Statul român și privilegierea corporațiilor străine

De cînd s-a inventat, statul trăiește din taxe. Taxe culese fie cu binișorul, fie cu forța. Nu-l convingi pe Moromete să plătească fonciirea? Atunci îi sucești mîna la spate și-l ameninți că pui jandarmii să-i tăvălească fata. N-are fată? Nu-i nimic. Are nevastă. Ceva tot are el acolo...

Sînt două surse mari de taxe din care statul să trăiască. Afacerile și muncitorii. Capitalul și forța de muncă, după cum ar spune dragul de Marx, mînca-l-ați copt, că ați demonizat acest nume fără să vă dați seama că în spatele lui stă un istoric esențial, dar mai ales un sociolog remarcabil. Sociologia se bazează pe două picioare uriașe: Marx și Weber. Restul sînt floricele.

Afacerile, și ele, sînt de două feluri. Afaceri cu capital românesc, autohton, băștinaș, deținut de aborigeni. Și afaceri internaționale, mari și sclipitoare imensități globale care dețin atît de mulți bani, încît doar bugetul de marketing al unei asemenea monstruozități imperiale e mai mare decît bugetul țării mele. Doar decît.

Distinsul nostru stat român vrea bani. Ca să funcționeze. Știți voi, tocitele teme vînturate pînă la epuizare:

spitale (ba le închidem, ba construim),

autostrăzi (ba clamăm că n-avem nevoie de ele, ba ne dăm de chinul morții că nu sînt destule),

milițieni (ba ne bat, ba sînt atît de foarte esențiali încît trebuie musai să le creștem salariile),

judecători (Curtea de la Veneția, neapărat să ținem cont de ce zice Curtea de la Veneția, dar doar atunci cînd ne convine),

sănătate (dă-o încolo, să se ducă medicii în Franța să profeseze, ce să facem noi cu sănătatea),

educația (cea mai mică alocare bugetară din toată lumea asta cît de cît dezvoltată, deci în mod inevitabil o Românie normală, educată, care merge pas cu pas în iadul mediocrității de tip slugă lohn căpșunari la sparanghelul neamțului; ghinion).

Distinsul nostru stat român ia bani de la forța de muncă, ia bani de la afaceriștii autohtoni. Dar se cam codește să ia bani de la multinaționale.

Se inventează o seamă de pretexte. Fie de-alea minore: să-i subvenționăm, sărăcuții, că uite ce greu le merge, să nu care cumva să fugă în Maroc. Sau de-alea importante: cum să îi încurcăm cu paradisurile fiscale? N-avem voie, încălcăm legea, se supără ambasadorii și nu ne mai dau mărgele colorate, nu ne mai decorează pe ascuns cu Legiunea de Onoare.

Deci statul găsește o mie de motive să-mi ia mie bani, muncitor român sau om de afaceri român. Pe de altă parte, statul găsește două mii de motive să justifice de ce nu ia bani de la multinaționale, de ce le lasă să-și transfere plus valoarea în paradisurile fiscale, să se îmbuibe stăpînii de la Viena și de la Frankfurt și de la New York și de la Paris, nu proștii de la Mizil și de la Telega. Prețuri de transfer, mare pricepere.

Statul face tot posibilul să corcolească marele capital și să jupoaie aborigenii. Raportul de redistribuire a plus-valorii între capital și forța de muncă este în România printre cele mai dezechilibrate dintre toate statele non-medievale. Adică bogații primesc, mocofanii bălesc. Bălesc degeaba, dă-i încolo de mocofani. N-au pîine? Să mănînce cozonac.

Statul român ține în mod clar și samavolnic cu străinii, cu ăia care transferă complexitatea la ei acasă, sărăcind aceste locuri.

Și voi vreți să am încredere în statul român? Să ascult de regulile sale arbitrare, să-l iubesc, să-i ascult porunca, să-l respect și să cred în toate bazaconiile pe care mi le îndeasă pe gît, în urechi, în creier cu anasîna? Hai sictir.

Uite așa gîndește o majoritate a poporului român.

Uite așa va fi nevoie, cumva, cîndva, la o mare spălare morală, pe bază de acțiune intensă, populară, spontan organizată cu mare dichis.

De-aia de care ne promitea Băsescu, dar nu s-a ținut de cuvînt.

De-aia de care tot zicea Klaus că trebe, dar parcă i-a tot fo’ lene să comită efort, e mai bine la schi și la golf.

De-aia de sperați voi tefeleilor deontologi și globaliști că o să facă draga de Kodruța, că tot vreți sînge pe pereți.

De-aia de care o să facă probabil fie armata, fie priceperi politice în curs de consolidare.

Lasă, o să fie bine. O să vă placă. O să doară la început, dar pe urmă n-o să mai simțiți mare lucru. Pentru că n-o să mai simțiți nimic.

Ghinion.

. Citeste tot...

Între Carbonifer și BLM

În necontenita, apriga cursă pentru bunăstare și putere, țările avansate au un avantaj istoric neîndoielnic.

Acest avantaj a fost realizat îndeosebi în două feluri.

În primul și în primul rînd, prin samavolnicie. Violență. Exploatare. Rapt. Jaf pe față. Povestea civilizației e de fapt povestea mitocanilor cu ghioaga în mînă care în decurs de trei cinci șapte generații au spart țestele dușmanilor lor, au răzbit la putere, au devenit ditamai nobilii dați cu pudră pe perucă și au generat structură socială persistentă, evident în favoarea lor și a progeniturilor lor.

În al doilea rînd, în egală măsură avantajul Occidentului a fost realizat pe bază de acces la densitate energetică, înfigînd paiul lung al nevoii și sorbind din dulceața otrăvită a Pămîntului, din diversele straturi de hidrocarburi fosile aflate în diverse stări de agregare: solid (cărbune), lichid (petrol), gaz (gaz natural, îndeosebi metan).

Mai sînt și alte aspecte de luat în considerare: tehnologie / cunoaștere / competiție / risc / guns germs and steel, vorba omului de știință. Dar să nu ne abatem de la calea marxistă a cunoașterii ideologice, pe bază de lozinci puternice, necesare.

Ecuația e simplă. Bunăstare = Dezvoltare. Dezvoltare = Complexitate. Complexitate = Cunoaștere + Violență + Hidrocarburi fosili. E o ecuație în mod voit simplistă, la fel precum Lenin pe vremuri declara ritos că URSS înseamnă puterea sovietelor plus electrificare.

Dar, atenție! Și el tot despre asta vorbea de fapt, semn că ceva ceva e acolo la mijloc, dincolo de propagandă. Suveranitatea / Hegemonia / Proiecția de putere constau în monopolul asupra violenței și în deținerea resurselor de energie. Trăiască Weber și Marx împletiți într-o explicație atotcuprinzătoare, enervant de simplistă.

Acest proces prin care Occidentul a luat fața restului lumii se întîmplă de vreo trei secole încoace, give or take.

Acuma, acest proces este pe cale să fie întors cu cracii în sus, dat înapoi, reversibilizat. Restul lumii, Lumea a Doua, Lumea a Treia, emite pretenții din ce în ce mai pertinente la bunăstare, dezvoltare, complexitate. Și, evident, la redefinirea echilibrului puterii aferentă redefinirii hărții de complexitate socială.

Acumulările Occidentului puternic și dezvoltat s-au făcut pe seama naturii. Cu samavolnicie, neținînd cont de consecințe. Cu barda. Grow first, clean up later.

Fizica e necruțătoare în această privință. Cum bagi paiul în străfundurile pămîntului să scoți carbon, să-i transformi în lucru mecanic densitatea de energie chimică înmagazinată în legăturile sale promiscue, cum faci buba. Principiul al doilea al termodinamicii scoate capul și-ți dă peste fantasma perfecțiunii, transformând o parte semnificativă a acestei conversii în căldură reziduală.

Ghinion. Nu există perfecțiune pe lumea asta. Nu există perpetuum mobile. Vrei să faci omletă? Trebuie să spargi ouă. Vrei să creezi bunăstare și să deții puterea? Trebuie să exploatezi hidrocarburile. Deci să faci mizerie în jurul tău, îndeosebi mizerie termică.

Ai tupeul să ordonezi lucrurile într-o parte, să turtești entropia în jurul tău, construind organizînd crescînd complexitatea, făcînd pe micul Dumnezeu? Țop, în partea cealaltă sărăcia de entropie scoate capul și mai vîrtos, grămezi grămezi de entropie mare generate de nevoia de a domestici entropia mică, locală.

Entropia informatică omorîtă într-o parte, îndeosebi în urbanul dezvoltat, se compensează cu asupră de măsură cu entropia termică generată în jurul centrului de putere, îndeosebi în atmosferă. H = k log (W), cum v-ar da peste nas Boltzmann și Shannon.

Problema e agravată de faptul că pîrdalnicul de carbon, foarte priceput în a înmagazina energie în mod dens în mațele sale de împletire chimică cu alte elemente, la fel de ușor generează și efect de seră. Fapt care vine să complice suplimentar problema creșterii energiei calorice reziduale în ecosistem.

În consecință, sînt din ce în ce mai multe voci care propun să ne înțărcăm de la carbon, la nivelul întregului glob. Hai să oprim dependența de carbon fără a renunța la consumul de energie. Cum putem face asta?

Hai să nu mai scormonim inutil în marele depozite de carbon din scoarța terestră (carbon sink), să aducem la suprafață și să vînturăm în mod periculos funinginea prin atmosferă.

Hai să ne punem mai eficient în calea fluviilor non-carbonice de energice pe care le primim deja în mod inevitabil de la soare și de la gravitație și care străbat zilnic planeta – vestitele surse regenerabile.

Hai să renunțăm la rezervorul de benzină care ne stăpînește viața și să trecem la baterii, să convertim totul în electricitate obținută din altceva decît din carbon.

Hai să scormonim mai mult în miezul atomului, în energia nucleară.

Hai vedem dacă nu cumva vehiculul chimic numit hidrogen e mai puțin păcătos decît anteriorul vehicul, carbonul.

Încălzirea globală e un fenomen cît se poate de real, viu și primejdios. O ținem în ritmul ăsta, generăm în timp geologic relativ scurt un nou Carbonifer, cînd crocodilii erau cît iahtul, șerpii boa cît TIR-ul, palmierii creșteau la Polul Sud și Ecuatorul dădea încet în fiert, precum ibricul pe foc.

În aceeași măsură, încălzirea globală este un instrument al naibii de convenabil de menținere a actualei situații de putere, în care cei mari și puternici fac tot posibilul să rămînă mari și puternici, pe seama celor mici și mulți și, de preferință, dezbinați. Divide et impera, mare pricepere imperială procedurală.

Cele două narative concurente ce se împletesc în jurul încălzirii globale sînt într-un conflict evident. Pe principul “să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă”, puternicii lumii se bat în ideologii care să justifice de fapt un lucru simplu: legitimarea accederii la putere.

Cei avansați, Occidentul imperialist, afirmă că ei și doar ei se pricep să rezolve această mare, gravă problemă globală. Recunosc că au greșit, că au abuzat de carbon, și că lucrurile trebuie să se schimbe. Dar nu se lasă duși de la cașcaval, nu consideră că trebuie să plătească pentru păcatele generațiilor anterioare, nu se dau jos de pe piedestalul de putere.

Din contră, folosesc acest discurs pentru a-și întări poziția de superioritate morală. Pe baza expertizei întru păcat, ceartă în mod superior și trist pe mai nou-veniții la cursa întru complexitate că strică natura încercînd să genereze bunăstare, complexitate și putere.

Chinezilor, prea mult cărbune ars. Nu faceți ca noi. Renunțați la dorința voastră de complexitate, că nu e bine. Stricați planeta, murim cu toții. Aveți o creștere mult prea nesănătoasă a amprentei ecologice, a amprentei de carbon pe care o apăsați cu talpa pe planetă. Mai încet. Mai ușor. Mai cu milă. Hai că vă arătăm noi cum să fiți sustenabili – code word pentru recomandarea de a renunța la complexitate și a trece înapoi la împletit răchită și la fluierat cu foc din fluieraș de soc.

Cei din Lumea a Doua, China, India, Pakistan, Nigeria, Indonezia, contestă acest narativ și scot în evidență hegemonia simbolică înmagazinată insidios într-însul.

Aha, îmbuibaților. Secole la rînd v-ați îmbuibat pe seama naturii și a noastră, generînd poluare, eliberînd catralioane de milioane de tone de carbon în atmosferă, dezechilibrînd în mod ireversibil și iresponsabil echilibrul naturii. Iar acuma nu faceți absolut nici un sacrificiu din îmbuibarea voastră, doar ne opriți pe noi să fim ca voi.

Vreți să se păstreze diferențialul de bunăstare, voi bogați și puternici, noi săraci și proști. Și veniți cu noua păcăleală ideologică, cu noul instrument de shaming prin care să legitimați inegalitatea inerentă sistemului capitalist.

Sună marxist. Sună suveranist. Sună însă din ce în ce mai credibil și mai pe placul celor din Lumea a Doua. China India Brazilia Nigeria Indonezia Vietnam și restul nu mai acceptă să fie trași de urechi precum școlarii neascultători. Și cer ca secolele de abuz asupra naturii să fie plătite.

Ați ajuns bogați și puternici pe seama naturii? Ați acumulat osînză și bănci și tehnologie și portavioane și multă multă bunăstare violînd Pămîntul? Acuma e cazul să mai renunțați din cele strînse. Să plătiți și voi tribut. Să dați înapoi către cei săraci, nu doar să impuneți condiționalități celor așezați mai tîrziu la masa bunăstării. Hai, fiți generoși, renunțați la poziția de hegemon. Să fie bine să nu fie rău. Să fie pace în lume. Dar nu doar pentru voi, că doar nu s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Cele două narative evident se vor izbi la fel de aprig și în anii care vin. Fiecare va ține cu dinții de dreptatea sa. Bogații vor îndesa pe gît celor săraci vina de a fi ineficienți și de a polua în prezent mult mai mult decît ei. Săracii vor bate obrazul celor bogați că e cazul să cam pună genunchiul în pămînt și să ispășească niște păcate comise de strămoșii lor.

La fel precum Black Lives Matter devine un discurs din ce în ce mai puternic în rîndul asupriților urmași ai lui Kunta Kinte, săraci furioși care dărîmă statui de Columb și de Washington și de alți cotropitori și colonialiști și deținători istorici de sclavi, la fel în curînd va veni vremea cînd se va contura un discurs critic la adresa Occidentului dezvoltat pe baza păcatului ecologic al înaintașilor. Să ajungă săracii lumii să ceară bogaților tribut de poluare istorică. Păcatele ecologice ale părinților plătite de copii, pînă la a șaptea spiță.

Aveți cele mai elegante capitale ale lumii construite pe bază de exploatare și poluare? Ați construit Londra New York Florența Viena Paris pe bază de hidrocarburi? Mai tăiați un pic din ele. Mai dați înapoi ce-ați furat. Mai dărîmați un pic, că prea v-a crescut nasul. Fiți și voi un pic mai săraci dacă vreți să jucăm în continuare jocul luptei împotriva poluării și să nu schimbăm narativul, să nu venim cumva peste voi să vă pedepsim cu amarnică pedeapsă că ați stricat lumea cu motorul vostru în patru timpi.

Lumea e într-o continuă zbatere și într-o continuă competiție ideologică. În cele din urmă, într-un fel se vor așeza lucrurile cumva.

Depinde dacă se vor așeza pașnic sau cu violență. Depinde dacă în această zbatere a cine are mai multă dreptate și mai multe portavioane nu cumva Ecuatorul să nu înceapă să dea în fiert din nu, ca ibricul pe foc, ca în Carbonifer.

Depinde dacă cei din Bangladeș și din Nigeria nu vor găsi cumva de cuvință să-și ia calabalîcul amenințat de apele în creștere și de secete și de temperaturile de peste 40 de grade de la ei de-acolo și să se mute peste noi la București, la Telega, la Viena sau la Washington.

Cumva, într-un fel, o să fie. Cum? Habar n-am.

Mai contează?...


. Citeste tot...

Karma, UE și necesitatea istorică a lui Schadenfreude

Karma este necesară. Cînd europenii cumpărau tot ce puteau prin statele sărace și proaste din periferia post-comunistă, era bine. Fluturau virtuos drepturile pieței libere și ne acuzau că sîntem protecționiști și comuniști dacă nu le vindem bijuteriile coroanei. Să fie bine, să nu fie rău.

Și le-am vîndut. Ah, ce le-am mai vîndut. Să aibă occidentalii, să nu avem noi. Noi să fim doar colonie, să ne guverneze stăpînii cei înțelepți. Să culeagă ei roadele, că doar ei merită. Dragii de habsburgi, să mănînce și gura lor ceva. Așa trebuie. Așa e istoria. Cine poate, ia. Cine nu, să vină DNA să-l ia.

Acuma roata istoriei se întoarce încet. Vin chinezii și le cumpără fabrici pe acolo pe la ei, prin Occidentul bogat și virtuos. Hooopa. Henț. Buba. Dintr-o dată, cînd au simțit focul la fund, virtuoșii economiei de piață deschise s-au simțit amenințați și au schimbat foaia.

Dintr-o dată, Uniunea Europeană descoperă că, totuși, nu e bine să vină niște nasoi de străini să-ți cumpere chestii la tine în țară. Vai, cîtă pricepere discursivă în a justifica de ce nu e bine, dar deloc bine, să vină chinejii să cumpere într-o piață deschisă, concurențială, unde banul și doar banul contează.

Ah, ce frumoasă e istoria. Ah, ce necesară e karma. Ah, ce bun e ursul Arthur, cînd e împușcat în altă țară. Ah, ce nevoie e de conceptul de “țară”. Naționaliștilor. Primitivilor. Soros să vină să vă ia / Să vă dea la DNA.

Ghinion.

“FRANKFURT—The European Union unveiled draft rules on Wednesday aimed at cracking down on state-subsidized foreign companies in Europe, a move that could allow regulators to pursue big Chinese companies in much the same way they have targeted U.S. multinationals such as Apple Inc. and Amazon.com Inc.

The legislation is the latest sign of Europe’s shifting stance toward China, the bloc’s biggest trading partner for goods and a crucial market for its exporters. While the new rules don’t single out China, analysts said large Chinese companies would be a primary target.

If approved by the EU’s 27 governments and the European Parliament, the rules would grant the bloc’s muscular antitrust authorities new powers to block foreign companies from making acquisitions in Europe or receiving public contracts if they are deemed to have benefited from government subsidies. Companies would face stiff fines if they failed to comply with the EU’s demands.”

Wall Street Journal, 7 mai 2021, ediția electronică

. Citeste tot...

Slugile nu au voie autostrăzi

Țările Uniunii Europene și-au construit bunăstarea prin mijloacele modernității. Adică prin creștere economică, infrastructură și multe betoane. Autostrăzile reprezintă miezul dezvoltării europene. Timp de jumătate de secol, au tot turnat betoane și, drept consecință, au trăit din ce în ce mai bine.

Iete că acuma, cînd au ajuns și proștii de estici la sacul cu bani, dintr-o dată nu mai e voie autostrăzi. Acuma, distinsa și înțeleapta UE ne dă bani doar pentru urșii polari. Hai, maxim pentru căi ferate. Dar pentru autostrăzi, Doamne ferește! Nicht! Verboten!

Îmbuibată și sătulă, coana Europa nu mai are bani decît pentru mofturi post-moderniste. Perdele de protecție, urși polari, orașe inteligente, adică urși polari. După ce zeci de ani au tot băgat în betoane, inclusiv în țările sărace care au aderat ceva mai tîrziu: Grecia, Portugalia, Irlanda, acuma dintr-o dată nu mai sînt bani de betoane și pentru proștii de estici.

Dreptate să fie, dar nu pentru căței. Autostrăzi să fie, dar nu pentru slugi. Bani să fie, dar doar pentru urșii polari. Să nu cumva să aibă parte de autostrăzi și slugile estice, căci cine știe, poate riscă să ajungă să trăiască mai bine la ei în țară și atunci nu mai au motive să emigreze spre vest, spre lumina imperiului plin de autostrăzi. Să emigreze, să fugă la stăpînii lor, să șteargă îmbuibații de vestici la fund, să salveze urșii polari. Să fie slugi în continuare.

E fabuloasă ipocrizia stăpînilor europeni. Ce frumos știu ei să îmbrace jocul economic neocolonialist în meșteșugite justificări ecologice. Vai, ce înțelepți sîntem noi că vă punem piedici să faceți autostrăzi. Vai, ce moraliști sîntem. Pentru binele vostru nu vă dăm banii, nu de altceva. Vă salvăm de la poluare, fraierilor. Lasă, e mai sănătos să mergeți cu trotineta. Ce vă trebuie vouă autostrăzi. Uite la noi, avem autostrăzi să ne punem și-n cap și uite în ce hal sîntem.

Mda. Mare pricepere să maschezi războiul economic centru-periferie pe bază de urși polari. Noroc că știe Nicușor Dan să facă buget pentru urșii polari la București, căci altminteri nu știu unde ajungeam cu relația asta de neocolonialism pe față.

Beți încet, căci conține deontologie europeană. E deontologie de-aia superioară, prin care faci slugile să-ți pupe mîna și cînd îți bați joc de ele și le tai din bani.

Ghinion.

PS: Un articol foarte bun pe această temă aici.

. Citeste tot...

Cît de frumos se pot distribui lichidele economice cu eleganță în rîndul tefeleilor

Cînd PSD spunea anii trecuți că trebuie impozitate multinaționalele, care își ascund profiturile în paradisurile fiscale și evită taxele, drept pentru care România e văduvită de veniturile necesare dezvoltării, au sărit toți cu gura să demonizeze această idee. Vai, ce a mai fost la gura deontologilor. Cum au zbierat. Ce indignare virtuoasă, pe bază de spume la gură. Trebuia combătută neapărat o asemenea idee pernicioasă, specific pesedisto-comunistă și care vinde țara la ruși și la chineji.

Acuma, ce să vezi? Vine ditamai civilul de la fruntea finanțelor aproape civile ale României, cînd la BNR, cînd la Consiliul Fiscal, distinsul domn civil Dăianu, o minte strălucită, civilă, deosebită, și spune fix același lucru. Măi, dar fix același lucru. 103% FIX ACELAȘI LUCRU, în interviul de azi dat distinsei, deosebitei oficine civile Hotnews.

Stai așa, să vă dau citat, să nu mă acuzați că sînt cu propaganda sovietică și că vreau să vă pun mintea pe bigudiuri, să vînd din nou țara la ruși și la chineji:

“Cei care ne dau lecții cum să fie un regim optim ar fi bine sa ne ajute să combatem profit-shifting-ul masiv.

Cei care în România au blamat fenomenul de profit-shifting, de “optimizare fiscală” nu au fost priviți cu ochi buni de reprezentanți ai mediului de afaceri. S-a și bătut monedă pe faptul că ar pleca capitalul din țară… Ce spun aceștia acum, când și Trezoreria Americană este înverșunată împotriva arbitrajului fiscal; și fosta administrație americană pusese ochii pe profiturile externe ale unor multinaționale, care se derobau de obligațiile față de fiscul american.

FMI și OCDE, guverne europene, Comisia Europeană gândesc în mod similar. Unii să ia aminte la ce spune repetat comisarul Paolo Gentiloni. OCDE de ani de zile arată că practici ale multor companii mari au erodat baza de impozitare, au ascuns profituri cuvenite statelor. Chiar premierul Florin Cîtu amintea că banca unde a lucrat i-a propus să își ia bonusuri printr-un vehicul special. Și sunt convins ca nu este caz singular. Lecția Pandemiei, când multe companii, peste tot în lume, au cerut sprijin de la guverne adâncind deficite bugetare, ar trebuie să fie tema de reflecție și acțiune.”

Doamne, ce cuvinte frumoase! Ce fraze bine alese, înțelepte, lipsite de orice fel de emoție stricăcioasă! Auzi tu, de fapt pînă și FMI și pînă și Comisia Europeană gîndesc la fel. Vai, fată, să știi că ăsta chiar are dreptate. Doamne, ce om deștept! Vorbește rațional, ca un economist civil rațional, care apără și servește interesul național. Cîtă rațiune! Cîtă reținere în vorbe și cît șarm discursiv discret! Nu vorbește ca ticăloșii ăia de kaghebiști de la PSD, care întărîtă lumea în mod iresponsabil împotriva multinaționalelor și a stăpînilor financiari ai lumii, servind interesele lui Putin.

Nu știu cum s-a nimerit, însă, vorbește diferit, dar spune fix, repet, FIX același lucru precum pesedeii. Multinaționalele ascund banii și nu-și plătesc taxele. Multinaționalele ar cam trebui puse cu botul pe labe și ar cam trebui convinse să mai învețe și scăderea, nu doar adunarea. Să li se sucească un pic mîna la spate, în mod elegant, nu altfel, să înceapă să învețe să mai plătească și taxe, nu numai agenți de influență.

Pardon, iar vorbesc urît, plin de emoții nasoale, jegoase, ca nasoii ăia jegoși de pesedei ai lui Putin. Cum Dumnezeu de nu găsesc și eu cuvinte discrete, elegante, necesare, spuse în așa fel încît să nu se supere nimeni, mai ales conducerea de unitate și de stat?

Ce să mai crezi? Eu cred că trebuie arestat degrabă Dragnea și ieșit repede, dar repede în Piața Victoriei pentru a se protesta #masiv împotriva acestor idei vicioase, jegoase, veninoase, care distrug pur și simplu România. România nu trebuie să adopte astfel de idei oribile, specifice comuniștilor, și nu trebuie să încurajeze valori reprobabile și care vînd țara la ruși și la chineji.

Soluția e simplă: toată lumea la protest și Dragnea arestat pentru sîngele vărsat. Repede, trebuie toată lumea deontoloagă să #rezist la asemenea manipulări economice ordinare.

Probabil că vă întrebați: de ce să-l aresteze pe Dragnea și nu pe Dăianu? Păi simplu. Păi cum să arestezi elementele de bază ale societății aproape civile din România? Cum? Să se aresteze ei între ei? Unde ajungem în halul ăsta? Cine mai conduce țara, dacă ne luăm de la asemenea vorbe deviaționiste?

Deci nu Dăianu. Dăianu fiind civil, nu se poate în nici un chip aresta un asemenea civil care e nevoie să exprime idei raționale, specifice interesului național civil.

Și atunci, simplu, rațional, inevitabil, dacă nu putem aresta civilii, măcar pe Dragnea să-l mai arestăm încă o dată, căci e necesară menținerea urii în rîndul tefeleilor la cele mai înalte cote de progres și de civilizație pe bază de arestări.

Vă place cum își iau ideile înapoi? Vă place cum nu protestează nimeni la aceste cuvinte care vînd țara la ruși și la chineji? Vă place ce elegant, ce discret, ce necesar diseminează domnul Dăianu diverse lichide corporale la toți tefeleii? Doamne, cu cîtă eleganță le-o dă. Jos pălăria pentru asemenea pricepere discursivă. Le-o spune atît de frumos, de întorlocat și de elegant încît săracii nici nu-și dau seama că primesc proteine înțelepte, necesare.

Ghinion.



. Citeste tot...

Criptomonedele și schimbarea socială

Una din tendințele cele mai pronunțate în societate în ultima perioadă, pe termen deja mediu și lung, de vreo 20 de ani încoace, este scăderea încrederii oamenilor în stat și, pe cale de consecință, în instituțiile acestuia.

Asta nu se întîmplă doar în România, unde sondajele noastre Sociopol identifică nemulțumirea de ceva ani buni. E vorba de un fenomen global. Peste tot în societățile dezvoltate, capitaliste și consumeriste, încrederea în stat suferă o erodare clară.

Această scădere a încrederii a făcut deja pasul de la atitudine la comportament. Mișcări sociale din ce în ce mai puternice au baza emoțională în această supărare. Vestele Galbene în Franța. Brexitul în Anglia. Mișcarea de seccesiune în regiunile celtice ale Marii Britanii, îndeosebi în Scoția. Toate trăirismele politice recente din Italia. Occupy Wall Street, Black Live Matter, White Supremacy-ul din SUA.

Toate indică aceeași direcție: statul e nasol, nu putem avea încredere în stat. În Stat cu S mare. În Sistem cu S mare. În privilegiații îmbuibați de la conducere, ca să adoptăm retorica vituperant-ideologică a protestatarilor.

Explicația creșterii acestui fenomen e complexă și necesită un articol separat. E de ajuns să spunem în cadrul acestui text că, în mod paradoxal, probabil principala cauză a supărării o reprezintă lunga pace socială de după al doilea război mondial și îndeosebi jumătatea de secol de bunăstare.

Istoria ne arată că astfel de perioade lungi în care crearea de plusvaloare nu este zăticnită de distrugere sunt mai degrabă excepția decît regula.

În această atmosferă de bunăstare înrădăcinată au crescut deja două, chiar trei deja generații de noi cetățeni care iau de la sine înțeles un nivel de trai ridicat și au standarde sociale din ce în ce mai exigente.

Creșterea fenomenului criptomonezilor face parte din această schimbare socială. Încet încet, aceste monede virtuale capătă din ce în ce mai mulți susținători.

Care este principala caracteristică a acestor monezi, dincolo de detaliile sale tehnice? Care e principala idee filosofică din spatele lor?

E faptul că nici una din ele nu are un emitent central.

E o monedă care nu mai este acreditată de nici un stat. Validitatea ei este disipată în fărîme în rețea. Practic, nimeni nu susține această monedă. Criptomonedele sunt cumva întruparea anarhiei politice, așa cum este ea înțeleasă în filosofia politică: nu există un hegemon care să își exercite puterea asupra celorlalți.

Criptomonedele sunt strîns legate de ideea de democrație participativă, și nu reprezentativă. Fiecare calculator care rîșnește o ecuație pentru a crea plus-valoarea necesară emiterii monedei virtuale e un actor egal în drepturi în această democrație financiară. Nu există un centru privilegiat al deținerii puterii și informației, toate informațiile privind valoarea și tranzacțiile fiind preluate în rețea de către toate calculatoarele.

O schimbare puternică de filosofie economică. O potențială schimbare de paradigmă, care încet încet începe să capete acceptare socială din ce în ce mai largă.

Apărute acum aproximativ 10-15 ani, criptomonedele încep să iasă din perioada inițială de experiment, când doar adepții timpurii (early adopters) le îmbrățișau, și să facă pasul înspre recunoașterea din partea publicului larg și mai ales a actorilor economici instituționali: firme, bănci, sisteme de tranzacții financiare, instituții de reglementare.

Această explozie socială a adoptării criptomonedelor la scară largă nu avea cum să aibă loc dacă populația nu era dornică să facă asta. Altmineri, rămînea la stadiul de proiect eșuat.

Din ce în ce mai mulți oameni îmbrățișează ideea de criptomonedă pentru că în spatele ei stă ideea de decuplare față de Stat, de Sistem. Oamenii au încredere mai mică în Sistem. Vor să-i întoarcă spatele, sau măcar să-l amendeze pentru abuzuri.

Drept pentru care unii încep să întoarcă spatele și expresiei puterii financiare acestui stat, moneda emisă de el: dolar, euro, etc. Încep să îmbrățișeze ideea de monedă care nu e emisă de stat, ci își trage validitatea din alt tip de putere. Puterea rețelei, a societății nărăvașe, cabrate, care nu vrea să fie încorsetată de instituțiile de putere centrale.

Evident că statul poate în continuare să-și exercite puterea arbitrară și să limiteze sau chiar să interzică aceste monede virtuale, cum tocmai s-a întîmplat zilele astea în India. Dar pe termen lung, această afirmare a puterii discreționare va duce la o erodare șî mai puternică a încrederii oamenilor în stat, la o decuplare și mai pronunțată dintre hegemon și supuși (cetățeni).

Semnele sunt că la nivelul statelor dezvoltate se analizează serios cele două tipuri divergente de risc: pierderea și mai mare a încrederii supușilor, respectiv pierderea puterii de monopol de validare a valorii (emitere de monedă). Și că e mai posibil ca statele dezvoltate să accepte această înfrîngere de etapă pentru a evita o înfrîngere și mai mare.

Următoarea decadă vom vedea cum statele dezvoltate vor accepta scrîșnind din dinți această împărțire de putere, această diluare a monopolului monetar. Va fi un drum cu multe hopuri. Nu vreți să știți ce e zilele astea pe bursa criptomonezilor, iar acest fenomen de variație sălbatică va continua cu siguranță și în următoarea perioadă.

Pe termen mediu și lung, însă, criptomonedele vor deveni un rezervor de validare a valorii sociale din ce în ce mai acceptat. Semn al nevoii oamenilor de a transfera puterea dinspre behemotul statal spre altă formă de control social. Spre alt stăpîn, mai disipat, mai haotic, dar și considerat mai reprezentativ.

Îmbrățișarea criptomonedelor de către noile generații reprezintă nevoia de a căpăta voce socială, putere într-un mediu perceput ca fiind puternic dezechilibrat: unii prea multă putere, alții deloc.

Citeste tot...

Nu poți fi naționalist cînd n-ai ce pierde

Cînd nu ai, te doare la bască cine îți e stăpîn. De-abia cînd începi să faci un pic de cheag, atunci începi să-ți dai seama că ce cîștigă străinii pierzi tu de fapt, că e un joc de sumă zero, dincolo de toată propaganda bombastică privind globalizarea și să iubim străinii, că ne sînt superiori și știu ei mai bine cum ar trebui să ne trăim viața.

Pe vremuri, în Evul Mediu, pe amărîtul de iobag nu-l interesa dacă e sub biciul ducelui de Orleans sau sub cel al boierului Cantacuzino sau al agăi Mustafa Selim. Tot un drac era. Muncea, se spetea, venea boierul și îl belea. Cu legea în mînă. Și lui nimic nu-i rămînea. Na, că am început să fac și versuri, ca Robin Hood.

Drept pentru care spiritul naționalist pe vremurile acelea pline de agricultură de subzistență și de sărăcie era unul practic inexistent. Naționalismul a apărut de-abia cînd aveai ce să pierzi. Cînd a apărut industrializarea și fuga țăranilor la oraș și apariția burghezilor, care produceau și voiau ca ce produc să le rămînă lor, nu să vină să le ia avuția ducele de Orleans sau habsburgul sau neamțul sau rusul sau turcul.

De-abia cînd ai, începe să-ți pese că te jupoaie celălalt. La fel și acum, în România noastră. O brumă de naționalism veți vedea îndeosebi la cei cu afaceri locale, care simt apăsarea multinaționalei, a felului în care tratamentul economic privilegiat al străinilor îi lasă pe aceștia să sufoce concurența locală și să exporte nestingheriți tot profitul în paradisurile fiscale, de unde se întoarce înapoi acasă la ei, în buricul Imperiului.

Tefeleii noștri nu sînt naționaliști căci n-au ce pierde, fiind doar niște biete slugi la stăpînul străin. Tefeleii noștri îmbibați de fantasma binefacerii globalizării sînt niște bieți șerbi de tastatură, niște bieți iobagi de Excel. Tot ce-și pot dori e să aibă o casă, poate un pic mai mare, și o mașină, poate un pic mai bengoasă. Și în rest doar să-l lase stăpînul să fie liber cu programare două săptămîni, să-i dea drumul din lesă un pic, poate în Grecia, poate în Croația, și dacă a fost cuminte și a supt cum trebuie coada la bici, poate chiar în glorioasele Maldive.

Tefeleii, neavînd ce să piardă mare lucru, nu le pasă dacă sînt slugi la contele de van Groningen sau la ducesa de Armand sau la groafa Merkel. Important e să fie străini, că românii ăștia ai noștri ne cam put și ne doare sufletul să vedem cum alții au și prind cheag și noi nu. Lasă, să moară afaceriștii români. Noi să ne vedem de tastatura noastră și să robotim la Excel și să sugem coada la bici și, dă Doamne, măcar o săptămînă în Maldive, căci stăpînul e generos și o să ne lase.

De-abia aștept un viitor în care noua generație de tefelei să fie și mai bine dresată, să le intre bine în cap că nu e bună proprietatea.

Că e mai bine să stai în chirie decît să ai casa ta, pentru că încurcă mobilitatea profesională. Pe bune, exact asta îi învață pe copiii noștri la școală în manualul de Educație Civică. E mai bine să fii slugă mobilă decît apropitar obtuz. Le spală creierele de mici, să nu care cumva să rîvnească să aibă casa lor.

Să le intre bine în cap că e mai bine să nu aibă mașină, că mor delfinii și turturelele, și să meargă cu Uberul care nu plătește taxe și zvîrle tot profitul în paradisurile fiscale, fără să platească taxe în sărăcia asta de colonie. Sau, și mai bine, să se dea cu trotineta, neapărat închiriată, că e vorba tot de mobilitate, te dai cu ea, plătești la stăpîn că te-ai dat și pe urmă o trîntești superior pe trotuar, sau în mijlocul drumului, să se împiedice și alții de ea.

Că e mai bine să nu cumperi softul, ci doar să-l închiriezi, să plătești anual taxă de folosință pe el. Așa e mai bine. Să n-ai nimic al tău, totul închiriat.

Că e mai bine să nu deții bani cash, ci doar decît în cont, că n-ai ce face tu cu banii tăi, alții trebuie să-i controleze.

De-abia aștept să vină și vremea aia, cînd toți se vor preda cu entuziasm la stăpînul global, care controlează și Uberul și trotineta și banca și casele în care stau tefeleii mei entuziaști cu chirie. Și să le placă. Să ridice ode de slavă viitorilor duci de van Groningen și viitoarelor contese Armand și neo-groafelor Merkelițe, Klaus Klaus über alles. Uber. Über. Tot aia e.

De-abia aștept. O să fiu mort pînă atunci, probabil. Dar de-abia aștept.

. Citeste tot...

Pledoarie pentru naționalismul economic

Societatea românească este, inevitabil, una cosmopolită. Chiar și oamenii din cel mai izolat colț al aceste țări sînt atinși de asta, că vor sau nu. Pentru că sînt înconjurați de elemente ale realității care nu prea sînt fabricate ori inventate aici.

Vremea izolării adiabatice a trecut demult. Nici o țară, cu excepția Coreii de Nord, nu mai își închipuie că poate să respingă ce vine din alte părți.

Societatea românească, de altminteri, ca și mai toate societățile de pe lumea asta, nu prea a inventat mare lucru. Am preluat de la alții. Și material, și simbolic.

Asfaltul pe care mergem. Calculatorul la care scriem, citim, ne petrecem viața. Tranzistorul. Alfabetul. Banii. Rindeaua. Strungul. Mătasea. Motorul cu aprindere internă. Toporul. Drujba. Pomul de Crăciun. Nici una din astea nu au fost inventate de români. Pe toate le folosim fără nici cea mai mică stinghereală.

Mai nimic din ce ne înconjoară nu e inventat de români, poate cu excepția stiloului.

Nici din punct de vedere simbolic nu am inventat gaura la covrig. Pe parcursul istoriei am preluat cu larghețe de la alții. Idei. Ideologii. Sisteme politice. Valori.

Nici religia ortodoxă nu e inventată de români, că veni vorba. Au venit pe vremuri alții și ne-au dat-o. Sfîntul Andrei, pe care tocmai l-am sărbătorit zilele trecute cu oareșce zăticniri și patimi sociale. El ne-a adus-o. Și datorită lui suntem români, pentru că sîntem creștini.

Singurul lucru pe care l-am inventat noi și de care sper să nu ne despărțim în vecii vecilor amin este frumoasa, întortocheata, complicata și gustoasa limbă română. Limbă care, și ea, e rezultatul a tot soiul de împrumuturi. Nici latină. Nici slavă. Nici turcă. Nici nimic. Doar română. Ilic. Ibric. Oraș. Bujie. Hard disk. Nici unul din ele nu sînt cuvinte românești. Și totuși ce frumoasă limbă română vorbim cînd le folosim.

Sîntem români pentru că trăim pe aceste pămînturi. Pentru că vorbim această limbă. Și mai ales pentru că ne dorim să fim români. Însă, în rest, vrem, nu vrem, tot împrumutăm de la alte popoare. Feluri de a trăi și de a fi. Tehnologii. Idei. Cuvinte. Valori.

Drept pentru care e greu, foarte greu să rămîi pur simbolic zilele astea, cînd toată lumea împrumută de la toată lumea. Toate țările acestei lumi sînt cosmopolite. Îmbrățișează cu entuziasm ce inventează alții. Fără a-și pierde fibra de patriotism.

Într-un singur domeniu mai toate țările înțelepte la cap sînt al naibii de conservatoare și de naționaliste. De egoiste. De geloase. Egoism, gelozie. Două trăsături negative puse cu indignare în cîrca naționaliștilor din toată lumea.

Toate țările întregi la minte sînt naționaliste în domeniul banilor.

Nemții sînt ai naibii de naționaliști și de egoiști și de geloși cînd vine vorba de bani. Le place să cîștige, nu să piardă. Să primească bani, nu să dea bani. Să exporte, nu să importe. Să adune bogăție la ei în țară, nu să o dea altora. Au făcut războaie pentru asta. Și fac și acum, doar că nu cu tancuri și tunuri, ci războaie perfide, economice, sub masca unor înalte precepte morale.

Exact același lucru îl putem spune și despre francezi. Și despre americani. Și despre ruși. Și despre japonezi. Și despre chinezi. Și despre evrei. Și despre englezi. Toate sînt națiuni mari, care preferă să ia, nu să dea. Să le iasă cu profit pentru țara lor, nu cu pierdere. Să adune bani. Să folosească banii adunați pentru a merge peste alții și a-i domina economic, dacă se poate.

Așa sînt războaiele din ziua de azi. Nu cu tancuri. Nu cu ii sau kimonouri. Ci cu bani. Cine cumpără pe cine. Cine deține pe cine. Cine domină economic pe cine.

România este o țară tare proastă în acest sens. De treizeci de ani ne-am tot lăsat chiloții economici în vine și am permis oricui să ne posede. Să ne ia resursele. Să ne cumpere oamenii, fie la bucată, fie vrac, la sparanghel. Să fim cuceriți economic.

Firmele mari străine au venit aici. Românii le-au primit cu brațele deschise, după o lungă iarnă de izolare economică. Și de cînd au venit strivesc cu perseverență concurența locală, firmele mici care neavând nici bani, nici tehnologie, sînt pur și simplu sufocate de apăsarea behemotului monopolist.

Statul român stă și se uită ca bleaga cum firmele românești sînt net dezavantajate în această competiție inegală. Nu face nimic.

Deși alte state, în alte vremi, exact asta au făcut. Au ajutat firmele naționale să poată crește, să poată deveni competitive și să facă față încercării de strivire din partea concurenței mult mai puternice.

Economistul sud-coreean Ha-Joon Chang a explicat strălucit cum toate țările lumii au făcut asta, în cartea sa din 2007 "Samaritenii cei răi". Inclusiv Anglia, teoretic promotoarea globalizării, chiar și cu forța, a făcut de fapt asta la începuturile modernității, cînd era dezavantajată de alte țări mai puternice la vremea istorică respectivă. Inclusiv America a făcut asta, cînd era mai mică și mai fără de putere în fața celor puternici de atunci.

La început și-au apărat cu îndîrjire economia internă, cu măsuri protective, pentru a lăsa firmele locale să crească. De-abia după ce acestea au devenit puternice și au putut ieși la luptă în competiția internațională, de-abia atunci au început să propăvăduie beneficiile globalizării. Pentru că le convenea.

În general, țările mari și puternice propăvăduie doar ce le convine. Și-și schimbă în mod convenabil principiile și înaltul discurs moral doar în funcție de interese.

Uitați-vă la America acum. Cum a venit China și i-a amenințat interesele economice, cum a lepădat imediat pretențiile de globalizare și a trecut înapoi la discursul protecționist. O ipocrizie care vine să apere interesele naționale economice ale Americii. La fel și cu Brexitul.

Repet: interese economice NAȚIONALE. NAȚIONALE, acel cuvînt care apare și în NAȚIONALISM. Dar, culmea ironiei, și în denumirea PNL: Partidul NAȚIONAL Liberal. Se zvîrcolesc Brătienii în mormînt cînd văd în ce hal au ajuns liberalii din ziua de azi să-și bată joc de cuvîntul NAȚIONAL.

Mă întorc la naționalismul economic. Toate țările mari, Statele Unite, Anglia, Germania, își permit să aibă interese NAȚIONALE economice. Să-și apere companiile și să facă eforturi pentru a le întări, dezvolta, împinge în cît mai multe piețe. Să se extindă. Să acapareze piețe. Să cucerească.

Inclusiv cu presiuni din partea ambasadorilor, un soi de guvernatori și de Gauleiteri ai acestei colonii, Republica Bleagă România.

România nu face nimic. România permite firmelor străine să vină aici, să sufoce firmele mici locale care nu beneficiază nici de capitalul firmelor străine, nici de tehnologia ori sprijin diplomatic.

Apoi, după ce sufocă tot, firmele străine capătă poziții dominante în toate domeniile esențiale ale economiei românești. Domenii critice, repet, CRITICE pentru orice stat din lumea asta. Distribuția de energie. De gaze naturale. De apă. Pădurile. Producția și comercializarea hranei. Alte utilități publice. Repet: toate domenii absolut esențiale, critice pentru orice stat.

După aia e simplu pasul următor. Pentru că statul român e bleg și prost și slugarnic cu firmele străine. Companiile străine își externalizează profitul, neplătind aici decît firimituri de taxe. Banii pleacă din România.

Aduceți-vă aminte de scandalul recent cu profiturile inexistente ale băncilor. Măi băncilor, cum ați putut să aveți tupeul să declarați că în plină perioadă de creștere economică, în anii 2016 – 2017, voi nu faceți deloc profit în țara asta pe care o mulgeți cu nesimțire? Iete că au putut. De ce? Simplu. Pentru că au putut.

A venit premierul de atunci, Tudose, pe care toți deontologii l-au demonizat cu mare demonizare, ca și pe toată echipa Dragnea de altminteri, și a pus piciorul în prag băncilor. Dacă nu vă potoliți și nu scoateți la lumină profitul, basta.

Și ce să vezi? Minune. Mare minune dumnezeiască. Dintr-o dată, toate băncile au descoperit că au profit. Amnarul mamilor voastre de jecmănitori.

De ce au putut face asta? Pentru că statul român este bleg. Este corupt pînă în măduva oaselor. Este slugarnic și s-a predat fără nici un fel de luptă ocupanților economici străini. Care acum aplică metodele cele mai pe față de neocapitalism, de extracție de plus valoare.

Cea mai mare parte a plus valorii create în România nu rămîne aici. Merge să umfle cuferele celor de la Viena, din Berlin, din Londra, din Paris, din Washington.

Plus valoarea din Anglia rămîne în Londra. Plus valoarea din Germania rămîne în Berlin. Și în Koln. Și în Frankfurt. Și de-aia englezii și nemții și francezii au trotuare mai bune, autostrăzi și bunăstare. Pentru că le rămîn banii acasă. Nu de alta.

Și pentru că, pe lîngă banii lor produși în țara lor, le mai sosesc pleașcă și alți bani făcuți în Cehia, în Polonia, în România, în Vietnam, în China. Pe unde mai exploatează ei.

Doar că polonezii au negociat mai bine. Luați și voi, ne mai rămîne și nouă. Cehii la fel. Vietnamezii la fel. Nu mai vorbesc despre chinezi, care le-au răsturnat masa în cap celor care au încercat să-i exploateze și acum le dau acestora să guste din propriul lor fruct. Luați de-aici, să vedeți cum e să fiți abuzați economic.

Doar românii sînt fraieri și se lasă violați economic cu entuziasm.

Statul român, pentru că permite extracția nestingherită de plus valoare din țară.

Dar nu numai statul român. Ci și poporul român, pentru că în naivitatea sa crede că străinii ne fac vreo favoare cînd vin aici cu supermarketurile și cu distribuția de utilități și cu toate celelalte instrumente neocolonialiste. Și nici nu-și dă seama că e furat pe față. Și se lasă păcălit și se duce după fentă și după toate narativele servite de sistemul aservit intereselor străine.

Asta înseamnă naționalism economic. Să-ți aperi interesele și să faci astfel încît să beneficieze și unii și alții. Nu mereu doar străinii. Să nu fie mereu dreptate doar cîini, nu și pentru căței. În rest, puteți să purtați ce vreți voi, dragii mei cosmopoliți: ie, chimono, pălărie de cowboy, vestuță de tirolez. Dar să rămînă banii în țară.

Pentru asta vă cert și vă bombăn și uneori chiar și vă înjur, dragii mei români pe care vă iubesc ca pe neamul meu. Pentru că nu vă dați seama. Pentru că sînteți fraieri și ușor de păcălit.

Puteți să vă supărați pe mine. Mai bine să fiți supărați și să vă sune un clopoțel undeva în creier, decît să rămîneți blegi și adormiți și anesteziați și să nu vă dați seama cum sînteți făcuți la portofel de către străini.

Îmi doresc o Românie mîndră și naționalistă, precum Germania. Naționalistă și egoistă și cu tupeu, precum Anglia și Statele Unite și China și Franța.

Și mai ales naționalistă și puternică precum Polonia, care în limitarea sa de țară mică și săracă și fără capital propriu, a reușit totuși să facă față în mod respectabil behemotului neocolonialist și să le spună Nu. Pînă aici. Luați și voi, dar trebuie să ne rămînă și nouă ceva.

Că doar nu s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Doar în România s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Deocamdată…

Citeste tot...

Cum se descurcă o țară cînd n-are capital?

Diferența dintre capitalul deținut de România și cel deținut de marile puteri economice ale lumii este precum cea dintre o cutie de chibrituri și un bloc de 10 etaje. România e pur și simplu insignifiantă în fața capitalului străin.

Această comparație este foarte importantă pentru că nici o economie nu poate funcționa fără bani. Banii sînt esențiali.

Întrebările decurg în mod inevitabil.

Cum se poate descurca o țară mică precum România într-o competiție economică necruțătoare în care banii produc și mai mulți bani, cine nu are nu se poate așeza la masă, căci fără bani nu exiști, iar peștele mare îl înghite pe cel mic?

Cum poate rezista România în acest scenariu total defavorabil, cînd de un secol încoace a fost puternic decapitalizată și încă n-are nici acum capital să-l pună la treabă, necesarii bani care fac alți bani?

Cum scăpăm din ipostaza de slugă care muncește pentru alții, în așa fel încît să avem și noi banii noștri, cum se străduiesc toate celelalte țări?

Cum creăm dezvoltare folosind banii proprii?

Economia unei țări folosește patru factori principali de producție: resursele fizice, capitalul, forța de muncă și cunoașterea.

Diversele domenii de activitate economică, în funcție de specificul lor, folosesc în mod intensiv acești factori de producție.

Țările de regulă ajung să aibă economiile specializate în jurul unuia din acești factori de producție.

Există o relație între complexitatea producerii de plus valoare și acești factori de producție. De la simplu la complex, ordinea este: resurse fizice – forță de muncă ieftină – capital – cunoaștere.

De regulă, cu cît domeniul economic este mai complex, cu atît plus valoarea produsă este mai mare și de asemenea o pondere mai mare a sa rămîne celor care o creează.

Complexitatea economică merge mînă în mînă cu acumularea de capital și cu dezvoltarea socială.

La nivel de gîndire strategică, țările lumii se străduie să-și crească complexitatea economică printr-un mix de politici publice, inclusiv politici fiscale.

Orice țară își dorește să iasă din sărăcie, dintr-o economie nediferențiată, orientată preponderent spre exploatarea resurselor fizice. Apoi își dorește să treacă și de etapa dependenței de forța de muncă ieftină – labour intensive economies, middle income trap.

Orice țară se străduie să-și diversifice economia în așa fel încît aceasta să fie preponderent axată pe domeniile unde e nevoie de mulți bani (capital intensive economy) sau de multă cunoaștere (knowledge economy).

România a trecut prin aceleași etape. Ca și Mexic sau Vietnam cu niște decenii în urmă, a început prin a-și pune la dispoziție resursele fizice (exportul de materii prime, agricultura) și forța de muncă ieftină. Apoi s-a străduit să-și crească nivelul de complexitate economică, spre domeniile intensive în capital sau în cunoaștere.

Dacă te axezi pe capital și nu ai bani, e evident că ai nevoie să-i convingi pe alții să vină cu bani. Trebuie să convingi capitalul străin, căci e nevoie de mulți bani pentru crearea anumitor produse. Exemplele clasice: industria chimică sau industria auto.

În ultimii 20 de ani, industria auto s-a dezvoltat puternic în România, ajungînd la o pondere însemnată din PIB: 13%. A fost un parteneriat de tipul actorii lor și caii noștri. România a pus la dispoziție forța de muncă și ieftină, și calificată, a contribuit și cu facilități fiscale, iar investitorii străini au adus tehnologia și mai ales banii. Costă al naibii de mult să faci o fabrică de autoturisme.

Problema este că în această logică de tip "actorii lor și caii noștri" împărțirea plus valorii este puternic în favoarea capitalului. După ce se trage linie și se exportă profitul, în țară rămîn prea puțini bani în afară de cei de salarii.

Ok, ai asigurat cetățenilor locuri de muncă. Nu-i rău. Dar cam nimic în plus. Nu poți pune deoparte pentru a crea acumulare proprie de capital, pentru a face investiții, pentru a crea dezvoltare. Căci n-ai avut bani de la bun început, iar cei nou creați s-au dus la stăpînii lor, afară.

Drept pentru care este dezirabil să completezi mixul de strategie economică încurajînd și domeniile bazate pe cunoaștere și creativitate: knowledge economy.

Partea bună este că nu depinzi atît de mult de capitalul străin. Ai nevoie în continuare de bani, dar într-o intensitate mai scăzută decît în cazul industriilor discutate mai sus.

Partea proastă însă este că nu poți dezvolta asta peste noapte. Pentru a crea cunoaștere, în primul rînd trebuie să construiești fabricile de producție de cunoaștere. Adică universitățile și zonele de cercetare.

Asta durează, nu se întîmplă de la un an la altul. E un proces ce se întinde de-a lungul generațiilor.

România exact asta a făcut într-un domeniu care a devenit o adevărată poveste de succes autohtonă: industria IT, care deja a ajuns la 6% din PIB.

E vorba despre o strategie de țară care funcționează de jumătate de secol, încă din anii 50, imediat după al doilea război mondial.

Cînd domeniul de-abia înflorea, cînd se puneau primele baze teoretice și americanii îl aveau pe Shannon și pe Wiener, noi îl aveam pe Solomon Marcus, acest vizionar care a pus România pe șinele viitorului.

Din anii 50 încoace România s-a străduit să dezvolte o industrie IT.

În anii 50 au făcut primele laboratoare și primele studii la nivel universitar.

În anii 60 au făcut primele facultăți distincte: Automatică, Electronică și Calculatoare, în mai multe centre universitare.

În anii 70 deja aveam industrie, preponderent hardware la vremea respectivă, care deja începuse să producă, să-și scoată banii.

După declinul din anii 80 și dezastrul din anii 90 am avut înțelepciunea să mutăm eforturile dinspre zona hardware spre cea software.

Și, ce e cel mai important pentru discuția noastră, indiferent ce partid a fost la putere din 1989 încoace, această strategie a fost păstrată, s-au ținut de ea. A fost politică de stat transpartinică.

Infrastructura IT a fost în mod continuu dezvoltată. Facultățile care să producă forță de muncă în domeniu au fost în continuu susținute. Iar forța de muncă IT a fost încontinuu încurajată, prin politici fiscale asumate în mod explicit și cu încăpățînare de către statul român, indiferent de coloratura politică a guvernului de la vremea respectivă.

Și acuma, în vestitul an de glorie 2019, după atîta amar de consecvență, ce să vezi? Iaca vine deșteptul de Ludovic Orban să spună că n-ar mai fi cazul, că ar trebui să renunțăm la sprijinirea domeniului IT prin politici fiscale diferențiate.

Orban, prin aceste cuvinte, tocmai a scos cuțitul să taie gîtul gîștei cu ouă de aur.

IT-ul în România reprezintă una din marile povești de succes economice ale acestei țări. Una din puținele situații în care sărăcia aia de cutie de chibrituri minusculă a făcut față handicapului de capital de care suferim și a dezvoltat o industrie unde principala resursă nu e banul, ci creierul.

Față de alte domenii de activitate, unde ești total dependent de capitalul străin, în domeniul IT nu ai nevoie de chiar atît de mulți bani. Dezvolți infrastructura, dezvolți universitățile, le cumperi niște calculatoare puternice, le dai niște salarii decente și restul e făcut doar cu creierul, fără prea multe alte investiții – mai ales dacă vorbim de domeniul software, unde materia primă sînt biții.

Astfel, reușești să ocolești exact problema inițială: dependența de capital străin, și să răspunzi la întrebarea de o mie de puncte: cum creăm plus valoare dacă sîntem o țară fără prea mulți bani pentru investiții?

Doar că pentru asta trebuie să ai creier, nu ca Ludovic Orban. Trebuie să fii cu adevărat om de stat, nu o cîrpă politică.

Îți trebuie o strădanie statală care se întinde cu perseverență tot de-a lungul unor decenii neîntrerupte. Care să fi construit mai întîi o infrastructură academică și pe urmă să o fi completat și cu una din cele mai bune infrastructuri din lume, cît și cu politică fiscală corespunzătoare pentru ținerea în țară a materiei cenușii.

Nimic din toate acestea. Ludovic Orban, acest Sică Mandolină, acest mare om politic remarcabil al epocii noastre pline de oameni politici remarcabil, vine cu înfumurarea sa stearpă și tembelă să ne spună că trebuie să renunțăm la toate astea.

Să distrugem tot, că nu are rost să-i încurajăm pe IT-iști din punct de vedere fiscal. Că România se poate descurca și fără.

Voi vă dați seama că ăsta e posibil să ajungă prim-ministrul României? Voi vă dați seama pe mîinile cui e posibil să cadă țara asta? Voi vă dați seama că ăștia sînt puși doar pe distrus?

Hai, că ne merităm soarta. Pe bune ne-o merităm...

Citeste tot...

Capitalismul și disonanța cognitivă în România

Înainte de 1989, România era cam săracă. Inegalitatea socială era redusă. Erau foarte puțini dintre aceia care să scoată capul din punct de vedere al deținerii unor resurse considerabile.

Înainte de 1989, românii urau comunismul și-și doreau capitalismul. Și datorită sărăciei, și datorită lipsei de libertate, a controlului social strict. Românii se uitau în vestitul catalog nemțesc Nekermann și-și doreau să ajungă să fie și viața lor ca-n Nekermann.

După 1989 a venit capitalismul. Inevitabil, capitalismul a adus acumulare de resurse. Inevitabil, acumularea de resurse a dus la inegalitatea socială. Încet încet, pas cu pas, unii au început să aibă mai mult decît alții. Și mai ales a început să se vadă că unii au mai mult decît alții. Deh, capitalism. De acum 100 de ani ne-a explicat Veblen cum e cu consumul ostentativ.

Creșterea inegalității sociale, inevitabilă într-o societate cu din ce în ce mai multe resurse, nu avea cum să nu stîrnească emoții puternice. Deși oamenii în general aveau din ce în ce mai multe la îndemînă, totuși deveneau din ce în ce mai nemulțumiți.

Pe de o parte, pentru că o lege universală a firii ne spune că ne estimăm succesul nu în mod absolut, cu ceea ce avem, ci în mod relativ, cu ceea ce ne-am dori să avem. Și întotdeauna ne dorim mai mult decît putem.

Chestia e că după 1989 ne-am închipuit că ne putem dori dintr-o dată mult mai mult. Să se facă brusc Nekermann peste tot în jurul nostru, să avem de toate.

Evident că nu se putea. Și dorința creștea mult mai repede decît capacitatea de acumulare, care este oricum frustrant de redusă la începutul acumulării. Și diferența dintre dorință și putirință a dus la din ce în ce mai multă nemulțumire.

Pe de altă parte, pe lîngă diferența dintre ce aveam și ce ne doream, mai era problema și a comparației cu ceilalți. Nu numai că ne comparam cu dorințele noastre, cu Nekermannul nostru din cap, dar și cu ceilalți care treceau pe lîngă noi și se chiverniseau vizibil.

Cum de ceilalți pot și noi nu putem? Frustrarea creștea exponențial.

Nu spun că e bine. Nu spun că e rău. Spun că e pur și simplu un proces social inevitabil, prin care au trecut și alte țări. Cînd toată societatea e săracă, există un anumit tip de supărări în rîndul ei. Cînd începe acumularea, supărările se modifică.

Românii și-au dorit capitalism, fără să știe exact cu ce se mănîncă acest soi de societate. Ei știau capitalismul doar din filme și din povești. Nu știau că în capitalism plus valoarea nu se distribuie relativ egal, cum și-ar fi închipuit ei, ci dureros de inegal. Cine are va avea din ce în ce mai mult. Cine n-are, n-are nici în continuare. Ghinion, cum ar zice Iohannis.

Asta e universal valabil, nu doar în România sau doar în societățile post-comuniste sau doar în societățile de la începutul ciclului, din perioada vestitei "acumulări primitive de capital". Și în rîndul țărilor unde capitalismul funcționează de sute bune de ani, această concentrare a resurselor continuă. Sînt biblioteci întregi scrise despre cum s-a concentrat capitalul și mai puternic în ultimii 50 de ani.

Revenim. Românii și-au dorit capitalism, fără să știe cu adevărat ce presupune asta. Era ca în bancul cu Bill Gates în iad: știau doar varianta demo. Cînd a venit capitalismul, lecția s-a învățat în mod dureros, prin experiență directă. Cine are, va avea și mai mult. Și nu toți au. Supărarea creștea în societate. Timp de 30 de ani, supărarea a avut tot timpul să se acumuleze.

Problema este că românii erau sfîșiați între două emoții antagonice, într-un clasic caz de disonanță cognitivă. Pe de o parte, își doriseră atît de mult timp capitalism. Pe de altă parte începeau să-și dea seama că se întîmplă chestii nasoale în capitalism.

Însă nu aveau cum să-și recunoască sieși că sînt supărați pe capitalism, căci tocmai își doriseră decenii la rînd să vină capitalismul, să se facă Neckermann și pe ulița lor.

Și atunci, ca în orice situație cînd există disonanță cognitivă, mintea trebuie să rezolve cumva această sfîșiere și să găsească un țap ispășitor. Nu ne putem supăra pe capitaliști, pe ăia care au din ce în ce mai mult, iar noi muncim pentru ei.

Atunci cine e de vină? Cineva trebuie să fie de vină. Avem nevoie să ne redirecționăm supărarea spre un surogat.

În acest context, era ușor ca stăpînii inelelor să facă un minim efort de propagandă și să direcționeze această furie spre cine era convenabil. Nu spre capitaliști. Spre clasa politică, atît de convenabil de demonizat.

Ați auzit de Pro TV? E trompeta de spălare de creieri capitalistă a românilor. I-ați auzit vreodată pe cei de la Pro TV să dea vina pe cei care extrag plus valoarea și o duc în Insulele Seychelles? N-o să-i auziți niciodată!

Ei de treizeci de ani încoace fac un efort sîrguincios de a redirecționa furia populară de la capital înspre politic. Cu perseverență, cu pricepere de actor goebbelsian, dau încontinuu vina pe politic, alimentînd zilnic românii cu cele cinci minute de ură orwelliene de care orice sistem de propagandă are nevoie.

Ca Pro TV sînt mulți alții. Europa FM. Digi FM. Hotnews. Doamne, ar trebui să scriu o zi întreagă să fie lista completă! Toți niște harnice, neobosite mecanisme de abatere a urii dinspre logica economică spre logica politică. Huoo! Politicienii fură! Ei sînt de vină că voi suferiți, românilor!

Toate trompetele frumos și necesar controlate de sistem, de statul paralel, care dintotdeauna a fost în competiție pentru putere cu partidele. Lupta dintre militari și politicieni gestionată prin intermediul propagandei și călărind supărarea populației la adresa distribuției inegale de plus valoare, în contextul disonanței cognitive dintre capitalismul de fantasmă și capitalismul de realitate.

E simplu. E pe scurt povestea României din ultimii 30 de ani. Românilor le e scîrbă de comunism. Drept pentru care orice vagă senzație de gînd social-democrat le repugnă, căci vine în trena respingerii celor 50 de ani de comunist.

Din această cauză, românii sînt ușor de dus de nas și li se poate ușor canaliza furia dintr-o parte în alta. Politicul, acest necesar țap ispășitor pentru a scuti freza deținătorilor de capital, care astfel își pot face mendrele nestingheriți în Republica Slugarnică România.

Vă place ce simplu este? Și e inevitabil. Și nu există ieșire deocamdată. Încă cel puțin o generație de români va visa în mod naiv la Neckermann și cînd va vedea că visul nu i se împlinește se va supăra ca sluga proastă nu pe boierul care-i ia banii de sub nas și-i duce în Imperiu, ci pe țapii ispășitori asupra cărora au fost asmuțiți cîinii propagandei.

Ne merităm soarta. Somn ușor, Românie.

PS: Mă gîndesc la acest subiect de mult timp. De cel puțin 2-3 ani. Doar că nu l-am pus pe hîrtie. Îi mulțumesc lui Costi Rogozanu că mi-a adus aminte de el, citindu-i unul din articolele recente. Le mulțumesc de asemenea și prietenilor din Clubul Maioneza, cu care am dezbătut aseară această explicație sociologică a furiei și urii și muii din România zilelor noastre.





. Citeste tot...

Robor, această armă de dînșii inventată

Vreți să vedeți cum face BNR politică în România și cum ține cu Raiffeisen, ăia mici și deontologi și anti-pesediști care ieșeau în piață să protesteze împotriva corupților de pesediști care nu-i lăsau să-și facă meandrele cum vor ei?

Ia uitați-vă aici: cît timp au fost premieri de-ăia, cum le zice, iubitori de sistem, adică sistemofili, Cioloș, Grindeanu, Tudose, ROBOR-ul n-a avut nici un fel de problemă să stea la valori minime istoric, sub 1%. Cum a venit un premier mai civil, Dăncilă, cum i-au dat cu ROBOR-ul în cap.

Și asta e doar jumătate de problemă. Restul constă în mașinăria de zgomote a sistemului. În presa deontoloagă civilă cu epoleți, care urlă din unitate la comandă.

Ani de zile ROBOR-ul a fost la valori mari și mult mai mari decît acum.

Pe vremea lui Boc era la 16, apoi a scăzut “doar” la 6. Adică dublu decît acum. Ați auzit pe cineva să urle? Să-și sfîșie cămașa de civil pe el că e jale cu ROBOR-ul?

Vă spun eu: n-ați auzit.

Doar acum, că e ordin pe unitate să se mai inventeze un subiect de demonizare, doar acum și-au scos deontologii corzile vocale la tocit, să jelească pe mormîntul ROBOR-ului care a “explodat” la 3.

După ce aproape 10 de ani a fost în stratosferă, peste 50 și uneori și peste 100, iar alți vreo 10 ani de zile, din 2005 pînă prin 2013, pe vremea lui Ponta, alt premier pesedist demonizat la vremea respectivă, a fost peste 6.

Acuma, că e doar 3.32, e dezastru pentru deontologi. Subiect de întărîtat tefeleii care habar n-au de viața lor și urăsc ce li se spune să urască.

Vă place cum își ia BNR țara înapoi și o dă la austrieci?? Ar trebui să vă placă. Face chestia asta de ani buni de zile, și noi nu zicem nimic. Raiffeisen. Raiffeisen everywhere.

PS: ca să nu avem discuții, sursa datelor este cea mai foarte oficială, de la BNR citire.







. Citeste tot...

Productivitate vs Remunerare. România față de UE

Una din mantrele cvasi-fasciste pe care tabăra anti-pesedistă din România o repetă în mod neobosit, cu o străduință și vehemență demne de Goebbels, este că PSD crește în mod nejustificat și nesustenabil salariile, folosind aceste creșteri drept pomană electorală mascată.

Huooo! Nenorociților! Secătuiți țara! Așa strigă tefeleii în cor de ani de zile. Huuooo! Vindeți țara la ruși și la chineji! Huooo! Nu știți economie elementară! Salariile au voie să crească doar dacă crește productivitatea! Nu crește productivitatea cît creșteți voi salariile! Huooo! Duceți țara de rîpă, comuniștilor!! La pușcărie cu voi!!!

OK. Cunoaștem stilul de comunicare tefelist. Isterie cît cuprinde, varianta “spume la gură”. Să facem un pas în spate. Să tragem aer în piept. Să ne potolim. Să fim oameni normali la cap, raționali. Și să facem ce trebuie să facă orice om normal la cap și rațional: să caute să vadă dacă alegațiile tefeliste sînt adevărate au ba.

Drept pentru care vă propun să deschidem cartea sfîntă a datelor publice disponibile și să consultăm datele de pe site-ul oficial, repet, OFICIAL, al BNR, această mare redută de reticență la adresa politicilor publice pesediste.

BNR, printre multele sale date disponibile, are o pagină de serii de date consacrată stabilității financiare a țării (link aici).

Printre multe alte tabele, dacă veți consulta cel mai recent fișier dedicat Contextului economic și financiar intern și internațional (raport 2/2018, format Excel), și dacă veți avea răbdarea să săpați prin măruntaiele Excelului și să faceți grafice,

veți da în mod inevitabil peste foaia de Excel “1.10”, care prezintă seria de date privind evoluția productivității muncii, respectiv a remunerării angajaților din România, ca procent din valorile respective medii din Uniunea Europeană.

Aha. Vasile. Exact ce căutau ochii noștri plînși să vază. Productivitate. Remunerare. Adică salarii, coane Fănică. După buget.

Păi ia să vedem noi ce zic datele publice și oficiale BNR? Ce fac salariile? Dar productivitatea muncii? Să profităm de aceste date oficiale și publice și să facem ce știm mai bine: să facem grafice. Un grafic face cît o mie de cuvinte.

Pe rînd.

Mai întîi, să admirăm poza evoluției productivității în România, ca procent din productivitatea medie din Uniunea Europeană. Seria de date începe în 2001, deci hăhăt dinainte de intrarea României în UE, și se termină în 2017. Date pe 2018 nu sînt disponibile deocamdată.



Ce vedem noi în acest prim grafic? Vedem că la început, în 2001, eram mici și proști și împiedicați și nepricepuți și primitivi și nu reușeam să facem decît 25% din ce era în stare să facă Uniunea Europeană, dacă standardizăm la unitatea de efort (muncitor / oră) necesară creării de plusvaloare.

Deci 25%. Deci doar un sfert, stimabililor. Adică aveam nevoie de vreo patru muncitori să producă ce producea un muncitor european mediu. Adică eram varză.

Nu intru aici în discuția de ce eram varză. N-aveam capital? N-aveam tehnologie? N-aveam know how și proceduri? Eram leneși și beam la locul de muncă? Furam ca în codru? Vindeam prea ieftin? Nu eram cuprinși în marele lanț al ființei capitaliste, în ciclul global de schimburi? Habar n-am. Nu e cazul să discutăm aici, căci n-avem date. Tot ce putem vedea e că stăteam prost.

Graficul ne arată că, în acești 16 ani analizați, productivitatea muncii în România a crescut în mod constant, încet și trist, ca la văduve, recuperînd din distanța aia groaznică de doar 25% de la începutul anilor 2000.

Identificăm trei etape.

Din 2001 pînă în 2008, în perioada aceea sălbatică a Vestiților Ani Turbați Și Minunați cînd totul era posibil, productivitatea prezintă o linie constantă de creștere, cu o pantă de admirat.

În medie, am crescut în fiecare an cu 3,7 puncte procentuale, recuperînd de la an la an decalajul de productivitate față de UE și ajungînd în 2008 să avem o productivitate a muncii la jumătate față de cea a Uniunii Europene.

Un efort imens într-o perioadă atît de scurtă. În doar 7 ani de zile, practic ni s-a dublat productivitatea, de la un sfert la jumătate. Repet: S-A DUBLAT. Imens. Doar China probabil a mai făcut chestii de-astea de vitejie prodigioasă atît de rapid în ultimul timp.

Pe urmă vine criza și luăm o pauză. Din 2008 pînă în 2011 productivitatea stagnează la 50% din media UE. Să vedem partea bună a lucrurilor. Bine măcar că n-a scăzut, că la ce jale și dezastru a fost în acea perioadă, putea să se întîmple orice.

Pe urmă, din 2012 încoace, productivitatea muncii își ia din nou încet-încet avînt și reîncepe procesul de convergență. Mai ales din 2014 încoace, panta începe din nou să semene cu cea din mirabila perioadă 2001 – 2008.

Consecința acestei convergențe este că în 2017, cel mai recent an pentru care avem date disponibile, productivitatea muncii a ajuns la 65% din cea a Uniunii Europene. Aha. Deci două treimi. Cum ar veni, cîtă plus valoare produc doi angajați în Uniunea Europeană, se produce la noi cu trei angajați. De la o disproporție de 4 la 1 am crescut la una de 3 la 2. Ooookeeeyyy. O creștere foarte semnificativă, cu care chiar ne putem mîndri.

Deci românii, în acești 16 ani analizați, au fost din ce în ce mai productivi, mai harnici, mai pricepuți, mai organizați, mai tehnologizați și mai capitalizați și mai integrați și au creat din ce în ce mai multă plus valoare. Foarte bine. Exact ce ne dorim cu toții. Vrem o țară ca afară.

Dar ia să vedem: au fost românii oare cumva și plătiți pe măsura muncii lor?

Intră în scenă graficul nr. 2. Remunerarea angajaților în România, ca pondere din media UE.



Jale, Fănică. Platfus, Mițo. Dezastru, stimabililor. Un grafic cu o totul altă poveste.

Un grafic mai mult orizontal decît în pantă. Adică, în cuvinte simple: fără prea mari creșteri.

În 2001, primul an cu date disponibile, remunerația medie a muncii angajatului român era de 33%. Adică la o treime din cea a unui angajat mediu din UE. Cum ar veni, cu trei salarii de-ale noastre umpleai un salariu de-al lor. Și a tot stat așa pînă în 2004. Și pe urmă a făcut un ușor salt în 2004 – 2007, la 40% din remunerația medie europeană. Și pe urmă în 2008 a sărit la aproape 50%, pînă prin 2010. Apoi în 2011 a scăzut la 45%. Și așa i-a rămas numele pînă în 2015. Doar din 2016 încoace a început să recupereze din nou. Cea mai recentă valoare disponibilă, cea din 2017, este de 56%.

Deci, la o primă strigare, o concluzie simplă: au crescut și remunerațiile, dar mai lent decît productivitatea muncii.

Cel mai bine se vede dacă punem ambele linii pe același grafic (graficul 3) sau dacă pur și simplu scădem una din alta și obținem o singură linie, diferența dintre productivitate și remunerație (graficul 4) sau dacă facem raportul dintre ele, împărțim remunerația la productivitate (graficul 5).







Acum, că avem aceste grafice, putem răspunde la acuza tefeleilor indignați. Ia să vedem, bre stimabililor bre, e productivitatea peste sau sub salarii?

Răspunsul este simplu: la început, pînă prin 2006, era fie ușor sub (2001 – 2003), fie riguros la egalitate (2004 – 2006). Din 2007 încoace, dintr-o dată, productivitatea este în mod constant, repet: CONSTANT, peste remunerare.

Păi ce s-a întîmplat în 2007? Un fleac, un mizilic: am intrat în Uniunea Europeană.

Deci cum am intrat în UE productivitatea muncii a fost în mod constant, neîntrerupt peste remunerație. Mai mult, pe măsură ce ne apropiem de prezent distanța dintre acestea două crește. Diferența cea mai mare a fost între 2013 și 2015, deci după criză. Se ajunsese ca productivitatea să fie cu 10 puncte procentuale și peste remunerație.

De-abia din 2016 încoace remunerarea începe să crească și să încerce să recupereze, fiind însă în continuare mult în urma productivității. În 2017, anul cu cele mai recente date disponibile, diferența încă este de 9 puncte procentuale. Adică aproape 10.

Adică, stimabililor, vehemenților, dugușliucilor și tefeleilor, productivitatea este mult peste salarii. Doar că voi, vehemenților și pui de fasciști ce-mi sînteți, în marele vostru patriotism, în loc să țineți cu ai voștri, cu românii, cu cei de-un sînge cu voi, țineți cu stimabilele multinaționale care exportă nestingherite de nimeni plusvaloarea în paradisurile fiscale, fără să mărească salariile, ținîndu-și angajații ca pe ciuperci: în întuneric, fără bani și în precaritate pînă la gît.

În graficele de mai sus, rezultatul unor date publice și oficiale de pe site-ul BNR, repet, BNR, această mare redută pro-multinaționale și anti-pesedistă, vedem justificarea politicilor publice propuse de PSD în ultimii ani, cunoscute sub termenul de „wage led growth”.

Mărești salariile și împuști mai mulți iepuri deodată. Pe de o parte, generezi creștere economică. Pe de altă parte, ajuți la o distribuție mai echitabilă a plusvalorii în societate, la o împărțire mai de bun simț între cei care pun osul și sudoarea (angajații) și cei care pun banii și culeg cîștigul (capitaliștii).

Știu că vă arăt aceste grafice degeaba. Știu că cine e convins e deja convins, iar cine nu crede, pot să-i arăt și pe mama și pe tata graficelor, și pe Iisus venit a doua oară pe pămînt, că tot nu vor crede. Tefeleii nu gîndesc. Tefeleii doar vehemesc. Ei doar vîntură lozinci proto-fasciste.

Vă place cum își iau țara înapoi, să o dea la multinaționale, să o exporte ăia pe gratis în Insulele Seychelles?



. Citeste tot...

Prea multă rigoare uneori poate strica

De vreo cinci mii de ani, dar mai ales de vreo cinci sute de ani, dar mai ales și mai ales de vreo sută de ani, sîntem beneficiarii privilegiați ai proceselor de optimizare.

Optimizarea ne guvernează soarta și ne crește în mod constant calitatea vieții. De cinci mii de ani încoace, à la longue durée, cum ar zice istoricul, trăim din ce în ce mai bine, sîntem din ce în ce mai sănătoși și mai fericiți și avem din ce în ce mai multe resurse la dispoziție datorită felului în care reușim să ne optimizăm relația cu realitatea.

Optimizarea are nume felurite în domenii felurite. Ba se cheamă rigoare. Ba se cheamă exactitate. Ba se cheamă productivitate.

Matematica, acest limbaj universal al exactității și rigorii și optimizării, domnește peste toate. De acolo se revarsă în știință, sub denumirea de exactitate. De acolo se revarsă în economie, sub denumirea de productivitate. De acolo se revarsă în societate, sub denumirea de rigoare.

Acuma, după ce am ridicat în slăvi rigoarea și productivitatea și exactitatea și optimizarea, o să spun un lucru ce o să vă oripileze pe toți. O să spun că prea multă rigoare strică.

O să mă înjurați pentru această afirmație. O să mă faceți cu ou și cu oțet. O să-mi ziceți în toate felurile. Din comunist și aproximativ și mediocru și kaghebist n-o să mă scoateți. Peste o sută de ani o să-mi dați dreptate. Va fi, ca de obicei, prea tîrziu.

Sînt multiple motivele pentru care consider că prea multă rigoare strică. Unele sunt universale, unele sînt particulare.

O să încep cu cele universale.

În primul rînd, firea noastră umană nu are cum să se desprindă de cele biologice, indiferent cît de mult ne-am strădui noi să devenim niște semizei strălucitori și exacți și mai nemți decît roboții.

Biologia, în toată splendoarea sa de crîncenă optimizare by being red in tooth and claw, este totuși guvernată de o la fel de splendidă aproximativitate.

Algoritmii vieții per ansamblu sînt aproximativi. Codul genetic, indiferent cît de multe filtre de detectare a erorilor are, dă în mod continuu zbîrci și rateuri. De cele mai multe ori, aceste rateuri sînt letale. Însă acele foarte puține cazuri cînd rateurile nu sînt detrimentale, acestea de fapt reprezintă însăși miezul motorului evoluției.

Organismele vii sînt mai adaptate la realitate, prezintă o din ce mai încîntătoare complexitate și o pricepere în a rezista, a supraviețui și a se multiplica întocmai pe baza mutațiilor aleatorii, adică pe baza aproximativității. Dacă am fi riguros exacți în străduința noastră de ființe vii, am da rasol la primul sughiț al Universului.

Nici o splină nu este asemănătoare cu alta. Nici o inimă cu alta. Nici un om cu altul. Nici un organism viu cu altul din aceeași specie. Fiecare este construit pe baza unei apromativități cîrcălite, năclăite, întortocheate, organice. Un pachet întorlocat de mațe și de fluide și de țesuturi care nu respectă un plan exact, ci o sugestie mereu în schimbare.

Inamicul organismului viu nu este moartea, ci perfecțiunea. Robotul. Războaiele viitorului, alea de după Singularitate, vor fi între năclăiții organici și strălucitorii de metal necruțător.

De la biologic la social. În zona economică, prea rigurosul duce la două excese. Excesul monopolului și excesul lipsei de umanitate.

Dacă lași procesele necruțător de optimizante ale economiei fără de control, ele duc în mod inevitabil la o acumulare continuă de resurse de partea celor care au, în detrimentul celor care nu au. Pînă ajungi ca jucătorii dominanți să-i sufoce de maniera cea mai riguroasă și letală pe competitorii mai mici.

Peștele mare înghite pe cel mic. Firma mare pe cea mică. Cine are capital va avea și mai mult, sugînd de capital pe cei cu mai puțini bani. Jocul Monopoly în toată splendoarea sa.

A doua bubă a prea rigurozității și prea productivității este deșertul productiv perfect, lipsit de orice urmă de umanitate.

Dacă duci consecințele optimizării pînă la capăt în economie, vei avea de-a face cu din ce în ce mai multe procese necruțător de streamlined care îți aduc mîncare, îți procesează banii, îți cară produsele, îți spală rufele, îți fac tranzacțiile bancare etc etc.

Adică, pe rînd, vorbim de fast foodurile care sînt moartea pasiunii. De băncile fără de ghișee în care îți faci tu toată treaba la automat. De dronele care împînzesc peisajul viitorului. De impersonalele spălătorii de cartier unde zeci și zeci de mașini automate se învîrt lîngă clienții care privesc în gol. De algoritmii automați de tranzacții bursiere care procesează milioane de tranzacții pe secundă.

Dincolo de monopol și de dezumanizare, ai și alte riscuri. Riscurile accidentelor. Bursa a sughițat de cîteva ori în ultimele decenii din cauza algoritmilor automați, inuman de rapizi. Mai recent, am fost martorii mașinilor fără de șofer care deja au omorît niște pietoni, de cît de multă optimizare au avut înglobată în ele.

Nu mai vorbim de toate locurile de muncă pierdute în această societate a viitorului în care, rînd pe rînd, tot ce se cheamă muncă repetitivă e preluată de roboți. Casiere vînzătoare lucrători la ghișeu, mai apoi, urcînd încet-încet scara complexității profesionale, contabili avocați doctori și toate celelalte profesii ce pot fi algoritmizate.

Ce facem cu hoardele de oameni care nu sînt suficient de perfecți, complecși, necruțător de inteligenți pentru a rezista asediului competitiv al algoritmilor? Îi băgăm în lagăre de supraviețuire, ca în filmul Elysium, în timp ce deținătorii monopolului de perfecțiune se retrag în coloniile orbitale?

Rîdeți voi rîdeți, ziceți că e o prostie de science fiction. Dar viitorul bate deja la ușă în această privință.

Tot în zona socialului, avem pericolul războiului prea perfect. Evident, cel mai mare pericol. Dronele sînt un prim pas spre ceea ce urmează să se întîmple în acest secol. Cînd vor prelua roboții frîiele războiului? Cînd va plesni și acest capăt de Singularitate?

Tot în zona socialului general, avem pericolul prea marii rigurozități în actul de justiție.

Știu: o să mă acuzați că țin cu penalii și că vreau să-l scap pe Dragnea. Vai de capul vostru de amărîți. Toată filosofia judiciară se bazează pe aplicarea spiritului legii în funcție de context.

Judecătorul, atunci cînd judecă, nu aplică un monstruos de exact algoritm penal. Ci ia legea în mînă și judecă în funcție de context, de circumstanțe. Legea îi permite asta. Mai mult, legea îl obligă să țină cont de context. Dacă aplici legea prea riguros, ieși din înțelepciunea umanității sistemului judiciar și dai fie în nepricepere, fie direct în abuz și în stat torționar.

Am trecut pe rînd în revistă pericolele prea rigurozității de la cel mai foarte general și filosofic nivel, cel al biologicului, pînă spre cele general sociale, ce țin de economie, științele războiului, justiție.

Suficiente motive să privim cu un pic de circumspecție căutarea perfecțiunii. Prea perfectul, inamicul ființelor vii.

Să discutăm un pic și despre cele particulare. Despre cele ce țin de România.

Trăim în Balcani. Asta ne ocupă toată viața. Acești Balcani cîrcăliți și murdari și aproximativi și jegoși, cel puțin în comparație cu rigoarea strălucită a Occidentului după care întoarcem mulți dintre noi capul cu jind.

De cînd s-a prăvălit modernitatea peste lume, de vreo două sute, trei sute, cinci sute de ani încoace, România tot se plînge că nu este la fel de productivă și de riguroasă ca restul zonei din care vrea să facă parte. Civilizația occidentală, moștenitoarea civilizației greco-romano-iudeice.

Se plînge pe bună dreptate. Țara lui “las-o mă că merge și așa”. Țara consilierului neamț al lui Carol I care s-a decis indignat să se întoarcă înapoi acasă la el în Nemția, căci “prea multă p... mă-tii, Majestate”. Tot ne străduim să recuperăm din handicapul de modernitate, de complexitate, de productivitate și de rigoare socială.

Și totuși, trăim în Balcani. În acei Balcani care, de ceva timp încoace, devin o alternativă viabilă de filosofie de viață față de strădania intensă, dezumanizantă a continuei curse contra-cronometru pe care o trăiesc cei din țările riguroase, exacte, productive.

De la un punct încolo, prea multă strădanie și prea multe resurse și prea mult efort și prea multă zbatere de a avea și a produce sînt contraproductive. The rat race care, la sfîrșitul vieții, te lasă secătuit și gol și stors și folosit. “Și asta a fost tot?”

În timpul ăsta, Balcanii lenți și leneși și cu mai puține resurse au o pricepere suboptimală, dar înțeleaptă în suboptimalitatea lor, de a se mulțumi cu mai puțin, avînd timp să aibă grijă și de copii și să se vadă și cu neamurile vecinii prietenii și să stea la o tacla și la un slow food și la un taifas și la o siestă.

Da, știu: groaznic de aproximativ, de o moralitate îndoielnică, ciuma lentorii și a siestei.

Dar nu știu cum Dumnezeu se face că de ceva timp prin revistele de life style pentru tefeliștii productivi modelul balcanic de hrană este ridicat în slăvi. Viața lentă mediteraneeană este ridicată în slăvi.

Stilul de viață mediteraneean e ridicat în slăvi de “oamenii de știință britanici” ca fiind cel ce asigură cea mai bună calitate a vieții, împletirea necesară de activitate, dar și de repaos, de timp pentru familie, de textură socială ce duce la o viață lungă și fericită.

Ai dracu’ greci, muncesc de le sar capacele, dar au și timp să stea la un uzo și la o țigară și la o măslină cu prietenii și trăiesc mult și bine și parcă mi se par cel puțin la fel de fericiți ca hiper-productivii de americani, nemți francezi și alți hiper-productivi ai lumii care se spetesc toată ziulica, toată viețișoara.

Bun. Să lăsăm Balcanii. Un model absolut nesănătos de viață pe bază de siestă. Să ne ferim de ispita vieții molcome din Grecia Macedonia Italia Spania și să ne dorim să trudim sănătos, consecvent, pe altarul capitalismului fără de răgaz și fără de timpi morți. Optimizare eficiență productivitate ein zwei drei.

Buuunn... Ein Zwei drei. În contextul în care România nu are de nici unele din punct de vedere al competiției globale. Nici capital – îndeosebi capital nu are. Nici tehnologie - și nimeni nu ți-o dă pe gratis. Nici pricepere – aici la educație stăm din ce în ce mai varză, cu micile excepții din zona IT.

Buuun. În acest context, facem ein zwei drei într-o logică din ce în ce mai de lohn. Actorii lor și caii noștri. Banii lor, tehnologia lor și forța noastră de muncă ieftină. Și, evident, plus valoarea care se duce absolut necesar și absolut la întîmplare fix în paradisurile fiscale.

Ce, credeți că distinșii capitaliști vin aici cu banul și tehnologia că nu mai pot ei de dragul nostru și de fericirea noastră?

Da, da. Cum să nu. Dream on, dragii mei tefelei.

Vin aici să aplice riguroasa, necruțătoarea logică a eficienței capitaliste de tip monopolist. A economiei “naturale” care spune “cine are va primi, cine n-are i se va lua”. Legea “naturală” a creșterii concentrării economice, cînd cel mare îl scoate de pe piață pe cel mic și cel cu bani vine de la centru și definește relațiile economice în periferia aproximativă.

Credeți că vreodată periferia s-a dezvoltat așa, pur și simplu, fără zbatere și fără rezistență?

Ho ho ho. Naivilor. Periferia americană s-a dezvoltat doar după ce au luat armele în mîini, au aruncat ceaiul în mare și au gonit exploatatorii de britanici. Taman ce-am sărbătorit zilele trecute asta, ca o demnă colonie ce sîntem.

După aia, americanii au instituit protecționismul vreo sută de ani, să nu care cumva să vie alții să-i călărească economic. Și cînd au devenit suficient de puternici, apoi au schimbat placa, au devenit expansioniști și au pornit să-i călărească ei pe alții, în numele celor mai nobile idealuri și valori umaniste.

Coreenii la fel și-au construit economia. Protecționism urmat de extindere economică agresivă. Japonezii la fel. Mai recent, chinezii la fel. Acuma, încet încet, pas cu pas, polonezii și ungurii au ajuns și ei la aceeași concluzie și încearcă să aplice aceeași strategie economică.

Ia căutați voi “Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective” a economistului Ha-Joon Chang. Numele lui sună a sud-coreean, căci chiar aia și e de neam. Dar are studiile făcute la Cambridge, unde de altminteri chiar și predă în prezent. Ca să nu spunem că a lucrat prin tot soiul de instituții imperialist-capitaliste, cum ar fi bunăoară la Banca Mondială, acest bastion al globalismului care trebuie să optimizeze necruțător întreaga lume.

Și știți ce spune nenea ăsta economistul? Fix ce v-am zis eu mai sus. Cei care au reușit au făcut-o schimbînd mereu regulile jocului, în funcție de care parte a norocului economic ești.

Cînd ești mic și prost și la început, nu-ți convine presiunea globalizării, căci dacă ai accepta-o, te-ar strivi.

Și atunci, dacă ai suficientă îndrăzneală și suficientă claritate a interesului tău național, vii și spui: regulile jocului trebuie să țină cu mine. Și le impui. Și le respecți. Și forțezi rechinii mari ai capitalului venit de la centru să joace cum vrei tu, căci altminteri n-au ce căuta la tine în ograda ta națională.

Apoi, pe măsură ce crești și devii și tu un rechinaș, schimbi regulile jocului din nou și începi să preamărești beneficiile globalizării și să spui că globalizarea e necesară și că ăia mici și proști și la început trebuie să accepte pilula amară a relației centru-periferie. Căci acum îți convine să te duci peste ei și să nu-i lași să crească, să devină competitori.

La început te folosești de scară, să urci treptele complexității economice și a productivității și a acumulării de resurse și de capital. Cînd te-ai ajuns și ai urcat suficient, atunci prima grijă este să tragi scara după tine, să nu lași fraierii ceilalți să facă ce-ai făcut tu, că nu-ți mai convine.

V-am spus: depinde de care parte a norocului ești.

România, în momentul de față, este de partea proastă a norocului economic. N-are nici capital. N-are nici tehnologie. Are doar forță de muncă ieftină. Și stă ca proasta și acceptă regulile jocului impuse de alții, care, în priceperea lor istorică, îi trag scara să nu urce și ea.

Mai mult de-atît. Nu numai că îi trag scara să nu urce. În plus, cu un tupeu care ar fi delicios, dacă n-am fi români și n-am suferi de pe urma lui, mai au și îndrăzneala să vină să ne explice ritos ce bine e să fim proști în continuare și să jucăm după regulile impuse de ei.

Să nu care cumva să facem ca nasoii de naționaliști de unguri sau de polonezi, care încearcă și ei să impună regulile jocului. Nu nu nu. Nu. Noi trebuie să fim elevi silitori, să ascultăm de Mam’ Mare și de tanti Mița și de Mamițica, de coana Germanie și de unchiu Sam și să deschidem larg picioarele economice, să fim penetrați de binefacerile relației centru – periferie.

Să nu care cumva să fim elevi răi, ca nasoii de unguri și de polonezi. Nu nu nu. Lasă, dați-ne gazele, că știm noi ce să facem cu ele. Lasă, n-aveți voi ce face cu industria și cu economia, că sînteți corupți și furați, mama voastră de corupți. Lasă, mai bine privatizați, că e mai bine să vină înțelepții cu bani de peste hotare. Că ei evident că știu mai bine să fie mai eficienți, mai productivi, să creeze mai multă plus-valoare, nu ca loazele balcanice de români aproximativi și proști și leneși.

Da da. Cum să nu. Creează mai multă plus-valoare. Cum să nu. Care merge toată în paradisurile fiscale. Că multinaționalele or fi proaste să lase profitul aici, la aproximativii ăștia de români fraieri și jegoși. Da da. Cum să nu.

Acceptarea jocului prea rigorii și prea optimizării, dacă nu este controlat în funcție de interesul național românesc, ne ține pur și simplu în capcana lumii a doua, un atelier de producție eftin, cu salarii eftine.

Joc pe care coreenii și japonezii și chinezii l-au acceptat inițial. Dar apoi, încet-încet, pas cu pas, au strîns șurubul și i-au forțat pe cei care au venit acolo să accepte schimbarea regulilor jocului, în așa fel încît să fie convenabile îndeosebi nativilor, nu globaliștilor.

Exact ce au început de ceva timp să facă polonezii și ungurii, dînd cu tifla lu’ Mamițica de coana Europa.

Exact ce coana Europa e disperată să nu facă și aproximativii de români. Drept pentru care protejează cu disperare varii cozi de topor locale, de-alde Băsescu și Iohannis, inclusiv sistemul justițiaro-represiv din jurul lor, să țină românii în logica atelierului eftin de producție.

Vrem Schengen? Nu, căci portul Constanța ar beneficia și ar deveni un competitor. Dacă ne dați nouă, olandezilor, portul Constanța, vă lăsăm. Altminterea, ia mai stați dracului în aproximitativitatea voastră locală acolo, că nu aveți voi nas de Schengen.

Aveți gaze? Dați-le încoace, că vă ajută noi să faceți bani din ele. Vi le gestionăm noi mai bine. Știm noi mai bine unde trebuie vîndute și cîte sînt și ce redevențe să primiți pe ele.

Vreți să dezvoltați industria? În nici un caz, căci e ajutor de stat și e o chestie penală și îngrozitoare și care contravine logicii concurenței juste și perfecte.

Doar noi avem voie să subvenționăm industriile noastre naționale, în rest ce faceți voi acolo nu e voie. Dreptatea și subvențiile nu sînt pentru căței, doar pentru dulăii ăia mari și cu bani mulți și care, pentru că au bani mulți, doar ei au dreptul să spună ce e bine și ce e rău pe lumea asta.

Ați înțeles? Rigoarea și exactitatea și optimizarea sînt instrumente care, cît timp sînt în mîinile riguroșilor de la centru, ne țin în stadiu de periferie subdezvoltată.

Pe vremuri, acum vreo două sute de ani, Austria a luat Oltenia de la turci să o gestioneze ea. N-au rezistat decît vreo cîțiva ani – o picătură în imensitatea istoriei.

De ce? Oltenii s-au dovedit atît de rezistenți la colonizarea austriacă prin intermediul lipsei de organizare și de administrare încît austriecii și-au pus mîinile în cap cînd și-au dat seama că nu pot extrage plus-valoarea. Căci a dracu’ plus-valoare locală nu voia să stea locului, să fie extrasă prin penetrare.

Mama lor de olteni enervanți, n-ar sta locului o clipă. Se foiesc și se fîșnesc și se tirează. Cum încercau austriecii să pună mîna pe olteni, să le ia vaca calul fonciirea și ce mai era de luat, olteanul nostru își băga picioarele în ea de complexitate și de optimizare și de exactitate și-și lua vaca calul și banii pe care nu voia să-i dea la fonciire și fugea în codru,

unde nici complexitate și asfalt nu erau, dar nici austrieci care să-ți ia banul să-l ducă în paradisurile fiscale de pe vremea aia, la imperiu la ei la Vienna, să mai construiască încă un palat arogant cu banii fraierilor de aproximativi de olteni.

Iată un exemplu de rezistență la exploatare prin intermediul respingerii sistematice a rigurozității.

Nu e singurul astfel de exemplu. Nu doar în România întîlnim așa ceva. Nu doar în economie.

Tot ce este conflict asimetric beneficiază de pe urma respingerii confruntării cu resurse complexe și forțării adversarului să vină pe terenul tău, la o mangleală aproximativă, low tech.

În termeni de specialitate se cheamă război de guerilla și e practicat de cînd lumea și pămîntul.

Ăla micu și slabu și care n-are rachete și tancuri și multe multe resurse abandonează oazele de complexitate, își ia pușca vaca femeia copiii și eventual aruncătorul antigrenadă și fuge în munți, acolo unde nici complexitate, dar nici teren prielnic pentru ăla mare și puternic nu e.

Au făcut-o grecii cu turcii, sute de ani. Apoi tot grecii au făcut-o cu nemții în cel de-al doilea război mondial. Tot în al doilea război mondial, chinezii cu japonezii. Apoi, în anii ’60, vietnamezii cu americanii.

Apoi, de departe exemplul paradigmatic al războiului de guerilla, exemplu de manual, afganii. Pe rînd, timp de cel puțin două sute de ani, cu strălucitorii de britanici, cu strălucitorii de ruși, cu strălucitorii de americani.

Trei imperii care, în marea lor pricepere și putirință, au fost în stare să obțină victoriile inițiale, să cucerească fără mare bătaie de cap orașele și locurile drepte, plate. Dar apoi s-au chinuit amarnic să și pună mîna fizic pe nasoii de afgani care fugiseră din orașe și din cîmpii, pe unde merge ușor tancul, și care îi tocau sistematic în munți. Niște olteni enervanți, mama lor de afgani fîșneți.

Cimitirul imperiilor, așa îi zice Afghanistanului. Pentru că afganii n-au fost de acord să accepte condițiile de luptă propuse de ăia mari și puternici și au zis “Nope, nu luptăm unde și cum vreți voi. Că doar n-om fi proști să ne striviți ca pe viermi. Luptăm unde și cum vrei noi”.

Și au luptat. Și au cîștigat. Și în fața sovieticilor. Și în fața americanilor. Cele două mari imperii ale vremii.

Adică au respins rigoarea și exactitatea și optimizarea. Rigoarea științei războiului și a high tech-ului militar american ori rusesc. Exactitatea rachetelor și tancurilor și întreg tăvălugului de cunoaștere generat de priceperea imperială. Optimizarea logisticii militare.

Și au ales calea low techului. A căratului cu măgarul și cu cîrca pe poteci abrupte de munte. A dormitului în peșteri. A folositului tehnicii low tech pentru distrus tehnică high tech. Nu continui, că s-au scris biblioteci întregi în acest sens.

Cu aceeași opțiune se confruntă și România azi, evident în termeni de pace, în termeni economici.

Accepți rigoarea și exactitatea economică și optimizarea necruțătoare? Înseamnă că accepți regulile jocului impuse de cel care n-are nici un interes ca tu să cîștigi.

Dacă tu, țară mică și cu resurse financiare și tehnologice limitate, vrei să faci un pic de cheag pe termen mediu și lung, nu uita că trebuie la un moment dat să ai curajul să impui regulile jocului economic în așa fel încît să-ți fie ție convenabile, nu celui care de-abia așteaptă să externalizeze profitul în paradisurile fiscale.

Pentru asta trebuie să adopți o filosofie de guerilla, o strategie economică de respingere a tarelui și avantajului celuilalt și de impunere a tarelui și avantajului tău.

Exact ce fac ungurii și polonezii acum.

Exact ceea ce cozile noastre de topor din România se străduie să împiedice. Toți români neaoși unul și unul. Cioloș și Iohannis și alți de-ăștia de te doare capul de cît de mult pot ține cu țara.

. Citeste tot...