CD-urile pe geam. Ne hăhăim din nou. V-am spus că nu există coincidențe? Chiar atunci, trece printre noi motociuclistul, ăla cu gagica în spate. Nu mai avea trandafirii albi.

Să moară pisica fiartă în tocăniță de miel dacă vreun miligram din ce v-am povestit eu aici nu e adevărat. Viața bate ficțiunea, pufoșii mei. Cu 33 la zero o bate. Scor de maidan, pufoșilor.

La vita e bella, kaghebiștii mei dragi. Chiar și în Vinerea Mare, viața tot frumoasă rămîne. Chiar și în traficul demonic din București.



. Citeste tot...

Ce-ți doresc eu ție...

La mulți ani, țară frumoasă cu oameni frumoși!

Legal disclaimer / Fine print: Persoanele și atributele folosite în acest material promoțional sînt cu titlu de prezentare. Sensul de "frumos" poate diferi de cel utilizat în mod obișnuit, în vorbirea curentă. Produsele din magazin pot diferi de cele din imagine. Nici un animal nu a avut de suferit în cursul filmărilor. Nici un sondaj de opinie nu a fost realizat în cursul ședinței fotografice. Nici un sondaj de opinie nu a fost folosit pentru prelucrarea acestor imagini.



Citeste tot...

Ședință de cadre în rîndul PMT

Ședință de cadre în rîndul celulei de bază a societății, familia. Seara pe răcoare, înainte de culcare.

Ce pot discuta cei doi secretari generali ai partidului, adicătelea mama și cu tata, în această ordine nonaleatorie, deci ierarhică? Păi discutăm ce discută toți oamenii întregi la cap, dar un pic ciupiți la neuron zilele astea. Adică discutăm sondaje.

Discuția este evident catalizată și de faptul la fel de nealeatoriu că unul din cei doi secretari generali ai PMT (Partidul Mama și Tata) este preocupat de sondaje, ca să nu spun mai mult. În timpul liber. Doar în timpul liber, da?

Andra, culcușită la picioarele SGM (Secretarul General Mama). SGT (adică Secretarul General Tata), în picioare, între pat și șifonier, scărpinîndu-se încep prin tricou pe burtă.

Yuk. Nu trebuia să menționez asta. Să reformulăm.

... Deci în picioare între pat și șifonier, scărpinîndu-se pe antebrațe și povestind cele mai recente date de sondaj. (Nu, nu vi le spun. La familie da, la Facebook ba. Regula de bază în partid la noi).

Marta, în cameră la ea, deja băgată la dodo. O scoatem pe Marta din ecuație. Rămîne Andra, cu urechile ciulite la dezbaterile ședinței de cadre din rîndul celulei de bază din partidul nostru PMT.

Inevitabil, vine vorba despre doamna Udrea și despre mirobolantele sale procente din sondaje.

Andra, ca căprioara, cum ar zice Nicolae Labiș, ridică capul din pătură și

(Ah, ce fabulos e să poți face cacofonii de la înălțimea funcției de demnitar. Demnitar, demnitar, dar totuși în timpul liber, după 11 seara, cînd pînă și filme erotice ai voie să dai la televizor, dar să vorbești pe persoană fizică pe Facebook n-ai. Mama ei de rigoare demnitărească)

Unde rămăsesem? Aha. Căprioara. Ca căprioara.

Andra, ca căprioara, ridică capul din iarba savanei în formă de pătură și o emite masiv, ca un soi de 4NT deschidere la bridge:

- Udrea? Doamna aia de pe panourile roz?? -

Ups. Stai că știe și asta politică. Așa de fragedă și atît de precoce. Ne-am dat dracu, toți știm politică în familia asta. Gata. Mîine o plasez consilier de campanie, că am unde.

- Da, Andruța, spune Flo, făcînd eforturi să nu rîdă. Îți place de doamna Udrea? - Hainele ei sînt mai frumoase decît ea, emite grav Andruța noastră, aproape la fel de grav precum Radu Tudor cînd cere demisia președintelui Băsescu. Sau măcar suspendarea. -

Crash. Bang. Bum.

Tăcere perplexă de cîteva microsecunde în rîndul secretarilor generali din PMT.

Pe urmă, secretarul aproape-șef și desigur-tată izbucnește, nemaiputîndu-se abține:

- O pun pe Facebook! Gata! Nu mai pot! O PUN PE FACEBOOK! -

Rîsete. Aplauze. Ovații. Bodiguarzii inundă Sala Palatului, încercînd să controleze mulțimea dezlănțuită.

Andra, din iarba savanei de pătură, se fîstîcește de rușine. După cum vă spuneam: ca căprioara.

- Tata, da' s-o pui pe privat, să n-o citească toți. Să nu se supere domnu' Băsescu. -

7 trefle. Contra. Recontra. Bum! Adică BUM!

V-am spus că o fac consilier de imagine?

V-am spus că e trecut de 11 noaptea și am voie, conform precizărilor metodologice CNA, să postez chestii de-astea pe persoană fizică pe Facebook?

V-am spus că articolul ăsta o să fie mîine Breaking News cel puțin pe Realitatea TV, pe Mediafax, posibil chiar și pe Antena 3, dacă nu reușesc să-i trimit o sticlă de vin la timp lui Radu Tudor, să nu scrie nimic pe blogul lui? Și desigur, indubitabil și inexorabil, articol indignat în Gîndul și serie de 10 talk-showuri pe B1 TV? Totul plecînd evident de la o postare de pe DC News, "Ce-a mai scris consilierul de stat Palada pe Facebook"?

V-am spus că e viața frumoasă, pufoșilor?

:)

Citeste tot...

Blissed and blessed be thy evening, as our already was

Andra strikes again.

"Cînd o să mă fac mare și o să iau carnetul și o să am mașină, n-o să merg cu mașina mea, să nu o stric. O să merg cu mașina voastră la început".

Aha. Bine. Las' că ținem minte... :)

Dar nici Marta nu se lasă mai prejos.

În aceeași seară, la aceeași masă în familie, Flo gusta din vinul de Xeres, dulce și gros, numai bun pentru cucoane. Andra luase deja o gură și îi lăuda deja calitățile organoleptice. Marta, reticentă, căci nici acum nu vrea să pună buzele pe vin. La insistențe, își înmoaie în cele din urmă boticul în pahar, mai în silă. Gustă, se luminează la față. "Hmmm! Ăsta nu e ca alte vinuri! Ăsta e foarte bun! E mai bun decît Ibalginul!"

L-a băut pe tot. Noroc că era puțin în pahar.

Pentru cine nu știe, Ibalgin e un micadent antiinflamator pentru copii. Asta da comparație: vin și Ibalgin.

O s-o ținem minte și pe asta... :)



. Citeste tot...

When lassie is about

Pentru cine stiu eu :) Tsumasan. Okusan. Tsutsusan. :)


Citeste tot...

Un nou curs de formare in terapia Rogers (Centrata pe Persoana)

Florentina ma roaga sa va anunt despre noul curs de formare Rogers (Terapie Centrata pe Persoana) pe care asociatia sa profesionala, ARPCP (Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana), il organizeaza in viitorul apropiat. 

Ceea ce si ma grabesc sa fac. Te pui cu nevasta... :) 

PS: Vorba ardeleanului: vezi ce inseamna sa ai blogul tau? :) 

* * *

Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana (ARPCP), in calitate de furnizor de cursuri de baza acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania si Federatia Romana de Psihoterapie (FRP), anunta inceperea unui nou curs de formare de baza in Psihoterapie Centrata pe Persoana, in Bucuresti.

Cursul de formare are o durata de 4 ani (2013-2017).

Curricula este structurata si organizata in conformitate cu prevederile Colegiului Psihologilor si ale Federatiei Romane de Psihoterapie si este asigurata de psihoterapeuti formatori ai ARPCP din Romania si ai OEGWG din Austria.

Diploma eliberata dupa absolvirea celor patru ani de studiu si indeplinirea criteriilor de formare confera dreptul de obtinere a certificatului de Psihoterapeut Autonom, iar absolvirea a doi ani de studiu si indeplinirea criteriilor de formare confera dreptul de obtinere a certificatului de Psihoterapeut sub Supervizare.

Conditii pentru inscriere:
- absolvent cu diploma de licenta in: psihologie sau profesiile asimilate, medicina.

Acte necesare inscrierii:
- copie dupa Diploma de licenta si Foaia matricola;
- CV;
- scrisoare de intentie;
- cazier judiciar;
- adeverinta medicala.

Candidatii vor participa la 2 interviuri cu 2 psihoterapeuti formatori in perioada 23 octombrie – 15 decembrie si la un workshop de preselectie in perioada 24-25 noiembrie 2012.

Numar de participanti in grup: 12-16 persoane.

Costuri: 80 Ron interviul si 300 Ron workshop-ul de preselectie.

Inscrierile se fac pina pe 20 noiembrie 2012.

Persoane de contact:

Georgeta Niculescu, georgeta_niculescu@yahoo.com, tel: 0722 351 315
Florentina Palada, flo.palada@yahoo.com, tel.: 0722 650 555.

Informatii suplimentare despre criteriile si structura formarii, reglementari ale Comisiei Profesionale gasiti pe site-ul Asociatiei Romane de Psihoterapie Centrata pe Persoana: www.psihoterapierogersiana.com Citeste tot...

Those were the days

Poza de invitatie de botez Andra. 2006

Milenii, decenii, secole, chiar ani au trecut de atunci.

Unde naiba o fi plovarul asta, ca nu l-am mai vazut prin casa?




. Citeste tot...

La ǎștia nu vin alegerile!

. Citeste tot...

...that never sleep

Times Square, New York City, martie 2012.

Pentru cei dintre voi care (inca) nu stiti ca NYC e cel mai oras de pe fata pamintului asta...












. Citeste tot...

Domestic bliss

De vreo jumatate de ora, toata familia citeste, in camere separate.

Flo in dormitor, despre psihoterapie.

Eu in sufragerie, despre big bang si nasterea universului.

Fetele, Marta si Andra, in dormitorul lor.

Marta o carte de Terry Pratchett tradusa in romana pe care am inceput-o aseara impreuna - sper sa-mi fi iesit pasenta si s-o fi agatzat intru Pratchett :).

Andra o carte de povesti interactiva cu printese, una din primele ei carti pe care o citeste singura.

"Tataaa! Ce inseamna inmiresmata?"

Inseamna sa miroasa frumos in casa, iubire, a creier incins si a iubitori de hirtie plina de viermisori negri, inmiresmati :)

. Citeste tot...

Stance: Once Upon A Time (2011)

Deci am vazut Homeland. Tot sezonul 1. In cirdasie cu Boardwalk Empire. Tot sezonul 2.

Si asta inainte sa ajungem la Telega, unde ca regula este sa ne petrecem sarbatorile in viteza intiia, lent, incet, trist si inertial, ca la vaduve, refacindu-ne sinapsele distruse de un an de shmotruiala cu vizionari excesive de seriale de spalat creierii din cap.

Si atunci ne-am intrebat: ce ne facem, neamule? La ce ne uitam noi la Telega? In disperare de cauza, era bun si The Simpsons, the good ol' Simpsons, deja ajuns la al 12lea sezon de vizionare neintrerupta in aceasta familie demna de o cauza mai buna.

Dar am avut noroc cu Dan Selaru care ne-a recomandat Once Upon A Time. Doar sapte episoade, intr-adevar, dar suficiente incit sa ne dea senzatia de sarbatori cum se cuvine.

Ceea ce va recomandam si voo, o voi stralucitorilor atomici care acum va intrebati ce sa faceti cu vietile voastre odata ce sfintul Craciun plin de excese culinare a trecut.

Pai ce sa faceti? Sa veniti la Telega, sa reparati gardul (damn it, mi-am luat o sirma ruginita in dest, simt cum se coace incet-incet, pulseaza, miine o sa fie deja puroi) si sa va uitati la seriale inutile.

Life is good and the Internet is wasting it.

:) :wink:

Citeste tot...

Capete

În dimineața asta, bîndu-ne cafelele, discutam despre vise.

Ce pot face doo creiere dibace, ce pot face un psiholog și un sociolog amîndoi adînc împlîntați în logica terapeuticǎ, decît sǎ discute despre vise și sǎ încerce sǎ nu le disece ca la piațǎ, ci doar sǎ le guste, sǎ le învîrtǎ prin minte, sǎ le adulmece parfumul și damful și putoarea, savoarea, candoarea, oroarea?

Și la un moment dat Flo spune ceva despre “capete”. Nu mai știu exact contextul. Dar știu cǎ imediat, precum cǎrǎmida de sus de pe schelele muncitorilor cei neglijenți, mi-a cǎzut în cap brusc și dintr-o datǎ: “capete”. “Sǎ facem capetele”.

“Cap” e clar un cuvînt polisemantic. Înseamnǎ și chestia aia pe care o purtǎm pe umeri, sǎ nu ne plouǎ în gît, și lider, conducǎtor, și unitate de numǎrǎtoare, și zonǎ, poziție inițialǎ, ca în “cap de tabel”, și vîrf de protuberanțǎ geograficǎ ce iese în mare, și cap de citire a dischetelor, benzilor video, și dacǎ stau sǎ mai mǎ screm în capul meu cel mare și pe cale de chelire, cred cǎ mai gǎsesc și altele, fǎrǎ sǎ mǎ duc la DEX. Dar nu vreau sǎ mǎ screm și atunci pun etc, vestita regulǎ a lui etc: cînd nu mai știi ce sǎ mai spui, pune etc.

Dar mai e unul, doar pentru noi ǎștia care au prins mulsul vacii și putineiul și fǎcutul gardurilor din topor și cǎratul lemnelor iarna cu tîrna și fǎcutul fînului și greblatul și mersul cu tava prin sat, la pomanǎ. E vorba de “capete la morți”. De colacii de la pomanǎ care se popesc, se sortesc dupǎ nume, dupǎ mort. “Ǎsta e a lu’ cutare”. “Ǎsta e a lu’ cutare”. “Sǎ fie de numele lu’ cutare”. Colacii pentru morți.

Dintre aceștia, sînt unii colaci ceva mai mari, care ies în evidențǎ și prin formǎ: ba în cruce, ba în cruce încercuitǎ, ba alte forme care de care mai dodoloațe și mai baroce. Colacii ǎștia ceva mai mari, capetele de coloanǎ, coloneii cum ar veni, care îi lași la popǎ. Pardon, la preot, cǎ azi sîntem politicoși și vorbim frumos despre ei, ca fǎcînd parte din amintirile mele din copilǎrie. Ǎștia sînt “capetele” care au irupt în mintea mea din capul meu fǎrǎ nici un efort, așa cum vin zeii de regulǎ: nechemați, nedoriți, neașteptați.

...Taci, cǎ între timp intrǎ și Flo în joc, cǎci am întrebat-o dacǎ își aduce aminte cum se spune cînd popești colacii, cînd îi dai dupǎ nume: ǎsta a lu’ cutare, ǎsta a lu’ cutare. Și în timp ce scriam, vine Flo cu o figurǎ uimitǎ: “maaamǎ, tu îți dai seama cît a stat cuvîntul ǎsta cuibǎrit în mintea mea?” “Nǎprojnie! Așa se cheamǎ unul dintre capete. Nu l-am mai auzit de cînd eram micǎ și uite acum cum a ieșit fǎrǎ nici un fel de dificultate”.

Da. Waw. Pe ǎsta nu-l știam. Cǎutǎm pe Internet: da, într-adevǎr, existǎ: nǎprojnie.

Deci capete. “Capete” într-un sens pe care poate unii dintre voi nu-l știați. Deci capete. Deci cuvinte. Deci puterea cuvintelor. Deci nostalgie. Deci de sufletul morților. Deci pomanǎ. Deci pomelnic. Într-un fel, sǎ fie și asta un soi de pomelnic, de pomenire a lor, a tuturor celor care acum odihnesc în pǎmîntul Telegii, în pǎmîntul Țuțcanilor. În pǎmînt...
Citeste tot...

Sifilitici și cuminți, prin Ardeal ca doi pǎrinți

Damn it, de ani de zile tot mǎ țin cǎ v-o povestesc și tot de ani de zile am așa o ținere, o reținere, o jenǎ, cum s-ar zice la Dorohoi.

Dar în seara asta antrenamentul a fost prea fain și umǎrul mǎ doare prea tare și nu pot dormi și îmi dau seama cǎ dacǎ nu beau și nu mǎ spovedesc în fața micilor ecrane voi arde în Iad și Iadului îi va place.

Deci.

Deci zice cǎ a fost odatǎ ca niciodatǎ, cǎ de n-ar fi, nici nu s-ar povesti. Deci zice cǎ odinioarǎ, cînd fǎcea plopul pere și rǎchita micșunele, se cheamǎ cǎ eram noi mai tineri. Ceva mai tineri. Mult mai tineri.

Cam prin 2003. În vara lui 2003. Tocmai primisem prima mea mașinǎ mai acǎtǎrii, un Volkswagen Caravan, courtesy of Viorel Micula. Adusese flota de mașini la Național TV și primisem și eu una. Albǎ, leneșǎ, dar stabilǎ, o barcǎ de mașinǎ cu mers așezat, un barcaz fain, burtos și cu tangaj bine definit, dar fainǎ.

Ce mai, pînǎ atunci avusesem doar Dacie, era cea mai foarte perfectǎ mașinǎ pe care o puteam avea la vremea aceea. Sǎru-mîna, Viorele, ne-ai dat prima noastrǎ mașinǎ, n-o sǎ te uitǎm, o sǎ ne rugǎm pentru mîntuirea sucurilor tale chimice în rugǎciunile noastre de atei habotnici.

Și atunci cum am fǎcut, cum am dres, am gǎsit o fereastrǎ în nebunia aia de pregǎtire de lansare a televiziunii și am plecat în conced cu mașina noastrǎ cea nou-nouțǎ care de fapt era a lui Micula, dar nu conta, eram tineri, totul ne era permis.

Nevastǎ, hai o sǎptǎmînǎ prin țarǎ! Hai! Am urcat familionul în mașinǎ, ne-am dus de la București la Telega, am parcat fata – pe vremea aceea era doar Marta, avea doar 3 ani, de fapt nici mǎcar atît, împlinea 3 ani în toamnǎ – deci ne-am dus la Telega, am lǎsat-o pe Marta acolo și am pornit într-un soi de tur al țǎrii.

Nu chiar tur al țǎrii, mai degrabǎ tur al Transilvaniei. Vroiam sǎ sǎrim Transfǎgǎrǎșanul, sǎ bǎlǎurim prin sǎsime, prin Munții Apuseni, cît se poate, apoi în sus spre Maramureș și pe urmǎ repede acasǎ, la copil și la servici. Mǎ rog, cît puteam face într-o sǎptǎmînǎ.

Vine dimineața plecǎrii de la Telega. Ziua întîi. Marta încǎ dormea, dacǎ nu mǎ înșel. Era varǎ, frumos, un pic rǎcoare. Nevastǎ, hai în mașinǎ. Plecǎm! Repede, pînǎ nu se scoalǎ sǎ înceapǎ sǎ urle, sǎ ni se înmoaie picioarele. Dǎm sǎ pornim, hartǎ, chestii, atmosfera aia de început de cǎlǎtorie, cînd dintr-o datǎ simt un deranj în gît.

Hait! Sǎ vezi cǎ taman acum rǎcesc. Și Flo simțea cam același lucru. E clar: sǎ vezi cǎ rǎcim taman cînd ne e lumea mai dragǎ și ne stricǎ tot dichisul. Nevastǎ, ce avem prin geantǎ? Ia de-aici un biseptol, stai sǎ iau și eu unul, dǎ-l pe gît. Ia și niște faringosept, sǎ sperǎm cǎ o ținem din medicamente. Am luat medicamentele, am pornit la drum.

Prima zi a fost Transfǎgǎrǎșanul. Încet și trist, opriri dese. Prahova, Dîmbovița, Argeș, Transfǎgǎrǎșan. Inițial vroiam sǎ rǎmînem la Bîlea Lac. Dar acolo era o așa înghesuialǎ și țigǎnealǎ și aglomerație și niște prețuri atît de mari încît am zis “futu-l pe ǎla care i-o îngrǎșa cu bani pe nesimțiții ǎștia”. Ne-am mai uitat roatǎ încǎ o datǎ la apus, la munți, la lac, am fǎcut un calcul în cap: hai cǎ putem ajunge la o orǎ relativ decentǎ în Sibiu, nu se poate sǎ nu gǎsim noi ceva pe-acolo. Și am plecat.

Mai repede pe partea nordicǎ a Transfǎgǎrǎșanului, care oricum nu e atît de spectaculoasǎ precum cea sudicǎ, mai din scurt, coborîre mai abruptǎ. Doma – doma, ne prinde noaptea, intrǎm în Sibiu, era deja vreo 10 seara, hai sǎ cǎutǎm ceva de dormit.

Oprim la o pensiune, acolo era plin, hai sǎ vǎ ajutǎm, sunǎm noi la alta care o știm, nici acolo n-aveau, pînǎ la urmǎ am gǎsit ceva, ne dǎ recepționera adresa, ne explicǎ cum se ajunge, bîjbîim un pic, ne descurcǎm, naibii, doar asta ne e meseria, sǎ gǎsim adrese în orașe strǎine.

Ajungem, ne așteptau, cam scump, o curte de-aia nemțeascǎ aranjatǎ în stilul ǎla cvasi-kitsch, cǎruțǎ datǎ cu motorinǎ, roți de cǎruțǎ separat date și ele cu motorinǎ, prea noi, prea întregi, prea nefolosite, roțile de cǎruțǎ eu știu cǎ aratǎ un pic altfel, cǎ deh, sînt de la Telega, dar era totuși ok, decent. Curat, cu oarece dichis, nici mǎcar tușa de kitsch nu era prea tare. Cît sǎ zgîrie un pic ochiul, dar sǎ nu deranjeze cu adevǎrat.

Buuun. Numa’ bine. Desfacem bagajele, mîncǎm, ne spǎlǎm și

Si de aici gata. Edit :)


Citeste tot...

Această poliparadigmicitate care descumpănește pe unii și enervează pe alții

"Țrrrr! Țrrrrr! Stăpîne, te caută...."

Mă rog, nici chiar așa. Snobul de Turambar și-a pus Bach sonerie pe telefon. Deci vă rog, da? Un pic de respect pentru aceste idiosincrazii cultural-tehnologice, căci sînt ale mele și mă mîndresc cu ele.

"Țrrrr! Țrrrrr!"

Richter dă furios din degete într-o versiune imposibil de rapidă a Preludiului în Do Major, BWV 846, a Clavecinului Bine Temperat. Adică tot un soi de “Stăpîne! Stăpîne! Te caută un...”, dar din alt secol.

Răspund.

“Ce faci? Cum ai ajuns? Am vrut să te sun mai devreme, dar nu vroiam să te deranjez”.

“Bine. Am terminat conferința, oricum pînă acum l-am avut pus pe silent. Acum mă pregătesc să mă duc la masa de seară”

“Cum e pe-acolo? E frig?”

“A nins pînă acum, acum plouă. Dar e frumos pe aici. E tare frumos. Dar nu de asta te-am sunat. Mă simt rău, cred că m-a deochiat cineva. Spune-mi, te rog, de deochi, că mă simt stoarsă...”

Și iată, astfel, în bunul și ateizantul secol XXI, bunul și ateul Turambar a exorcizat prin telefon energiile negative trimise de ochiul rău. Eu aici, la București, ea acolo la Sinaia.

E bun, dom’le, și iPhone-ul ăsta la ceva, nu?

Ieși, deochi, dintre ochi,
Ieși din splină, de sub splină,
Din rinichi, de sub rinichi,
Din ficat, de sub ficat,
Ieși din coaste, de sub coaste

Și te du pe văi pustii
La ... să nu mai vii
Și las-o curată, luminată
Ca roua cerului de frumoasă.
Că lupul mîncă nesărat, nepipărat,
Lupului să i se-aplece.

Că de-o fi deochi de...

Gata. De aici încolo nu vă mai spun, că piere leacul.

:) :wink:





Citeste tot...

N-are nimeni de-astea

Da, or fi fost si altii la concert.

Dar de-astea n-are nimeni. Si autograf pe deasupra.

Am atins zeii si nu ni s-a pirlit mina, mai muritorilor mai...

:wink:

Eram la Manufaktura, ne plimbam prin Łódź...


Totul era linistit si plictisitor,
cum le sade bine polonezilor


Cind colo, ce ne vad ochii?
O gramada spontana in zare. Nu cumva?...


Ne apropiem. Banuielile ni se confirma.
E chiar el. Pardon: El.


Ne asezam la coada sa luam autografe.


Dupa autografe, noroc ca ne trece prin cap sa facem si poze.
Lui Flo nu-i vine sa creada


Lui Flo in continuare nu-i vine sa creada.
Si totusi, e chiar el. Pardon: El.


Gata. Minunea s-a terminat. El pleaca.
Spre concert, evident.


Fanii in extaz in aplauda. Eu nu pot, ca fac poze.
Inca nu ne vine sa credem.


Gata. A plecat.
(N-a vrut sa-mi ia sticla de votca. Damn it.)


O inspiratie de ultim moment ma face sa pasez iPhone-ul,
sa-mi faca si mie niste poze cu eternitatea.


Eternitatea e neagra si pe motorina.
Turambar isi arata rinjetul de would-be All Blacks


Gata! S-a dus.
Femeie, sa bem! Am pus mina pe el. Pardon: pe El


Peste Polonia monotonia se lasa din nou.
Vum! Vum! Vum! Fac tobele in cap. Chiar a fost adevarat?


:) :wink: Citeste tot...

Tzutzologie matinala tributara lui Nietzsche

- Tzutzule, tu itzi dai seama ce norocosi sintem noi ca avem o profesie in care ne si pricepem, ne si place?

Doamne, ce adinc pot sa fiu uneori dimineatza, chiar si inainte sa-mi beau cafeaua noastra cea de toate zilele.

Ups. S-a terminat cafeaua. D'oh! :( Citeste tot...

"asta trebuie s-o scrii pe blog"

Seara. Eu bolnav, Flo obosita. Stam si holbam ochii la presa. Pe Internet, evident. Un soi de Leonida cu Efimitza ai secolului XXI, cum iesi din Telega pe dreapta, primul bloc din Bucuresti

- I'auzi, Tzutzu, ce zice la ziar. Ca au facut cei de la Microsoft un studiu, ca 7% din cei de pe Internet au cerut pe cineva in casatorie prin e-mail.
- Aha.
- Pai nu mai stii? Ca si eu te-am cerut tot pe e-mail? Cind era asta? Prin 1997? Pai inseamna ca noi am fost primii, nu-i asa?
- Asta trebuie s-o scrii pe blog. Vezi, vezi, ca tot am facut si noi azi ceva, de Ziua Indragostitilor?

Damn it... :)

PS:

- Vezi, de atunci mi se prefigura viitorul. Si de nevasta am fost ceruta pe mail. N-am stiut sa citesc semnele.

Grooopare! Vino sa ma scapi. Am nevoie de consiliere maritala. Tu ce-ai face in aceasta situatie?

:rofl: Citeste tot...

Aveți aragaz acasă, domnilor?

Deci am primit-o de la Flo.
Deci se poate.
Deci să nu ziceți că nu v-am spus.
Deci mă duc să-mi cumpăr șorț. Că aragaz am deja.

:)

Cînd bărbații coc fursecuri
Citeste tot...