Discuție teste PISA 2026
Acum 4 zile
marți, 3 aprilie 2018
duminică, 1 aprilie 2018
Zăvîrșite
Pentru mulți, scrierile fraților Strugațki, Arkadi și Boris, sunt adeseori frustante, o experiență de viață traumatizantă, chiar curat meșteșug de tîmpenie pentru unii.
Te apuci să le citești plin de toate stereotipurile de așteptare pe care le poți avea atunci cînd începi o scriere dintr-un gen bine definit, în cazul de față science fiction.
E science fiction? OK. Păi atunci, mama lui de science fiction, trebuie musai să aibă rachete, piloți, oameni de știință, evenimente extraordinare, eroi și aventuri, tehnologie complicată și cel puțin doi trei monștri.
Așa am învățat noi că e science fictionul. Deci așa trebuie să fie.
Și te apuci să citești. Și te trezești într-o situație totalmente diferită.
Ai oameni de știință, dar parcă nu sînt acele personaje maiestuoase ale lui Asimov. Niște biete ființe cu niște biete nevoi și cu niște biete probleme.
Ai monștri, dar sînt în altă parte. Lumea vorbește despre ei mai pe la pagina 100.
Ai rachete, dar nu le vezi niciodată.
Atenția îți este asaltată în schimb de către personaje teoretic banale, cu o viață și cu trăiri banale, peste care impersonal și rece, undeva departe, deasupra, se întîmplă chestii.
Chestiile alea pe care te aștepți tu să le afli, să fii în miezul evenimentelor, ca personajul lui Wells care e chiar acolo, cînd se deschide groapa și ies primele tentacule ale marțienilor.
Nope. N-ai nici o șansă. Marțienii sosesc, evident, că de fapt cartea e cu și despre marțieni. Chiar așa se cheamă cartea, “A doua venire a marțienilor”.
Dar tu ești în altă parte, că ai dracului scriitori, în sadismul lor genial, mama lor de sovietici, huooo, niște kaghebiști ordinari, consideră că trebuie să stai lîngă ăia mici și banali, nu lîngă ăia mari și extraordinari.
Lîngă niște personaje care au alte preocupări, mai o vodcă, mai un plecat la servici, mai o mașină stricată, mai un copil recalcitrant, mama lui de adolescent.
O textură voit banală, scrisă în durerea minții, cu acea mare pricepere a insignifiantului și jenantului și iluzoriului și cotidianului cîrcălit la care rușii se pricep atît de bine.
Și, printre o vodcă și o ceartă cu mama lui de adolescent rebel și o bîrfă mică despre posteriorul tunat al vecinei, parcă e loc așa în scîrbă, în treacăt, despre niște știri cum că populația ar trebui totuși să fie atentă și chiar sînt și niște zvonuri de evacuare a populației.
Așa, în treacăt. Așa, la “și altele”. Exact cum cei mai mulți dintre noi percepem istoria. Ca niște pioni banali, nesemnificativi, pe lîngă care trece realitatea, pe lîngă care trec rachetele și monștrii și tu nici măcar habar n-ai de ele.
Sînt acolo în fundal. Viața e în altă parte. Tu ai niște probleme concrete, importante, vodcă, vecina apetisantă, copilul adolescent, mașina care nu vrea să pornească, chiar dacă ești om de știință și erou și personaj principal și ai de-a face cu marile mistere ale existenței.
Asta, evident, pînă cînd se întîmplă ceva și, dintr-o dată, totul chiar devine science fiction și te trezești fix în mijlocul stării de minunăție literară, lîngă omul de știință care chiar are de făcut chestii extraordinare și glamoroase.
Și atunci dintr-o dată ai nevoie de toate resursele tale de suspendare temporară a încrederii, vorba lu’ Coleridge, pentru a te scufunda cum se cuvine în situația ficțională.
Dar asta după ce mai întîi mănînci un pic de banalitate pe pîine. Mama lor de kaghebiști sadici.
Iaca așa, dragii mei pufoși balcanici, m-am simțit eu ieri, sunîndu-l pe prietenul meu Dan. Fix ca în scrierile fraților Strugațki.
Doi oameni obișnuiți, avînd preocupări obișnuite, în jurul marii idei existențiale: “Auzi, noi cînd mai ieșim la o bere, că a trecut ceva timp de la ultima ședință a noastră de lucru pe probleme existențial-alcoolice?”
Eram în trafic. Hai să-l sun, să văd ce mai face. Îl sun.
“Ce mai faci?”
“Lasă-mă, mă, că nu-mi mai văd capul de treburi. La proiectul ăla am chestia aia, la proiectul ăstălant am chestia astalantă, tot soiul de bătăi de cap organizatorice și birocratice.”
Ooookeeey. Viață. La tăți ni-i greu. Nothing special. Hai să-ți spun și eu.
Îi spun și eu. La fel, nici la mine nothing special. Viață. La tăți ni-i greu.
“Aa, și mai e proiectul ăsta”, continuă Dan, cît se poate de casual și matter of factly și cum se mai zice prin limba aia imperialistă a lor la situații de-astea banale, pe care le povestești ca și cum ai povesti despre copilul adolescent și rebel și despre ce rochie și-a mai tras vecina peste...
Peste.
“Da, și mai e și proiectul ăsta. Știi, stația aia spațială a chinezilor care stă să cadă...”
Da, cum să nu. O știu. Am și fost pe ea săptămîna trecută. Am și luat masa acolo, fac ăia o ciorbă de burtă excelentă.
Mda. Mai glumim și noi. Dar culmea e că, deși nu fusesem și nu pot să vă spun dacă servesc cum trebuie ciorba de burtă sau nu, totuși chiar citisem o știre despre ea zilele trecute.
Și uite așa ne trezim noi ca într-o discuție de-aia banală între prieteni, ca în frații Strugațki. “Auzi, ai auzit de ce-a zis Cutărică despre Cutărescu? Da’ știi că Xuleasca și-a luat mașină nouă? Dar de stația aia spațială care stă să cadă, ai auzit? Chinezii ăștia, dom’le, numai de chinezării se țin”.
Iete că auzisem de ea. Mai spune, Dane. Mai spune.
“Ei bine”, continuă Dan, “de ieri stau pe telefon cu ăștia că sînt disperați că o să cadă, să le calculez traiectoria, că le e frică să nu cadă peste noi. Nu se pune problema, că are o orbită de-aia mai circumecuatorială, n-are cum să ajungă așa de sus pînă la noi...”
“Cum adică sus? Să dea peste satelitul vostru?”
Dan e într-un proiect spațial european cu un satelit căruia trebuie să-i calculeze la milimetru și la mililitru traiectoria. Dan chiar se pricepe la sateliți. Dan chiar e om de știință, nu ca mine, un pufos probabilistico-social.
“Nu, nu peste satelit. Peste noi, aicea, bre. Peste România!”
“Aaaa, tu te referi la latitudine. Că n-ajunge pînă aici sus la noi, adică sus ca latitudine. Că o să pice maxim pe la tropice. Ahaa! Gata, am înțeles...”
Vedeți, noi ăștia, oamenii de știință în trafic, chiar știm cuvinte complicate pe care le folosim în discuțiile cele mai banale. Și chiar știm să-i dăm de cap noțiunii de “sus” în astronomie.
“Da, bre, n-are cum să cadă peste noi, pe-acolo pe la tropice, maxim pînă în munții Rodopi are cum să ajungă”
“Aha, cade pe bulgari. Mama lor de castraveciori. Zăvîrșite!” exclam eu, ca orice sociolog decadent care în timpul liber se ocupă de eschatologia etnică la sud de Dunăre.
“Da, bre, maxim pe bulgari. Dar pe noi în nici un caz. Și uite așa m-am trezit eu azi dimineață, îmi beam cafeaua, îmi citeam știrile, și mă trezesc cu un e-mail disperat, să fac un comunicat de presă, să explic cum stau lucrurile. Ce dracu, n-am scris un comunicat de presă în viața mea. Și acuma cu asta-mi sparg capul...”
Mi se pare logic și firesc. Cu ce se poate ocupa un om de știință altminterea decît cu un banal comunicat de presă în care povestește despre un banal satelit care stă în modul cel mai banal să ne cadă în cap? Un fleac. Un mizilic.
“Păi stai, bre, că nu e așa greu. Faci și tu ca în bancul ăla cu doctorul. Am două vești. O veste bună și o veste rea. Cu care să încep? Hai să încep cu aia rea. O să cadă. Vestea bună e că nu o să cadă peste noi. O să cadă peste bulgari. Kaneț filma. Zăvîrșite!”
“Exact! Așa o pot da”, pufnește în rîs bestia de om de știință de Dan. “Ce să-mi mai bat capul cu ditamai comunicatul de presă? Două vești. Una bună. Una rea. O să cadă. Nu pe noi. Pe bulgari. Zăvîrș”
“Exact, bre. Simplu, la obiect. Comunicare eficientă. Cuvinte puține, nu prăpădești cerneală multă pe ecranul calculatorului.”
Rîdem amîndoi. Nici n-am mai avut nevoie de bere. Gata. Am pus țara la cale. Am prăbușit satelitul peste bulgari. Și am și folosit cuvinte complicate: circumecuatorial, satelit, latitudine. Ce ne trebuie mai mult?
Ne luăm la revedere, binedispuși. Rămîne să ne vedem la bere după Paște, cînd ni se vor intersecta din nou coordonatele spațio-temporale. Ne urăm sărbători fericite, alea alea... Banalitățile de rigoare.
“Auzi, Dane?”
“Da, mă. Ce?” Mai avea un pic și închidea.
“Dane, vezi să scrii corect. Se spune zăvîrșite, bre, nu zăvîrș. Ai grijă la termenii de exprimare. Zăvîrșite, da?”
“Da, mă, zăvîrșite.”
Hai, că Dan a mai învățat și azi ceva nou. Oamenii de știință învață toată viața.
Zăvîrșite.
.
Citeste tot...
joi, 13 iulie 2017
joi, 20 august 2015
sâmbătă, 15 februarie 2014
duminică, 24 martie 2013
luni, 7 ianuarie 2013
M-au prins!
Courtesy of vara-mea, care taman a descoperit ceea ce altii stiau de mult. Mama mea de betzivan :)
++++++++++++++++++++++
Blocked by URL Filter Database
Your requested URL has been blocked by the URL Filter database module of McAfee Web Gateway. The URL is listed in categories that are not allowed by the internal internet access policy.
URL: http://turambarr.blogspot.com/
URL Categories: Alcohol
Media Type:
.
Citeste tot...
joi, 12 iulie 2012
Cine știe sǎ citeascǎ așa ceva nu meritǎ sǎ bea din el
Miezul nopții. Undeva cade o stea și moare o oaie. Scoția. Altfel de Miorițǎ.
Iar noi facem ce știm mai bine: bem, contribuind la scǎderea PIB-ului României și la creșterea celui al Scoției.
Așa sǎ ne ajute monstrul din Loch Ness...
PS: Sǎ fie mǎ-sa a dracu’ de scoțian dacǎ nu e chiar mai bun decît Laphroaigul. Nici chiar ca Lagavulinul, dar parcǎ totuși mai bun decît Laphroaigul.
.
Citeste tot...
joi, 14 iunie 2012
miercuri, 13 iunie 2012
vineri, 1 iunie 2012
duminică, 11 martie 2012
duminică, 11 decembrie 2011
luni, 22 august 2011
Vin alegerile! [guest blogging]
Courtesy of Catalin Istratoiu, care se pare ca chiar stie cum stau lucrurile cu incentivurile astea pe vreme electorala.
:rofl:
Citeste tot...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
