Îl știu eu, e din Telega, de-acolo de pe la voi

“Ei, Paștele mă-sii de viață! Am ajuns să fac 45 de ani și n-am mers niciodată pe aici. Ce naiba?”

Cu aceste gînduri în gînd, cum ar zice povestitoru, am tras vîrtos de volan și am luat-o pe drumul pe care nu mersesem niciodată, pe lîngă Moară, spre Batale, deși trecusem pe lîngă acea intersecție de ad literam mii de ori.

Acțiunea se petrece la Cîmpina. Cîmpina, știți voi, orașul ăla de pe lîngă Telega, o suburbie a Telegii, practic, cum ar zice răuvoitorii. Am luat-o pe stradă, pe lîngă Moară, vis-a-vis de Arta Lemnului, dînsus de Broaște, pe o stradă non-descript rezidențială, case, ceva garduri, restul pomi și uneori cotețe, ca aproape orice altă stradă non-descript rezidențială a Cîmpinii, acest tîrg municipiu suburbie a Telegii.

Știam încotro merg. Spre Batale, acele cîmpuri întinse și înguste, prinse între două valuri de muchii de deal, clar construite de om, pe care industrializarea timpurie a zonei le sortise decantării păcurii. Vaste cîmpuri, 30 de metri lățime, cinci sute de metri lungime, unde zeci de ani industria de petrol a orașului vărsa păcura să se așeze, să lase la fund toate gunoaiele și gudroanele care ar putea înfunda și strica instalațiile de rafinare, transformînd zona într-un mini-Mordor de mirosuri înecăcioase și de vapori de hidrocarburi și de funingine lipicioasă, grea, de-aia de lucește pielea cînd te murdărești de ea.

Un soi de iad al modernității, acuma relegat în rolul de purgatoriu, din care păcura s-a dus, dar au rămas toate reziduurile care îmbibă pămîntul de nu crește neam de fir de iarbă nicăieri. La zeci de ani de cînd nu mai sînt folosite, Batalele Cîmpinii arată apocaliptic, adică urît, dar impresionant, ca într-o descriere de-a lui Geo Bogza, că tot e el din zonă, un Geo Bogza de sfîrșit de lume, un Geo Bogza capitalist, veros, care aduce laudă necesarelor distrugeri ale modernității. Păcură. Păcură everywhere.

Trag mașina într-un colț de stradă, alături de alte mașini, o parcare improvizată, de unde, printre copacii crescuți în devălmășie, se vedea pustia neagră și organică, întinderea mordoriană. Mă uit. Admir – dacă se poate folosi acest cuvînt în acest context. Ridic din umeri: în două trei sute de ani o să treacă și această rană a pămîntului. Ce sînt două trei sute de ani pentru natură? Iaca un fleac. O clipeală de ochi. O clipită. O să treacă. Toate trec.

Mă întorc la mașină. Peste drum, un domn mai de-o seamă cu mine spăla mașina, cu copilul lîngă el. Îl salut. Îl întreb dacă și acum mai miros Batalele. Da, mai miros. Așa credeam și eu. Mai încolo, gardul următor, vecinul acestuia, un domn mai în vîrstă, și dînsul la poartă. Îl salut și pe el. Mă salută. Se uită lung la mine. E clar: are chef de vorbă.

- Știți că semănați cu Codrin Ștefănescu?
- Da? Serios? Nu știam.
- Știți cine e Codrin Ștefănescu? Vă uitați și Dvs la televizor, da?
- Da, știu cine e.

O clipă de tăcere. Se uită la mine lung. Mă uit la el șăgalnic. Ca să nu par nesuferit, continui eu:

- Dom’le, am ajuns la 45 de ani și prin părțile astea nu trecusem niciodată. Io sînt dîn Telega, dar acuma e prima dată cînd vin pe-aici. Am venit să văd și io Batalele, că-mi povestea taică-meo despre ele...
- Da, sînt aicea de cînd eram eu copil. Cînd eram mic, au adus o barcă, m-am plimbat cu barca pe lac. Dar au luat-o de aici după două săptămîni, ziceau că-i strică pe dedesubt, la motor.
- Da, păcura aia arde, strică tot...

Se uită în continuare la mine. E clar: îi stă ceva pe creier. Nu știe de unde să mă ia.

- Și ziceți că sînteți din Telega? E un parlamentar din Telega, de acolo de la Dvs.
- Cine, Biță?

George „Biță” Severin, adică fostul meu profesor de istorie. El e din Cîmpina de fel, dar și-a luat casă de ceva timp în Telega. Cred că de el zice, deși Biță legislatura asta n-a mai prins loc eligibil, e acuma pe la Radio România Actualități.

- Nu, nu Biță. Altul. E de-acolo, de la voi, din Telega. E în Parlament. A fost și purtător de cuvînt pe la...

Lasă fraza în aer. Nu-și mai aduce aminte pe unde a fost ăla purtător de cuvînt.

- Nu, nu e în Parlament, scutur eu din cap.
- Haide, dom’le, mie-mi spui?! exclamă domnul cu o indignare prietenească. Îl știu eu, e din Telega. A fost purtător de cuvînt, apare pe la televizor, na că nu mai știu cum îl cheamă, îmi stă pe limbă...

Aha. Și mie îmi stă pe limbă. Să-i zic? Să nu-i zic? Oare cum de reușesc să fiu așa de serios și nu pufnesc în rîs? O fi din cauza bărbii. Să știi că de la barbă e, m-a transformat într-un om serios.

- Mirel Palada?! Ăsta e ăla de care ziceți?
- Așa, dom’le! Mirel Palada! Ăsta e!! Îmi stătea pe limbă! Apare toată ziua pe la televizor, e în Parlament, e din Telega de...
- Eu sînt Mirel Palada.

Brusc, îi trai fraza și-i dau pălitura de grație, că nu mai pot să continui scena, mai am un pic și plesnesc de rîs.

Îi cade fața. Un moment de-ăla priceless, cum zice la reclamă.

- Haide, dom’le! Chiar Dvs sînteți! Așa e! V-am zis eu că semănați cu Codrin Ștefănescu!



. Citeste tot...

La astia nu vin alegerile

. Citeste tot...

All Blacks vs Lions Game 3: The stuff the dreams are made of

“Ladies and gentlemen, boys and girls, you’ve seen here two sets of heroes. A set in black. And a set in red. “

Astfel s-a încheiat meciul. Astea au fost cuvintele comentatorilor de încheiere. Ce încheiere de meci! Ce cuvinte! Ce meci!

Doamnelor și domnilor, băieți și fete, restul pufoși de diverse genuri,

Dionisiacii caută toată viața intensitatea. O caută, o aleargă, uneori o găsesc. Fie că sînt intenși cu adevărat și sar cu parașuta, uneori fără parașut. Fie că sînt intenși de rit mediocru, și atunci o găsesc în chestii mărunte, cum ar fi bunăoară atunci cînd trec strada pe roșu. În funcție de pricepere și de putirință, uneori o găsesc, de cele mai multe ori nu.

It’s a game of inches, zice vorba înțeleaptă. De multe ori s-a dovedit adevărată. Azi a fost a game of minutes. And of seconds.

Știți voi, toată construcția energetică a făcutului dragostei se concretizează, după multe preludii și după multă gimnastică necesară, în acele cîteva minute, de cele mai multe ori cîteva secunde cînd ești acolo. O da, ești acolo. Și călărești universul. Look ma, I’m on the top of the world.

Azi, a fost a game of minutes. And of seconds. Tot turneul The Lions în Noua Zeelandă s-a restrîns la ultimele 15 minute de joc. Cînd a fost 12 – 12. Pe urmă cînd a fost 15 – 12. Pe urmă 15 – 15, în urma unei concretizări de lovitură de pedeapsă absolut fenomenale din partea lui Owen Farell.

Pe urmă, în ultimul minut, au primit All Blacks o lovitură de pedeapsă. Pentru un ofsaid. Era clar: o să cîștige All Blacks, locul loviturii era cît se poate de convenabil. Pe urmă arbitrul a cerut arbitraj video, TMO. Și a schimbat în ofsaid accidental. Și a fost doar grămadă.

Și, uite așa, la sfîrșit, a fost doar 15 – 15. După ce fusese 1 la 1 la meciuri. În al treilea meci test, All Blacks vs The Lions, a fost 15 – 15. Egalitate perfectă.

Și gata. Orgasmul durează cîteva minute. Cîteva secunde. Acest meci a avut un orgasm de 15 minute. A fost fenomenal. A fost așa cum trebuie să fie. Cu un pic de țigări. Cu un pic de alcool. Cu simțurile intensificate de aceste substanțe modificatoare de conștiență. Și am simțit fiecare minut, fiecare secundă. Și s-a terminat.

Știți cine a cîștigat? A cîștigat rugbyul, pufoșilor care sînteți voi pufoși. Cum zice chiar acum unul din jucători, în comentariile de după: “It’s such a magical thing”.

A fost un meci care va rămîne peste ani, pufoșilor. Și ce am simțit în aceste ultime 15 minute, îmi voi aduce aminte toată viața.

Crouch... Bind... Set!!













. Citeste tot...

Cum este crinul între spini, cum e fazanul în tufișuri

De la etajul 4 al noii clădiri a SNSPA, dacă te duci în camerele din spate, la toalete, bărbații la bărbați, femeile la femei, căci încă n-am ajuns acolo, la chestia aia pe care o discută ăia prin Occidentul relativizant, să încurcăm ușile dinadins, pe ferestre vezi vastul teren viran pînă înspre RomExpo.

Acolo, deocamdată, sînt doar niște cruci puse de niște intenși. Acolo, probabil, se vor construi două clădiri ce au de-a face cu spiritualitatea și cu patima contestării și a împărțirii oamenilor în noi și ei, în ăia și ăilalți: moscheea și marele templu masonic. Sau nu se vor construi, depinde cine țipă mai tare.

Pînă una alta, însă, acolo e doar teren viran. Priveam azi, undeva pe la prînz, la întinderea deja înverzită, îmi bucuram ochii cu marea de verdeață, mă uitam spre RomExpo. Mă gîndeam la... Habar n-am la ce mă gîndeam. Probabil la crucile de sub mine și la tot scandalul din jurul lor.

Văd deodată mișcând ceva jos, în marginea tufișurilor. Așa am eu ochiul format, văd acolo unde alții nu văd. Mai ales cînd nu e vorba de oameni, ci de copaci și de alte nagode.

Ce văd? Pe unde trecea o alee betonată pe cale să fie năpădită de buruieni, se juca jocul cel mare. Jocul supraviețuirii și al reproducerii. Jocul poftei și dorinței.

Un fazan înghesuia de zor o făzăniță, în focurile curtării. Mai o ocolea, mai o încăleca. Mai o scăpa, mai o prindea din urmă. Cu coada ridicată a dorință și a ritual, îi dădea tîrcoale, o convingea, o dansa, o mermelea.

Făzănița, ca orice făzăniță care se respectă, se făcea și ea că e prinsă în dilema în care orice galinacee mimează că e prinsă de milioane de ani: nu-i bine nici să fug, nici să stau, hai să mă împiedic.

N-am stat să văz dacă s-a împiedicat sau nu. Sînt sigur că, în cele din urmă, s-a împiedicat. Natura nu are timp de lălăială. Azi e mîine, mîine-i iulie, puii dacă nu sînt făcuți la timp nu cresc îndeajuns de mult să fie zdraveni, să treacă prima iarnă. Deci probabil s-a împiedicat.

Nu despre priceperea sociologului cu ochi ager de a urmări de la etajul patru de manieră voyeuristică obiceiurile reproductive la fazani este vorba. Ci despre ceva mult mai important.

Despre felul în care natura, această mare bestie esențială, este puternică și generoasă și neobosită. Și-și face loc în orice crăpătură, în orice interstițiu unde omul ia chiar și cea mai mică pauză de la pofta sa de antropizare imperială.

Natura nu stă pe loc. Imperativul firii, al mugurului de verdeață, al boțului de carne numit fazan, al balenei și bacteriei, al ciutei și mătrăgunei, mișcă lucrurile, umple timpul și spațiul și, în cele din urmă, căci despre asta de fapt e vorba în propoziție, ne salvează – căci cu toții sîntem ai naturii și cei care nu înțelegem asta vom pieri de pe radarul firii mai repede decît face fazanul crrrrr sau pupăza zbrrrrr.

Nevoia de supraviețuire și, în lipsa marii priceperi de nemurire, compromisul by proxy, the next best thing, reproducerea ca supraviețuire prin mandat dat altuia, copiilor tăi, puilor tăi, semințelor tale, asta mișcă și salvează lumea, pufoșilor.

Pofta de viață năpădește aleea de beton cu buruieni prin crăpăturile sale și cu fazani în călduri pe deasupra. Pofta de viață umple aerul de rîndunele și de țînțari, apa de rechini și de alge și de magnificele meduze, proaste ca sarea și înțelepte ca gelatina.

Pofta de viață ne face să facem tot ce facem pe lumea asta, chiar și pe noi, marii pufoși cu aer de atotcunoaștere și atotputernicie care, însă, de fapt nu sîntem cu nimic diferiți de sărăcia aia de fazan care se chinuie să făzănească sărăcia aia de făzăniță.

Pofta de viață, oarba forță care ne mînă pe toți de la spate, mă face să fiu optimist peste măsură. Crește așa în mine o bucurie și siguranță care sînt ferm convins că nu e cu nimic diferită de cea a profund credinciosului cînd este în biserică și se lasă mîntuit.

În asemenea momente, știu că știu, am tăria certitudinii, sînt învelit în siguranță cum era învelit Ahile în platoșa sa de aramă. Știu. Înțeleg. Mă las cuprins, podidit, năpădit.

Sînt mulți cei care mă acuză că sufăr de un optimism naiv, tembel, că prea las de la mine și prea cred că toate se vor rezolva.

Cum să nu fiu însă optimist cînd am văzut ce am văzut azi, de la înălțimea de sticlă și de pisoare șiroind apă a etajului patru SNSPA?

Cînd văd fazanii cum fazanesc, știu că nu greșesc.

Creierul e posibil să-mi dea rateuri, să mă înșele, să mă păcălească, să mă facă să spun ori să fac tîmpenii. Dar inima, instinctul, intuiția, am învățat să-mi dau seama că ele nu mă înșeală niciodată. Ori de cîte ori m-am luat după ele, a fost bine.

Iară inima mea e alături de fazani, pufoșii mei dragi. Alături de balene și de bacterii, de ciute și de mătrăgună, de ulm, de fag, de scoruș, de pîrș, de viezure și de lup.

Și azi inima mea s-a bucurat cu mare bucurie. Căci mi-a spus, a nu știu cîta oară, că e bine. E bine pe lumea asta. Cît timp fazanii își fac treaba lor de fazani, aici, în mijlocul Bucureștilor, pe locul unde oamenii vremelnic se ceartă pe tot soiul de subiecte trecătoare, știu că e bine.

Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele.
Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete.
Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!
El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea.
Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire.
Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde.
Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia!
Auzi glasul celui drag! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte.
Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită.
Şi începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, şi vino!
Iarna a trecut, ploaia a încetat.
Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude.
Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!
Porumbiţa mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută.
Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare.
Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii.
Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart.

. Citeste tot...

Sanatoriu, ziua a patra

Sanatoriu, ziua a patra. Un pic de soare palid. Probabil 10 grade. Totuși, nu va ploua. Păpădiile sînt cel mai bun semn. A înflorit din nou toată pajiștea din fața casei, e acuma juma galben, juma verde crud.

Copacii sînt fix la fel cum erau și alaltăieri, înainte să plouă. Prunii un pic mai scuturați de petale, aproape trecuți. Nucul mic la fel de plăpînd, mama lui de nuc, nu vrea să crească precum ridichea din poveste, o să-l aștept cel puțin două sute de ani să se facă și el nuc în toată regula.

Moșmonii dau semne că s-ar fi prins. Dar la fel spuneau și cei de anul trecut pe vremea asta, ca pe urmă, cînd a dat iureșul verii peste ei, să se usuce iremediabil. Agrișii cei noi nu mișcă nimic. Pe dinăuntru sînt verzi, că le-am rupt o crenguță. Dar mugurii se încăpățînează să nu spargă. E foarte posibil să nu se fi prins.

Viața de sanatoriu continuă. De dimineață ne-am trezit în stil alarmă aeriană. Florentina văzuse ceva mișcînd pe uliță și a venit speriată: “Scoală, că vine popa cu botezul!”. Am reușit performanța să fac patul în douăzeci de secunde, să-mi trag pantalonii pe mine în cinci și să înjur de tot restul secundelor pînă s-a umplut minutul – puteam să mai dorm, să-l mai visez pe Ponta, eram în metrou cu el, metroul avea geamurile sparte. Nu, nu mă întrebați: nu știu ce înseamnă.

Degeaba. Alarmă falsă. Nu era popa cu botezul. Era altcineva. Vecinul Gheorghiță, care aduna surcele prin grădina dînsus de noi, ne-a spus că azi popa e cu botezul pe Șoseaua Nouă, adică pe celălalt deal. Probabil va veni mîine. Și mîine voi face patul la fel de repede, în același acompaniament de bombăneli budist-ortodoxe, dacă vine prea devreme, adică înainte de miezul zilei. Sper să nu-l visez pe Ponta din nou.

Viața de sanatoriu continuă. Vecinul Gheorghiță s-a făcut că plouă că am făcut gardul. Nici “bravo, bre, ce gard frumos!”, nici “futu-te-n rasă de capitalist veros, cu banii tăi care ai făcut gardul de colo colo". N-a zis nimic. Nici eu nu l-am întrebat nimic. Puteam să-i bat apropouri, să-i dau de înțeles să contribuie și el, că gardul e și la el, și la mine. Nu i-am zis. L-am întrebat dacă are vaca lapte și dacă poate să ne aducă lapte diseară. Pe bani, evident. De la el cumpărăm lapte cînd venim acasă, la Telega. Tot el ne și cosește. Așa se face pe la țară, la ăia care n-au ce face cu fînul: cine cosește, de regulă ia iarba. Servici contra servici. Ipocrizia salvează România.

Viața de sanatoriu continuă. Azi dealul Măceș se vede din nori, plafonul alb e un pic mai sus. De dimineață, însă, cînd noaptea se îngemăna cu ziua, pe la cinci, cinci și jumătate, la primul cîntat al cocoșilor, cînd m-am trezit să bag lemne în foc – așa e la țară, dacă nu bagi lemne în foc, ai belit-o, nu e ca la voi, orășenilor pufoși, să meargă centrala, să dormi fără grijă, să-l visezi pe Ponta – azi dimineață Măceșul se întrezărea doar pe jumătate, într-o supă aproape albă și difuză. Soarele stătea să apară. Privighetoarea cînta. Cîinii lătrau. Pițigoii se trezeau. Vacile mugeau. Cocoși cocoșeau.

Viața de sanatoriu continuă. O să vă țin la curent. La curent o să vă țin. La doi douăzeci, alternativ, AC / DC. Sănătate curată, curentul alternativ. Așa e la sanatoriu. Halate și curent eftin. Pufoșilor.

Viața de sanatoriu continuă.

. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă

Din îndepărtata Telegă,

Din acest colț atît de macondian încît pînă și copacii încă mai sînt înfloriți,

De sub povara crengilor de măr și păr albe precum barba lui Dumnezeu,

De aici de unde pînă și dinozaurii încă mai supraviețuiesc, sub formă de mierle și ciocănitori și grauri și pițigoi,

De aici din această cacofonie îngerească de concert de păsăret,

De aici unde pînă și florile cîntă pe crengi cu glas mare aducînd laudă creației și primăverii,

Din acest rai aproape perfect, căci nimic nu este pe lumea asta perfect,

Privind cum fetele mele aleargă prin grădină, să dea drumul înapoi în curte cățelului rătăcit dincolo de bariera rece de sîrmă a gardului nou reparat, gard care tocmai a trecut proba de foc a "cățelului care nu mai are pe unde să intre prin gaură", mama lui de bestie mamiferoasă care a făcut poteci prin toată grădina și găuri prin toate ulucile,

Uitîndu-mă la ele cum aleargă fericite și tinere și dorindu-mi să se oprească timpul în loc, deși știu că nu se va întîmpla asta, căci totul este trecător, deșertăciune a deșertăciunilor, o tu primăvară a firii care în curînd te vei transforma în cenușă și istorie,

De aici de unde stă să plouă, dar încă miroase a soare în toate florile din copaci,

Vă doresc să fiți plini de lumină, pufoșii mei dragi, prietenilor, răilor, kaghebiștilor, bestiilor, românilor, dragilor, fraților, oamenilor.



. Citeste tot...

Gagica avea un buchet de trandafiri albi în mînă

Conduc. Pe lîngă mine trece un motociuclist cu gagica agățată de el în spate. Cu o mînă se agață de gîtul lui. În cealaltă strînge cu disperare, să nu-i cadă, un buchet imens de trandafiri albi.

În timp ce stau în trafic și mă pregătesc să vă povestesc despre gagica cu trandafirii cei albi, că e prea mișto să nu vă spun și vouă, o mașină mă claxonește de pe banda alăturată. Fetele mele, cu cealaltă mașină, în drum spre Telega. Fix fetele mele: Flo, Marta, Andra. Apropiem mașinile, conducem paralel, ne atingem degețelele. Ne pupăm vizual. Ne hăhăim. Ce coincidență! Nu există coincidențe.

Cu atît mai mult am motiv să încep să scriu, să vă povestesc. Bag nasul în telefon, căci traficul era de tip “și melcul țuști!”, încep să butonez din dește, cînd aud o voce băsistă cum mă întreabă: "Ce faci, îi scrii lui Ghiță?". Răspund fără să ridic nasul din telefon: "Nu, doar avocatului său". Ridic privirea: era Silviu Mînăstire, în drum spre casă. Ne hăhăim. Îmi prezintă soția, care era la volan. Eu îi spun că a mea e mai în spate, la alt volan. Ne urăm sărbători fericite. Merge mai departe. V-am spus că nu există coincidențe? V-am spus.

Între timp, mă prinde iar Flo din urmă cu mașina lor, pe banda din stînga. Ne hăhăim din nou. Le întreb ce fac. Făceau ordine în CD-urile din mașină. “Auzi, mai ai CD-urile alea cu compilații rock?” Le mai avea. Marta îmi pasează CD-urile pe geam. Ne hăhăim din nou. V-am spus că nu există coincidențe? Chiar atunci, trece printre noi motociuclistul, ăla cu gagica în spate. Nu mai avea trandafirii albi.

Să moară pisica fiartă în tocăniță de miel dacă vreun miligram din ce v-am povestit eu aici nu e adevărat. Viața bate ficțiunea, pufoșii mei. Cu 33 la zero o bate. Scor de maidan, pufoșilor.

La vita e bella, kaghebiștii mei dragi. Chiar și în Vinerea Mare, viața tot frumoasă rămîne. Chiar și în traficul demonic din București.



. Citeste tot...

Din îndepărtatul București, din această junglă de asfalt, lemn...

Din îndepărtatul București,

din această junglă de asfalt, lemn, piatră cubică, pefele, becea, scuipinol, tembelizorin, oameni, politicieni, jurnaliști, analiști și alte bestii,

de acolo de unde nici măcar Star Wars nu se vede cum trebuie, că încă nu a ajuns firmanul de numire a guvernatorului Republicii Istovite România,

din însorita noastră metropolă înnorată și mohorîtă (da, știu, e imposibil; așa sînt eu, scriu imposibil),

de aici din mijlocul realității cutremurătoare, senzaționale, catastrofale și click aici!,

vă urez să fiți infinitezimal mai adecvați la realitate, microscopic mai frumoși și mai ales și mai ales incremental mai fericiți și mai puțin păcălicioși, că prea vă duceți după fentă mai ceva ca rața după firimiturile de cozonac,

să aveți o viață deosebit de nedeosebită, pentru că deosebirea înseamnă de regulă suferință,

să vă bucurați de ceea ce aveți și mai ales de cei ce-i aveți pe lîngă voi,

să faceți tot posibilul să aveți și mai mulți pe lîngă voi, oameni dragi,

care n-are copii să facă, sper că stăpîniți procedeul de fabricare, dacă nu, vă învățăm, ăia care au să mai facă, niciodată nu-s destui copii pe lumea asta fără de copii,

ăia care n-au prieteni să-și facă, cum de n-aveți prieteni pînă acum?, pufoșilor, ăia care au să-și facă și mai mulți, prieteni, prieteni everywhere, să fie lumea plină de prieteni și de alte bestii zîmbitoare,

dacă nu puteți să vă faceți știu eu un centru de închiriere prieteni, au toate modelele, și noi, și la mîna a doua, ieftin și calitativ, cum ar zice deosebitul de strălucitor Vanghelie, fie-i amintirea politică vie, că rar mai găsim oameni care să facă Breaking News precum el,

unde rămăsesem?,

aha!, mi-am amintit!, vă uram ceva de bine, să fie bine să nu fie rău,

să fiți voi, dragilor, voi și numai voi, voi așa cum vreți voi, niște pufoși, niște bestii, niște încăpățînați în a fi voi și nu ceea ce vă bagă alții pe gît să fiți,

să fiți niște consumatori de realitate și niște prigonitori de amăgire, căci amăgirea este cel mai mare dușman al creierului, mai bine consumați bere, heroină, cocaină, spirt trecut prin pîine, praf de pușcă amestecat cu ciment, trinitotoluen cu zahăr cubic peste decît să vă lăsați amăgiți,

iar restul va veni de la sine: 2017 după 2016, bucurie după tristețe, tristețe după bucurie, noapte după zi, vară după iarnă (except for GOT, where there’ll be only winter and pain, valar morghulis, valar dohaeris), moarte după viață și, pentru unii dintre voi, mai norocoși și mai cuminți, și viață după moarte.

Căci totul este deșertăciune și deșertăciunea ne este hrană și apă și ne ține de foame și de sete,

căci a fi uman e deșertăciune, pufoșii mei amăgicioși. Și tare faină mai e deșertăciunea asta, și tare mai ținem cu dinții de ea cum ține rața cu ciocul de firimiturile de cozonac ale vieții.

La mulți ani, pufoșilor, dragilor, bestiilor, fraților, oamenilor! Fiți oameni și rămîneți vii!



. Citeste tot...

Cuvintele nu poate să

A fost pe vremuri un om de legendă. Secolul trecut, cam pe la jumătatea sa, aveau americanii un jucător de baseball – un sport național la ei, alături de fotbalul american – care pe cît de bun era pe teren, pe atît de multe prostii nostime spunea în momentul în care părăsea siguranța metafizică a ierbii.

Se numește (se numea, că între timp a răposat, fie-i țărîna la fel de ușoară precum îi era creierul), deci se numea Yogi Berra și a rămas în mentalul colectiv american ca un soi de Păcală savuros, prost dar blînd, priceput într-ale datului cu bățul în minge, dar care cînd deschidea gura se făcea întuneric în galaxie. Un întuneric fain, haios, numa’ bun de citate de-ale lui Poptamaș.

Despre zicerile lui e plin Internetul. “It ain't over till it's over”, "It's déjà vu all over again", "Always go to other people's funerals; otherwise they won't go to yours" sînt perle perfecte de cultură semantică involuntară, de penetrare a cretei cu cerneală de vorbe faine, dar tembele.

Mie, cel puțin, cel mai mult îmi place "You can observe a lot by watching", căci reprezintă într-un fel haios, dar trist, fix chintesența limitării metodologice a meseriei mele de fier forjat cu parul.

Vă povestesc toate astea pentru că, iată, avem încet-încet și noi genialii noștri. Gică Hagi, nemuritorul cel mai foarte perfect jucător cu bășica pe iarbă, cel pe care îl adulează o țară întreagă, pe bună dreptate, pentru îmbinarea sa de talent și de bun simț, a comis-o zilele astea din nou.

După deja intratul în limbajul comun “Să fie bine, să nu fie rău”, care face cît zece tone de pagini de politici publice, iată că Hagi al nostru ne spune zilele astea că

“Să luăm titlul e imposibil, dar realizabil”.

Cutremurător. Înduioșător. De o stîngăcie și nepricepere care fac cît zece tone de Biblie și de alte îndrumări morale. Pentru că Hagi, în neasemuita sa înghesuială cognitivă, a spus fără să vrea aproape exact cuvintele inexistentului, perfectului și necesarului cavaler Launcelot care, atunci cînd s-a urcat pe cal să-și îndemne tovarășii la glorie și cititorii la perfecțiune, a spus “Să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată”.

Dragii de ei. Viața e frumoasă, pufoșilor. Mai ales cînd iarna nu-i ca vara și cînd avem realizările pline de succesuri. Matrafocsaților. Pufoșilor. Oamenilor… :)



. Citeste tot...

Din îndepărtatul București, din locul unde nici măcar...

Din îndepărtatul București,

dintr-o galaxie îndepărtată, far far away, de acolo de unde nici întristare nici suspin nu e, ci doar isterie și multă multă multă ură este, chiar și cînd Star Wars tocmai și-a zvîrlit năvodul de iluzii asupra noastră,

din locul unde nici măcar cîini vaganbond de comunitari nu prea au mai rămas, cred că i-au cules pe toți, sigur ne vom întîlni cu ei zilele astea într-o formă modificată, prelucrată, ambalată, nu e cîine cum e porcu, nici soartă cum ți-e norocu,

din acest loc care face de rușine Ankh Morporkul și Gothamul și chiar și Calcutta, pardon, acum îi zice Kolkata, n-avem noi Batman, dar îi avem pe Piedone, pe Oprescu și mai ales și mai ales pe Bușoi, waw! kaboum! Bang! Buuuum! Aaaargh!!

din acest loc de unde nu se întrezărește Telega nici dacă mă urc pe bloc, nu e ca pe vremuri, te urcai pe Leu și vedeai Bucegii într-o zi de-asta senină, nici nu-ți dădeai seama că stai cu picioarele pe umerii înaintașilor, pe sfintele idealuri întinate ale lui Ștefan Gheorghiu, ehe, ce vremuri, studenție,

din acest loc de unde totuși Telega este întotdeauna în inima noastră, mai ales primăvara, iarna totuși mergem la schi, da? zice că e totuși zăpadă în Valea Soarelui,

din acest loc asediat de cozonaci, de sondaje, de gi-uri unele curate, altele încă nespălate, de cărți, bolovani, copii și alte expresii ale existenței mele,

din acest loc din proximitatea spațio-temporală a nevestei și copiilor mei, de unde pînă și eu mă simt acasă în asemenea momente deosebite, deci unice, de tip Kodak moment, click clack clock, să sperăm că s-a salvat,

din acest loc pe care mulți îl consideră iad, dar și mai mulți îl consideră “acasă”, iar și mai și mai mulți se chinuie să vină aici, să vază și ei cu ochii lor de ardeleni moldoveni olteni și alți dobrogeni ce gust are iadul proaspăt, ce-or fi găsind ardelenii la București, zău dacă înțeleg, și totuși sosesc aici cu hoardele,

din acest loc de unde soarele lucește de parcă e primăvară, pufoșilor, nu Ajunul Crăciunului, s-a-ntors lumea cu fundul în sus, încălzirea globală, pufoșilor, să fugim, ne mănîncă!,

de aici din acest București de aramă și de fiere și de soare bolnav de iarnă, din marginea solstițiului,

vă doresc să fiți limpezi la cap cum e capra neagră atunci cînd sare peste jgheanțul de stîncă,

să fiți liniștiți ca puiul de cîine cînd doarme și oftează prin somn,

să fiți aprigi și viteji și necruțători și perfecți în violența și viclenia voastră precum buburuza cînd aleargă puricii de plante să-i sfîșie cu mare sfîșiere și cruzime,

să fiți înțelepți precum hipopotamul care înțelege că altceva în afară de hipopotămeală nu e cazul să existe pe lumea asta,

să fiți frumoși precum calul în goana galopului,

să fiți primejdioși precum calul în goana galopului,

să fiți tineri precum broaștele țestoase care trăiesc cel puțin o sută de ani, dar ele tot adolescente rămîn în sufletul lor de dinozauri eșuați,

să fiți iubiți cum se iubesc lebedele și gibonii, pînă la moarte,

și mai ales să fiți fericiți și triști și senini și fără de iluzii, așa cum sînt eu acum, fericit și trist și senin și fără de iluzii, cînd mă gîndesc la toate aceste animale și-mi dau seama cît de departe sîntem de ele.

Sărbători Fericite, pufoșilor! Să fiți oameni. Măcar cîteva zile.



. Citeste tot...

Dincolo erau zei și demoni și stele

Seara asta eram pregătit să scriu o cronică obișnuită despre o etapă cît de cît obișnuită. Meciul care se prefigura a fi cît de cît mai echilibrat era cel dintre Georgia și Tonga, unde chiar te gîndeai că ambele echipe au șanse egale. Restul, hmmm. Business as usual.

Seara asta ar fi trebuit să scriu cîte un pic despre fiecare echipă în parte. Despre mediocritatea Angliei (patetici) și a Franței (nu e prima oară cînd pornesc șchiop).

Despre bravura fără de rezultat a Canadei în fața unei Irlande ceas, o Irlandă care a jucat ca la antrenament, metronom, așezat, molcom, ardelenesc, cu două obiective simple în minte: 1) să ia punctul bonus și 2) să nu se consume prea mult și mai ales și mai ales să nu se accidenteze, să nu se rupă vreun jucător important într-un meci totuși de miză secundă.

N-a fost să fie așa. În seara asta trebuie să scriu despre un singur lucru.

Despre istorie.

Vedeți voi, în rugby, spre deosebire de multe alte sporturi, surprizele sînt mult mai greu de realizat. Este unul din acele sporturi unde echipa mai puternică e mult mai puțin probabil să fie dată cu cracii în sus de cea mai slabă.

Nu e ca în tenis, ca la schi, ca la Formula 1, chiar ca și în fotbal. Ăia buni sînt buni, și gata. Sînt trei – patru paliere valorice bine definite și o echipă dintr-o “castă” valorică inferioară nu prea are șanse să miște în fața uneia dintr-una superioară.

Cînd joacă echipe din același palier, mai discutăm. În rest, însă, nu se pune problema. Ăia mici și fraieri rămîn mici și fraieri, să zică mersi că nu și-o fură la diferență de 100 de puncte.

Mulți consideră asta una din principalele limitări de spectacol ale rugby-ului, alături de regulamentul atît de complicat, încît îți trebuie cel puțin un MBA în mermelologie să știi ce se întîmplă în teren și de ce se bușesc oamenii ăia răi acolo jos pe teren și uneori se oprește jocul, alteori nu.

Ei bine, în seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți pufoși și restul jucători de rugby, totul s-a dat peste cap. Echipa challenger, cea care toată lumea se aștepta să fie strivită între cincisprezece plăci de beton și de oțel forjat, a răsturnat soarta și a dat cu strălucitorii de pămînt.

Și cum a dat! În ce stil!

Japonia în seara asta a înfrînt Africa de Sud, dublă campioană mondială și continuă pretendentă la prima poziție în clasamentul internațional oficial. Japonia a înfrînt Africa de Sud într-un meci de infarct. A înfrînt Africa de Sud în ultima fază de joc, în ultima secundă. A înfrînt Africa de Sud renunțînd la alternativa unei lovituri de pedeapsă care i-ar fi adus un nesperat de onorabil meci egal. Au dat mingea în tușă, au făcut grămadă, au împins pînă le-a ieșit.

Japonia a înfrînt Africa de Sud în seara asta călcîndu-i în picioare, venind valuri valuri în ultimul sfert de oră, ca samuraii în fața armelor de foc, murind și înviind, ridicîndu-se și zvîrlind toată energia în joc, apoi mai găsind alte rezerve absolut incredibile de energie și zvîrlindu-le și pe acelea, ca niște demoni, ca niște monștri cu căști cu coarne și cu katanele pline de sînge.

În seara asta a fost prima dată în viața mea cînd am văzut samurai. Nu în filme. Nu în povești. Nu în cărțile de istorie. Nu în închipuiri, în ficțiuni neverosimile. Am văzut samurai în carne și oase care au luptat cu o sfidătoare lipsă de respect față de moarte, nepăsîndu-le de nimic, de suferință, de sînge, de consecințe, de zei.

Și totuși cumplit de disciplinați, ținîndu-și cumpătul pînă la capăt, perseverenți pînă în măduva oaselor, urmîndu-și adversarul cu acribie, punct cu punct. Se apropiau de el, la cîteva puncte. Și-o furau din nou, le mai dădea Africa de Sud cu terenul în cap cu cîte un eseu simplu, elegant, cu o tehnică dincolo de a lor. Se apropiau din nou. Exploatau orice greșeală a adversarului.

Iar în ultimul sfert de oră, cînd te așteptai să li se termine bateriile și atunci să vină africanii să-și spele în cele din urmă jena și rușinea și să se distanțeze de ei, au dat drumul la demoni din cușcă. Nu au fost oameni. Au fost demoni.

Demoni.

Demoni.

Și le-a ieșit.

Dincolo de orice speranță, statistică, probabilitate, pariu, dincolo de orice închipuire, le-a ieșit.

Japonia, acea echipă care în toate participările la campionatele mondiale, dintre zecile lor de jocuri, aveau o singură victorie, cu o amărîtă de echipă chiar și mai obscură decît ei. Japonia, acea mămăruță de tip “ciuca bătăilor” de vreo douăzeci de ani. Iar în seara asta, ca în basmele cu Cenușăreasa, cînd zîna cea bună dă din baghetă, Japonia acea echipă care s-a transformat într-o fiară și a înfrînt dubla campioană mondială.

Pe Africa de Sud.

In-cre-di-bil.

Is-to-ri-e.



De vreo patru ore, de cînd s-a terminat meciul, tot globul zbîrnie. Nu contează că e București sau Auckland sau Londra sau Tokyo sau Roma sau Sydney sau Pretoria, toți numai despre asta vorbesc. Și nimănui nu-i vine să creadă. Unii deja o consideră nu cea mai mare surpriză din rugby, ci din toate sporturile.

Nu intru în detalii. Nu discut despre mediocritatea antrenorului Africii de Sud, despre cît de obosiți și ofiliți au fost jucătorii acestei echipe, ori despre genialitatea antrenorului Japoniei, unul din marii antrenori de pe lumea asta, Eddie Jones, un australian, unul din artizanii victoriilor Australiei și - atenție - ale Africii de Sud, atît la nivel de club, cît și de națională (a cîștigat Campionatul Mondial cu Africa de Sud!!), o vulpe bătrînă care surîdea înțelept și imperturbabil și senin cînd toată lumea tremura de frică, în repriza a doua, și la fel de înțelept și de senin și de imperturbabil cînd toată lumea plîngea de emoție și de bucurie, după meci.



Nu vreau să zăbovesc prea mult nici pe consecințele acestui rezultat. Dintr-o dată, grupa B, unde sînt aceste două echipe, devine la fel de imprevizibilă și de sardonică precum grupa A, vestita „grupă a morții”. Dintr-o dată, în grupa B oricine poate să se califice, oricine poate să plece acasă. Scoția, SUA, Japonia, Samoa, Africa de Sud? Nu contează. Se reiau calculele de la zero.

Vreau să discut doar spiritul jocului. Nebunia de kamikaze, de vînt divin care i-a mînat pe japonezi în valuri continue, sălbatice, monstruoase, un amestec de instinct și de control care stă în miezul mijlocului esenței artelor marțiale. Mushin no shin. „Mintea cea fără de minte”.

În seara asta, nemernicii de bestii de semizei de rugbiști japonezi au fost în acea binecuvîntată stare de transă, de grație, unde nu e minte conștientă, e doar aici și acum. Săgeata în zbor. Placajul în aer. Calul în galop. Glonțul prin carne. Katana zvîcnind.

Mingea înșurubîndu-se fără de cusur, de la unul la altul, dintr-un capăt în altul al terenului, pînă în colț, pînă în eseu, pînă în istorie. N-o scapi. Nu greșești. Nu faci nici un gest inutil. Doar ceea ce trebuie, doar ceea ce umple spațiul și timpul.



Pentru că vîntul divin te mînă de la spate și ești mushin no shin și nu contează. Contează atît de mult încît nu mai contează. Marele mister. Poarta întreită, pe care o aleargă toți misticii lumii să treacă prin ea. Japonezii în seara asta au alergat-o, au găsit-o, au trecut prin ea și dincolo erau stele.

În seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți invitați și nuntași și restul pufoși, cei care ne-am uitat la meci am avut privilegiul să vedem istorie pe viu.

Am avut privilegiul să vedem samurai murind chiar și cînd nu mureau fizic, pentru că nu le păsa că mor. Și astfel străpungînd limitele și ajungînd dincolo, unde doar zeii, demonii, caii și săgețile ajung. Și astfel învingînd. Nu neapărat învingînd sud-africanii. Aia a fost doar o consecință secundară, un bonus. Un fleac. Ci mult mai mult: învingîndu-se pe sine și astfel devenind demoni și zei.

Pentru că cei care fac istorie sînt, pentru cîteva microsecunde cel puțin, niște pui de zei.

Mulțumesc! Domo arigato gozaimashita! Nu o să uit această seară toată viața mea...





. Citeste tot...

Geometrie

. Citeste tot...

You cannot change fate, however, you can rise to meet it

Știți voi butada aia stereotipă din psihanaliză: copilăria ne urmărește toată viața.

Toată copilăria am suferit că nu vedeam cîte filme mi-aș fi dorit.

Pe de o parte, pe vremea comuniștilor se dădeau cumplit de puține filme la televizor, și alea în mare parte din zona comunistă. Vestitele filme coreeene :(

Pe de altă parte, mai mă și trimiteau ai mei la culcare cînd mai era cîte un film. “Lasă, că ai tot timpul să-l vezi”. Probabil vroiau să se uite în liniște la el.

În plus, fiind din Telega, acolo nu aveam cinematograf. Autobuzele spre Cîmpina erau puține. Nici o șansă să mă duc la cinema, copil fiind.

Drept pentru care toată viața m-a urmărit fraza teoretic liniștitoare a lui taică-meu, care în schimb pe mine mă enerva la culme: “Lasă, că ai tot timpul să le vezi. Filmele nu fug nicăieri.”.

Filmele nu fugeau, dar copilăria da. Și adolescența. Și apoi am venit în București, am scăpat din lanț și Cinemateca a fost a mea. The rest is history. Pe unde m-am dus, am căutat și filme. Astfel, am devenit un oareșce cinefil, și cu ajutorul "cuceririlor tehnologice" (prietenii-știu-de-ce).

Acum, am ajuns să văd filme împreună cu fetele mele, toată familia. Stăm seara și mai punem cîte un film. E unul din momentele faine ale familiei, acel neprețuit quality time la care rîvnesc toți. Ne uităm la un film și simțim că sîntem împreună. Aimer, c’est regarder dans la meme direction, cum ar zice Le Chat.

În seara asta m-am uitat la un film doar cu Andra. Flo era obosită, Marta îl văzuse deja. Ne-am uitat la Mononoke hime. A fost bulversant pentru Andra. Acel amestec dumnezeiesc pe care ți-l face filmul în cap de frică, dorință, plăcere și uimire.

A fost chatarsis curat. Mononoke, această sălbatică în căutarea dreptății. Ashitaka, prințul care o iubește și o apără. Un basm pe care îl poți revedea de cîte ori îți permite credința că încă mai ești copil, acolo înăuntru.

A fost o seară deosebită, dragii mei pufoși. Pe urmă ne-am uitat pe Internet și am citit despre film și despre kodama. Apoi am citit un pic despre Hayao Miyazaki. Apoi am făcut o mică avanpremieră la Kaze no Tani no Naushika, pe care Andra încă nu l-a văzut, dar o va face în curînd.

A fost o seară de vis. A fost ce înseamnă mai bun filmul. A fost cu adevărat the stuff the dreams are made of, pentru cine știe ce înseamnă aceste cuvinte. A fost, în plus, și o răzbunare a copilăriei mele, cînd ai mei nu se uitau la filme cu mine, doar îmi spuneau “Lasă, că ai tot timpul să le vezi”. Acum mă uit eu cu fetele mele, spre tămăduire și spre bună viață.

A fost. Domo arigato gozaimshita, Miyazaki shihan! Domo arigato gozaimashita, Mononoke sama!

Domo arigato gozaimashita, An’dara cha... Watashi no ai, watashi no taiyō :(

:bow:



. Citeste tot...

"Frige", strigă el înspăimântat

Ca de fiecare dată cînd mergem la călărie, dăm muzica tare și scuturăm din cap. Necesarul moment de bonding emoțional. Necesara lecție de muzică rock acordată unui public captiv format din copiii mei țintuiți în scaun, la semafor.

Dăm pe Rock FM, acești anti-guvernamentali mișto, singurii anti-guvernamentali pe care îi consum din plăcere, nu din obligație profesională, fără să-mi fie scîrbă, silă și alte senzații politice.

Dăm pe Rock FM, dăm muzica tare și, încet-încet, facem cultură muzicală la mămăruțele mele. “Ce trupă e asta?” “Dar la asta cum îi zice?”.

Ne ajută și faptul că play-listul amărîților de rockefemiști este repetat pînă la sațietate. Iaca acolo vreo 50 de melodii pe care tot le învîrt în heavy rotation, că n-au avut bani de mai multe.

La început evident că fetele nu știau nici o melodie. Acum au început să le mai bunghească, oarecum. Azi, de exemplu, Andra și-a dat seama că e AC/DC. Iete-te, că a început să le miroasă... Fata lu’ tata!

Dar sînt încă destul de multe melodii pe care fetele le aud pentru prima dată. Stăm în trafic, la barieră la Voluntari, mai avem un kilometru pînă la Aurică și la caii lui faini, și ascultă gagicile mele muzică întîiași oară pentru prima dată, ca de început de lume, ca la Macondo pe vremea cînd încă nu ploua și lucrurile erau atît de tinere încît n-aveau nici măcar nume, iar pufoșii încă nu văzuseră gheață.

// aside comment: v-am spus povestea cu braziliencele de 50 de ani de la malul Pacificului, de la buza Ecuatorului, care au văzut în România prima dată zăpadă, de 1 Mai la Sinaia, și au plîns de emoție? Nu v-am spus-o. Nici nu v-o spun. E prea frumoasă s-o stric să apară pe Hotnews, s-o mînjească ăia //

Și stăm la barieră, și mă uit la Andra cum îi înflorește melodia pe față. Emoția copilului care aude prima dată ceva. În seara asta era Still Got The Blues a lui Garry Moore, Dumnezeu să-l odihnească.

Și Garry se văita din chitară, și muzica era dată tare, și Andra începea să înțeleagă și versurile, și muzica îi intra încet în oase.

Se numește imprinting și se aplică nu numai la gîștele sălbatice ale lui Tinbergen sau Lorenz sau care a fost ăla. Nu. Se aplică la tot soiul de copii, de creiere pufoase și tinere și proaspete ale naturii ăsteia. La copiii noștri, la copiii de gîscă sălbatică, de gîndac, de elefant, de rechin, de delfin, de gazelă, de albatros. De inorog.

Și Andra noastră vedeai cum i se imprimă cablajele mentale cu muzica aia, era ca și cum aveai un perete de sticlă în loc de craniu și se vedea înăuntru acul de cristal care lasă urmă zgîriată pe scoarța ei cerebrală, o dîră sinuoasă și elegantă și limpede, cum numai chitara lui Garry Moore putea fi cîteodată.

Și atunci mi-a înflorit o clipă binecuvîntată în cap cînd creierul meu s-a lepădat pe moment de prea multe sale sarsanale de gînduri, de amintiri, a uitat că știe melodia aia aproape pe de rost și a reușit pentru cîteva prețioase secunde s-o audă cum o aude Andra, întîiași oară pentru prima dată.

Și un fior de bucurie dureros de limpede m-a cutremurat tăcut pe dinăuntru, de la mațe pînă în vîrful urechilor, și m-am simțit recunoscător pentru cadoul pe care tocmai l-am primit, fără să-l caut, fără să-l merit.

Și în Macondo încă nu începuse să plouă și pufoșii ăia inocenți încă nu văzuseră gheață în viața lor.

Am ajuns la călărie cînd s-a terminat melodia. Eram cu geamurile lăsate jos. Ardeleanu scotea caii să pună șeile pe ei, pe David și pe Vijelie. Am parcat în același loc în care parchez de obicei, băgînd mașina cu botul în frunzele unui nuc tînăr, cu crengile crescute de jos, pe trunchi, aproape de pămînt.

Și atunci a pornit Metallica, Enter Sandman, cu începutul ăla al său obsedant, acumulant, val peste val de bas și de premoniție de dezastru și de fiere și de moarte și de teamă și de primejdie, duduind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie, vine vine vine vine calcă totul în picioare,

na că am ajuns și eu să plagiez ca și Cărtărescu, ce oameni, ce vremuri de palimpsest,

și parcă niciodată sărăcia aia de melodie n-a sunat mai proaspătă și mai aducătoare de fiori,

era clar de la Red Bullul băut,

Ardeleanu punea deja șeile pe cai, Andra se dăduse jos din mașină, nerăbdătoare,

și eu am stat să ascult, cu geamurile lăsate jos, cu botul mașinii băgat în frunzele nucului cel tînăr, cu crengile pînă la pămînt, cu muzica dată tare, prea tare, mai tare decît permite Codul Fiscal,

“Uite, tata, cum tremură geamul! Uite, și pămîntul vibrează pe afară, pe lîngă mașină”, spunea Andra,

n-o auzeam, muzica era prea tare, îi ghiceam cuvintele din semnele făcute, din mișcarea buzelor,

și deși știam melodia pe de rost, am auzit-o și pe asta întîiași oară pentru prima dată.

Și a fost bine. A fost prea bine, pentru prea puțin timp.

Și atunci a început să plouă în Macondo și să se topească gheața pe frunzele de bananier în care era înfășurată, ca într-un lințoliu verde și ud și cald, mult prea cald.



* * *

“În clipa în care uriaşul ridică capul, din sipet răbufni un suflu îngheţat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care ţâşneau în steluţe multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că băieţii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una:

— Acesta este cel mai mare diamant din lume.

— Nu, corectă ţiganul. Este gheaţă.

Fără să înţeleagă, José Arcadio Buendía îşi întinse mâna spre bloc, însă uriaşul îi opri gestul. "Încă cinci reali pentru a-l atinge", îi spuse el. José Arcadio Buendía plăti şi apoi putu pune mâna pe gheaţă, ţinând-o acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie şi totodată de teamă la contactul cu misterul.

Neştiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experienţă miraculoasă. Micul José Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar şi-o retrase îndată: "Frige", strigă el înspăimântat.

Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenţie. Extaziat în faţa acestei minuni autentice, îşi permise să uite pentru o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante şi de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali şi, punând mâna pe blocul de gheaţă, aşa cum jură un martor pe evanghelie, strigă:

— Iată marea invenţie a epocii noastre.“





. Citeste tot...

Secretul unei salate bune de roșii

Secretul unei salate bune de rosii este compus din urmatoarele subsecrete, cu liniuta de la capat:

- Sa cumperi rosii de calitate. Hint: rosiile mici sint mai gustoase si mai putin impanate cu hormoni de grabire si alte blestematii industriale decit cele mari, oribil de estetice. Daca platiti, va spun si baba de unde cumparam. Mici, zbircite, zemoase, cu un gust divin.

- Sa cumperi brinza de calitate. Hint: brinza de oaie. Hint: brinza romaneasca. Hint: nu de la supermarket. Din piata, pufosilor, din piata. Sau de la ciobanul propriu si personal, de la tzara.

- Sa folosesti ulei de calitate. Hint: incepe cu m si se termina cu ina. Masina. Mielina. Motorina. Deci incepe cu m si se termina in ina, da?

- Sa pui usturoi. Mult usturoi. Hint: la un castron, o capatzina. Veti putzi mai ceva ca un cadavru din Game Of Thrones, inainte sa va dea trezirea the Night's King, dar asta de fapt este secretul peste care cel mai multi dintre voi, pufosii, sariti, crezind ca merge si fara. Nu merge fara. Hint 2: sa taiati cateii de usturoi marunt marunt, feliute semi-transparente. Nu mujdei. Nu zdrobit. Taiat marunt. Cine a vazut filme cu mafioti ale lui Scorsese, stie ce spun. Incercati Goodfellas, cind baietii in puscarie taiau cateii cu lama, ca aveau timp. Sau mai uitati-va si voi la The Sopranos.

- Sa nu pui nimic altceva in afara de rosii, brinza, usturoi si inca vreo doua condimente pe care unul vi-l spun, unul nu vi-l spun. Fara castraveti. Fara brocoli. Fara salata verde. Fara ceapa verde. Fara ceapa maro. Fara ceapa albastra. Fara rucola. Fara piulitze de paishpe. Abtineti-va. Rosii, brinza, usturoi si mult, muuult talent. Exceptie: doar doua frunze de busuioc proaspat, daca aveti ghiveciul pe balcon. Neaparat proaspat. Dar merge si fara.

- Sare (multa!), piper (mult), otzet. Hint: otzet de mere. Otzet de prune (cine stie ce e ala otzet de prune, se cheama ca are cel putzin strabunicii din Telega). Dar mai ales si mai ales otzet balsamic. De-ala italian, macaronar, de la mama lu Modena. Nu va eftiniti la condimente.

- Ultimul condiment, secretul secretelor: se ia o sticlutza de...

Nu va spun. Asta chiar trebuie sa ramina secret.

De-abia am terminat un castron. Ma rostogolesc incet si trist prin casa. Trebuie sa ma imbrac, sa merg la emisiune. De-abia astept sa ma asez pe scaun, la talk show, si sa deschid gura. Cel putin invitatii vor suferi traume emotionale si olfactive. Foarte probabil si moderatoarea, ca am pus usturoi de calitate. Daca respir mai puternic, cred ca ametesc si operatorii. Poate crapa si felinarele alea care fac lumina in platou.

Bliss. Sheer bliss.

Si un pic de usturoi.





. Citeste tot...

Cuvintele nu pot să

. Citeste tot...

Din îndepărtatul București, de unde nici măcar...

Din îndepărtatul București, de unde nici măcar zăpadă, nici întristare nici suspin încă nu e,

de unde nici la Telega n-am mai ajuns anul acesta, așa de departe e Bucureștiul de București,

de pe aceste meleaguri pustiite de sindromul post-traumatic și de încheierea unei ere și începerea alteia, le roi est mort, es lebe der König,

de aici de unde a crescut dintr-o dată cel mai fain și elegant brad de Crăciun pe care l-am avut vreodată (vi l-am arătat într-o poză ieri pe Facebook, deci e la liber, în spațiul public, și Curtea Constituțională a spus că presa poate să-l folosească în scopuri nobile, deci inchizitorii, senzațional! click aici să vedeți ce face consilierul de stat Palada în intimitatea sufrageriei sale!!)

de aici de unde se simte un iz de Mediterana de pe Dîmbovița, insectele se trezesc din amorțeală, păsărelele dau să intre în ritualul de curtare, porumbeii gunguresc, mama lor de șobolani zburători, smochinii mai au un pic și înfloresc,

ce mai! e o primăvară mai ceva ca în Chaucer, April is the cruellest month, breeding lilacs out of the dead land, mixing memory and desire, stirring, pardon, ăsta nu e Chaucer, ăsta e măcel, TS Elliot, anii 20, decadenți și plini de dorințe psihanalizabile,

deci de aici de unde primăvara stă să explodeze în inimi, în simțiri, în trotuare și – sper eu – și în lungimea fustelor, că așa e corect, de Crăciun să se întîmple chestii cu fustele fetelor care merg la mall, că prea e soare afară, Micul Paris trebuie să facă ceva cu fustele primăverii în toiul iernii,

de aici de lîngă familia care încă nu s-a dezmeticit din dezpachetat cadourile de Moș Crăciun, unde hîrtii zboară, exclamații străpung pereții, iar liniștea șobolanilor zburători este sfîșiată de strigătele de fericire ale copiilor care și-au primit cadourile mult dorite,

inclusiv o sticlă de coniac pentru copilul cel mare, ho ho ho, mine, all mine, nevasta de Flo deja i-a pus gînd rău, să-l pună la tiramisu, mine, all mine, my preciousss, stai să-mi torn un gînd de pace în pahar, să găsesc puterea de a termina acest text pavlovian,

de aici din jungla urbană (mama lor de șobolani zburători!) vă urez ce-mi doresc și mie: liniște, pace, iubire, somn, mult somn, to sleep, perchance to dream, clipe fericite alături de cei dragi, un pic de plimbare să stîrniți monstrul digestiei, că pun pariu că veți mînca precum de Apocalipsă,

și în rest multă normalitate.

La cap, în cuvinte, în atitudini, în talk showuri, pe trotuare, în fustele fetelor primăvăratice, în politețea celor care nu se suferă unii cu alții, dar totuși găsesc puterea să-și dea mîna și să vorbească normal, precum și în toate gesturile mărunte care fac viața cea mare.

Deci simplu. Deci iubire. Deci cum spunea un intens într-o scriere intensă, de care poate unii dintre voi, nostalgicilor, pufoșilor, comuniștilor, vă mai amintiți:

"Şi la naiba, că nimic nu pot să-ţi mai spun în afară de aceste cuvinte copilăreşti: «Fericire pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat!»".

Hai, să înceapă Zilele Alea! Ho ho ho și un Merry Crăciun la toți, pufoșilor, dragilor, bestiilor, frumoșilor, politicilor, zvăpăiaților, fainilor, înțelepților, oameni, frați și surori.

:hugs:



Citeste tot...

Ce-ți doresc eu ție...

La mulți ani, țară frumoasă cu oameni frumoși!

Legal disclaimer / Fine print: Persoanele și atributele folosite în acest material promoțional sînt cu titlu de prezentare. Sensul de "frumos" poate diferi de cel utilizat în mod obișnuit, în vorbirea curentă. Produsele din magazin pot diferi de cele din imagine. Nici un animal nu a avut de suferit în cursul filmărilor. Nici un sondaj de opinie nu a fost realizat în cursul ședinței fotografice. Nici un sondaj de opinie nu a fost folosit pentru prelucrarea acestor imagini.



Citeste tot...

Au trecut alegerile

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...