Între Carbonifer și BLM

În necontenita, apriga cursă pentru bunăstare și putere, țările avansate au un avantaj istoric neîndoielnic.

Acest avantaj a fost realizat îndeosebi în două feluri.

În primul și în primul rînd, prin samavolnicie. Violență. Exploatare. Rapt. Jaf pe față. Povestea civilizației e de fapt povestea mitocanilor cu ghioaga în mînă care în decurs de trei cinci șapte generații au spart țestele dușmanilor lor, au răzbit la putere, au devenit ditamai nobilii dați cu pudră pe perucă și au generat structură socială persistentă, evident în favoarea lor și a progeniturilor lor.

În al doilea rînd, în egală măsură avantajul Occidentului a fost realizat pe bază de acces la densitate energetică, înfigînd paiul lung al nevoii și sorbind din dulceața otrăvită a Pămîntului, din diversele straturi de hidrocarburi fosile aflate în diverse stări de agregare: solid (cărbune), lichid (petrol), gaz (gaz natural, îndeosebi metan).

Mai sînt și alte aspecte de luat în considerare: tehnologie / cunoaștere / competiție / risc / guns germs and steel, vorba omului de știință. Dar să nu ne abatem de la calea marxistă a cunoașterii ideologice, pe bază de lozinci puternice, necesare.

Ecuația e simplă. Bunăstare = Dezvoltare. Dezvoltare = Complexitate. Complexitate = Cunoaștere + Violență + Hidrocarburi fosili. E o ecuație în mod voit simplistă, la fel precum Lenin pe vremuri declara ritos că URSS înseamnă puterea sovietelor plus electrificare.

Dar, atenție! Și el tot despre asta vorbea de fapt, semn că ceva ceva e acolo la mijloc, dincolo de propagandă. Suveranitatea / Hegemonia / Proiecția de putere constau în monopolul asupra violenței și în deținerea resurselor de energie. Trăiască Weber și Marx împletiți într-o explicație atotcuprinzătoare, enervant de simplistă.

Acest proces prin care Occidentul a luat fața restului lumii se întîmplă de vreo trei secole încoace, give or take.

Acuma, acest proces este pe cale să fie întors cu cracii în sus, dat înapoi, reversibilizat. Restul lumii, Lumea a Doua, Lumea a Treia, emite pretenții din ce în ce mai pertinente la bunăstare, dezvoltare, complexitate. Și, evident, la redefinirea echilibrului puterii aferentă redefinirii hărții de complexitate socială.

Acumulările Occidentului puternic și dezvoltat s-au făcut pe seama naturii. Cu samavolnicie, neținînd cont de consecințe. Cu barda. Grow first, clean up later.

Fizica e necruțătoare în această privință. Cum bagi paiul în străfundurile pămîntului să scoți carbon, să-i transformi în lucru mecanic densitatea de energie chimică înmagazinată în legăturile sale promiscue, cum faci buba. Principiul al doilea al termodinamicii scoate capul și-ți dă peste fantasma perfecțiunii, transformând o parte semnificativă a acestei conversii în căldură reziduală.

Ghinion. Nu există perfecțiune pe lumea asta. Nu există perpetuum mobile. Vrei să faci omletă? Trebuie să spargi ouă. Vrei să creezi bunăstare și să deții puterea? Trebuie să exploatezi hidrocarburile. Deci să faci mizerie în jurul tău, îndeosebi mizerie termică.

Ai tupeul să ordonezi lucrurile într-o parte, să turtești entropia în jurul tău, construind organizînd crescînd complexitatea, făcînd pe micul Dumnezeu? Țop, în partea cealaltă sărăcia de entropie scoate capul și mai vîrtos, grămezi grămezi de entropie mare generate de nevoia de a domestici entropia mică, locală.

Entropia informatică omorîtă într-o parte, îndeosebi în urbanul dezvoltat, se compensează cu asupră de măsură cu entropia termică generată în jurul centrului de putere, îndeosebi în atmosferă. H = k log (W), cum v-ar da peste nas Boltzmann și Shannon.

Problema e agravată de faptul că pîrdalnicul de carbon, foarte priceput în a înmagazina energie în mod dens în mațele sale de împletire chimică cu alte elemente, la fel de ușor generează și efect de seră. Fapt care vine să complice suplimentar problema creșterii energiei calorice reziduale în ecosistem.

În consecință, sînt din ce în ce mai multe voci care propun să ne înțărcăm de la carbon, la nivelul întregului glob. Hai să oprim dependența de carbon fără a renunța la consumul de energie. Cum putem face asta?

Hai să nu mai scormonim inutil în marele depozite de carbon din scoarța terestră (carbon sink), să aducem la suprafață și să vînturăm în mod periculos funinginea prin atmosferă.

Hai să ne punem mai eficient în calea fluviilor non-carbonice de energice pe care le primim deja în mod inevitabil de la soare și de la gravitație și care străbat zilnic planeta – vestitele surse regenerabile.

Hai să renunțăm la rezervorul de benzină care ne stăpînește viața și să trecem la baterii, să convertim totul în electricitate obținută din altceva decît din carbon.

Hai să scormonim mai mult în miezul atomului, în energia nucleară.

Hai vedem dacă nu cumva vehiculul chimic numit hidrogen e mai puțin păcătos decît anteriorul vehicul, carbonul.

Încălzirea globală e un fenomen cît se poate de real, viu și primejdios. O ținem în ritmul ăsta, generăm în timp geologic relativ scurt un nou Carbonifer, cînd crocodilii erau cît iahtul, șerpii boa cît TIR-ul, palmierii creșteau la Polul Sud și Ecuatorul dădea încet în fiert, precum ibricul pe foc.

În aceeași măsură, încălzirea globală este un instrument al naibii de convenabil de menținere a actualei situații de putere, în care cei mari și puternici fac tot posibilul să rămînă mari și puternici, pe seama celor mici și mulți și, de preferință, dezbinați. Divide et impera, mare pricepere imperială procedurală.

Cele două narative concurente ce se împletesc în jurul încălzirii globale sînt într-un conflict evident. Pe principul “să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă”, puternicii lumii se bat în ideologii care să justifice de fapt un lucru simplu: legitimarea accederii la putere.

Cei avansați, Occidentul imperialist, afirmă că ei și doar ei se pricep să rezolve această mare, gravă problemă globală. Recunosc că au greșit, că au abuzat de carbon, și că lucrurile trebuie să se schimbe. Dar nu se lasă duși de la cașcaval, nu consideră că trebuie să plătească pentru păcatele generațiilor anterioare, nu se dau jos de pe piedestalul de putere.

Din contră, folosesc acest discurs pentru a-și întări poziția de superioritate morală. Pe baza expertizei întru păcat, ceartă în mod superior și trist pe mai nou-veniții la cursa întru complexitate că strică natura încercînd să genereze bunăstare, complexitate și putere.

Chinezilor, prea mult cărbune ars. Nu faceți ca noi. Renunțați la dorința voastră de complexitate, că nu e bine. Stricați planeta, murim cu toții. Aveți o creștere mult prea nesănătoasă a amprentei ecologice, a amprentei de carbon pe care o apăsați cu talpa pe planetă. Mai încet. Mai ușor. Mai cu milă. Hai că vă arătăm noi cum să fiți sustenabili – code word pentru recomandarea de a renunța la complexitate și a trece înapoi la împletit răchită și la fluierat cu foc din fluieraș de soc.

Cei din Lumea a Doua, China, India, Pakistan, Nigeria, Indonezia, contestă acest narativ și scot în evidență hegemonia simbolică înmagazinată insidios într-însul.

Aha, îmbuibaților. Secole la rînd v-ați îmbuibat pe seama naturii și a noastră, generînd poluare, eliberînd catralioane de milioane de tone de carbon în atmosferă, dezechilibrînd în mod ireversibil și iresponsabil echilibrul naturii. Iar acuma nu faceți absolut nici un sacrificiu din îmbuibarea voastră, doar ne opriți pe noi să fim ca voi.

Vreți să se păstreze diferențialul de bunăstare, voi bogați și puternici, noi săraci și proști. Și veniți cu noua păcăleală ideologică, cu noul instrument de shaming prin care să legitimați inegalitatea inerentă sistemului capitalist.

Sună marxist. Sună suveranist. Sună însă din ce în ce mai credibil și mai pe placul celor din Lumea a Doua. China India Brazilia Nigeria Indonezia Vietnam și restul nu mai acceptă să fie trași de urechi precum școlarii neascultători. Și cer ca secolele de abuz asupra naturii să fie plătite.

Ați ajuns bogați și puternici pe seama naturii? Ați acumulat osînză și bănci și tehnologie și portavioane și multă multă bunăstare violînd Pămîntul? Acuma e cazul să mai renunțați din cele strînse. Să plătiți și voi tribut. Să dați înapoi către cei săraci, nu doar să impuneți condiționalități celor așezați mai tîrziu la masa bunăstării. Hai, fiți generoși, renunțați la poziția de hegemon. Să fie bine să nu fie rău. Să fie pace în lume. Dar nu doar pentru voi, că doar nu s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Cele două narative evident se vor izbi la fel de aprig și în anii care vin. Fiecare va ține cu dinții de dreptatea sa. Bogații vor îndesa pe gît celor săraci vina de a fi ineficienți și de a polua în prezent mult mai mult decît ei. Săracii vor bate obrazul celor bogați că e cazul să cam pună genunchiul în pămînt și să ispășească niște păcate comise de strămoșii lor.

La fel precum Black Lives Matter devine un discurs din ce în ce mai puternic în rîndul asupriților urmași ai lui Kunta Kinte, săraci furioși care dărîmă statui de Columb și de Washington și de alți cotropitori și colonialiști și deținători istorici de sclavi, la fel în curînd va veni vremea cînd se va contura un discurs critic la adresa Occidentului dezvoltat pe baza păcatului ecologic al înaintașilor. Să ajungă săracii lumii să ceară bogaților tribut de poluare istorică. Păcatele ecologice ale părinților plătite de copii, pînă la a șaptea spiță.

Aveți cele mai elegante capitale ale lumii construite pe bază de exploatare și poluare? Ați construit Londra New York Florența Viena Paris pe bază de hidrocarburi? Mai tăiați un pic din ele. Mai dați înapoi ce-ați furat. Mai dărîmați un pic, că prea v-a crescut nasul. Fiți și voi un pic mai săraci dacă vreți să jucăm în continuare jocul luptei împotriva poluării și să nu schimbăm narativul, să nu venim cumva peste voi să vă pedepsim cu amarnică pedeapsă că ați stricat lumea cu motorul vostru în patru timpi.

Lumea e într-o continuă zbatere și într-o continuă competiție ideologică. În cele din urmă, într-un fel se vor așeza lucrurile cumva.

Depinde dacă se vor așeza pașnic sau cu violență. Depinde dacă în această zbatere a cine are mai multă dreptate și mai multe portavioane nu cumva Ecuatorul să nu înceapă să dea în fiert din nu, ca ibricul pe foc, ca în Carbonifer.

Depinde dacă cei din Bangladeș și din Nigeria nu vor găsi cumva de cuvință să-și ia calabalîcul amenințat de apele în creștere și de secete și de temperaturile de peste 40 de grade de la ei de-acolo și să se mute peste noi la București, la Telega, la Viena sau la Washington.

Cumva, într-un fel, o să fie. Cum? Habar n-am.

Mai contează?...


. Citeste tot...

Hohoho and a merry viitor

Pornesc de la o observație aparent banală. De la o sărăcie de anunț publicitar care mi-a atras atenția ieri pe Internet. Celebra firmă necunoscută X, n-am auzit în viața ei de ea, se oferă în marea ei generozitate să ne aducă la nas cîte bacsuri de apă vrem noi, fix în fața ușii ni le aduce, doar să cumpărăm de la ei.

Aha. Apă. Aha. Cumpărată.

Aha.

Privatizarea distribuției de apă, dar mai ales schimbarea mentalității populației la adresa consumului de apă sînt definitorii pentru vremurile în care trăim. Aș zice chiar paradigmatice, dacă-mi permiteți asemenea cuvinte gomoase, prețioase, pedante, enervante și foarte pielenoase.

A fost odată ca niciodată…

Așa începe orice basm despre vremurile de demult, alea fie oribil de nasoale, fie oribil de perfecte. Oricum, vremuri care nu se vor mai întoarce niciodată.

A fost odată ca niciodată, cînd plopul făcea pere și răchita micșunele, cînd purecele se potcovea la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și…

A fost odată ca niciodată cînd oamenii, atunci cînd le era sete, băgau o mînă în cel mai apropiat pîrîu, o făceau căuș și beau apă din palmă. Alături de căușul omului se aflau înșirate vizual foarte cuminte, ca în orice basm care se respectă, botul calului, al oii, al vacii, al girafei și al unicornului, toate animale blînde, din dotarea gospodăriei de partid și de stat din comuna primitivă.

Pe urmă vremurile au evoluat. Oamenii, cînd le era sete, săpau cu osîrdie un puț, căruia ca să nu existe discuții lingvistice cretine i se zicea de cele mai multe ori fîntînă. Și mai apoi băgau găleata în puț. Găleata făcea bîldîbic. Găleata se umplea. Găleata se ridica. Brațele găleata scotea.

Și astfel, prin aceste mijloace mitico-narative, oamenii scoteau apă. Și beau apă. Cîtă voiau ei, fără plastic, fără marketing, fără distribuție. Apă pe persoană fizică, medievală, primitivă. Alături de cal, vacă, oaie, girafă… Ați înțeles voi povestea, nu mai irosesc cuvintele.

Pe urmă vremurile au evoluat. Oamenii, cînd le era sete, mai întîi făceau o cerere la secretarul de partid, se mutau la bloc, întru cu totul altă orînduire socială, mult mai foarte perfectă și mai foarte evoluată, de preferință la trei camere, confort doi sporit, aprindeau lumina în baie sau în bucătărie,

oamenii aveau deja și curent electric în acest basm modern,

dădeau drumul la robinetul cu apă rece, făceau palma căuș sau luau din dulap un pahar de-ăla de cristal fake de Boemia, cu tăieturi de-alea grosiere de făceau gospodinele apoplexie estetică de cît de mult le plăceau astfel de pahare,

dădeau drumul la robinet, umpleau paharul, beau apă. Gata. Simplu. Alt basm. Alte mijloace de producție. Alte rutine narative. Deznodămîntul, însă, același.

Pe urmă, după ce beau apă, îndeplinind astfel necesarul efort paradigmatic, oamenii de pe vremea aia încercau și robinetul cu apă caldă, din inerție. Cu speranță. Poate, poate... Îl încercau degeaba, evident. Căci care apă caldă, și atunci, ca și acum, era la fel de rece ca și apa rece, doar că avea o bulină roșie pe robinet să știi ce e: apă caldă de fapt rece.

Oamenii foarte perfecți de pe vremea aceea încercau cu degetul apa călîie de la robinetul roșu din stînga, poate, poate, strîmbau din ochi a lehamite, clăteau paharul de sticlă fake de Boemia, puneau paharul la scurs, închideau robinetul. Oamenii foarte perfecți de pe vremuri își continuau programul de inevitabilitate istorică prin a-l înjura pe Nicușor, alt Nicușor decît ăsta de acum, doar că-l chema la fel.

Pe urmă închideau becul, că și pe vremea aceea exista o vînjoasă conștiință ecologică avant la lettre, nici o masă fără pește oceanic, nu lăsați nici un bec aprins că plînge copacii din Amazon și chiar și to’arășa Elena,

nu, nu Elena asta bună de acum, consoarta simbolică a diktatorului băsist, nici Elena de pe vremuri, aia cu Troia și cu mărul lui Paris, ci o Elenă de care voi, dragii mei tefelei, habar n-aveți în fantasmele voastre deontologico-indignato-contestatorii. O Elenă despre care basmurile incorect politice spun că știa pînă și chimie. Ehe, ce vremuri. Plop răchită micșunele, purece, potcoave, benzen și ciclul Carnot.

Și au venit și vremurile astea, ale noastre. Iar au evoluat vremurile, alături de noi. La vremuri noi, oameni noi. Tot noi. Iar au devenit vremurile și mai foarte perfecte. Acuma, noi, oamenii perfecți din această societate mai mult decît perfectă, în loc să bem apă pe persoană fizică, sau administrativă, bem apă pe persoană comercială.

Cum facem asta? Simplu. Dăm bani să bem apă. Eventual facem comandă pe Internet și firma X are onoarea să ne aducă la nas, în pragul ușii, cîte bacsuri de apă vrem noi. Și ne bucurăm de parcă ni s-ar face nu știu ce imensă favoare.

Strîmbăm din nas ca niște deontologi perfecți ce sîntem la apa de la robinetul comunist de stat,

deschidem frumos un bax de apă pură, perfectă, învelită în perfecțiunea de plastic a ambalajelor frumos colorate, care vor decora mai apoi cîmpiile patriei și apele și lacurile de acumulare,

acceptăm năvala de mesaje de marketing care să ne convingă că doar de la firma X și de la brandul Y bem cea mai foarte perfectă apă din lume, care ne face mai frumoși, mai tineri, mai impertinenți, mai bogați, mai celebri, mai de succes, cu țîțele mai mari, cu organele reproductive mai lungi, cu creierele mai netede,

ducem direct sticla la gură, dacă încă mai avem rămășițe de primitivism medieval prin noi, sau turnăm cu eleganță într-un pahar din sticlă fake de cristal contrafăcut de Boemia, dacă sîntem evoluați deontologic,

uneori gusturile nu se schimbă, indiferent de erele istorice, geologice, de orînduiri sau de cine fură voturile, gospodinele au un adevărat punct fix estetic: le plac tăieturile grosiere ale sticlei fake de cristal contrafăcut de Boemia,

niciodată nu le-am înțeles, dar eu nu fac parte din universul analizei, eu sînt primitiv și grosolan și neandertalian, prefer să beau direct de la robinet, dacă se poate direct din pîrîu.

și după această întreagă polilogie narativo-marqueziană, ay caramba, parcă am fi în Macondo,

bem apă.

Ah, ce gest deontologic. Ah, ce gest ideologic. Ah, ce afirmație puternică privind valorile noastre. Ah, ce paradigmă într-un gest, într-un biet pahar de apă.

Asta e viața, dragii mei. Din ce în ce mai desprinsă de natură. Apa? A commodity, pe care să ne-o vîndă Coca Cola și Unilever și Pfizer și Soros prin mijloace specifice de propagandă. Beți cea mai foarte perfectă apă pe care v-o oferim doar noi, numai noi, și veți fi cetățenii cei mai perfecți ai utopiei pufos-tefeliste în care nu mai există nici pîraie, nici medievali, nici girafe, nici unicorni, nici vaci, nici boi, nici cai, nici oi,

decît doar Internet și doar decît social media și multă, multă, multă, foarte multă harneală necesară.

Vă place viitorul? Tocmai îl trăiți.

Pe măsură ce ne-am dedat la bine, la bunăstare facilă, am fugit cu toții în hoarde către oraș, către marea fantasmă a binelui și a asfaltului și a căcăstorii în casă. Să fie bine, să nu fie rău. Să avem privilegiul să tragem apa după noi în condiții cît se poate de perfecte.

Și am primit ceva bunăstare. Multă bunăstare. Și am cedat ceva libertate. Multă libertate.

Apa din pîrîu a devenit apa din puț a devenit apa de la robinet a devenit apa privatizată a lu’ Coca Cola și a lu’ Soros. Cireșele nu se mai culeg din pom, nici fragii din cositură, ci direct de la supermarket, aduse cu mare pricepere de eficiență de marketing tocmai din Chile, să moară Sfînta Greta Trotineta de icter negru la cîtă motorină s-a consumat să mîncăm cireș perfecte de peste jumătate de glob.

Alt basm. Altă patimă. Altă zăticneală. The time is out of joint – o cursed spite. Mă simt din ce în ce mai inadecvat, deși, în mod paradoxal, am fost unul din primii din această societate care să afle cum vom trăi, noi și copiii noștri.

Plăcîndu-mi literatura science fiction, încă din anii 80, de pe vremea cînd nu era voie să se citească 1984, carte interzisă,

încă de pe atunci am citit Neuromancer, și Brave New World, și pe urmă Do Androids Dream Of Electric Sheep, și pe urmă Dune, și pe urmă am văzut Blade Runner și Mad Max și Matrix, și pe urmă chiar și Wall-E.

Și astfel am aflat cu mult înaintea voastră cum va arăta viitorul care încet încet devine prezent. The sky above the port was the color of television, tuned to a dead channel.

Știți că începem încet încet să trăim precum în Wall-E? O să vă placă. O să fie bine. O să fim din ce în ce mai obezi, și mai rupți de natură, și mai blambeci, și mai năpădiți de consumerism și de marketing, și mai fericiți de blambecitatea noastră imbecilă.

O să umblăm pe niște platforme de-alea în formă de coșciug care să ne poarte hoiturile încă în viață, și o să consumăm necesare băuturi nesănătoase, pline de zahăr pînă la refuz și pline de promisiuni de marketing pînă dincolo de refuz. Și o să trăim cu mufa înfiptă după ceafă, într-o social media din ce în ce mai delirantă și mai acaparatoare, care va înlocui realitatea.

Și o să ne placă. Deja ne place. Vom fi cetățeni perfecți ai unei lumi noi, perfecte. O brave new world, that has such people in it.

Știți că în zilele noastre copiii au mari dificultăți de a mînca fructele direct din pom? Se vede pe chipul lor reținerea și scîrba. Strîmbă din nas, necesare grimase ideologice, și scuipă și bombăne și vociferează și cheamă SMURD-ul. Cum să le mănînc așa, direct, fără să le spăl, fără să le învelesc într-un necesar ambalaj de plastic, fără să le cojesc coaja asta absolut scîrboasă?

Cireșele din pom nu mai sînt bune. Trebuie tratate spălate pregătite preparate. Pînă și fragii și pînă și zmeura sînt spălate în ziua de azi. Se duce naibii toată savoarea, li se irosesc toate zemurile cînd le speli. Dar procedezi ca la manual. În mod perfect.

Avem niște copii perfecți, numa’ bine pregătiți pentru lumea perfectă de azi. Dacă le dai să bea apă direct din pîrîu, distinșii noștri copii borăsc instant .Și pe urmă probabil înfig mîna direct în smart phone și sună la 112, la Protecția Copilului, că i-ai supus la tratamente inumane ori degradante. Ah, ce sfîntă indignare. Ah, ce necesară scîrbă. The horror. The horror.

Îmi place viitorul. Îmi place Greta. Îmi place cum decurg lucrurile. Mă duc să deschid o sticlă de apă de-aia perfectă, să-mi potolesc setea de sete și mai ales setea de perfecțiune. Și după aia să deschid și altă sticlă, deja deschisă de ceva vreme în cinstea acestor vremuri perfecte. Alt fel de apă, să spele creierul, să ardă gîndurile. O apică. Torn. Beau. Uit. Repeat.

O să fie bine. Pe bune că o să fie bine. Ho ho ho and a Merry de-ăla cum îi zice la sărbătoarea aia primitivă căruia nu avem voie să-i rostim numele? Na, c-am și uitat. E vorba de un moș obez îmbrăcat în niște haine comuniste roșii care vîntură într-o mînă o sticlă de Coca Cola și cu mîna cealaltă chinuie niște bieți reni, animale amenințate cu dispariția din cauza obiceiurilor noastre primitive și medievale și reprobabile.

Pe bune că nu mai știu cum îl cheamă pe moșul ăla delirant, care sperie copiii cu obiceiurile lui nesănătoase. E de bine, nu vă speriați. Propaganda UE și-a făcut efectul, m-a spălat cum trebuie pe creier. Am devenit un om nou, modern, perfect.

Oricum, nu mai contează. Hohoho and a merry viitor.

Am zis.


. Citeste tot...

Homo homini ursus

Dan Șelaru, într-un articol superb, dar din păcate foarte trist, Programul “Primul urs” (neapărat de citit) ne arată un lucru foarte simplu. În cele mai izolate locuri de pe lume, locuri pustii, fără oameni, unde sînt rezervații naturale dedicate în mod special ursului, în Alaska și în British Columbia, există maxim 30 de urși la mia de kilometri pătrați. 29 în Alaska, 22 în British Columbia. În munții din România, tocmai s-a încheiat un prestigios studiu care, pe bază de analiză genetică, au găsit că sînt în jur de 170 – 180 de urși pe mia de kilometri pătrați.

Repet. 170 – 180.

Repet: 170 – 180. De șase ori mai mulți decît în Alaska sau în British Columbia.

Dan a făcut un calcul simplu. Oriunde te-ai afla în pădurile patriei noastre, Republica Tîmpită La Cap România, ești la o distanță de max. 1,33 km de un urs. Calcule simple, elementare, de-alea cu pi er pătrat, de ați făcut mișto de civila de Veorica.

Voi vă dați seama cît de cretini sîntem? Cît de tîmpiți la cap? Cît de bestii sîntem, de am ajuns să iubim mai mult urșii și cîinii vagabonzi decît oamenii? Pe pensionari îi călcăm în picioare, îi disprețuim. Și în același timp permitem ca în pădurile României să fie densitate de șase ori mai mare, repet: DE ȘASE ORI MAI MARE, decît în cele mai izolate locuri de pe lumea asta unde sînt urși: Alaska, British Columbia.

Ne merităm soarta. Ne merităm soarta pînă la cotor. Vorba lui Dan: “Pentru că suntem idioți, și nu privim realitatea în față, avem prea mulți urși pentru țărișoara asta, mult prea mulți, au ajuns să ne vâneze ei în loc să-i vânăm noi”.

Lăsați. E bine. O să fie și mai bine. Asta au vrut românii? Asta au. Și o să aibă și de aici încolo cu vîrf și îndesat. Beți încet, căci conține milă față de animale, dar nu și față de oameni.

Și nu uitați. Românii merită tot ce e mai bun.

A. Era să uit. Și nu uitați: mai tîmpiți la cap decît noi nu se prea există popor pe lumea asta plină de tîmpiți.

Ghinion.



. Citeste tot...

Sfînta Greta Trotineta și PeNeNeReta

Ideologia dietei virtuoase și neocolonialismul mascat prin reziliență

Țările europene dezvoltate sînt țări post-imperialiste care au supt secole la rînd de la toți amărîții pămîntului. Anglia, Franța, Germania, Olanda, Austria, Spania, chiar și Italia, au asuprit cu metodă pe cei care n-aveau tunuri, tancuri, capital. Au luat de la săraci să dea la bogați. Să se îmbuibe ei.

Și, Doamne!, ce s-au mai îmbuibat secole la rînd.

Ori de cîte ori mergi prin capitalele alea mari, celebre, devenite adevărate locuri de pelerinaj turististic, nu poți să nu se strîngă inima în tine. Uite, în Paris palatul ăsta e din banii din colonia aia. Iar statuia asta din Londra e din exploatarea poporului celălalt.

Dacă te plimbi prin Viena sau prin Budapesta (sau, mai la est, prin Istanbul sau prin Moscova), poți chiar să și pui degetul pe rana noastră, proprie și personală. Uite, asta e din aurul din Apuseni. Asta e luată de la gura copiilor români din Sibiu, să mănînce gura nepoților nemți din Berlin. Uite, palatul ăsta e din sarea și petrolul de la Telega, iar stația asta imperială de metrou din grînele din Bărăgan și din pădurile din Carpații noștri.

Ce să-i faci? Asta e. Istoria nu are milă față de cei proști, de cei slabi, de cei care nu știu să-și vază interesul. Se numește colonialism și funcționează din primii zori ai istoriei, de la Sumer încoace. Unii exploatează, alții sînt exploatați.

Iar nouă se pare că ne place jocul ăsta tîmpit, că ne-a intrat în sînge. Aprobăm cu entuziasm necontenita extracție de resurse de aici, din România, De secole acceptăm asta. Să vină alții, să ne ia aurul, sarea, petrolul, copiii, banii.

Să ia tot, să ducă la ei acolo, să facă metropola frumoasă și bogată. Ce să facem noi cu ele? N-avem nevoie de ispita asta. Luați-le, mă, voi pe toate, să vă bucurați voi de ele cu copiii și nepoții voștri turci, habsburgi, ruși.

Mai nou, să vină francezii, să ne ia banii prin bănci, să ne pună primar și să ne taxeze pe apă cît nu face. Să vină austriecii, să ne ia banii prin bănci, Petromul moca și pădurile cu garniturile de tren. Să vină nemții, să ne pună președinte și să instituționalizeze slugărnicia.

De sute de ani, metropola se tot îmbuibă pe spinarea slugilor. Și, ce să vezi? De ceva timp, metropola dezvoltată și imperială a descoperit că îmbuibarea cronică produce obezitate. Că dezvoltarea produce consecințe neplăcute. Buba la mediu. Suferă liliecii, somonii, broscuțele și pîrșii de alun. Suferă aerul, apa, rîul, ramul, mediul înconjurător.

După ce occidentalii secole la rînd au penetrat cu entuziasm tot ce puteau prinde spre penetrare, acuma dintr-o dată a dat grija peste ei. Vai, maică, trebuie să intrăm la dietă. Sîntem obezi. Suferim. Respirăm greu. Avem colesterol social. Vai, ce nasoale sînt autostrăzile: produc poluare. Vai, ce nasol e să te plimbi cu Mercedesul: produce aroganță. Să vină Greta să ne facă clismă, să scoatem toxinele din noi. Să ne învețe să ne ne pocăim și să ne deplasăm doar pe trotinetă.

Dintr-o dată, țările dezvoltate au devenit mai virtuoase decît Papa. La fel cum sînt acele persoane care, după o viață de dezmăț culinar și senzorial, după o anumită vîrstă încep să se simtă rău, să descopere că au diabet, colesterol și alte bube-n cap. Și atunci, dintr-o dată, devin virtuoase.

Nu mai fumează decît țigări de-alea sănătoase, ecologice, la baterie. Nu mai beau decît apă cu lămîie. Nu mai circulă decît cu trotineta, ei care decenii la rînd n-au avut altceva în cap decît autostrăzi și mașini luxoase. Nu mai mănîncă decît carne de struț. Și nu mai fu... nu mai penetrează decît pe alții la cap, că alt fel de penetrare nu mai au cu ce.

Ca babele alea virtuoase, foste actrițe corporal-senzoriale, devenite dintr-o dată cucernice maici și sfinte. Ajunse la menopauza dezvoltării post-materialiste, la menopauza poftei de înavuțire, țările occidentale dezvoltate renunță virtuos la toate cele pămîntești și o descoperă pe Sfînta Greta cea Acră și Năpraznică.

Și nu numai că intră la penitență, dar îi obligă și pe ceilalți să facă același lucru, indiferent în ce stadiu al existenței lor ar fi ei. Îi freacă la cap pe ceilalți să nu bea, să nu mănînce, să nu fu..., să nu fornice, să nu mai facă nimic, decît mătănii pentru păcatele încă necomise.

Țările europene dezvoltate reprezintă miezul puterii Uniunii Europene. Avînd puterea în mînă, ele fac ce au făcut dintotdeauna. Îi exploatează pe alții. Continuă politica neocolonială de extragere a resurselor din țările de la periferie. Doar că nu o mai fac cu tunul sau cu tancul. Nuu. Acum avem alte mijloace, mai viclene, mai insidioase.

Din pix. Din hîrtii. Din documentele programatice. Din PNRR. Să dea reziliența în noi. Cuvinte pompoase care ascund de fapt un control ideologic necruțător. Putem păstra decalajul de dezvoltare pur și simplu forțînd băștinașii slugi prin lege, prin propagandă, prin sfîntă indignare de tip Greta Trotineta. Nici nu mai e nevoie să tragi cu tunul. Tragi cu Facebookul și cu fondurile europene.

România e în continuare o țară săracă. Nu atît de săracă precum acum 20 de ani sau acum 10 ani. Dar în continuare săracă. Mai ales în comparație cu restul Uniunii Europene. România are nevoie în continuare să se dezvolte, să dea un pic de cheagul abundenței și al înstăririi. Nu vrem nimic altceva decît ce au și îmbuibații. Ce ne-au promis cînd am acceptat să intrăm în Uniunea Europeană. Dezvoltare. Bunăstare. Să fie bine să nu fie rău.

În limbajul de lemn al parlance-ului administrativ bruxellez, vorbim de convergență. Adică să-i prindem din urmă pe cei bogați și puternici. Și de coeziune. Adică de responsabilitatea celor bogați și puternici care, pentru faptul că ăia mici au renunțat la o parte însemnată de suveranitate statală spre behemotul european, și-au asumat prin tratatele europene să-i ajute pe ăia mici și slabi să crească, să-i prindă din urmă, să realizeze procesul de convergență.

Ete fleoșc. Ce-i prostia asta? Nici o convergență. Nici o coeziune. Post și rugăciune. Acuma noi ăștia dezvoltați sîntem obezi și trebuie să intrăm la dietă, să ascultăm de Sfînta Greta Trotineta. Deci ghinion, sărăntocilor. Renunțați la visele voastre de convergență, de dezvoltare. V-ați așezat la masa îmbuibaților prea tîrziu, cînd deja strîngem tacîmurile și nici firimituri nu mai aveți voie să ciuguliți.

Gata cu prostiile astea de dezvoltare. Acuma trebuie să protejăm pîrșul de alun. Uitați de irigații. Nu contează că noi ăștia, îmbuibații, de fapt așa ne-am dezvoltat, prin irigații. N-aveți nevoie de irigații, că sînt extensive, se evaporă prea multă apă și strică armonia naturii. Lasă, că am stricat-o noi destul. De ce s-o mai stricați și voi? Stați așa acolo, ca în secolul XIX, că așa avem nevoie de voi. Săraci și fără irigații.

Uitați de autostrăzi. Nu contează că noi avem cea mai densă rețea de autostrăzi de pe fața pămîntului, cu care ne mîndrim și din care n-am dărîma nici un centimetru. Ce să faceți voi cu autostrăzile? N-auzi că intrăm la dietă? N-auzi că Sfînta Greta Trotineta ne pune la mătănii și la canoane?

Gata cu îmbuibarea. Produce suferință. Ia uitați-vă la noi ce suferim, după ce ne-am îmbuibat pe spinarea voastră sute de ani. Acuma capu’ la fund, urmează program de reziliență. Adică de austeritate. Toată lumea la dietă. Noi, din bogăția noastră. Voi, din sărăcia voastră.

Adică neocolonialism mascat prin cuvinte frumoase, virtuoase, pline de înțelepciune tristă, post-materialistă, menopauzatică. Sfînta Greta Trotineta și PeNeNeReta.

Vă place ce ieftin continuă procesul de colonialism? Extracție de resurse cu maximă eficiență. Fără tunuri. Fără tancuri. Doar din vorbe. Ăi bogați să rămînă bogați. Iar ăi săraci să rămînă și ei la fel, tot săraci, să nu sufere pîrșul de alun.

Doamne, ce ieftine sînt vorbele. Și ce puternice. Ce ușor controlezi oamenii doar din vorbe.

Vă place cum ne place să fim făcuți din vorbe? Vă place ce ușor punem botul la păcălelile stăpînilor? Vă place cum n-avem nici coloană vertebrală, nici interes național?

Lasă, că n-avem nevoie de coloană vertebrală. Nici de interes național. Ce să facem noi cu ele? E de ajuns că au alții, nu ne mai trebuie și nouă. Noi avem nevoie de trotinetă, mă sărăntocilor mă.

Ghinion.

. Citeste tot...

Hai să plătim păcatele bunicilor lui Franț

Trebuie oare copiii să plătească păcatele părinților? Așa se pare, dacă ținem cont de evenimentele recente.

Mișcarea Black Live Matters afirmă că îmbuibații de occidentali din ziua de azi trebuie să plătească păcatele făcute de strămoșii lor, pînă la a șaptea spiță. Să sufere, mama lor de recenți, pentru felul în care strămoșii negrilor de azi au fost asupriți în sclavie. Le-a venit rîndul să sufere și albilor. Să aplece genunchiul. Apoi să aplece grumazul.

De partea cealaltă a Atlanticului, altfel de păcate se pregătesc să fie plătite de generația de azi. Bunicii îmbuibaților de occidentali au construit autostrăzi și au poluat și au violat cu mare ștremeleag Natura, penetrînd-o cu beton și cu combustibili fosili și cu tot ce putea fi Natura penetrată. Generații de bunici din ce în ce mai aprigi și mai poluanți și, pe cale de consecință, mai îmbuibați au construit diguri, poduri, autostrăzi, au turnat betoane, au asuprit mistreții și urșii și lupii și urșii polari.

Acuma a venit vremea ca nepoții lor să plătească. Nicht distracție. Gata. Aloo, nepoți: capu’ la cutie. A venit vremea plății ecologice. Nu mai facem autostrăzi. Auziți, băi esticilor săraci? Gata, nu mai faceți autostrăzi, căci bunicii noștri au violat natura și au ars prea mult carbon. Nu vă mai industrializați, băi esticilor. Că am făcut-o noi acum trei-patru generații și uite ce nasol este: sîntem bogați și îmbuibați și triști și nu ne mai place nimic, ne tefelizăm și ne pufarinizăm și ne pufoșizăm și așteptăm să vină istoria peste noi, să ne cucerească din nou barbarii care deja bat la porțile Bizanțului din ziua de azi.

Gata, mă săracilor! Nu mai mîncați carne! Nu mai visați la mașini mari! Nicht consum și nicht autostrăzi și nyet coșul de supermarket plin cu tot soiul de chestii pline de colesterol. Gata, săracilor. Verboten. Bunicii noștri și părinții noștri au păcătuit, s-au prea îndestulat. Acuma e vremea ca aceste păcate să fie plătite.

Și pentru că noi, occidentalii îmbuibați, nu avem chef să ne distrugem autostrăzile și să ne dăm jos din Mercedesurile noastre hiperluxoase și hiperpoluante, vă năimim pe voi, noile slugi ale Imperiului, să suferiți în locul nostru.

Să plătiți voi, măi sărăntocilor, păcatele părinților noștri. Să suferiți voi fără autostrăzi pentru că bunicii noștri au construit prea multe la vremea lor. Să vă sfîșie pe voi urșii în curte, că nu mai e voie să fie împușcați. Ursul e ecologic, e necesar la casa omului. Mai ales la casa sărăntocului estic. Că noi oricum nu mai avem urși la Frankfurt și nici la Koln. Urșii trebuie protejați. Acolo la voi la Telega și la Mizil.

Gata. Ne facem ecologiști și morali. Adică stai așa, că poate ați înțeles greșit. Adică noi, îmbuibații modernității, suferim ușor, lejer, de vară. Că stăm cocoțați pe tot ce au construit bunicii noștri, mama lor de penali și de păcătoși, ai văzut cum au omorît ei toți urșii? Iar voi, sărăntocilor, hai suferiți di granda în locul nostru. Fiți mă voi ecologiști și băgați trotinete, nu autostrăzi, și rămîneți săraci, sărăciilor, sărăntocilor, slugilor necesare. Căci sărăcia e curată, ecologică. Fără betoane. Fără autostrăzi. Doar trotinete și urși.

Vă place cum se plătesc păcatele părinților? Părinții lui Franț și ai lui Pierre și ai lui John au păcătuit. Acuma urmașii păcătoșilor îl obligă pe Ion de la Mizil și pe Veta de la Urziceni să plătească păcatele.

Mi se pare normal. De să le plătească ei? De-aia există slugi pe lumea asta. Să sufere în locul stăpînilor. De-aia există Imperiu. Să fie ecologie la Mizil și la Urziceni.

Ghinion.



. Citeste tot...

The world in a coffee shell

Capsulele alea de cafea de la Nestle reușesc performanța – de fapt, contraperformanța – de a simboliza concis, esențial și expresiv tot ce este mai rău cu lumea în ziua de azi. Toate excesele consumerismului, felul în care modernitatea în care atîția dintre noi și-au pus speranța a luat-o razna.

Disprețul față de mediul înconjurător
În primul și în primul rînd, este un produs absolut iresponsabil. Sub ambalajul noutății și excelenței și stilului și prestigiului avem de-a face cu una din cele mai prăpăditoare chestii inventate vreodată. Ca să faci o cafea, risipești cantități absolut strigătoare la cer de aluminiu și de alte substanțe realizate prin tehnologii înalt intensiv energetice.

Avem de-a face cu un produs groaznic de destructiv, chintesența iresponsabilității acestei generații la adresa mediului înconjurător. Pentru o amărîtă de cafea trebuie să ardem ad literam sute de kilowați necesari pentru producerea aluminiului și a foliei și a celorlalte materiale și pentru ambalarea cafelei în minuscula doză respectivă. Un întreg lanț tehnologic elaborat cumplit de ineficient și mai ales de detrimental pentru mediu.

E pur și simplu strigător la cer. Și totuși, oamenii acceptă această risipă iresponsabilă. De ce? Vom vedea mai jos.

Dependența de tehnologie
Cum ar zice țața Veta: ne-am dat dracu’, ne-am ajuns. Nu se mai poate, bre, să mai fii lotek pe lumea asta (low tech, pentru cei care nu știu parlance-ul cyberpunk). Trebuie să-ți trăiești viața doar și decît cu chestii complexe, pe care să le bagi în priză și care musai și neapărat să fie inventate de oamenii de știință britanici.

Nu mai e îndeajuns să bagi lingurița de cafea într-o pungă și să scoți de acolo cît ai nevoie, o linguriță, două, șase, să-ți faci la ibric sau la espresso. Neah. Nyet. Verboten. Trebuie neapărat să folosești tehnologii de care probabil doar astronauții au nevoie în zero g. De parcă am fi cu toții Homer Simpson în nava spațială și ne-ar preocupa stringenta problemă să nu o ia la fugă cumva prin navă firișoarele de cafea măcinată, să intre în agregatele electrice, să facă scurtcircuit. Delir. Pur și simplu delir.

Cafeaua la capsule reprezintă un simbol foarte puternic al felului în care omenirea devine din ce în ce mai dependentă de tehnologie, de nu mai e în stare nici măcar să-și mai tragă chiloții pe ea fără vreo mașinărie prin preajmă s-o ajute.

Prinderea clientului în capcana copyright-ului
În al doilea rînd, este vorba despre nesimțirea de a te face captiv prin intermediul unei tehnologii construite în mod voit pentru asta.

Odată ce-ai cumpărat agregatul otrăvit, ești halit. Trebuie să iei de la ei. Și doar de la ei. Ca să poți să-ți faci o amărîtă de cafea, nu poți să te mai duci să-ți cumperi un pachet de cafea pur și simplu și să-l folosești tu cum vrei tu. Neah. Nyet. Verboten. Neapărat și musai trebuie să iei capsule de-alea, făcute de ei. Doar de ei. Nici măcar alt fel de capsule, că nu se potrivesc la diametru și oricum sînt protejate de sfîntul copyright, tu ca și competitor n-ai voie să le faci la fel, că te mănîncă pușcăria.

De parcă atunci cînd a inventat cineva ibricul, Dumnezeu și Allah și Buddha să-i mîntuiască sufletul prin ceruri pentru această mare invenție necesară, ar fi dat imediat directivă europeană și globală și cu c în cerculeț: nimeni nu mai are voie să facă ibrice decît mine, că am copyright pe formă și pe modalitatea de întrebuințare. Din nou: delir, delir curat.

Adică imperialism și monopol în formă clasică, de manual.

Otrava marketingului păcălicios
Toate aceste probleme sînt frumos mascate printr-o poveste vicleană, dulceagă, realizată cu cele mai elaborate valori de producție cinematografice.

Este folosit cel mai foarte Don Juan din ziua de azi, unul din cei mai celebri actori, George Clooney, pentru a-ți țese o fantasmă atractivă, răpitoare. Astfel încît tu, mascul pufos, să te identifici cu el și să fii convins în capul tău în mintea ta de consumator naiv și prost și tălîmb că doar dacă bei cafea de la Nespresso vei deveni dintr-o dată un cuceritor de nerezistat. Vei fi celebru și frumos și elegant și cuceritor, iar femeile îți vor cădea la picioare cum îți cade iarba cînd dai cu coasa pe poiană.

Atenție! Doar dacă. Doar decît. Dacă nu bei Nespresso, vei rămîne ceea ce ești de fapt: un biet papagal care bea cafea de-aia medievală, la espresso sau, Doamne ferește! la ibric.

Medievalule! O să rămîi precum papagalii ăia de parteneri din reclamă, diformul de Danny DeVito ori grăsanul de Jack Black, actori sidekick și de tip comic relief care au fost acolo inserați cu mare schepsis psihanalitic, să ne transmită un necesar mesaj subliminal de avertizare, de risc de excluziune.

Ai văzut ce se întîmplă dacă nu bei Nespresso? În loc să devii și tu ditamai perfectul de George Clooney, așa cum lasă că știm noi că îți dorești, o să rămîi mic și boamben și urît și lipsit de succes, ca amărîții ăia doi care nu au făcut necesarul pas de a consuma doar și decît Nespresso.

Și dacă ești femeie, mesajul prezintă același viclean mecanism subliminal. Succesul e garantat doar și decît de consumul produsului nostru. Când vei bea o guriță de Nespresso, musai neapărat în secunda următoare va apărea respectivul Făt Frumos de George Clooney, la care lasă că știm noi cu toții că visezi noaptea cu oftături, și-ți ravisează ditamai fantasma ravisatoare.

Stimată doamnă consumatoare, vă asigurăm: o să fie o romanță și o babardeală ca în povești. Nici nu știți ce-o să dea peste dumneavoastră. Vă spunem noi: însuși George Clooney o să dea peste dumneavoastră. Vă garantăm că o să dea. Vai, cum o să dea! Vai, ce excelent și ce foarte perfect o să fie!

De altfel, specialiștii de la departamentul nostru de previziuni de consum estimează că, în plus față de cea mai foarte perfectă babardeală de care veți avea dumneavoastră vreodată parte în viață, vă garantăm asta, e ca și cum s-ar fi întîmplat deja, aveți de asemenea și o probabilitate de 83% ca, în cazul în care consumați cel puțin 2 kilograme de capsule Nespresso pe zi, să faceți prin inseminare fantasmatică un copil deosebit de cel mai foarte perfect cu distinsul domn Clooney. Doar și decît pentru că ați folosit prestigioasele noastre produse.

Din nou, avem de-a face cu un exemplu dureros de expresiv care vorbește despre chintesența societății zilelor noastre. Felul în care marketingul este folosit pentru a ne spăla mințile și pentru a face cele mai zăpăcitoare chestii pe care altminteri nici nu am catadicsi să le acordăm vreo fărîmă de atenție.

Și asta se întîmplă nu doar în industria bunurilor de larg consum. Nuuu. Aceeași otravă dulce, insidioasă, vicleană și nemernică este folosită și în comunicarea politică, și în divertisment, și în modificarea valorilor sociale. Păcăleala folosită în scopuri distructive.

Înlocuirea specificului local cu genericul globalist
În cartea sa, “Globalizarea nimicului” (2004), sociologul George Ritzer, cel care de altminteri a introdus și foarte expresivul concept de mcdonaldizare a societății, ne vorbește despre globalizarea unor practici care, prin tăvălugul lor nediferențiator deosebit de eficient, duc la o ștergere a specificului local și la o transformare a lumii într-un deșert al lipsei de semnificație.

Exact asta se întîmplă când un astfel de produs îți invadează practicile cotidiene. Cele ale locului sunt năpădite și șterse de pe fața pămîntului. Practicile locale sînt stigmatizate, definite în discursul hegemonic drept învechite și desuete și primitive. Iar populațiile sînt îndemnate insidios să renunțe la ele pentru a avea parte de succes social.

Faceți ca noi, să fiți și voi cineva. Nu mai beți cafea la ibric, că veți rămîne proști și medievali. Îmbrățișați tehnologia epocii atomice și deveniți... Și deveniți consumatorii noștri captivi.

Băutul cafelei la ibric devine astfel un marker al eșecului și al înapoierii.

De altminteri, pe parcursul ultimelor decenii am avut de-a face cu o succesiune de modificări tehnologice care prezintă certe referiri simbolice la nivelul de status social al utilizatorilor.

Mai întîi cafeaua instant, Ness-ul, cum a intrat în limbajul nostru de zi cu zi, deși era de fapt vorba despre o marcă, la fel precum Xerox sau Adidas. Mesajul la vremea respectivă era clar: nessul e mai bun decît cafeaua la ibric. Beți Ness (v-ați prins? Ness, tot de la Nestle; o continuitate remarcabilă). Dacă nu aveți Ness, înseamnă că nu sînteți racordați la rețelele de succes social care asigură produse premium într-o perioadă de penurie. Rămîneți la nechezolul vostru, sărăntocilor.

Mai apoi espresso, care a fost și el – și rămîne în continuare – o propunere de adoptare tehnologică însoțită implicit de un discurs hegemonic al superității față de practicile anterioare. Încet, s-a împămîntenit ideea că espresso e mult mai bun decît cafeaua la ibric. E un semn de distincție (Bourdieu), de ascensiune pe scala statusului social. Este rafinat și necesar, nu ca prostia aia de cafea la ibric pe care o beau doar săracii și înapoiații și turcii și țăranii și proștii și bătrînii și comuniștii.

Acum, cel mai recent, această invenție a cafelei la capsule care își dorește să le înlocuiască pe celelalte în mințile consumatorului și care vine și ea cu aceeași elaborare de discurs simbolic referitor la relația dintre tipul de consum și succesul social. Doar cine bea cafea la capsulă este un om realizat, înstărit, așezat, elaborat în gîndire, cu stil și eleganță. Restul: niște sărăntoci primitivi. Niște comuniști. Ciuma roșie! Ciuma roșie!!

Exploatarea inventatorului
Un alt element ce ne arată cât de expresiv este acest produs pentru starea societății actuale e maniera în care inventatorul său pe de o parte a fost păcălit, pe de altă parte a avut parte de remușcări DOAR DUPĂ ce a fost păcălit.

Povestea e lungă, cu siguranță o puteți găsi, sînt o grămadă de articole și interviuri pe această temă. Pe scurt: cel care a inventat produsul cafea la capsule a ajuns să piardă controlul asupra lui, în momentul în care marile corporații au mirosit succesul și i-au tras preșul de sub picioare.

Au venit cu capitalul și, prin mijloace specifice, prin păcăleală, prin nebăgare de seamă, prin avocați vicleni și prin fine printul de la sfîrșitul contractului, i-au substituit pufosului invenția. Adică, mai pe românește, i-au furat-o. Fructul minții sale a început să producă pui de bani pentru alții. Bani mulți. Foarte mulți.

Moment în care pe domnul inventator l-a cuprins remușcarea și l-a lovit revelația de pe Drumul Damascului și a început să măcăne la adresa marilor pericole pe care le reprezintă produsul inventat chiar de el. Și, culmea, chiar avea dreptate: produsul inventat de el chiar reprezintă un pericol pentru mediul înconjurător. E o risipă cruntă de materiale și de energie pentru a face o amărîtă de cafea. Cît timp însă s-a înfruptat din profit, n-a zis nimic. Doar în momentul în care i s-a tras preșul de sub picioare, dintr-o dată a dat mintea cea de pe urmă peste el.

Încă o ilustrare exemplară a felului în care merg lucrurile în zilele noastre. Definitoriu pentru felul în care creatorii schimbărilor tehnologice își dau seama prea tîrziu ce monștri au scăpat de pe planșetele lor. Bomba atomică este de departe exemplul cel mai cunoscut. Dar mai sînt și altele. Vezi de exemplu cum s-a schimbat atitudinea față de plastic în ultima perioadă.

Decadența: Larks Tongues In Aspic
Last, but not the least, e vorba de componenta stilistică a acestui subiect, care vine și ea să încununeze exemplul nostru ilustrativ. Să pună bomboana în vîrful colivei.

E vorba despre consumul ostentativ. Felul în care oamenii își asumă de multe ori în deplină cunoștință de cauză consumul ostentativ, rafinamentul decadent al excesului asumat, spune foarte multe despre sustenabilitatea din ce în ce mai greu de întreținut a societății zilelor noastre.

S-a tot scris despre felul în care sistemele din ce în ce mai complexe devin din ce în ce mai greu de întreținut. E un subiect relativ bine documentat în zona fizicii și a ștințelor complexității. S-a scris de asemenea destul în studiile istorice și despre specificul cultural și stilistic al civilizațiilor trecute de zenitul dezvoltării lor, cînd încep să o ia la vale, dar înainte să se dărîme de tot imensa șandrama.

Felul în care civilizația, în forma sa prea complexă, prea elaborată – sau imperialismul în forma sa tîrzie, dacă este să adoptăm termenii sociologiei critice – este mai mereu însoțită de expresii cvasi-distructive ale gestionării resurselor disponibile. Opulență, consum ostentativ, potlatch. Degete băgate pe gît pentru vomat și golit stomacul doar pentru a putea mînca în continuare. Exces. Exces. Exces. După noi, potopul. Piftie de limbi de ciocîrlie. O Chină de oameni care-și doresc Mercedes.

Cam așa și cu respectivele capsule de cafea. O manieră prea elaborată și prea ostentativă și auto-distructivă de a face lucrurile obișnuite din viață.

În loc să mănînci pur și simplu, pentru a-ți potoli foamea, să mănînci piftie de limbi de ciocîrlie. Un stol întreg de ciocîrlii prins și măcelărit, zeci de sclavi alergînd pe cîmp cu plase imense după mii de păsăret, doar pentru a face un biet castron de piftie. Doar pentru ca unii nobili romani să-și potolească foamea de glorie. The happy few.

La fel și cu aceste capsule din zilele noastre. În loc să bei cafea, pentru a-ți potoli nevoia de cofeină din corp, să bei cafea cu ajutorul unei mașinării care altminterea nu se justifică decît dacă ești pe orbită, în stația spațială. Resurse prăpădite degeaba. Doar pentru ca unii dintre noi să ne potolim nevoia de prestigiu. The happy few.

Problema e că acuma nu mai sîntem the happy few, ca nobilii romani pe vremuri. Ci the happy billions. Hoarde și hoarde de pufoși pe persoană fizică, toți visînd la George Clooney și la necesara distincție, ah, să fiu diferit, am nevoie de distincție, să fim cu toții diferiți, unici și irepetabili și eleganți și elaborați și mari boieri ai băutului cafea la capsulă, adică să fim toți la fel, consumînd chestii din ce în ce mai elaborate și mai nesustenabile doar pentru a ne satisface momentat fantasma din cap. Întrebarea e: ne duce pămîntul pe toți, în cursa noastră de amăgit orgolii, de alergat fantasme?

The world in a coffee shell
Iată, pufoșii mei dragi și iresponsabili și un pic cam naivi și cam ușor de păcălit, consumeriștii mei zeloși, felul în care zăticnirea zilelor noastre este surprinsă dureros de exact și de expresiv, fix ca într-o capsulă, am putea spune, în aceste capsule de cafea despre care sînteți ferm convinși că reprezintă unul din cele mai dezirabile cadouri de Crăciun, căci sînt moderne și prestigioase și reprezintă tot ceea ce-și poate dori un om în casa lui.

Este că tînjiți după un Nespresso, să fiți și voi măcar trei secunde ca strălucitorul de George Clooney?



. Citeste tot...

Oile, această dialectică istorică

În secolul 19, în America, îndeosebi în Texas, a fost trosneală mare, cu puști, pistoale și alte victime, între forme deosebite de creare de plus-valoare și plus-calorie animală. Adicătelea între oieri și văcari. Pe drepturile de păscut. Pe sursele de apă. Multe din aceste tensiuni le-ați văzut glorificate și transformate pîna dincolo de recunoaștere în filmele cu cowboy. Pac pac, bum bum, you’re dead, Clint.

Fix și la fel zilele astea la noi, în Republica Balcanică Isterică România, doar că încă nu s-au făcut filme cu cowboy vîlceni pe această temă. Tensiunea dintre producătorii agricoli de plus-valoare vegetală, grîu, rapiță, alea alea, semănăturile păscute iarna pînă la distrugere de către producătorii agricoli de plus-valoare animală, adică de către ciobanii care știm cu toții că ciobanii e orice, doar fete mari nu e ei cînd le intră în cap că fac ce vor.

În secolele 17-18, în Anglia, a fost la fel trosneală mare, între marii proprietari, care doreau optimizarea aceleiași productii ovine, cît mai multă lînă pe unitatea de suprafață, și micii proprietari, amărîții fără de putere care se vedeau astfel dați afară de pe bucata lor de pămînt ce le asigura subzistența, dar stătea în calea progresului de consolidare funciară ("enclosure"). Nobilii au cîștigat pînă la urmă, că de-aia sînt ei nobili, să fie aroganți și să aibă săbii și să aibă privilegii, să dea cu sabia și cu legea cum vrea muschiul domniei sale.

Unii spun că acest fenomen a fost unul din principalele cauze ale proceselor de urbanizare și industrializare, alimentînd orașele cu forță de muncă ieftină, care nu mai deținea nimic altceva în afară de propria persoană și de mult timp disponibil și de disperarea de a nu muri de foame. Marx, acest teoretician al rolului oii in societate.

Fix și la fel precum zilele astea la noi, în Republica Isterică Balcanică România, unde iată că se confruntă interesele divergente ale moșierilor de pămînt și ale moșierilor de oi.

În secolele -10, -7,-2, 2, 5, 7 9, 11, adică în toate secolele de la Ramses și de la Moise încoace, în diverse părți ale lumii am tot fost martorii tensiunii dintre producătorii agricoli de plus-calorie vegetală, planta, rîul, ramul, grîul, orzul, orezul, cu nevoile lor specifice, sedentare, să punem, să plantăm, să udăm, să așteptăm, să avem grijă de ceva care nu se mișcă, dar crește, și producătorii agricoli de plus-calorie animală, oaia, calul, capra, vita, mongolul, tătarul, mezii, perșii, turcii, celții, cu nevoile lor specifice, mișcătoare și năpăditoare, să avem grijă de ceva care dacă nu se mișcă, nu crește.

Fix la fel precum zilele astea la noi în RIBR (Republica Isterică și Balcanică România). Oile merge, grîul ba. Transhumanța nu are frontiere, oaia paște (și) iarna.

Pe lîngă aceste tensiuni între diversele forme de producție ale modernității, această eficiență aspră a lui mai mult, mai repede, mai eftin, iată ca suplimentar în tot acest scandal recent avem și muguri ai tensiunii modernitate materialistă vs post-modernitate post-materialistă, societate industrială vs societate post-industrială. Leisure vs Toiling.

Pe de o parte vînătorii hedoniști și aroganți și cu putere de lobby la legislativ, cu suficiente resurse la îndemînă încît să trateze natura și pășunea și ursul și veverița și celelalte animale ale pădurii din punct de vedere al nevoilor lor post-materiale. Mai o distracție. Mai un pac pac poc poc. Mai o blană de urs trofeu. Mai niște cîini de vînătoare. Mai un chiolhan după ce au belit corola de minuni a lumii.

Pe de altă parte ciobanii industriași și aroganți, care în poiană, pășune, cîine, veveriță, urs, lanul de grîu și în alte mijloace fixe nu văd decît un mod ciobănesc de a-și atinge scopul: țării cît mai multe oi, și pe cale de consecință buzunarului cît mai multi bani. Și care înlocuiesc priceperea vicleană și burghezo-moșierească de lobby la legislativ cu priceperea ciobănească și proletară de a veni în fața Parlamentului și de a se bate parte în parte cu jăndarii și de a lua cu asalt Casa Poporului, spre disperarea parlamentarilor și a funcționărimii asaltate înlăuntru (am fost ieri acolo, am văzut cu ochii mei frica pe fața lor).

Iată astfel cum zilele astea ni se perindă prin fața ochilor istoria în plină desfășurare. Întruparea necesității și dialecticii istorice, cum ar zice pufosul de Marx, care zău dacă înțeleg de ce n-am fost arestat deja pentru că-mi permit să fac referire la el în această societate anti-comunistă care n-a înțeles nimic nici din Marx, nici din criticii săi.

Depinde de noi cum privim istoria și cum o înțelegem și dacă o înțelegem sau doar ne ducem după fenta propagandei și manipulării ieftine.

Iata mai jos o posibilă explicație cît se poate de materialist istorică a zbaterilor din zilele astea, a izbirii de interese din spatele manifestației ciobanilor. De fapt, ciobanii nu prea mai au voie să dea iarna iama cu oile în terenurile agricole, să pască cum vrea bîta și sarița lor.

Restul e brînză barză viezure mînz. Și un pic de zer TV.

* * *

Rezistența Urbană: Industria oieritului generează exporturi de 150 de milioane de euro. Vapoare întregi de berbecuți pleacă din România către țări arabe care mănâncă carnea de oaie, literalmente, pe pâine.

Dacă n-ar fi niște restricții la export pentru unele boli ovine (mai ales către Turcia, cea mai mare destinație pentru oile noastre), exporturile ar fi pe la 300 mil. euro.

În total, cu consumul intern, prelucrarea lânii, etc. industria oieriului poate genera pâna la un miliard de euro venit.

O bună parte din oi sunt deținute de un grup mic de antreprenori care se scaldă în bani.

Cel mai tare sunt incomodați de prevederea care nu îi lasă să pască oile primăvara, din decembrie până în aprilie. Dacă ar fi lăsați, oile ar călca în picioare răsadurile de ierburi și ar lăsa pământul sterp.

Câinii sunt altă problemă. Da, 3 câini este un număr ridicol de mic, dar când ai 30 de câini la 2.000 de oi poți fi sigur că fauna din zonă o încasează. Cu mai multe turme pe un versant impactul asupra animalelor sălbatice este serios.

Acum poate înțelegeți cam cine a trimis la Parlament lobbyiștii violenți deghizați cu șube și căciuli care au dat buzna peste aleși și au făcut un show PR pozând în victime fără ajutor. Și culmea, lumea le-a oferit toată compasiunea!

* * *

De citit neapărat și acest articol, tot al celor de la Rezistența Urbană, despre mecanismele economice din spatele recentelor manifestații ale ciobanilor. Cum ar spune orice consultant de imagine: follow the money. It’s the money, stiupid!



. Citeste tot...

Lupii, apa, viața

Neapărat de văzut. E scurt și atît de puternic.

Nu doar pentru iubitorii de natură și de documentare animalicoase frumos filmate, noi ăștia ecologiștii de fotoliu de la Discovery Channel și de la National Geographic HD.

Ci mai ales pentru a înțelege complicata știință a complexității, relațiile contra-intuitive și non-liniare ce se pot institui între diversele părți ale unui sistem mare, cu multe componente și multe interacțiuni. Ce înseamnă o mică modificare. Efectul de aripioară de muscă de unt, adica the butterfly wing effect.

Recomandat cu căldură tuturor celor care cred că înțeleg societatea românească, economia ei, politica ei, evoluțiile sale electorale, media, de consum FMGC, de stil de viață, structurile sale atitudinale, valorice, tot ce înseamnă fiara asta mare și complicată numită societate și, în consecință, își permit să o critice cu spume, critic, violent, vituperant.

Ce e mare nu e simplu. Ce e la televizor nu e realitate. Și cifrele nu minte, mai ales cînd ele e sondaje.

Sau, cum ar zice polițistul Lucică, fioroasa noastră linie a doua de la rugby, atunci cînd se îmbată (adică e fioros doar cînd se îmbată, în rest îi e frică să se bage la tăvăleală). Se urcă pe masă, ridică paharul, se lasă primejdios de fioros pe spate, de ne bagă pe toți în boală, poate pică plăvanul, sparge dracu' tot, ne pun ăștia să plătim toată cîrciuma, și răcnește: “Luuuupiiiiii, băăăă!”

Așa se studiază complexitatea. Cu sacrificii. “Luuuupiiiiii, băăăă!”





. Citeste tot...

Despre manipularea de tip ecologist la români

Acum o sută și ceva de ani oamenii se speriau de marea invenție diavolicească care îți fura sufletul și ți-l punea pe hîrtie. Pînă hăt tîrziu, spre anii ’50-’60, prin părțile noastre cel puțin, mai erau femei în etate care se speriau și-și scuipau în sîn și nu permiteau cu nici un chip să li se fure sufletul. Între timp, lumea s-a învățat. Se numește fotografie și sînt plini pereții caselor de ele.

Acum aproape o sută de ani la fel s-a întîmplat și cu altă invenție diavolicească. Nimeni nu mai pomenise o cutie în care oameni mici se mișcă, vorbesc, cîntă. Curat lucru diavolului. Ptiu, drace! Fugi maică cu sărăcia asta de aici! Între timp lumea s-a învățat și cu asta, ba chiar își pierde o parte însemnată a vieții în fața sa. Se numește televizor și sînt pline casele oamenilor de ele.

Pasul de la frică la exploatarea fricii este din păcate al naibii de simplă.

Să luăm, bunăoară, exemplul vaccinurior. Sînt mulți dintre aceia care își pun în pericol propria viață sau, și mai grav, viața copiilor lor, considerînd vaccinurile niște invenții spurcate, ustensile otrăvite de-ale diavolului, capitaliștilor, masonilor sau șerpilienilor prin care se încearcă controlul sau chiar omorîrea oamenilor nevinovați.

Același lucru cu cardurile de credit, cu pașapoartele biometrice, cu antenele de telefonie mobilă, cu organismele modificate genetic. Exemplele sînt multe. E vorba despre o ecuație medievalo-goebbelsiană simplă, dar eficientă: oameni naivi plus manipulare = tensiune socială, uneori chiar revoltă. În orice caz, împotrivire la adresa unor tehnologii.

Zilele acestea din păcate vedem un nou domeniu de aplicare a acestei metode de manipulare. E vorba despre resursele subsolului.

Aceeași combinație de oameni naivi, speriați de tehnologie, îndărătnici la modernitate, săraci și ușor de manipulat cu mijloace grosiere, dar eficiente. Aceleași metode de manual, bine rodate în alte vremuri,. Folosirea unor cuvinte sperietoare, cum ar fi “cianură” sau “fracturare”. Exploatarea unor temeri bazale: de moarte, de cutremur, de pierdere a casei, de pierdere a rezervelor de apă – își mai amintește cineva de zvonul cu otrăvirea rezervoarelor de apă de la Revoluția din 1989?

Asta în condițiile în care proiectul gazelor de șist din Vaslui ar ajuta atît la nivel local, cît și general.

Local, prin crearea de locuri de muncă și prin creșterea nivelului de trai al celor care locuiesc într-unul din polii de sărăcie și subdezvoltare persistentă a României. Județul Vaslui plătește la bugetul consolidat de stat 277 milioane de lei și primește înapoi dublu: 525 de milioane de lei.

General, prin reducerea dependenței României de resursele energetice străine, venite adeseori din zone ale globului unde echivalența hidrocarburi egal instrument de constrîngere geostrategică este de domeniul evidenței.

Felul în care locuitorii din celebrul deja de pe acum sat vasluian au fost luați în vizor și prelucrați ideologic încă din vară, cu mult timp înainte de începerea proiectului, fiind adunați și prezentîndu-li-se la Căminul Cultural un film cu mesaje alarmiste, dezastruoase, despre extracția gazelor de șist prin metoda fracționării, arată că avem de-a face cu un plan bine pregătit, din timp de combatere a proiectului.

Deja nu mai este “doar“ un protest sincer, din partea unor localnici îngrijorați, ci un atac bine organizat de către o echipă cu scop bine definit, cu subiect și predicat, atac țintit asupra unui proiect de dezvoltare al României.

Păcat.

Păcat că pe de o parte ne dorim o țară mai prosperă, cu locuitori mai prosperi, însă pe de altă parte percutăm în mod naiv la manipulări străine intereselor țării și împiedicăm proiecte economice prin care ne putem consolida economic și geopolitic.

Păcat că avem instituții media care propagă și întăresc mesajul catastrofic și care acționează în contra interesului național.

Păcat că dăm cu piciorul unei șanse de dezvoltare. Pe de o parte ne lamentăm că nu se face nimic. Pe de altă parte sabotăm în mod sistematic orice încercare.

Din păcate, răul se face mult mai ușor și cu mai multă eficiență decît binele. Să pui gaz pe foc durează o secundă. Să stingi incendiul uneori poate dura și o viață întreagă. Iar piromani se găsesc mereu pe fața pămîntului ăsta.

Spre încheiere, vă propun și eu niște mesaje referitoare la situații și acțiuni cotidiene, ca să ne dăm seama ce viață nemernică ducem în fiecare zi, în fiecare secundă. Ce păcătoși sîntem. Ce criminali. Cum sfîșiem noi corola de minuni a lumii fără pic de jenă, ca niște moderni iresponsabili.

“Milioane și milioane de oameni iresponsabili își bat joc de frumusețea naturală a acestei țări, distrugînd totul în cale și acoperind pămîntul cu o substanță toxică, otrăvitoare”. E vorba despre fiecare din noi ori de cîte ori mergem pe trotuarele de asfalt. Ar trebui să ne întoarcem la mersul prin glod, prin mizerie și noroi, ca să nu ne mai batem joc de natură.

“Milioane și milioane de oameni iresponsabili folosesc substanțe cu potențial letal pentru a-și satisface nevoile egoiste”. E vorba de fiecare din noi, de fiecare dată cînd mergem cu mașina, fie personală, fie cu autobuzul. Asta pentru că folosim benzină. Fiecare zbor cu avionul consumă tone de benzină. Fiecare ambulanță care salvează oamenii de la moarte consumă benzină.

O substanță foarte periculoasă, care știm cu toții că ia foc, explodează, distruge totul în jur. Nu-i frumos. Ar trebui să renunțăm la asemenea comportamente reprobabile și să ne întoarcem la frumusețea naturală a mersului pe jos sau, în cel mai rău caz, cu calul.

Dar mai ales și mai ales, vă propun să vă gîndiți la cea mai mare crimă ecologică la care participăm cu toții, și cei de la țară, și cei de la oraș, în fiecare zi, aproape în fiecare ceas.

“Milioane și milioane de români iresponsabili distrug în fiecare zi pe suprafețe imense echilibrul ecologic și milioane de micro-ecosisteme prețioase, sfîșiind și fracturînd scoarța pămîntului.”

E vorba despre iresponsabila activitate a aratului și semănatului. Sau a datului cu sapa ori cu coasa. Ori de cîte ori plantăm ori cultivăm ceva, distrugem ecosisteme și intervenim traumatizant asupra microechilibrului ecologic local. De fiecare dată cînd țăranii ară cîmpul, ei strivesc corola de minuni a lumii. Dacă ar fi să ne luăm după manipularea de tip terorism ecologic, ar trebui să murim de foame pentru că nu-i frumos să distrugi natura. De zece mii de ani tot sfîșiem natura pentru a mînca.

Nu știu cum de ne mai rabdă natura asta, la cît de nemernici sîntem, că îndrăznim să vrem să mîncăm în fiecare zi. Ar trebui să nu mai arăm nimic, să nu mai semănăm nimic. Să lăsăm tot pîrloagă și să ne apucăm să importăm de la ruși tot, și mîncarea și gazele naturale, că la ei nu se aplică regulile protestului ecologic.

Citeste tot...

Întrepletirea dintre șinele tramvaiului numit dorință

Mă întorc pe linia de tramvai, printre șine, după ce am dus-o pe Andra la școală, și mă uit pentru a nu știu cîta oară la cele ce cresc între cele două alei de beton, the yellow brick road. De-a stînga și de-a dreapta șirurile de copaci își leapădă frunzele, cei mai mulți plopi, ciuntiți la vîrf de-o boală care în cîțiva ani îi va usca, dar și platani plantați recent, chiar și cîte un frasin care nu știi dacă a fost pus de cei de la Spații Verzi sau și-a croit drum cu încăpățînare spontană, așa cum doar frasinii știu să o facă. Și oțetarii. Și salcîmii. Și paltinii :)

Și între cele două alei de beton e o întretăiere și întrepătundere și țeseală de fire de iarbă și de frunze moarte, felurite feluri de buruieni, uite un smoc de graminee, uite rîia pămîntului, uite o frunză de platan, uite și un căcat de cîine, uau! cîți mușchi sînt, e semn că aerul e totuși cît de cît curat, chiar dacă în stînga și în dreapta canionul bulevardului își varsă șuvoiul de mașini de dimineață.

Uite cum se împletesc. Mai sînt încă spații goale, îmi aduc aminte acum cîțiva ani, era mai mult moloz și iarbă foarte puțină, și acum cîțiva ani tot pe aici mergeam, doar că o duceam pe Marta la școală, între timp Marta și-a schimbat școala, e rîndul Andrei să meargă la 88. Și timpul a trecut și iarba a crescut și roua s-a pus pe împleteala de buruieniș și de moloz și de frunze moarte și de felurite feluri de ierburi cărora nu le știu numele, doar la copaci mă pricep, botanica mea se rezumă la ce crește cel puțin juma de metru deasupra solului, nu le știu numele, însă le cunosc prea bine după cum arată, m-am întîlnit de-atîtea ori cu ele pe cîmpuri, pe poieni, le știu felul.

Și două gînduri îmi răsar în minte, la fel cum au răsărit și ieri, și alaltăieri, îndeosebi toamna cînd e rece afară și frigul îți spală creierul și te ajută să gîndești limpede, mergi încet și trist pe calea de tramvai cu mîinile în buzunar, zgribulit de frig, te uiți la copaci și la iarbă și te gîndești la sensu vieții, la lume și la tăte prostiile pe care le poți gîndi dimineața, încet și trist, senin precum Bodhisattva și însetat de cafea precum calul lui Lucky Luke.

Primul gînd este cel cinematografic. Gîndul că pe măsură ce mă mișc încet și trist, cu gîndul la cafea, fac un travelling plin de sens la o adunătură de lucruri teoretic haotice, aruncate de-a valma. La fel ca în Stalker, cînd camera alunecă încet peste mozaicul inundat, plin de gunoaie, mîl, fierătanii, icoane, poze, obiecte stricate. Sens. Sens sens sens. Sîntem niște maimuțe însetate de sens, peste tot decupăm semnificații, le întrezărim, le inventăm, tigrul din junglă, șarpele din copac, monstrul din întuneric, structura din haos.



Al doilea gînd este cel ecologic, biologic și științific. Și, în cele din urmă, civic și filosofic. Gîndul că precum textura de buruieni și de mușchi care a acoperit încet-încet molozul și acuma îmi încîntă privirea de biolog ratat în fiecare dimineață cînd mă întorc de la școală, la fel și lumea în care trăim, post-comunistă și urîtă și rea și plină de bube și de puroaie zemoase, puturoase, începe încet-încet să se cicatrizeze, să se întrețeasă într-o complexitate de interacțiune normală, pardon, am uitat să pun ghilimelele, “normală”, nimic nu este normal fără ghilimele în sociologie, toate normele sînt construite, inventate, puse la îndoială și tot timpul negociate, renegociate, într-un joc zilnic, un joc secund, de-a oamenii și viața.

Cicatrizare. Tămăduire. Întrețesere. Roiul de mașini care merge în fiecare dimineață la rostul lor, roiul de oameni pe jos care se îndreaptă prin frig spre metrou, platanii care încet-încet cresc, în fiecare zi cu încă o zecime de milimetru de coajă, cu două codițe de frunză, uite-le, chiar și în noiembrie mai au frunze verzi, schimbarea asta de climă, toate întrețeserile și interacțiunile și schimburile de priviri de bani de gînduri de vorbe de fapte pe care le jucăm în fiecare zi în fiecare secundă pe această mare scenă urîtă și șuie, dar frumoasă și dreaptă, toate duc încet-încet spre vindecare.

Și camera curge încet-încet, și nenea cu aparatul de făcut fum merge pe lîngă cameră, și asistentul de sunet merge cu prăjina în mînă după trăsură, microfonul atîrnat deasupra actorilor, și trăsura merge încet, scîrța scîrța, și regizorul îi spune lui Pufi să deschidă ochii, să închidă ochii, așa Pufi, nu le spune nimic



și pe urmă vine celălalt regizor și ne spune că de fapt toată viața e ca un clopot de biserică, bate copile cu pumnul în zăpadă, bucură-te și plîngi, ești om mare, ți-a ieșit, viața are sens, clopotul cîntă,



și pe urmă totul se șterge din minte și bag caseta în aparat și Mozart cîntă și-mi iau pilulele și mă apuc de treabă. It’s show time, folks!





To be on the wire it's life. The rest is waiting...



. Citeste tot...

Despre autenticitate, turism si bambusul de la Telega

Niște vorbe de realism cinic antropologic cu furia bine ținutǎ în fundal, scrise acum un an și jumǎtate și care își pǎstreazǎ atît de bine actualitatea, încît sǎ moarǎ pisica defrișatǎ dacǎ meritǎ sǎ schimb vreo virgulǎ la ele.

Vǎ readuc în atenție acest text ca și completare la cinismul furios recent privitor la ecologia la români, care este deosebitǎ, magnificǎ, sublimǎ, dar lipsește cu desǎvîrșire.

Hai, citiți și pe urmǎ trǎgeți-vǎ cizmele de cauciuc peste botoșeii de la Zara și marș la plantat copaci cu voi, mama voastrǎ de atomici recenți... :(

* * *

Despre autenticitate, turism si bambusul de la Telega

Am fost zilele trecute la întîlnirea Comitetului de Brand pentru România, la Ministerului Turismului, unde cei care au realizat cercetarea preliminară ne-au prezentat rezultatele. S-au discutat multe acolo, nu intru în detalii.

Printre altele, tema autenticității. Nevoia de autenticitate identificată la cei care prezintă potențial de turism în România (cercetarea a fost făcută pe opt piețe străine considerate a fi de interes pentru turismul românesc). Bineînțeles că de la autenticitate, natură și ospitalitate s-a ajung în mod natural :) la turismul rural și la agroturism (da, sunt două lucruri diferite).

În privința asta, însă, ne confruntăm cu o mare tensiune, cu o mare problemă și sfîșiere. Ăia care vin aici, post-modernii în căutarea istoriei pierdute, vor autenticitate de-aia de pe vremea dacilor și romanilor și a țăranului atemporal, ăla de-l vedeți voi prin poze pe la Muzeul Țăranului Român, că acolo e singurul loc unde mai există în zilele noastre: în poze.

Ei, acești turiști mari, lenți, occidentali și triști, vor lemn, vor simplitate, vor liniște, vor văcuțe, copaci, susur de apă liniștită și clară, unduirea plaiului mioritic pe care cîntă buciumul cu jale. Vor niște peisaje și niște experiențe de viață de-alea de început, mitice. Ca în The Lord of the Rings, pentru ăștia din voi care sunteți corijenți la materia Istoria și Mitologia Poporului Român Ales și Năpăstuit de Soartă.

În schimb, țăranul român care nu e în poză la MȚR, ci în realitate, ce-mi face? El nu cheamă o mioară. El nu doinește cu jale. El nu mulge vaca. El nu e atemporal și mitic și înțelept și senin. Nuuuu. El pune termopane și vrea asfalt și televiziune prin satelit și plasmă și mese din plastic cît mai colorat și hamac și balansoar și bambus în curte (ăsta mi-s eu, în caz că nu vă prindeți de aluzie). El nu taie lemne. El dă cu drujba. Și, în caz că nu știați, drujba aia scoate al dracu’ de mult fum de-ăla înnecăcios, e al dracu’ de zgomotoasă și de periculoasă și ucide pădurea și mitul țăranului ideal.

Drujba este simbolul țîșnirii țăranului român în modernitatea cea mecanizată și rea și rapidă și iute și lipsită de iluzii. Drujbă, nu topor sau joagăr. Snowmobile, nu sanie cu zurgălăi. Jeep, nu căruță (sau măcar un ARO prăpădit). Adidași Puma luați din Obor, nu opinci. Roșii de la supermarket, pline de apă și de aditivi și de hormoni, nu alea din fundu curții. Gard de fier de-ăla forjat cu tot soiul de bucle roccocco, nu gard de lemn. Curte cu beton, nu cu iarbă. Antenă satelit cu OTV, nu șezătoare.

El nu mai mulge vaca, nu mai face fînul, nu mai doinește, nu mai vrea lemn prin preajmă (să știți voi că gardurile de lemn se duc mult mai repede decît cele de fier, și pe urmă iar trebuie să muncești la ele). El face mîncare la butelie și la aragaz, nu la cuptor. El se îmbracă de la Zara, nu de la războiul de țesut care nici măcar prin podul casei nu a mai supraviețuit.

Și exemplele pot continua. Nu asta vreau acum. Vreau doar să scot în evidență zăticnirea, tensiunea dintre ce vor ăia cînd vin aici și ce le oferim noi. Pentru că noi, ăștia, românii care aspiră să nu mai fie țărani, facem pe dracu în patru să ieșim din pre-modernitatea cea băltită și să dăm iureș și năvală în modernitatea cea plină de sclipici și de progresul științei și obiectelor casnice moderne.

Și taman cînd noi ne chinuim să scăpăm de zdrențele trecutului, vine neamțul și austriacul și scandinavul și franțuzul cel post-modern și cu bască și fular colorat la gît să exclame entuziasmat: Vaaai, ce autenticitate! Vai, ce vacă frumoasă! Vaaaaai, ce ștergar! Dacă le găsesc, evident. Căci dacă nu le găsesc, atunci strîmbă din nas și-și formează o opinie destul de proastă despre turismul românesc. Aia cu gardu și leopardu.

Deci să vedem cum ne vom descurca în fața acestei zăticneli. Ce vor ei de la viață și ce vor să le oferim. Și ce vrem noi de la viață și ce credem noi că vor ei: termopane și carpete pe pereți cu răpirea din Serai și farfurii moderne și mese de plastic și balansoare și grătare în curtea cea betonată.

Toate astea au pornit de la articolul excelent al lui Cătălin Mitroi (citiți-l; n-o să vă pară rău; despre tribulațiile turistului exigent în zona de năclăială stilistică de agroturism struțo-cămilos de la Bran) și de la discuția de la Ministerul Turismului despre autenticitate, natură și ospitalitate.

Drept pentru care îmi fac bagajele, le urc în Subaru cel tradițional și creștin-ortodox și mă duc să văd dacă mi-a supraviețuit bambusul acestei ierni grele și friguroase. Maică-mea zice că da, că s-a prins cum trebuie și că e viguros. Dacă ar fi scăpat și rozmarinul, care a înghețat în beci, ar fi fost și mai bine. Amîndouă plante autohtone, creștin-ortodoxe, ba chiar zamolxiene, dacă stau să mă gîndesc mai bine, care se potrivesc foarte bine lîngă cei trei frasini ai mei pe care i-am scăpat de drujba modernității cumnaților mei și lîngă colecția de pitici de grădină care ne păzesc ca niște bune spirite creștin-ortodoxe de rit scandinav curtea. Midgaardul vieții noastre de țărani post-moderni :)


.

Citeste tot...

Ecologismul la români, aceastǎ mare pǎcǎlealǎ ipocritǎ

Pînǎ zilele trecute, tot treceam dimineața, în drum spre grǎdinița Andrei, fata noastrǎ cea micǎ, pe lîngǎ o tufǎ de mǎceș crescutǎ în fața unuia din blocurile vecine. Primǎvara înflorea, iarna era plinǎ de vrǎbiuțe zgribulite. Deja ne învǎțasem cu prezența sa, fǎceam glume despre “sufrageria” și “bucǎtǎria” vrǎbiuțelor și le numǎram dimineața. Tufa crescuse rotundǎ, mare, sǎnǎtoasǎ, o bucurie pentru ochi.

Alaltǎieri ne-am trezit cǎ au ras-o, împreunǎ cu alte tufe dimprejur, pe care încet-încet le învǎțasem și pe acelea: o tufǎ de forsiția lîngǎ, mai încolo un gherghin, un pǎr sǎlbatic, un pui de paltin. Nu știu cine, fie locatarii blocului respectiv, fie lucrǎtorii de la spații verzi au intrat în ele și le-au ciumpǎgit oribil, tǎindu-le de la 15 cm deasupra solului. Nici nu le-au ras cum trebuie, nici nu le-au lǎsat. Doar le-au schilodit. Crengile le-au lǎsat la locul crimei. Vrǎbiile, cǎci deja s-a fǎcut din nou frig afarǎ și vrǎbiile au apǎrut din nou la “sufrageria” și “bucǎtǎria” lor, stau acum zgribulite pe sol, printre crengile deja veștejite.

Și dincolo de furia de copacofil pus în fața încǎ unei nemernicii, mi-am (re)adus aminte de cel puțin douǎ aspecte specifice acestui popor, de care încet încet mi-am dat seama din multe experiențe de-astea triste. E vorba de ipocrizie și de disprețul fațǎ de naturǎ.

Despre ipocrizie multe n-ar fi de spus ce n-au fost deja spuse. Sîntem un popor care una spunem și alta facem. Semnalizǎm stînga și o facem la dreapta, facem ce zice popa, nu ce face popa, pupǎ-l în bot și papǎ-i tot, tu zi ca el și fǎ ca tine. Destule “perle de înțelepciune popularǎ” care sintetizeazǎ o fire construitǎ de-a lungul multor secole de stat slugǎ la alții: turci, habsburgi, ruși. Nu mai mǎ obosesc sǎ le rostogolesc. Veți zice cǎ vehiculez stereotipuri. Așa o fi...

Despre cealaltǎ fațetǎ a românului vreau sǎ vorbesc azi. Despre

Spunînd acestea, Turambar își coborî sfios pleoapele și vǎ invitǎ
sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare Citeste tot...

Forme de consțiințǎ și forme de guvernare

"Persoanele care acționeazǎ de la diversele ordine ale consțiinței înțeleg natura și sensul denocerației în moduri cu totul diferite.

Conștiința imperialǎ vede participarea democraticǎ sub forma unei curse pentru putere, urmǎrind servirea intereselor personale, și chiar și ca pe o șansǎ de impunere a propriilor valori și preferințe asupra celorlalți.

Conștiința socializatǎ are șanse sǎ abordeze participarea democraticǎ oarecum cam ca pe un vot într-un concurs de popularitate sau ca pe susținerea echipei gazdǎ la o competiție sportivǎ. Nici una și nici cealaltǎ nu oferǎ o bazǎ solidǎ pentru autoguvernarea maturǎ.

Prin constrast, conștiința culturalǎ și sau cea spiritualǎ abordeazǎ practica democrației ca pe un proces de rezolvare colectivǎ a problemelor, urmǎrind ridicarea nivelului de bunǎstare și a potențialului tuturor."

David C. Korten, De la Imperiu la Comunitatea Terestrǎ; Editura Antet, București, 2007

* * *

Despre autor, aici. Despre carte (The Great Turning: From Empire to Earth Community; 2006), aici si aici. Si un filmulet, un discurs al lui pe aceasta tema.



Probabil lucrurile nu stau chiar atit de prapastios si nu se vor desfasura la o viteza atit de rapida, societatea are un obicei prost de a urni caruta mai greu decit ne dorim noi atunci cind vine vorba despre schimbarea naravurilor - se numeste inertie si se trateaza cu o singura doctorie: timp. Insa este un mesaj demn de luat in considerare.

Citeste tot...

We may be slow, but we’re not stupid

We will not change systems, though, without a crisis. But don’t worry, we’re getting there.

We’re currently caught in two loops: One is that more population growth and more global warming together are pushing up food prices; rising food prices cause political instability in the Middle East, which leads to higher oil prices, which leads to higher food prices, which leads to more instability.

At the same time, improved productivity means fewer people are needed in every factory to produce more stuff. So if we want to have more jobs, we need more factories. More factories making more stuff make more global warming, and that is where the two loops meet.

But Gilding is actually an eco-optimist. As the impact of the imminent Great Disruption hits us, he says, “our response will be proportionally dramatic, mobilizing as we do in war. We will change at a scale and speed we can barely imagine today, completely transforming our economy, including our energy and transport industries, in just a few short decades.”

We will realize, he predicts, that the consumer-driven growth model is broken and we have to move to a more happiness-driven growth model, based on people working less and owning less.

“How many people,” Gilding asks, “lie on their death bed and say, ‘I wish I had worked harder or built more shareholder value,’ and how many say, ‘I wish I had gone to more ballgames, read more books to my kids, taken more walks?’ To do that, you need a growth model based on giving people more time to enjoy life, but with less stuff.”

Sounds utopian? Gilding insists he is a realist.

“We are heading for a crisis-driven choice,” he says. “We either allow collapse to overtake us or develop a new sustainable economic model. We will choose the latter. We may be slow, but we’re not stupid.””

Paul Gildin, Australian environmentalist-entrepreneur, in “The Great Disruption: Why the Climate Crisis Will Bring On the End of Shopping and the Birth of a New World.”

Quoted by Thomas Friedman in his New York Times editorial "The Earth Is Full" (7 June 2011)

Courtesy of Camil Stoenescu Citeste tot...

Becule, stai aprins, noi te iubim!

Au fost mai multe momente zilele astea în care am simțit că nu sînt ecologist. Dar deloc. Deși sînt dintre aceia care se întorc de pe munte cu ruscacul plin de sticle de plastic goale, deși mă iau de lume pe stradă cînd îi văd că zvîrlă chestii pe jos (mda, uneori mai mă uit și la gabaritul omului; dacă sînt linia a doua, mă fac că nu-i văd), deși țin la copaci și mă doare inima cînd îi văd tăiați degeaba și mi-am făcut o presque grădină botanică acasă,

deși toate astea (da, știu, sînt modest – am fost bolnav cînd eram mic),

totuși,

în vecii vecilor nu mă veți convinge că rahaturile de căcaturi de becuri ecologice sînt mai bune decît vechile, odioasele, nașparliile și iresponsabil-energeticele becuri cu incandescență. Alea rotunde, borțoase, butelcoase, namilele alea de 100W, nesimțirile alea de categorie energetică E, alea de dau o lumină nemilos de galbenă spre albă, vechile becuri la lumina cărora am crescut și învățat și citit și iubit, mai ales cei cărora le place să se iubească cu lumina aprinsă.

Urăsc becurile astea noi, ergonomico-economico-ecologice, sărăciile astea de durează o eternitate și ceva pînă cînd se încălzesc cum trebuie, mama lor, de parcă ar fi lămpi TV sovietice, sărăciile astea de dau o lumină chioară, nemestecată, de-ți vine să strigi precum ilustrul muribund: Licht! Mer Licht!. de-ți vine să mai bagi o divizie de reflectoare în priză, să fie lumină, țării cît mai multă lumină, să nu rămînă nici un colț de cameră în obscuritate, totul să fie străluminător precum lampa de interogare enkavedistă.

Ieri, în buricul Uniunii Europene, în Cîmpina, am găsit în cele din urmă becuri adevărate, de-alea interzise de comisarii politicii responsabile, de ipocrizia bleagă a acestei politici corecte care ne face pe toți niște pămpălăi overprotected. Ieri, în buricul Uniunii Europene, în Cîmpina, am cumpărat un snop de becuri interzise prin lege și cu satisfacție în glas și-n cuget de pionier le-am schimbat pe alea nașpa și chioare cu de-alea rotunde și borțoase și avide de curent electric.

Ieri am avut din nou lumină adevărată în casă. Ceea ce vă doresc și voo, o voi modernilor, recenților, iubitorilor de lege, adevăr, dreptate, frumusețe și mai ales și mai ales ecologie.

:p


Citeste tot...

Dumnezeu loveste cu drujba

Unde s-au taiat paduri intr-o veselie? In Suceava.

Unde sint inundatii intr-o tristete? In Suceava.

Uneori, veselia aduce tristete. :( Citeste tot...

Power poop

Sau, pe limba lui Nichita si a lui Eminovici: sa facem din rahat bici.

Nu, pe bune. Putem sa harnessam (chiar, cum se traduce in romana "to harness") puterea rahatului si sa-l transformam in energie, cu acest prilej scapand natura de manjirea apelor cu reziduurile... alea, stiti voi, reziduurile cah.

Cel putin asa spun unii de prin Occidentul ala decadent care nu vrea sa asculte de intzelepciunea shi de puterea sovietelor.

Un exemplu de analiza de dependenta de cale. Si de science made fun.

Lol. Enjoy the smell of wisdom.

:)

Citeste tot...

Much needed wisdom

Despre certitudini si despre dubii bine tzinute in fraul mintzii. Despre legatura tensionata dintre politica si stiinta.

Despre The Economist, evident.

[...] There is no doubt that politics and science make uncomfortable bedfellows. Politicians sell certainty. Science lives off doubt.
[...]

[...] There are no certainties in science. Prevailing theories must be constantly tested against evidence, and refined, and more evidence collected, and the theories tested again. That is the job of the scientists. When they stop questioning orthodoxy, mankind will have given up the search for truth. The sceptics should not be silenced.
[...]

Restul articolului aici.


Citeste tot...

Vă îndemn să-l votați pe Remus

Gata. Hai să lăsăm un pic gluma și să discutăm chestii serioase.

Rîndurile care urmează sînt fără glumă, fără caragață, fără ironie sau tongue-in-cheek. Rîndurile care urmează reprezintă atît motivația votului meu de poimîine, cît și o recomandare prietenească către Dvs., stimați cititori la fel de interesați de politică.

După cum probabil mulți dintre Dvs. știți, nu mi-am ascuns niciodată simpatiile liberale. Politic vorbind, nu profesional, pentru că profesional în general am colaborat mai puțin cu ei și mai mult cu clienți de la alte partide. Însă politic, din punct de vedere al votului, sunt unul din cei care în mod constant am votat cu liberalii, no matter what.

Call it routine, call it ideology, call it stubbornness. Ziceți-i cum vreți. Nu o să-mi schimbați scufița așa de ușor. Am votat cu liberalii, votez cu liberalii și voi vota cu liberalii. Să nu se supere clienții care poate citesc acest blog. Cei mai mulți dintre ei știu că votul e una și business-ul e altă mîncare de pește.

Asta nu înseamnă însă că poimîine voi vota cu Crin. Nu. Cu tot respectul și simpatia pe care i-o port, poimîine nu se joacă soarta partidului, a reprezentării sale parlamentare. Cu sau votul meu, Crin tot nu iese președinte, spre deosebire de alegerile parlamentare, unde orice vot contează, iar motivația de vot util este mult mult mai puternică. Așadar și prin urmare, poimîine pot să chiulesc de la votul liberal și să votez chiar cu cine vreau eu.

Adică cu Remus. Cu Remus Cernea.

Hooo, nu dați năvală! Știu că aveți multe să-i reproșați. Știu că multe dintre ele sunt, sau probabil sunt, adevărate. Știu că este un candidat de butonieră. Am aflat că locuiește cu maică-sa. Știu că nu are bani. Știu că, uneori, are limitări retorice (deși, față de alții, stă mult mult mai bine). Știu că nu are o organizație în spate care să-l ajute să realizeze ceea ce își propune. Știu că ecologismul nu este astăzi neapărat preocuparea esențială a României.

Da, trebuie să ne protejăm mediul înconjurător, da, nu trebuie să mai fim nesimțiți și mîrlani și să nu mai tăiem pădurile și să nu mai ne poluăm apele și aerul din orașe și să nu mai aruncăm PET-uri și alte mizerii peste tot, pe munte, la mare, în lacuri, pe cîmpuri, pe terenurile virane din mijlocul orașelor, în păduri și pe marginea drumurilor și căilor ferate. Da, știu toate astea, dar astea țin de mica ecologie, cea care vine din sufletul și din lipsa de educație a mîrlanilor care, din păcate, compun marea majoritate a poporului nostru (da, o să mă înjurați, dar cam așa stau lucrurile azi, aici, acum, în scumpa noastră patrie Republica Mitocănească România).

Dar principala problemă a României o reprezintă în momentul de față nu ecologia, ci modernizarea și infrastructura, teme care uneori intră în conflict cu marea ecologie, cea care combate poluarea industrială și asediul habitatului antropic asupra celui non-antropic.

Știu toate astea. Mai are Remus și alte bube în cap, dintre care cele mai vizibile îi sunt pletele și tricourile cu Pink Floyd. (Drept să vă spun, astea chiar reprezintă o bilă albă pentru mine, dar nu și pentru cvasi-totalitatea electoratului român, conformist și trist și îmbrăcat cenușiu, cu ghiu, cravată, costum și adidași Puma).

Dar nu despre asta este vorba în propoziție. Ci despre faptul indubitabil că Remus, deocamdată, nu este copt pentru funcția de președinte. Din varii motive care nu are rost să le detaliem aici.

Și totuși, poimîine, atît eu cît și soția mea îl vom vota pe Remus. Mai mult, nu numai ca îl votăm, ci vă și rugăm cu toată puterea convingerii rugăminților noastre să faceți la fel.

De ce? De ce acest paradox?

Dintr-un motiv foarte simplu : pentru că merită.

Spre deosebire de ceilalți triști instituționali și cu multe voturi la teșchereaua electorală, Remus cred că este unul din puținii, dacă nu chiar singurul (scuze, Crin! no offence meant), care să merite să fie votat în ciuda limitărilor sale.

Pentru că este chiar singurul care chiar crede în ceea ce spune.

Pentru că este singurul care a avut curajul nebunesc, inconștient, de a se lupta cu morile de vînt, cu suficiența și cu rugina valorică a celor în vîrstă, a celor foști și a celor nașpa, a celor care reprezintă trecutul, și nu viitorul României.

Pentru că el și cu alții cîțiva din preajma sa au fost singurii nebuni frumoși și limpezi la cap care au avut curajul să-și pună în cap toată floarea cea vestită a veștmintelor preoțești și a BOR-ului, atrăgîndu-și oprobiul public al majorității ortodox-talibane pentru că au îndrăznit să spună ce gîndeau: hei, suntem atei și avem dreptul să fim respectați la fel ca și restul.

Nu veniți să ne băgați pe gît nouă și copiilor noștri scara voastră de valori, viziunea voastră despre lume și cum trebuie trăită viața cea bună, pentru că noi avem alta, diferită, poate la fel de bună, poate chiar și mai bună, nu știm, dar e a noastră și nu ne frecați la cap cu a voastră. Vă rugăm să ne lăsați în pace să ne trăim viața pe care o vrem noi, nu voi, într-o țară laică și modernă și europeană și mai ales și mai ales tolerantă.

Pentru toate acestea și pentru că știu că Remus gîndește cel mai apropiat de felul meu de a gîndi, eu îl voi vota poimîine pe Remus, și eu și Flo. Pentru că merită și pentru că, uneori, calculele meschine ale utilității electorale trebuie să înceteze și trebuie să votăm cu inima și conform cu principiile noastre de viață. Altminteri suntem niște meschini triști lași și fățarnici, și ne merităm soarta.

Considerați-l un vot de recompensă. Un vot de respect. Un vot de atitudine. Dar și un vot de încurajare. Un vot pentru Remusul cel de peste zece și de peste douăzeci de ani, cînd sper să crească politic suficient de bine și de mult încît să poată să schimbe, împreună cu restul generației noastre, pe toți nasoii ăștia de acum care azi ne conduc, și ne vor mai conduce încă o vreme.

Votul nostru reprezintă o încurajare pentru tot ce a făcut pînă acum, cît și o rugăminte să nu se dea bătut, indiferent de ce scor va obține. Să țină minte ce a spus Admunsen: Ai reușit? Continuă? Nu ai reușit? Continuă. E un drum lung, dar undeva tot trebuie să înceapă, și la fel de bine poate să înceapă poimîine, cu votul meu și al lui Flo și al tău și al nostru, al tuturor celor care suntem de-o vîrstă și de-o fire și de-o gîndire cu Remus.

Sper ca măcar astfel să îl pot ajuta. Cu votul nostru și cu retorica noastră. Nu i-am putut face sondaje, pentru că sondajele costă bani, și pentru că oricum nu ar fi schimbat cu mult lucrurile. Nu l-am ajutat cu bani sau cu altceva. Sper să îl pot însă ajuta cu această declarație de respect și de vot.

Deci vă rog eu frumos : votați-l pe Remus. Merită, indiferent ce se spune despre el.

Bravo, Remus! Chapeau! Îți ținem pumnii duminică, să obții cît mai multe voturi de la cît mai mulți strălucitori de-ăștia zadarnici ca noi, care cred în puterea ideii și a principiului și care îl admiră pe Don Quijote. Fie ca votul pentru Don Quijote-le cu plete și cu tricouri Pink Floyd de azi să reprezinte o primă pietricică pe drumul lung și dificil către votul pentru Tony Blair-ul român de peste douăzeci de ani care ne dorim să devii.

:bow: :friends: :respect:



PS: Aproximativ aceleasi argumente le aduc si Ovidiu si Gramo. Hai, ca nu sint singurul :)

PPS: Va rog sa va abtineti de la comentarii rautacioase. Fiecare dintre noi avem propria optiune. Asta este optiunea mea si nu imi este deloc rusine cu ea. Mi-ar fi rusine daca nu as face-o publica. Citeste tot...