The way of the future

Sînt dependent de cafea. Rău de tot. Sînt dependent de tutun. Nu chiar rău de tot. Dar tot mușcă din mine. Nu sînt dependent de alcool, deși dușmanii îmi cîntă ode răutăcioase pe acest subiect. Nu sînt dependent de droguri. Ultima dată cînd m-am verificat, nici de sex nu sînt dependent. Păcat – e o dependență demnă de aprofundat.

Nu sînt dependent nici de alcool, nici de droguri, nici de sex, pentru că sînt dependent de o otravă mult mai puternică, ce-mi permează viața cum penetrează cerneala creta.

Sînt dependent de informație.

În fiecare zi mă scald într-un noian de cuvinte, de idei, de știri, de date, de cifre, de discuții. Viața profesională și cea personală mi se confundă, mi se amestecă într-un tăvălug de biți. Mulți biți. Biți everywhere. Cărți. Articole. Materiale. Sondaje. Serii de date. Hăhăieli adolescentine în social media. Sinteze serioase. Presă internă. Presă internațională. Citizen press. Slavă Domnului că nu mă uit și la televizor, că nu știu ce s-ar alege de viața mea.

Sînt dependent de Internet. Sînt dependent de Facebook. Sînt dependent de știri. Mai recent, de cînd nu mai conduc mașina (da, știu...), stau cu ochii în telefon chiar și atunci cînd se învîrte roata. În loc să mă uit pe fereastră, să privesc cum curge lumea, cum se schimbă peisajul, cum îmi trece viața, eu tot cu ochii în informație stau.

Consum atît de multă informație încît în mod constant simt că am o pîclă pe creier. Prea mult. Prea mult. O saturație apăsătoare. La fel cum cel care taie toata ziua lemne la joagăr are mușchii într-o constantă încordare, pînă îi devin ca o coardă de oțel, și eu îmi simt așijderea mușchii neuronilor cuprinși de crampe. Prea tensionați. Prea încordați de atîta atîta tăvălug de avalanșă de tsunami de informație.

Închid ochii și încerc să mă relaxez. Închid ochii și încerc să rezist tentației de a verifica din nou ce s-a mai scris, ce s-a mai spus, ce a mai apărut în cele trei minute de cînd am scos ochii din telefon, încercînd să privesc cum curge realitatea pe fereastra taxiului. Tentația e mare. Mai stai. Mai rabdă un minut. Două minute. Încă un semafor.

Închid ochii, cu telefonul fierbinte în mînă, dornic, posesiv: deschide-mă, citește-mă, folosește-mă. Închid ochii și mă închipui la dezintoxicare.

O cameră goală, nu neapărat cu pereți capitonați, că încă n-am înnebunit de tot. O cameră goală, în care nu se întîmplă nimic. Nu e o cameră de-aia extremă, de tip deprivare senzorială, fără nici un fel de stimul. E un bec aprins sus în tavan. Pereții sînt albi. În rest, tăcere. În rest, fără cuvinte. Nici la pușcărie nu e așa, că acolo mai sînt și alții.

E un loc unde nu se întîmplă nimic. Unde în mod voluntar te retragi să fii tu singur, să te lepezi de iureș. Ce faci, bade, stai și cujeți? Nu, dom’șorule, doar stau.

Nu pot să stau. Nu pot să mă lepăd de vîrtej. Sînt dependent de stimuli. Sînt dependent de orice variație infimă de entropie. Asta e definiția derivatei: o variație infinitesimală a funcției, împărțită la intervalul din ce în ce mai infinitesimal al intervalului de variație.

Limită. Vecinătăți. Infinitul mic. Orice zvîcnire în vecinătatea locală îmi vibrează corzile neuronale. Sînt ca un instrument de măsură imposibil de fin, de sensibil pînă la durere. Acul joacă vibrează arată. Trebuie să mă opresc. Acul vumetrului mă joacă deja pe mine, nu-l mai joc eu pe el.

E o butadă în filosofia zen care spune: dacă nu ești ocupat, ar trebui să meditezi în fiecare zi măcar o jumătate de oră; dacă ești ocupat, în schimb, ar trebui să meditezi cel puțin o oră. E rea vorba asta de duh. E despre ce simt eu acum. Povară. Prea povară. Trebuie să închid ochii, să nu mai mă gîndesc la nimic.

Mai e o butadă, tot din stereotipurile meditației budiste. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să...

În filmul The Aviator, Leonardo DiCaprio joacă rolul lui Howard Hughes, miliardarul american excentric de la începutul secolului trecut. Un miliardar pe cît de strălucitor la creier, pe atît de în marginea nebuniei. La un moment dat, în film, Hughes începe să rostească în mod necontrolat aceeași frază, over and over and over. Show me all the blueprints. Show me all the blueprints. Show me all the...

Nu se poate opri. Lumea se uită la el ciudat. Ce-a pățit șeful? A luat-o razna? La sfîrșitul filmului, îl apucă din nou. Cu altă frază. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the... Semnul că filmul s-a sfîrșit, că eroul principal chiar a înnebunit. Că urmează genericul de final.

Închid ochii și văz pe retina minții cum se prefigurează viitorul. The way of the future. Mufat direct în rețeaua neuronală la marele haos constant, precum în buna tradiție cyberpunk. Neuromancer. Burning Chrome. The Matrix. Ghost In The Shell. Cu rețeaua virtuală înfiptă direct în creier. Cu mușchii atrofiați. Scufundat într-un fotoliu în formă de coșciug oval. Cu un corp care mai mult încurcă, pe post de lest rezidual. Și cu un flux constant, insuportabil de strălucitor, care-mi arde direct sinapsele.

Doamne, cum curge. Doamne, cît de intens.

Drogul ultim. Dependența perfectă. Mîna se întinde neputincioasă spre cana de cafea, uitînd că deja mi-am instalat perfuzia care să-mi dea cofeina direct în venă, alături de celelalte substanțe necesare hoitului: apă, glucoză, vitamine. Ochii închiși sînt deschiși pe dinăuntru. Nu e nevoie de nerv optic, pot să-l și smulg, să-l vînd la second hand. Pleoapele se zbat degeaba. Ochii se zvîrcolesc inutil într-un dans moștenit de la strămoșii noștri primate. Rapid Eye Movement.

Ochii? Ce să fac cu ei? Adevăratul dans e înăuntru. Iureșul informației. Vîrtejul cuvintelor de dincolo de cuvinte. Informație pură, fierbinte, curgînd ca lava și ca jetul de plasmă. Motoare de avion cu reacție turate la maxim: biți peste biți peste biți peste...

The way of the future. The way of the future. The way of the future.

O să fie bine. O să-mi placă. Chiar mai mult decît sexul o să-mi placă. Ah, cum arde!

The way of the future. The way of the...

. Citeste tot...

Facebook e cretin la cap

Hai, că s-a ajuns la maximum de absurditate.

Am preluat zilele trecute pe FB unul din citatele recente ale lui Dorian Furtună, etologul moldovean, din dialogul cu o cioară. Dorian scoate o carte în care omul dialoghează filosofic cu cioara, adică cu un animal, și face pe Marc Antoniu acolo, dă citate din carte.

Cartea se dorește a fi o alegorie filosofică între intelect și instinct. Știți voi, eterna dezbatere nature vs culture. Repet: etolog, comportament animal, biologie, filosofie, cioara de semănătură (Corvus frugilegus).

Ei bine, dragii mei absurdistanezi, am fost banat azi pentru 30 de zile de către Facebook pentru această preluare. Motivul? Hate speech.

Dobitocii ăștia, algoritmii mamilor lor de cretini iremediabili, nu mai știu că cioara este în primul rînd animal, și de-abia după aia figură de stil. Că nu puteai să jignești pe cineva spunîndu-i “cioară” dacă mai întîi nu exista animalul numit cioară, negru și social și degrabă croncănitoriu.

Repet, cioara de semănătură, Corvus frugilegus. După capul lor cretin acest cuvînt e doar hate speech referitor la țigani.

Doamne, în ce hal de absurditate dictatorială am ajuns :(.

Doamne, și e de-abia începutul… :(



. Citeste tot...

Homo homini ursus

Dan Șelaru, într-un articol superb, dar din păcate foarte trist, Programul “Primul urs” (neapărat de citit) ne arată un lucru foarte simplu. În cele mai izolate locuri de pe lume, locuri pustii, fără oameni, unde sînt rezervații naturale dedicate în mod special ursului, în Alaska și în British Columbia, există maxim 30 de urși la mia de kilometri pătrați. 29 în Alaska, 22 în British Columbia. În munții din România, tocmai s-a încheiat un prestigios studiu care, pe bază de analiză genetică, au găsit că sînt în jur de 170 – 180 de urși pe mia de kilometri pătrați.

Repet. 170 – 180.

Repet: 170 – 180. De șase ori mai mulți decît în Alaska sau în British Columbia.

Dan a făcut un calcul simplu. Oriunde te-ai afla în pădurile patriei noastre, Republica Tîmpită La Cap România, ești la o distanță de max. 1,33 km de un urs. Calcule simple, elementare, de-alea cu pi er pătrat, de ați făcut mișto de civila de Veorica.

Voi vă dați seama cît de cretini sîntem? Cît de tîmpiți la cap? Cît de bestii sîntem, de am ajuns să iubim mai mult urșii și cîinii vagabonzi decît oamenii? Pe pensionari îi călcăm în picioare, îi disprețuim. Și în același timp permitem ca în pădurile României să fie densitate de șase ori mai mare, repet: DE ȘASE ORI MAI MARE, decît în cele mai izolate locuri de pe lumea asta unde sînt urși: Alaska, British Columbia.

Ne merităm soarta. Ne merităm soarta pînă la cotor. Vorba lui Dan: “Pentru că suntem idioți, și nu privim realitatea în față, avem prea mulți urși pentru țărișoara asta, mult prea mulți, au ajuns să ne vâneze ei în loc să-i vânăm noi”.

Lăsați. E bine. O să fie și mai bine. Asta au vrut românii? Asta au. Și o să aibă și de aici încolo cu vîrf și îndesat. Beți încet, căci conține milă față de animale, dar nu și față de oameni.

Și nu uitați. Românii merită tot ce e mai bun.

A. Era să uit. Și nu uitați: mai tîmpiți la cap decît noi nu se prea există popor pe lumea asta plină de tîmpiți.

Ghinion.



. Citeste tot...