Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

"[...] și să se întrebe, cu o logică imposibilă..."

"Jean a’ lu’ Cîrlig avea aproape 80 de ani, stătea pe prispa casei, stătea și nu făcea nimic, azi pe lîngă pălărie avea și ochelarii de soare la ochi, își pusese chiar și o cravată cu steluțe, cravata era neagră, steluțele erau albe, întotdeauna Jean a’ lu’ Cîrlig purta cravate negre atunci cînd purta cravată, acuma stătea pe prispă și se uita cu ochii ăia ai lui mici, sticloși, de om care a văzut multe, prea multe la viața lui, se uita la femeia misterioasă cum proptește bicicleta de gard, cînd aceasta încetinise și descălecase de pe bicicletă își rotise pe jumătate trupul și atunci băgase de seamă că aceasta are hainele pătate, nu era prima dată cînd venea așa la el, îi știa obiceiul să stea întinsă în iarbă, pe spate, să fumeze și să se uite la cer, nu conta ce haine poartă, pentru ea nu existau haine bune și haine de tăvăleală, toate erau de tăvăleală, și rochiile scumpe, și bluzele de mătase, pe toate le purta peste tot, fără osebire, du colo colo, fără să țină cont, și cînd ieșea în oraș, și cînd făcea treabă în grădină, aceleași haine, nu conta, Jean știa asta și-i plăcea s-o tachineze în această privință, era ca un soi de ritual pentru ei, îi liniștea pe amîndoi, aveau amîndoi nevoie de așa ceva, de un moment cvasi-ritualic inițial care să-i ajute să ajungă mai repede la subiectul principal al întîlnirii lor, mereu același, mereu delicat, el îi dădea, ea lua, ea plătea, el lua banii, nu te joci cu așa ceva, oricînd puteau să apară gaborii, să-i fi turnat careva, sau pur și simplu să aibă un ghinion cosmic și chiar atunci să treacă vreun gabor pe drum, să vadă bicicleta aia rezemată de gard și să se întrebe, cu o logică imposibilă, de gabor prost și împuțit, “ce-o fi cu bicicleta asta aici? e ceva suspect, nu are ce căuta o bicicletă sprijinită de gard, uite, nici măcar n-are încuietoare, și totuși n-a fost furată, stă acolo rezemată de uluci, deși nu e nimeni în curte s-o păzească, să se uite la ea, e clar, e ceva suspect aici, să știi că ăștia fac trafic de droguri” și cu acest salt imposibil de logică gaborul să se abată din drumul lui de gabor nemernic și împuțit, să intre în curte, să intre în casă, să dea peste ei exact cînd..."

. Citeste tot...

Podul AKA The nudge I needed

În seara asta s-a întîmplat ce trebuia să se întîmple mai demult. Am primit un ghiont, am reacționat. A nudge, cum ar spune englezii. Un ghiont necesar.

Dan Șelaru mă bate la cap de mult timp să scriem o carte. E un proiect ambițios, non-fiction, pe care cu siguranță o să-l facem și pe ăla, doar că bestia de Turambar o lălăie și tărăgănează. Cred că îi e frică.

Dan Șelaru m-a tot bătut la cap pînă a scos între timp singur o carte foarte faină, Lack of Essential Vitamins (Ed. Vergiliu, 2017).

În seara asta, saga continuă. cît eram eu la aikido, Dan îmi trimite un mesaj: “Pufosule, ești în stare să scrii o poveste de cîteva rînduri plecînd de la desenul ăsta?”

Văd mesajul. Mă uit la desen. Fain desenul. Recunosc stilul, deși modificat – alb-negru: desenat de Dan. “Da, pot să scriu. Cînd ajung acasă. Am deja ideea în cap și primul paragraf”.

Ajung acasă. Scriu, la foc automat. I-o trimit lui Dan. Dan îmi dă vestea cea mare: mai scriem 50 și facem o carte.

Îmi ia ceva timp pînă să mă prind. El desenează, eu scriu. Ești nebun, Dane! Scriem o carte! :)

Scriem. Prima povestire este despre un pod. Căci un pod e în desenul lui Dan. Următoarele 52 (am stabilit, vom face 52 de desene / povestiri, nu 50, cîte săptămîni are anul, cartea probabil se va numi “Săptămîna are 52 de ani”) nu știu cu ce vor fi. Cînd Dan face desenul, eu scriu. Simplu.

N-o să vi le punem pe toate. Doar cîteva, să știți dacă veți cumpăra cartea sau nu. Eu cred că o s-o cumpărați. Cu o carte sîntem cu toții datori, nu?

Enjoy, pufoșilor. Enjoy.

* * *



Podul
Podul se vede ca prin pîclă. Doar că nu este pîclă, este sac. Țesătura sacului e destul de rară încît să văd prin ea, dar destul de deasă încît ce văd să fie distorsionat, ca într-o fotografie de-aia în care s-au jucat cu nu știu cît filtre deformante.

Sînt într-un sac. Sacul e pe marginea apei. La piciorul podului. Podul e înalt. Apa e neagră. E seară. Și toate detaliile astea nu prea contează de fapt, pentru că oricum e ultimul lucru pe care o să-l văd în viața asta. În curînd o să mor și ultimul rahat de lucru pe care o să-l văd e un pod ca prin pîclă. Nici măcar nu știu unde sînt. Podul e înalt.

Povestea e lungă. V-aș spune-o degeaba. Aveam niște bani de dat. Nu i-am dat. Au venit după mine, mi-au zis să-i dau. Am zis că-i dau. Am crezut că-i păcălesc. Nu i-am păcălit. M-au găsit din nou. Banii erau destul de mulți. Prea mulți doar pentru un deget lipsă sau o mînă tăiată încet, cu fierăstrăul. Prea mulți bani. Mi-au dat sacul.

Podul e înalt. O să mor. E ciudat cît de limpede gîndești înaintea morții, și cît de neînsemnate sînt toate detaliile din jur. Sacul mă zgîrie pe față. Nu contează. Fața mă doare, și tot ce înseamnă corp mă doare, că m-au bătut cum trebuie, profesional, înainte să mă bage în sac. Nu contează. Nici măcar nu mai mi-e frică. Nu mai contează nimic.

Mi-a fost frică acum cîteva ore, cînd m-au prins. Mi-a fost și mai frică atunci cînd m-au bătut, metodic, bucată cu bucată, întîi picioarele, apoi mîinile, apoi fața, apoi între picioare, metodic, încet, cu temei. Apoi mi-a fost și mai frică, cel mai frică, atunci cînd m-au băgat în sac și mi-am dat seama ce o să-mi facă.

Acuma nu mai mi-e frică. Nici măcar resemnat nu sînt. Sînt doar viu. Gust fiecare clipă care trece cu o intensitate de care nu credeam că o să fiu în stare.

O singură dată am mai pățit așa ceva, tot în fața morții, cînd era să cad de pe o stîncă și m-am agățat cu toate degetele împotriva gravitației și am rămas preț de cîteva secunde atîrnat într-o poziție precară, aproape să cad, mai era un pic și mă duceam pînă jos, mă făceam praf, pînă m-am adunat cu puterea de dincolo de putere și am fost în stare să mă salt la loc sigur.

Acele cîteva secunde le-am trăit cu o claritate înspăimîntătoare, cu fiecare simț la maxim, stînca, degetele, fibrele mușchilor, crăpăturile din piatră curentul de aer greutatea corpului atingerea pantalonilor a mînecii tricoului bătaia inimii tot.

Așa simt și acum. Dar acum nu mai contează. Știu că nu mai am nici o șansă. Oricît aș încorda mușchii, oricît aș înfige degetele în sac cum le înfigeam atunci în crăpăturile stîncii, n-am nici o șansă. Sînt dincolo de speranță. Iar această claritate inutilă a trăirii e tot ce mai am acum.

Cei care m-au legat și m-au băgat în sac și m-au săltat în dubiță vorbesc ceva mai încolo. Nu-i văd, doar le aud vocile. Pălăvrăgeală de smardoi. Ar trebui să nu ascult, dar orice îmi vine din afară îmi străpunge simțurile prea tare, prea inevitabil. Ce-au mîncat, ce-o să bea, unde o să meargă la curve după ce o să mă zvîrle în apă.

Podul e înalt. E singurul lucru pe care îl văd în fața ochilor. Podul și apa. În curînd, apa o să mă cuprindă, o să mă frigă cu răceala ei, o să-mi intre în plămîni, o să mă zbat degeaba, o să mă ardă pe dinăuntru, o să horcăi, o să mai simt cîteva zeci de secunde care o să fie mai lungi decît tot restul vieții pînă acum, și apoi...

Podul e înalt. Nu trebuie să mă gîndesc decît la pod. Asta e tot ce văd. Asta e tot ce ar trebui să gîndesc. Nu pot. Apa e mult mai importantă acum. Apa care o să-mi intre în plămîni și o să mă frigă și

Brusc, drept în fața mea, o sfîșiere. O limbă de briceag, metaj rece și tăios, intră prin țesătura sacului, îmi atinge fața, mă ciupește un pic pe obraz, se oprește la timp, se retrage un pic, continuă să taie chiar în dreptul pielii, mărește un pic tăietura. Un deget intră, pipăie, îmi găsește buzele. E atent să nu stea prea mult, probabil să nu-l mușc. Se retrage, face loc unui filtru de țigară. Bîjbîie un pic pînă îmi găsește buzele, îmi e îndesat. „Ia și trage, că e ultima. Zi mersi că e și asta. Deschide gura, fraere, că alta nu primești”.

Deschid gura. Filtrul intră. Trag. Țigara e aprinsă. Fumul intră în plămîni, îl simt cu aceeași claritate cu care simt tot ce se întîmplă în jurul meu. În plămîni, acolo unde apa o să intră și o să mă frigă cu răceala ei și o să mă sufoce și o

Ultima țigară. Cea mai bună țigară. Trag. Suflu. Trag. Țin în piept, acolo unde apa o să... Suflu. Cea mai bună țigară.

În ciuda situației în care mă aflu, mă trece o umbră de rîs. Ce golani melodramatici! Nici interlopii nu mai sînt ce-au fost. Au ajuns să dea țigări condamnaților la moarte. Au văzut prea multe filme, dobitocii.

„Gata, fraere. De ajuns”. Țigara mi-e smulsă dintre buze. Patru mîini mi se înfig în carne, prin sac, ca atunci cînd m-au azvîrlit în dubă. Fiorul insuportabil de frică mă cuprinde din nou. Acum! Acum!

Nu credeam că o să mai simt ceva. Și uite că simt. Mi-e frică. Mi-e prea frică. Nu mi-a fost niciodată atît de frică. Mie atît de frică încît

Simt cum zbor prin aer. Nici n-apuc să simt zborul, căderea. Apa. Zgomotul. Imediat, senzația de ud. Prea rece. Trag o ultimă gură de aer, din ce aer rămăsese prins între corp și pînza sacului. Apa pătrunde prin sac. E la fel de rece precum mă gîndeam acum cîteva secunde, cîteva minute, cîteva secole. Mă cuprinde, mă înconjoară, îmi intră în urechi, în nări, printre pleoape, deși strîng din ochi, îmi forțează crăpătura buzelor, acolo unde țin precum o comoară ultima mea gură de aer din această viață.

Moartea e surprinzătoare. Creierul funcționează pe foarte repede înainte și produce gînduri la foc automat. Îmi aduc aminte de cartea aia, cum îi zicea, Martin Eden, Jack London, moare la sfîrșit, se aruncă în apă apa e rece trage din brațe se sinucide mai trage o ultimă dată din ele și se duce la fund prostu eu nu vreau să mă sinucid de ce îmi sînt astea ultimele gînduri nu vreau să mor mamă de ce toți care mor se gîndesc la mama de unde știi la ce se gîndesc oamenii cînd mor

Mor. Apa e rece. Nu mai pot să mai țin gura închisă. Mă sufoc. Deschid gura să trag o ultimă suflare. Apa e rece. Îmi intră în plămîni mă arde pe dinăuntru mă zbat degeaba horcăi lichid cîteva secunde care sînt mai lungi decît tot restul vie



. Citeste tot...

Movie Review: Dunkirk (Christopher Nolan, 2017)

Două filme mi-au venit în minte, aseară când am ieșit de la Dunkirk: Lawrence of Arabia și A Bridge Too Far.

Lawrence al Arabiei pentru îndrăzneala vizuală și muzicală (da, o muzică neașteptat de bună, obsedantă, inspirațională, intensă, Hans Zimmer at his best, preluând niște teme muzicale de la Edward Edgar).

Dar îndeosebi pentru îndrăzneala de a folosi spațiul gol, simplitatea privirii, o focalizare de esențializare cvasi-zen în puritatea sa dureros de intensă. Natura în puterea imensității sale.

Filmul Dunkirk este epic în cel mai deplin sens cinematografic al cuvîntului “epic”. Și cînd spunem “epic”, dincolo de toate consecințele sale narative, de definire a personajelor, în primul rînd spunem “imagine”.

Cerul acela imens și marea aceea imensă între care se gonesc avioanele, insignifiante, dar mortale în baletul lor de furnici de fier și de moarte.



Marea aceea învolburată și plină de spumă murdară, în care bărcile sînt niște pete de nesiguranță, dar și de speranță.



Nisipul acela pe care soldații se tîrăsc dintr-o parte în alta a ecranului, deși ei merg în pas săltat, în marș forțat.



Plaja aceea pe care coloanele de soldați în așteptare este desenată cu o meticulozitate de geniu autist.



Digul acela cu capetele acelea de soldați care se mișcă la unison cînd începe sunetul acela înfiorător de Ștuka în picaj. Pînă nu auzi cum urlă Ștuka în acest film, nu înțelegi ce înseamnă aia să-ți vină să intri în pămînt de frică. Ad literam în pămînt de frică.



Cel de-al doilea film care mi-a venit în minte în seara asta, Un pod prea îndepărtat, pentru mesajul pe care îl transmite despre război. Neputința și dedicația și sacrificiul și suferința și aleatoritatea morții și chinul, chinul, chinul, neputința, frica de moarte, consecința căderii unui vas bombardat peste tine și a căderii unor bombe peste tine, cînd ești înțepenit pe docul ăla, și... Și...



Figurile soldaților. Expresia ochilor lor. Hăituiți. Încolțiți. Epuizați. Speriați de moarte. Buimăciți de soartă. De la Un pod prea îndepărtat nu am mai văzut ochii aceia. Ochii războiului.



Știu. Nu-i frumos să compari un film cu altul. Dar eu vă spun ce am simțit. Demult n-am mai simțit atît de puternic un film. În jurul meu, vedeam cu coada ochilor colegii spectatori pe vîrful scaunului, stînd gata să sară, încordați, într-o emoție pe care doar un film mare ți-o poate da.

Erau acolo, le era frică, venea vasul peste ei, pica Ștuka peste ei, se sufocau, se sufocau, le intra apa în plămîni, geamul de plexiglas nu se spărgea, erau cu gîfa în gît, uitau să respire, erau senzațiile acelea viscerale cînd uiți de tine și trăiești în pielea celuilalt, mare film, mare bestie de regizor genial cel care poate să te fure în halul ăsta din pielea ta și să te zvîrle în pielea cea udă a soldatului care stă să moară înecat.

Trebuie neapărat să-l mai văz o dată. Prea puternic. Prea ca pe vremuri.



PS: Nu vă lăsați păcăliți. Istoria o scriu învingătorii. Orice film este și o propagandă. O propagandă frumoasă, înălțătoare, o operă de artă, dar totuși rămîne o propagandă. Dacă ar fi cîștigat nemții războiul, altfel se scria istoria, altfel se făceau filmele. Pentru că nimeni n-a făcut pînă acum niciodată un film despre furtuna de foc ce a cuprins Dresda și a ars în chinuri groaznice zeci de mii de civili.

Citeste tot...

La astia nu vin alegerile

. Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Talking Heads

Acea perioadă, sfîrșitul anilor 70, începutul anilor 80, a reprezentat o zăticnire nu numai în textura vieții de zi cu zi, din cauza robinetului închis de OPEC și a austerității rezultante, cu tot cortegiul său de bube, mucegaiuri și puroaie: sărăcie, șomaj, inflație, decadență urbană, nemulțumire, lipsă de speranță, violență socială, migrație.

A fost o zăticnire o sfîșiere și în zona culturii populare muzicale, cînd o epocă a murit, cu mare fîsîiala și bicisnicie (this is the way the world ends, not with a bang but a whimper), iar alta s-a născut din zdrențe și zgîrieturi și nervi și neputință.

Talking Heads face parte din chinurile facerii acelor vremuri. Disonanți, provocatori, zgîrietori, dar nu într-atît precum muzica punk, epitomul musical al acelor vremuri urîte.

Talking Heads au avut priceperea lui nici prea-prea, nici foarte-foarte. Au luat ceva din furia punk, au luat ceva din bucuria ritmului de la funk, au luat ceva din superficialitatea disco, au luat ceva din decadența snoabă și disruptivă arthouse și a ieșit o epoca nouă.

O brave new world, that has such people in 't. Adică new wave, pufoșilor.

Pe vremea cînd rockul progresiv murea, pe vremea cînd hippioțeala anilor 60 se ofilea urît, un soi de Petre Magdin pe amfetamină expirată,

pe vremea cînd David Bowie se redefinea cu trilogia berlineză, acel monument al redefinirii lui Bowie under pressure și al furiei și transformării acesteia în neputință și depresie,

pe vremea cînd Pink Floyd făcea The Wall, acel monument al redefinirii Pink Floydului under Waters și al furiei și transformării acesteia în nazism,

tot pe atunci Talking Heads făcea cam același lucru, doar că ușor altfel. Năștea. Renăștea. Urla. Cînta.

Vremuri. Răscoliri. Deranjuri. Și zgomote necesare. Pufoșilor.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Telega, acest Macondo alb

. Citeste tot...

Artista, banii și comuniștii

Talentul nu merge mînă în mînă cu moralitatea. Din păcate, de vreo douăzeci și cinci de ani încoace, Pleșu și cu Liiceanu fac eforturi consecvente să ne reamintească asta, cam la două-trei luni odată.

Mai recent, li s-a alăturat și Oana Pellea. O actriță care, pe de o parte, a beneficiat și beneficiază de pe urma kaghebiștilor de comuniști de pesediști. Pe de altă parte, perseverează în a afirma public cît de mult îi urăște pe comuniști.

Cu doi ani în urmă, doamna Pellea a solicitat și a primit de la Guvernul României, pe vremea aceea condus de infamul kaghebist pesedist Ponta, niște bani – deloc nu puțini, niște zeci de mii de euro – pentru a-și realiza un proiect artistic.

A făcut solicitarea, a depus actele, a primit un avans, a prestat prestația artistică – un turneu în străinătate, a depus actele justificative de decontare, a primit restul de bani. Totul frumos, legal, birocratic și la vedere, cum le șade bine kaghebiștilor care vînd țara la ruși și la chineji.

Știu asta cît se poate de precis, pentru că am fost acolo în momentul respectiv, am fost cel care a supervizat acest proiect, printre altele, din poziția mea de consilier de stat.

Toate bune și frumoase. Acum, mai recent, tot niște kaghebiști pesediști nemernici și mișei, nasoii, huooo!, guvernul PSD Grindeanu de data asta, a realizat un necesar act de reparație și de dreptate socială și a mărit salariile actorilor angajați în instituțiile de stat – dacă nu mă înșel, le-a dublat. Niște nasoi, niște nemernici, auzi tu, cum să mărești salariile la actori!

Lăsînd gluma la o parte, două decizii administrative luate de niște instituții conduse de PSD și de pe urma cărora a beneficiat direct, direct, direct, doamna Oana Pellea.

Din păcate, tot în această perioadă, doamna Pellea își jelește de manieră publică și tristă și ambetată și neconsolată marea suferință că a venit PSD-ul și gata, vezi Doamne, se face întuneric în țară, după cum spunea mai deunăzi și stimabilul nemulțumit de servici Liiceanu.

Dînsa a publicat pe Facebook o întreagă litanie de disperare, generată de venirea pesediștilor la putere. Dînsa “își manifestă dezgustul față de spectacolul oferit de PSD în aceste zile”. Dînsa “publică un mesaj amar”. Dînsa “nu se regăsește”. Dînsa se chinuie “să supraviețuiască”, pentru că, evident, nu mai are parte de “bun simț, cinste, educație, cultură”. Dînsa “se retrage în imaginar”.

E clar: tocmai au năvălit mongolii, tătarii, bestiile, primitivii, rușii, sovieticii, violează în stînga și dreapta, omoară copii nevinovați și torturează artiști. Drept pentru care dînsa găsește de cuviință să se retragă în munți.

Cuvintele astea, “bun simț”, “cinste”, văd că stau la loc de cinste în panoplia dînsei valorică. Se ghidează după ele, mai ceva ca Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Macovei, Băsescu, Cărtărescu, Mîndruță, Tapalagă și restul deontologilor la un loc.

În primul rînd, poate dînsa ar fi trebuit mai întîi să salute creșterea salariilor actorilor. Nu știu dacă primește bani de la vreun teatru de stat, deci nu știu se simte afectată nici în bine, nici în rău de creșterea salariilor actorilor. Dar și chiar dacă lucrează doar în privat, sînt sigur că o minimă solidaritate de breaslă ar fi trebuit să o facă să salute faptul că mulți colegi de-ai dînsei vor beneficia de pe urma acestei necesare creșteri de salariu.

Dar nu asta e principala problemă. Problema mai însemnată e aia cu proiectul artistic pentru care a primit fonduri guvernamentale.

Sînt sigur că dînsa a dat dovadă de bun simț atunci cînd cu o mînă lua banii de la kaghebiștii de pesediști, iar cu cealaltă era ocupată să se vaite de catastrofă. Sînt sigur că dînsa e cinstită atunci cînd spune că suferă groaznic de pe urma pesediștilor. Suferă, suferă. O, cum să nu! Suferă cel puțin de cîteva zeci de mii de euro, vă spun eu. Mi-o aduc perfect aminte cum suferea la mine în birou atunci cînd a aflat că proiectul a fost aprobat și va primi finanțare.

Sînt sigur că dînsa nu găsește în toată această tensiune etică nici o sfîșiere interioară. E convenabil să fie senină în suferința dînsei anticomuniste, în timp ce beneficiază de pe urma nemernicilor de kaghebiști.

Dînsa a pierdut un prilej foarte potrivit să tacă și să cugete. Eu așa știu că ar fi trebuit să facă. Eu așa am învățat la țară, acolo de unde vin.

Nu spune nimeni că trebuie să înalțe ode de laudă nasoilor de nemernici de pesediști kaghebiști. Nu-i suferă, e dreptul ei. Îi disprețuiește, tot dreptul ei este, trăim într-o țară liberă.

Dar ar fi trebuit să se gîndească la faptul că, dacă tot e supărată pe ei și îi disprețuiește, n-ar fi trebuit să aibă de-a face cu ei deloc.

Trebuia să-i fie scîrbă și acum doi ani, cînd a cerut și a primit bani de la nemernicii de comuniști pesediști. Trebuia și acum doi ani să fie tristă și ambetată de starea dezastruoasă a situației, de faptul că e înconjurată de niște primitivi nemernici, de niște bestii odioase, și trebuia să nu ia bani de la ei. Că sînt niște primitivi și niște bestii odioase și dînsa e o ingenuă morală și deontoloagă și o sfîntă și o martiră, iar sfinții și martirii nu pun mîna pe banii murdari ai ticăloșilor de kaghebiști.

Dînsa trebuia să fie sfîntă și martiră cu consecvență și să aștepte să ceară bani de la ăia pe care îi admiră, de la Boc, de la Băsescu, de la Johannis, de la Cioloș, de la ăia pe care îi venerează. Să fie consecventă cu valorile sale de bun simț și cinste.

Sau, dacă a luat bani de la nasoii de comuniști, să se abțină să dea cu cuvinte triste și cu dispreț și cu materii organice în stînga și dreapta, să meargă la mînăstire, să aprindă o lumînare de sufletul morților și să se spovedească. Și să tacă un pic din gură. Să sufere în tăcere. Sînt sigur că acolo la mînăstire, s-ar fi găsit vreun popă ori călugăr să o învețe că nu se poate și cu dracul în buzunar, și cu sufletul în rai.

Transmiteți-i asta, vă rog. Sînt sigur că va înțelege. În fond, e o persoană rafinată, sofisticată, o intelectuală. Încă mai are timp să cugete și să pătrundă sensul adînc al cuvintelor “bun simț” și “cinste”.



. Citeste tot...

Încet și trist, ca la madame Bovary

Într-una din cărțile pe care moda fandosită a obsedanților ani ’80 ne făcea să o citim și să rostogolim ochii din cap că ne place, deși nu înțelegeam nimic dintr-însa (da, chiar mi-a plăcut; fac pe nebunul, mă alint), Conchis îi spunea tînărului profesor de engleză pe cale să-și prindă degetele într-o încurcătură de minte și de trăiri mai mare decît putea duce: “dragul meu, generația voastră a cîștigat dreptul de a face sex, dar a pierdut ocazia să știe ce e aia dragostea”.

Peste tot e o tensiune între vechi și nou, între pufoșii recenți și anchilozații babalîci. Încet-încet, și generația noastră face parte din ea, deși structural și estetic e mai apropiată de zona post-comunistă – principala cumpănă de ape cînd vine vorba să se separe lucrurile în capul oamenilor în România.

Mă uitam în seara asta la un film, mare film, film puternic și rău și stereotip și anchilozat, așa cum se făceau filmele pe vremuri, ca la Verdun, scrise de Mihail Sadoveanu. The Bad And The Beautiful, 1952, la cîțiva ani după terminarea războiului.

Regizorul, un manierat pufos al acelor vremuri, Vincente Minnelli, regizor de trăirisme muierești, de telenovele avant la lettre. Povestea, un amestec de siropeală trăiristă a la Douglas Sirk (nu știți voi cine era; un manierist tot pentru cucoane) și de intensitate rea, otrăvită, din tradiția Film Noir – doar eram în plină perioadă de glorie a acestui curent cinematografic la Hollywood.

Filmul, în bună tradiție a acelor vremuri, are tot soiul de detalii aparent minore, care azi bag mîna în foc că ar scăpa publicului învățat cu tare repede și iute, cu mințile desenzitivizate de montajul la maxim 3 secunde moștenit de la MTV, cu tușele groase de block buster, mai tare, mai repede, mai iute, Fast and Furios unu, Fast and Furious doi, Fast and Furious trei, Fast and Furious șapte.

Detalii care însă pentru ochii acelor generații reprezentau cu siguranță sarea și piperul, miezul operei artistice, un întreg vocabular de la sine înțeles de toți spectatorii. O mișcare de ochi, o penumbră, o țigară aprinsă, un travelling, o schimbare de stare pe fața actorilor, o voce ușor tremurată.

E vorba de un registru de intensitate, de o senzualitate de imagine și de conținut și de joc actoricesc care pentru noi, generațiile astea tinere și pufoase și recente, Fast And Furious unșpe, ne sînt total străine. Mă rog, vă sînt vouă străine, căci mie, în marea mea înțelepciune kaghebistă și dinosaurofilă, de pufos care mănîncă filme vechi pe pine, mie îmi sînt cunoscute și le iubesc.

Conchis avea dreptate: cum alții, pe vremuri, căpătau libertatea de a trage cu pușca (da, pufoșilor, e o poezie), noi, cînd am căpătat libertatea de a ne fute năprasnic, tare repede și iute, Ja ja! Schneller! Schneller! Das ist Gut!, Fast And Furious șaptișpe, am pierdut priceperea senzualității delicate, a făcutului dragoste.

Să faci dragoste nu numai cu pielea și cu tot restul corpului, încet și șovăielnic și ca un cvartet de Brahms sau, și mai decadent, ca un preludiu de Bach, matematic și inevitabil și recurent. Ci să faci dragoste și din ochi la film, cînd vezi un gest, o aluzie, o penumbră. Să faci dragoste din urechi și la muzică, muzica aia clasică plictisitoare care își bazează starea pe detaliu și pe aluzie și pe semitonuri, nu pe gîj gîj gîj. Să faci dragoste din creier, citind o carte și închipuindu-ți cum este să fii madame Bovary, printre miile de cuvinte plictisitor de lente și de aluzive.

Sense and sensibility, pufoșii mei. Pride and Prejudice, dragilor. The Bad and the Beautiful, recenților. Și, evident, Fast and Furious douăzeci și cît o fi.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

[...] the courage for the changing of the guards [...]

Sînt artiști pe care îi lovești cu marea iubirea ta din prima. Și îi arzi pînă la capăt, din prima într-o secundă, într-o săptămînă, într-o haiduceală. Și, culmea, pe urmă, cînd începi să vezi soarele apunînd, îți dai seama că această rînduială de jertfă, această ardere de tot necurmată este un semn de superficialitate și de lenevie a minții. A minții tale. A minții lor. Prea scurt, prea de tot, prea dintr-una. Prea dintr-o dată. Ce mai rămîne după? Cenușă acră și diamante calpe.

Iară mai apoi sînt dintr-aceia pe care îi cauți, îi găsești, îi pierzi, îi nedumerești și-i chinui o viață întreagă. O sisifeală de nepătrundere care, iată, cum zice popa în biserică, e acea mare taină pe care n-o vei pătrunde niciodată, deși pentru asta e popa acolo, să fii pătruns de ea. Launcelot săltîndu-se mîndru în șa, tînăr și aspru și plin de îngîmfarea perfecțiunii, punînd mîna pe lance și strigînd cătră cei din preajmă, cătră cei din pagină, cătră păcătoșii din toate vremurile, din toate timpurile, noi toți aici, proștii lumii ăsteia și ăsteilalte: “Să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată”.

Iaca, bunăoară, Picasso. Îl poți căuta și înjura și topi și bezmetici și rătăci pe Picasso o viață întreagă. Să dai nas în nas cu el, cînd dai colțul la un zid de muzeu, și să ți se înmoaie picioarele. De taină. De iubire. De prea mare frumusețe tristă. De fior de zeu. Am pățit-o. Apoi să-l întîlnești cu porumbei și alte trăirisme și să-l înjuri de mamă – dă-te dracu’ de prost, de îmbuibat, de păcălici. Am trăit-o și pe-asta. Să-l alergi, să-l conjuri, să-l întrezărești. Să-l scuipi, să-l renegi, să-l arzi. Să-l descoperi o viață întreagă, apoi să-l uiți și să-l descoperi din nou și apoi să ți se ia de el și apoi să-l descoperi din nou și apoi să ți se umfle în cap și în piele pînă nu mai contează și apoi să-l descoperi din nou. Și apoi să vezi soarele apunînd și să faci ce fac toți oamenii cînd văd soarele apunînd: să mori.

La fel și cu Bob Dylan, pufoșilor. Să-l înjuri. Să-l simți ca pe un jărăgai aspru, necuvenit, pe beregată, ca și cum ai fi mîncat o tigaie întreagă de friptură arsă în prea mult ulei, cum fac babele prin Balcanii ăștia. Să-l vomiți. Să-l renegi. Să-l știi doar pe de margini, în grabă, în viteza nepăsării. Să-l știi doar cu alea două-trei căcaturi geniale, pe care le știe toată lumea, căcaturi care au schimbat lumea, vorbe de geniu, vorbe de clacă, vorbe de snobi. Apoi să-ți crească așa încă o melodie prin tine, pe care n-o știai, de ce n-o știai, de ce ești atît de prost și de snob și de tîrziu. Apoi să-l uiți, să te duci după alții. Apoi să-l mai găsești încă o dată. Apoi, într-o vară, să te lovească după douăzeci de ani prea tare, prea tîrziu, prea neașteptat, și să simți fiorii de inevitabilitate și de tristețe și de neputință și de poftă de viață și de durere, cum n-ai mai simțit de atunci, de cînd soarele de-abia răsărea. Și asta, slavă Domnului, înainte să ia Nobelul și toată lumea să sară pe el cu picioarele, cu iubirea, cu ura, cu disprețul, cu idolatria, depinde de care parte a patimii ești.

În vara asta, pufoșilor, înainte să ia Nobelul pentru pacea dintre cuvinte și dintre picioare, pufosul de mine l-a mai descoperit încă o dată pe Dylan. După ce, evident, îl mai descoperisem încă o dată pe Bowie. Tot în vara asta. În nemernicia mea, ca un plăvan cîine tîrziu și turbat, i-am mai descoperit încă o dată. Ah, Doamne, ce tîrziu și ce binecuvîntat sînt!

Mai rămîne să-l mai descopăr încă o dată pe Brel, pe această bestie necruțătoare pe care o știu pe de rost. Ce mai am de găsit la dînsul? Nu știu. Voi găsi. Săptămîna trecută tocmai găsisem ceva nou într-unul din cîntecele sale, J’arrive. Despre moarte, evident. Despre moarte tot timpul găsim ceva de descoperit. Apoi mai rămîne să-l mai descopăr încă o dată pe Bach, singurul zeu care a catadicsit să moară și să nu învie, cîtă aroganță, de regulă nici măcar zeii nu-și pot permite așa ceva. La Bach în fiecare an găsesc ceva, apoi uit, pierd, și găsesc din nou. Acolo chiar nu ai cum găsi totul, căci Bach, ca și infinitul, este mai infinit decît infinitul. Ce poți să-i faci infinitului, decît să te scufunzi într-însul și el să se scufunde în tine?

Apoi, mult mai apoi,

ce n'est qu'après, longtemps après

mai rămîne să mai descopăr încă o dată soarele care apune. Și atunci, și atunci, și atunci, dans l'odeur des fleurs qui bientôt s'éteindra, je sais que j'aurai peur une dernière fois.

Hai, pufoșilor. Învățați să iubiți toată viața. Căci viața, dacă iubire nu-i, e un căcat și jumătate.

Gentlemen, he said
I don’t need your organization, I’ve shined your shoes
I’ve moved your mountains and marked your cards
But Eden is burning, either brace yourself for elimination
Or else your hearts must have the courage for the changing of the guards

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...