Dragii noștri tefelei medievali

De sute de ani, medieval e ditamai vorba de ocară. Numa și numa atribute negative gravitează în jurul acestei idei. De regulă, cînd zicem medieval, ne gîndim la o atitudine irațională, primitivă, de stagnare ori de decădere, atît morală cît și materială.

Sinonimul preferat pentru criticii medievalității este obscurantism. Neștiință, înapoiere. Niște nasoi, ce să le faci. Copii, voi să nu faceți ca ei. Nu e bine să fii medieval. Lăsați oamenii știrbi și bătrîni și pesediști să fie medievali. Voi, copii, fiți moderni, contemporani. Nu faceți prostii obscurantiste, nu fiți neanderthalieni de secol treișpe. E nașpa să fii medieval.

E posibil să fie și așa, deși sînt discuții intense în mediul academic privind felul în care s-au construit stereotipurile în jurul acestui concept. Las această analiză stilistică istoricilor pricepuți și vă îndemn să aruncăm un ochi în zona care se discută mai puțin, dar care e foarte relevantă în zilele noastre.

În zona politică, cea privind gestionarea puterii.

Principala caracteristică a omului politic medieval nu este obscurantismul. Nuuu, nici vorbă. Ci felul în care își încredințează fidelitatea. Fidelitatea de grup, socială, politică. De cine ascult? Cui mă supun? Către cine se duce loialitatea mea? Cine e stăpînul meu?

În Evul Mediu, cel puțin prin părțile astea ale noastre, europene, oamenii aveau mai mulți stăpîni. Stăpîni de multe ori cu interese divergente. Țineai și de stăpînul spiritual, cel care conducea biserica. Și de cea din preajma ta, episcop, cardinal. Și de puterea spirituală mare, papa sau patriarhul. Țineai și de stăpînul lumesc. Și de ăla mic, boier duce conte marchiz cneaz. Și de ăla mare. Voievod rege împărat.

Era mare mermeleală și zbatere pe vremurile alea. Toți se chinuiau să aibă putere asupra ta.

Mai mult de-atît, această putere era degrabă transmisibilă.

Să zicem că trăiai într-o regiune. Dădeai la sapă și mulgeai vaca într-o vale, într-un ținut. Această zonă ținea de ducele Cutare. Care duce, din diferite motive, moarte, căsătorie, tratat diplomatic, război, pierdut averi la barbut, transfera respectivul ținut către contele Cutăreanu sau direct către Împăratul Cutărescu.

Era simplu. Na regiunea. Ia regiunea. Cam cum facem noi azi cînd vindem mașinile second-hand.

Ție nu-ți păsa prea mult. Cam tot aia era. Nu aveai ce mare emoție de fidelitate să investești în Cutărescu Unu sau în Cutărescu Doi. Contractul social era același. La fel de simplu.

Tu munceai la stăpîn, erai un soi de slugă, de șerb, adică de sclav, cu diverse limitări ale drepturilor individuale. În schimb, primeai protecție de la stăpîn. Și protecție directă, să nu vină alții să-ți ia totul, averea, nevasta și copiii, viața. Dar și o parșivă protecție indirectă, însăși față de potențialul de violență a stăpînului tău.

Era un soi de taxă de protecție, cum vedem noi zilele astea prin filmele cu mafioți. Sînt stăpînul tău, pot oricînd să intru peste tine și să-ți fac diverse chestii neplăcute. Ia fă tu bine, marcă tu banul și fă pe sluga supusă, să nu se întîmple chestii nasoale.

Cum s-ar zice în aceleași filme premiate la Oscar: stăpînul îți făcea o ofertă pe care nu prea o puteai refuza.

Transferul de obediență, de loialitate, se făcea peste capul tău. De la ducele X la contele Y. De la religia M la religia N. Că așa zicea stăpînul. Cuius regio, eius religio. Cine e șef, ăla decide ce religie ai, în cine crezi.

Nu prea ținea de tine. Și, sincer vorbind, te cam durea la bască. Îndurai cu resemnare tăvălugul istoriei. Toți erau la fel. Să-i ia dracu pe toți.

Naționalismul a venit ca o reformă a acestei stări de fapt medievale. Dintr-o dată, nu mai erai legat de un arbitrar stăpîn Cutare, care te putea transfera de la unul la altul ca pe vite. Acum chiar aveai cui să-ți oferi nu doar libertatea, ci și fidelitatea.

Mare cuvînt, fidelitate.

Fidelitatea ta era în jurul unei idei. Ideea de națiune. Puternică idee. Idee care a făcut ca masele multe și tăcute de oameni simpli să devină o forță, o măciucă puternică în mîna statului național.

Avem de-a face cu un proces de democratizare a fidelității. În Evul Mediu, fidel era doar vasalul către suveran, legat de puternice jurăminte prețioase. Restul oamenilor nu aveau de ce să facă acest legămînt, le era pur și simplu îndesat pe gît cu vîrful săbiei.

Cînd a apărut naționalismul, fidelitatea s-a răspîndit pînă la baza piramidei sociale. Tot poporul își dădea sufletul, emoția și pînă și viața pentru o idee. Ideea de națiune.

A fost un proces lung, întortocheat, plin de zbateri și de sînge. De prin 1400 – 1500 încoace, naționalismul și-a trăit un puternic arc narativ de succes de-a lungul globului și istoriei.

Mai ales după punctul său formal de cotitură, Pacea de la Westphalia, acum aproape 400 de ani (1648), naționalismul s-a transformat dintr-o idee minoră, subversivă, pe care toți puternicii acelor vremuri o stîrpeau cu aprigă furie, în combustibilul dominant al gestionării puterii statale.

Încetul cu încetul, pas cu pas, agregările teritoriale mici au primit plocon de la istorie o armă puternică, o armă de emoție și de crez, care i-a ajutat să adune oști mari cu care să facă față behemotului imperial.

Dintr-o dată, oamenii obișnuiți, talpa țării, nu mai erau placizi și resemnați, nu mă bag, să se descurce, să lupte ei între ei cu mercenari, tot un drac e și dacă mi-e stăpîn ducele Cutare sau împăratul Cutărescu, să-i ia dracu pe toți, nu-mi pasă de nici unul.

Dintr-o dată, poporul a găsit un combustibil imens de emoție, de fidelitate, convertit în putere politică. Cîmpurile de bătălie ale ultimelor trei secole depun mărturie ce idee puternică este acest cuvînt: națiune.

Poporului chiar a început să-i pese. Să-i pese într-atît de mult, încît a ajuns chiar să-și și dea viața pentru această idee.

Echilibrul de putere s-a schimbat. Imperiile s-au fărîmițat, roase pe la încheieturi de acest puternic acid numit naționalism. Statul națiune a devenit unitatea dominantă de acțiune în istoria ultimilor 300 – 400 de ani.

Nici România nu avea cum să scape acestei reforme politice.

Toți nasoii ăia nașpa și plictisitori care ne enervează cu moacele lor solemne prin manualele de istorie ale tinereții noastre, Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Carol și tot restul găștii de domnitori, toți reprezintă repere – fie reale, fie în mod convenabil construite de mașinăria de marketing politic – ale creșterii statului național român.

De-aia ne strofocăm în fiecare an să vorbim de ei. De-aia zilele astea ne-am străduit – fără prea mare reușită – să nu ne facem prea mult de rîs în fața istoriei cînd am comis o horă mică, mediocră, pentru a celebra Unirea Principatelor Române. De-aia zilele astea am tot vorbit de Cuza și nu de Covid.

Hai, că iar v-am făcut capul calendar cu istoria. Dar fără istorie nu putem înțelege prezentul.

Ce se întîmplă zilele astea? Simplu: naționalismul în țările mici trage să moară.

Vedeți voi, tefeleii moșului, naționalismul nu prea se simte bine pe burta goală.

Țăranii ăia proști și primitivi care au țîșnit în izmene din rîu, ca niște superbe bestii, să-i înfrunte și să-i învingă pe nemți la Mărășești și la Mărăști, la Oituz și la Cîineni, să le urle în față, “Pe aici nu se trece””,

nasoii ăia rupți în fund care i-au dat cu cracii în sus pe turci la Plevna, Rahova și la Vidin,

proștii ăia fără de carte și fără de Facebook care au murit cu zecile de mii, cu sutele de mii pentru sărăcia asta de țară de care ne batem noi acuma joc, au fost mînați în luptă nu doar de o idee. Ci și de o motivație materială.

Îi zicea simplu. Îi zicea pămînt.

Țăranii fără de carte și fără de Facebook au dat ceva, în schimbul promisiunii că primesc ceva. Și-au dat sîngele și viața, momiți fiind că primesc pămînt. Unii au primit. Alții au rămas doar cu promisiunea. Altora același stat care le-a dat le-a luat pămîntul înapoi peste cîteva generații, cînd au venit sovieticii cu tancurile peste ei.

E o ecuație relativ simplă. Sînt naționalist atîta timp cît am ceva de cîștigat.

Fie material: pămînt, bunăstare, o viață mai bună pentru mine și mai ales pentru copiii mei. Fie simbolic: căldura aia care te cuprinde cînd ești mîndru de țara ta, de sacrificiile pe care le-ai făcut pentru ea, stagul fluturat în vînt, cîntatul din toți rărunchii “Noi sîntem români”.

Chestii de-alea primitive, pe care le tot practică obscurantiștii cei bătrîni, știrbi, medievali și triști.

Naționalismul astăzi nu mai oferă nimic. Nici bunăstare. Vezi ce mermeleală a făcut Ceaușescu încercînd să se desprindă de Imperiu, să ducă țara pe o cale de autonomie acțională. Nici emoție.

Emoțiile pricinuite azi tinerilor de către ideea de naționalism sînt vehement negative. Yuk. Cît. Primitivilor. Vetuștilor. Obscurantiștilor. Fi-r-ați voi să fiți cu papagalii voștri de Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Alexandru Ioan Cuza și Moș Ion Roată. Uite ce moace nașpa au. Ne frecați la melodie degeaba cu ei, ne stricați tinerețea.

Huoo Eminescu. Huooo Ion Creangă. Mai scutiți-ne cu patetismele voastre. Dați-ne MegaImage și circ, pîine cu aditivi și Netflix, Uber și zboruri low-cost.

Bunăstarea nu mai e oferită de națiune, ci de corporații. Corporațiile, astea sînt noii duci și noile contese, care-și varsă fidelitatea la noile imperii, țările mari, bogate, singurele care au suficient cașcaval să dea la toți vasalii lor, să momească iobagii dinspre Periferie spre Centru.

Tefeleii noștri dragi, cei care urmează să ne înlocuiască de pe fața pămîntului, vor complexitate și eficiență. Nu vor sacrificiu, nu vor Mărășești, nu vor Alexandru Ioan Cuza.

Complexitatea le este oferită de corporații. Eficiența le este oferită de corporații. Nu contează dacă se duc în Spania, în Italia, în Anglia sau în Germania. Oriunde e mai bine decît aici. Ubi bene, ibi patria.

Nu mai poți să-i mai momești cu pămînt, să le cumperi fidelitatea cu chestii de-astea primitive. N-au ce face cu pămîntul, îl lasă pîrloagă. Căci societatea de azi e post-agricolă, post-industrială, treaba pe care strămoșii noștri o făceau cu cîrca și cu sapa o fac azi roboții deghizați în tractoare, în mașini de spălat, în automobile și în camioane.

Nu-i mai poți momi nici cu emoții vetuste. Steagul flutură degeaba, e găurit și ieftin și zdrențuit. Imnul nu le mai stîrnește decît zîmbete disprețuitoare. Pușca și cureaua lată s-a transformat în Shake it, shake it baby.

Ce pana mea să le mai oferi? Imperiul oferă mai mult, că are de unde. Îi cheamă, îi momește cu noile momeli ale acestei vremi. Netflix and chill. Uber and Nike. Naționalismul nu mai stîrnește nici un fel de emoție în aceste țări mici, care nu fac față ofertei mai bune, discountului de bunăstare pe care îl oferă campaniile de marketing venite din inima Imperiului.

Cum zice în filmele alea premiate cu Oscar: Imperiul le face o ofertă pe care tefeleii noștri nu o pot refuza.

Concluzia e simplă. E contraintuitivă. E inexorabilă.

Tefeleii noștri sînt noii medievali postmoderni.

Îi doare la bască dacă țara asta e gestionată de Ducesa Merkel sau de Contele Macron sau de Împăratul Biden. Tot un drac. Taxele lor se duc undeva, nu contează unde. S-a rupt lanțul de iubire, s-a risipit fidelitatea în vînt. Să-i ia dracu pe toți, nu mai cred în nimeni, decît poate în Kodruța. Să vină ea, să-i belească pe toți. Oricum, eu nu vreau să mai fac purici pe-aici, pe la medievalii ăștia obscurantiști și naționaliști și săraci. Mă duc în Spania, e mai bine acolo, au paella.

Limba română, principalul liant al acestei idei de națiune? Mă lași? Fugi, bre, de-aci cu prostiile tale primitive. Shake it shake it baby. Engleza e noua lor fidelitate lingvistică. Sau spaniola, sau italiana, că se învață mult mai ușor.

Se duc prin străinătățuri și se simt slugi, șerbi, sclavi, noii iobagi de tastatură și de mistrie? Și ce dacă. Îi doare la bască. La cineva tot slugăresc. Tot aia e. Să-i ia dracu pe toți, nici unul nu-mi mai stîrnește nici o emoție pozitivă.

Fidelitatea mea? Fac ceva pe ea. S-o ia dracu și pe ea, nu-mi folosește la nimic. Mai bine să slugărești la unul care-ți oferă ceva mai mult decît la nasoii ăia de primitivi medievali de unde nu poți ieși din sărăcie.

Copiii lor nu vor mai învăța limba română? Îi doare la bască. Tot o limbă e. Mai scutește-mă, bre, cu prostiile alea ale tale medievale, cu Arghezi, cu Eminescu, cu Nichita. Mă lași? Shake it shake it baby.

Avem ce face? Da, cum să nu. Să ne așezăm în fund și să ne plîngem soarta. Istoria care întotdeauna, dar întotdeauna îi favorizează pe cei puternici și-i calcă în picioare pe cei slabi. Mioriță laie laie bucălaie. Ce să vezi, ghinion. Am cam făcut-o de laie. Atîta s-a putut. Ducii și conții și împărații zilelor noastre și-au dorit victoria mai mult. Facebook și Bill Gates. Uber și MegaImage. Netflix and chill.

Vin rușii? Pe tefeleii noștri post-naționaliști îi bufnește rîsu’. Îi doare fix la gleznuța aia dezgolită a lor că vin rușii. Să-i vezi ce dornici vor fi să ia pușca în mînă, să-și dea cu țeava-n ochi, că oricum nu știu ce să facă cu ea. Îi afectează fix la bască, la freza aia a lor perfectă de bombardieri pe care și-o aranjează de trei ori pe săptămînă la coafor, cu progamare făcută online.

Ruși, români, americani, nemți, tot aia. Tot un drac. Să-i ia dracu pe toți.

Oricum au venit deja alții și au ocupat simbolic acest teritoriu, că nu prea mai pot să-i mai zic țară. Oricum și-au vîndut deja fidelitatea la alții. Americani, englezi, francezi, italieni, austrieci. Fiecare deține o bucată de ducat aici, o halcă de feudă economică, la care muncesc supuși niște hoarde de tefelei post-naționaliști. Noul precariat slugă la noua nobilime corporatistă. Medievalism de cea mai bună calitate.

Pen’ ce să se mai sperie că vin rușii? Niște unii care vin să preia ducatul România de la niște alții. Mare chestie. Ete fleoșc. Mă trage curentul la gleznă de emoție, pe bune...

Hai, lăsați. O să fie bine. N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva. Soluția e simplă. Ne așezăm frumos în fund, scoatem batista, ne suflăm mucii de tristețe și fredonăm printre suspine Pușca și cureaua lată, vai de capu nostru, ce naționaliști am fost odată.

Pe urmă ne adunăm gîndurile, încercăm să ne revenim, că sîntem oameni mari, ce naiba, băgăm repede ochii în Internetul de pe telefonul mobil, ca să uităm de supărare, neapărat să fie iPhone de-ăla caștoc, de ultimă generație, doar o mie de coco, model maxi, ne alinăm tristețea un pic pe Facebook, căutăm ceva chill pe Netflix, să fim moderni și cool, să ne lepădăm de obscurantism.

Și gata. A trecut. Trece repede. Toate trec.

A, să nu uit. Neapărat. Dar neapărat. Neapărat să îngînăm încet, în gînd, melodia aia mișto, care ni s-a înfîpt în creier, de nu mai putem să scăpăm în nici un fel de ea: Shake it, shake it baby.

O să fie bine. O să ne placă.

Ghinion.

Citeste tot...

De ce i-a arestat doar pe ei?

Ce au în comun Adrian Năstase și Liviu Dragnea? De ce sînt ei emblematici pentru felul în care se tîrîie țara noastră prin istorie, Republica Civilă România?

Amîndoi au fost președinți ai celui mai mare partid din România: PSD. Amîndoi au încercat să echilibreze lupta de putere dintre Partid și Securitate și să restabilească ierarhia de preeminență. Clasa politică dispune, în urma negocierii și compromisului civil. Iar Securitatea este doar un instrument tehnocrat printre multe altele, care doar ascultă și doar face parte din mecanismul civil al societății, nu ia Puterea în mînă.

Miliția. Armata. Securitatea. Toate instituții care, într-o societate civilă, ar putea oricînd să pună mîna pe forța pe care o dețin, să dea o lovitură de stat și să preia puterea. Dar nu o fac. Acceptă rolul subordonat, chiar dacă sînt al naibii de puternice.

E povestea de cînd lumea și pămîntul. Cine îi ține în frîu pe pretorieni? Who watches the watchers?

La noi, din păcate, pretorienii cam ne conduc de ceva timp. Ca în Turcia, pînă recent la Erdogan. Ca în America Latină. Ca prin bantustane.

Năstase și Dragnea sînt singurii președinți de partid care au încercat să schimbe această stare de fapt. Precum Erdogan în Turcia.

Amîndoi au pierdut lupta.

Amîndoi au fost mai întîi demonizați și pe urmă aruncați în pușcărie, pe niște pretexte de mai mare rîsul.

Amîndoi au fost, cu toate bubele lor din cap, cu toate relațiile lor complicate cu serviciile, singurii care au încercat să păstreze o structură democratică a societății. Clasa politică decide. Instituțiile de forță aplică deciziile.

Oricărui om politic cu oareșce pretenții i se poate deschide dosar penal, pe aproape orice motiv, indiferent că e plauzibil sau nu.

Justiția și dosarele penale funcționează în România, la fel ca și în alte țări bantustanice, pe post de necesară coadă de topor în lupta pentru putere. Pentru a înclina balanța în favoarea instituțiilor de forță, în contra instituțiilor civile, politice.

Orice politician poate fi aruncat oricînd în închisoare. De cele mai multe ori pentru că merită, evident. Dar de cele mai multe ori nu e totuși aruncat, căci e umil și docil și util.

Băsescu. Tăriceanu. Ponta. Iohannis. Credeți că ei nu puteau să fie aruncați în pușcărie? Fie că meritau, pe motive reale? Fie că li se făcea o mațocăreală, niște termopane, două fraiere angajate, pe motive inventate? Ohoho! Ce ușor ar fi putut să se întîmple asta! Ohoho...

Apropos, că tot vorbeam de situații penale. Vă mai aduceți aminte cît de elegant își lansa cartea distinsul președinte Iohannis, cu toate mijloacele prezidențiale aflate la dispoziție? Curat abuz în serviciu și obținere de foloase necuvenite.

Dacă făcea Lia Olguța Vasilescu asta, în cîte secunde credeți că i se deschidea dosar penal? Dar Claudiu Manda, proaspăt acuzat că a obținut pe nemeritatelea ditamai 65 de voturi?

Dar Adrian Năstase?

Dar Liviu Dragnea?

Ei bine, la cei din tabăra anti-PSD nu se pune niciodată. La Iohannis? Doamne ferește! Cum să obțină el foloase necuvenite?? Doar a lansat o carte. A cîștigat niște bani. Mare lucru.

Nici la Băsescu nu s-a pus. Nici la Blaga nu s-a pus. Nici la Videanu. Nici la Berceanu. Mai nou, nu se pune nici la Orban, nici la Nicușor Dan, nici la Clotilde Armand, nici la Iohannis, nici la Cîțu, nici la Voiculescu.

La ei nu se aplică niciodată aspra lege obiectivă. Absolut la întîmplare, nu știu cum se face, dar aceste pretexte de ditamai dreptatea și ditamai adevărul și ditamai justiția se aplică doar la pesediști.

De ce? Păi nu tocmai vă spusei? Adrian Năstase? Liviu Dragnea?

E simplu. E ordin pe unitate. Securitatea trebuie să conducă țara, nu Partidul. Instituțiile civile trebuie să fie reduse la tăcere, transformate în fațade ieftine în care să scuipe lumea, să abată furia de la adevărații decidenți. În spate, instituțiile de forță, pretorienii sînt de fapt la putere și conduc cu impunitate.

Impunitate.

Impunitate.

Adică nu pățesc nimic, indiferent ce prostii și ce tîmpenii ar face.

Ei știu întotdeauna mai bine. Nu-i așa că întotdeauna Miliția știe mai bine?

Iliescu e singurul în România recentă care a reușit să mențină regula statului civil: într-un stat conduc politicienii, iar militarii ascultă.

De la Iliescu încoace, trăim într-o continuă lovitură de stat mascată, într-o continuă dictatură militară vopsită frumos pe afară, camuflată așa cum orice militar știe să-și ascunză obiectivul, mascată cu politicieni de fațadă, pe post de chiloți de unică folosință.

Cînd i-ai jegoșit cu rahat, nu-i mai speli. Îi arunci la groapa de gunoi a istoriei și pui alții. Nu te speli nici tu pe dinăuntru, să te întrebi tu cu ce ai greșit și cine e responsabil și ce ar trebui să schimbi. Nu. Doar arunci politicienii mînjiți cu rahat, demonizați și care nu mai prezintă utilitate.

Vlad Vasile Voiculescu. Ah, ce nume predestinat.

Florin Vasile Cîțu. Ah, ce nume predestinat.

Soon. Soon...



. Citeste tot...

Întăriți-vă educația, domnilor!

Există o tensiune în orice societate modernă în privința luptei pentru putere. Este tensiunea dintre cei fără grade și cei cu grade. Dintre partid și armată / servicii. E un pendul în continuă mișcare. Cînd civilii peste ofițeri. Cînd ofițerii peste civili.

Nu e o invenție de-a noastră, mioritică. Noi în general n-am prea inventat nimic din modernitate, doar am preluat și am dus pe cele mai înalte culmi de mediocritate și de specific balcanic.

Multe țări trec prin aceeași dialectică inevitabilă, indiferent de sistemul politic. Sîntem tentați să punem asta pe seama sistemelor totalitare, să dăm vina pe ruși – e un sport național la noi să dăm vina pe ruși. Însă și țări cu tradiție democratică bine consolidată fac același lucru. Vezi Israel. Vezi America. Dinastia Bush vă spune ceva?

În momentul de față, acest pendul al luptei pentru putere tinde să dea cîștig de cauză celor cu grade, fie că sînt armată, fie că sînt servicii secrete. Cam tot aia, ar zice unii răutăcioși care înțeleg mai bine cum merg lucrurile.

De la Revoluție încoace - și asta tot o creație a ofițerilor – s-a epuizat un ciclu de pendul, a început altul. În anii 90, Securitatea – așa ne place nouă aici să-i etichetăm pe cei cu grade, indiferent de instituția din care fac parte – Securitatea a băgat capul la cutie, speriată de furia decrețeilor. Decrețeii – adică generația noastră – au înmînat puterea clasei politice. Au luat mandatul dinspre societatea autoritariană din anii 70-80 și l-au predat civililor.

Ce a urmat cam știm cu toții. Încet-încet, cam în 10-15 ani de zile, povestea de dragoste și încredere și entuziasm dintre români și clasa politică teoretic civilă și teoretic democratică s-a acrit. Lanțul de iubire s-a rupt. Românii au început să demonizeze politicienii și să aprecieze din nou maniera militară, de mînă forte, de gestionare a societății. Tot ce se întîmplă de vreo 10 ani de zile în România poate fi interpretat în această cheie.

În consecință, în acest context social de așteptări pozitive la adresa militarilor și de stereotipizare a politicienilor, este foarte ușor ca populația României să rezoneze la mesajele de demonizare țintite în mod perseverent către nasoii de politicieni corupți, nepricepuți, alea alea, toate relele pămîntului vărsate în capul acestora.

În mod frecvent vedem știri sau luări publice de poziție care critică vehement numirile politice. Cel mai recent, chiar azi, privind numirea noului șef ANRE. Citez: “Am sentimentul că se fac numiri exclusiv pe apartenența politică.”

Implicit, se lasă de înțeles că orice numire politică de fapt este făcută în contra competenței și doar pe bază de fidelități de grup, de multe ori fidelități în contra legii. Oamenii rezonează la acest mesaj. Crește furia și indignarea într-înșii. Uitînd că de fapt ăsta este sistemul civil, politic, democratic, pe care l-au îmbrățișat acum aproape 30 de ani: negociere, compromis, apărarea intereselor de grup – însăși definiția partidului politic.

Stereotipul e simplu: politicienii nu se pricep la nimic. În cel mai bun caz doar încurcă lucrurile. În cel mai rău caz sînt mînați de intenții rele, odioase. A, era să uit: și se străduiesc să vîndă țara la ruși și la chineji, mama lor de corupți și de trădători.

Tot implicit, mesajul este pe dos: ceilalți, tehnocrații, non-politicii, aproape civilii, civilii sub acoperire, ei de fapt sînt salvarea și speranța și lumina și viața. Lăsați-i pe politicieni, aveți încredere în militari. Doar statul autoritarian, doar mîna forte e în stare să țină țara pe calea cea bună.

România a mai trecut prin asemenea situații. Mareșalul Antonescu. Apoi Ceaușescu – deja general de armată înainte să conducă statul român. Nu doar ea. Și alte țări. Și Franța – Macron, acest mare tehnocrat aproape civil. Și Italia – mani pulite. Și America – Bush, Bush everywhere, sau mai recent acum toți generalii din jurul lui Trump.

Din ce văd, nu-mi dau seama dacă e vorba de o calitate diferită a oamenilor, dincolo de priceperea de vehiculat stereotipuri negative împotriva unora. Am avut parte recent de un an de guvernare aproape civilă, de tehnocrați luminați, de mai era un pic și crăpa țara de cîtă pricepere a primit din partea lor. Niște deosebiți. Niște competenți.

Cred că, dincolo de comunicarea agresivă, de mînjirea cu stereotipuri, și civilii, și militarii sînt mînați de bune intenții, cei mai mulți dintre ei. Cred că și unii, și alții își iubesc țara – cu excepțiile de rigoare, evident, ce apar inevitabil în orice agregare socială supusă legilor non-exacte ale multitudinii. Cred că și unii, și alții au partea lor de mediocritate și de obtuzitate. Ca și, de altminteri, partea lor de excelență profesională și de pricepere.

Cred îndeosebi că ne focalizăm pe o temă falsă, că ne ducem după fentă. Cred că nici clasa politică, teoretic civilă, nici clasa militară, teoretic non-civilă, nu poate fi cu mult diferită de masa mare a populației. Și cred că ce se întîmplă acum este consecința deja cronicii căderi a țării noastre în mediocritate. Cădere cauzată de abisala scădere a calității sistemului de educație.

Cred că, la 30 de ani după marea Loviluție înscenată de militari și înghițită de civili, atît generațiile de politicieni, cît și cele de militari sînt supuse unei mari presiuni sociale de non-optimalitate.

Selecția conducătorilor politici, fie ei civili sau militari, se face din rîndul poporului, nu din altă parte.

Dacă poporul e din ce în ce mai slab educat, e inevitabil ca și unii și alții să fie din ce în ce mai aproximativi. Exemplele recente de mermeleală academică de care am avut parte, atît venite din zona instituțiilor superioare civile, cît și militare, vin să ne confirme această ipoteză tristă, dar pare-se din ce în ce mai validă.

În consecință, dincolo de inevitabilele fente de comunicare pe care ni le flutură unii pe la nas, să ne întărîte și să ne spună pe cine să urîm și pe cine să adulăm necondiționat, cred că principala preocupare a statului român, indiferent că va fi la putere clasa politică sau clasa militară, ar trebui să fie recuperarea calității în educație.

Aducem un mare deserviciu democrației demonizînd clasa politică. Semănăm în rîndul oamenilor pofta pentru un sistem autoritarian. Deja semințele au fost puse. Deja au încolțit. Deja sîntem cu un picior acolo. Următorii zece ani vom fi din ce în ce mai puternic și mai pe față conduși de către ofițeri. Militari, securiști, ziceți-le cum vreți.

Vor face și ei aproximativ aceleași greșeli pe care le-au făcut și demonii de civili înaintea lor, în ciclul precedent al pendulului de care vă ziceam mai sus. Au și început deja să facă greșeli. Și cele mai multe din acestea eu le pun nu pe seama răuvoinței, ci pe cea a nepriceperii – exact defectul de care îi acuză pe adversarii lor, pe civili.

E vorba despre mediocritatea care permează întreaga societate, indiferent dacă are grade sau nu. Cu această mediocritate trebuie să luptăm în anii care urmează. Mediocritate care e din ce în ce mai evidentă și în rîndul zidarilor, și a medicilor, și a judecătorilor, și a strungarilor, și a jurnaliștilor, și a sociologilor, și a secretarilor de primării, și a pădurarilor, și a inginerilor, și a conducătorilor de tancuri ori de alte unități militare.

O dăm cu toții de gard, într-o mare unitate de gînd și faptă, cum se zicea pe vremea ofițerului anterior, pe vremea lui Ceaușescu. Și în timpul ăsta ne înjurăm unii pe alții și ne batem care să conducă această mare mermeleală aproximativă, Republica Mediocră România.

Ar fi distractiv, dacă s-ar întîmpla în alte părți. Nu e distractiv, că se întîmplă aici, în țara noastră, în viața noastră

Sorin Ovidiu Vîntu, acest mare impostor genial care a jucat zece ani la rînd rolul de agent de legătură între civili și militari, ne rîdea în nas cu ceva timp în urmă, ne spunea “Întăriți-vă statul, domnilor!”. L-am întărit. A venit Băsescu și l-a întărit de ne-a luat dracu’, de zici că trăim în 1984.

Statul se întărește doar dacă educi populația, autoritarienii mei degrabă dornici de sînge de corupți. Eu vă recomand să ne întărim educația, domnilor. Modernitatea e necruțătoare în această privință. Cine nu se educă rămîne prost și slugă la ăia care învață carte.

Matematica e stăpîn aspru, să știți. Se învață greu, dar realității puțin îi pasă dacă ne vine nouă greu să învățăm matematică sau nu. Ingineria se face cu matematică. Podurile și tancurile se fac cu inginerie, nu cu vehemență propagandistică. Și totul, dar totul, inclusiv dacă vreți să faceți poză la o rață, tot cu educație și cu carte se face în zilele noastre.

Întăriți-vă educația, domnilor. Și atunci nu va mai conta dacă avem civili sau militari la conducerea țării. Decît doar pentru cei cîțiva rămași nearestați care încă vor mai tînji după democrație.

. Citeste tot...

Două întrebări pentru decreței și tefelei

Competiția pentru putere. Tineri vs bătrîni
De regulă, puterea într-o societate e deținută de generațiile mai în vîrstă. Atît pentru că dețin mai multe resurse materiale și relaționale, acumulate în timp, cît și datorită participării politice mai disciplinate – așa-zisul “vot al bătrînilor”.

În schimb, vocea mai puternică în societate o au generațiile tinere, îndeosebi vocea de protest.

Există astfel mereu o tensiune între resursele materiale, aflate preponderent în posesia generațiilor mai în vîrstă, și resursele de comunicare și de acțiune socială, aflate preponderent în posesia generațiilor mai tinere.

Comunicarea și acțiunea socială perseverente se cristalizează de regulă în ideologii și în instituții prin care se gestionează competiția intergenerațională pentru putere socială, competiție ce de cele mai multe ori este purtată de manieră conflictuală.

Asfel, generațiile tinere reușesc să compenseze în mare măsură handicapul de resurse (bani, proprietăți, relații) de care beneficiază generațiile mai în vîrstă și să se așeze ca partener relativ egal la masa negocierii sociale inter-generaționale.

Rezultanta acestei continue negocieri o reprezintă drumul pe care o apucă societatea, în ansamblu.

Analogia șoferului. Cei doi șoferi aflați la volan
Schimbarea socială poate fi înțeleasă printr-o analogie vizuală. Orice analogie este inevitabil limitativă. Însă dacă e gestionată cu grijă, analogia ajută, e puternică și expresivă.

De multe ori, analogiile vizuale funcționează cel mai bine, căci sîntem construiți biologic să reacționăm preponderent la stimulii vizuali. Așa sîntem construiți: sîntem primate, nu lilieci sau balene.

Pentru discuția noastră vă propun analogia vizuală a condusului unei mașini.

Șoferul, cînd vede că mașina nu merge unde dorește el, încearcă să-i schimbe direcția. Trage de volan în direcția opusă, dorind să readucă mașina pe drumul pe care îl dorește, cel pe care în mintea sa îl definește ca fiind “drumul cel bun”.

În consecință, ținând cont de cele discutate mai sus, vă rog să vă imaginați că la volanul mașinii numită România nu sînt cei de la conducere, ci oamenii simpli, populația, cetățenii, masele mari de oameni ai muncii, cum ar fi spus limbajul de lemn al propagandei comuniste.

Aceștia se agregă în două grupuri mari: cei care vor ca mașina numită România să meargă așa cum mergea și pînă acum și cei care își doresc schimbarea.

Avem asftel doi șoferi, care trag de multe ori invers de volan. Avem generația în vîrstă, care a tras de volan pînă acum și care de regulă adepta status quo-ului, a logicii inerțiale a lui “las-o așa cum a căzut, că merge bine, nu trage de volan”.

Avem celălalt șofer, al generației tinere, cea care contestă status quo-ul, care și își dorește schimbarea și care dorește să treacă la volan de una singură.

Competiția este pentru cine trage mai tare de volan: cei care au tras și pînă acum, sau cei care de-abia încep să tragă?

Asta, într-o imagine simplă, cvasi-primitivă, dar puternică, este analogia vizuală privind conflictul intergenerațional privind conducerea societății, adică privind gestionarea puterii.

Tinerii trag de volan. România schimbării
Ultimele aproape trei decenii, România a avut la volan șoferul schimbării. Generația tinerilor din anii 90, adică generația mea, a rotit privirea în jur și a tras concluzia: România comunistă este disfuncțională și indezirabilă. Lucrurile trebuie să se schimbe. Trebuie să ne lepădăm de ea. Trebuie să tragem de volan.

Generația noastră – pe scurt cunoscută drept generația decrețeilor – a văzut că mașina numită România se duce în zid, sau se scufundă în mlaștina stagnării, că bunăstarea în România este incomparabil mai scăzută decît în societățile occidentale.

Că ideile pe care le valorizăm puternic, libertate, dreptate, democracție, aici nu sînt, acolo sînt. Că tehnologiile din România sînt depășite. Că nu avem nici pe departe o complexitate a vieții așa cum este dincolo, la ăia.

Vrem o țară ca afară, a afirmat generația noastră.

Și am tras de volan.

Și de douăzeci de ani mașina numită România a apucat-o pe alt drum. Drumul democrației. Al dezbaterii publice. Al concurenței – atît la nivel economic, cît și politic. Al altor sfere de apartenență și de influență geostrategică: de la ruși și tratatul de la Varșovia la NATO și UE. Al altor practici sociale și al altor valori.

De la decreței la tefelei
Tefeleii de azi sînt exact ca decrețeii de acum douăzeci de ani. Reprezintă aceeași nevoie de schimbare inter-generațională. E inevitabil, e o curgere continuă de oameni care se întîmplă de cînd lumea și pămîntul.

Decrețeii au tras de volan în 1989 și după. Au dus România pe drumul schimbării, spre democrație, economie de piață, capitalism, globalizare, NATO, UE.

Tefeleii, acuma, la 15-20 de ani distanță, pur și simplu preiau ștafeta schimbării de la decreței și continuă trasul de volan început de către generația noastră. „Vrem o țară ca afară”. Fix la fel ca decrețeii gîndesc și tefeleii.

Cele două întrebări
Toate ar fi foarte bune și frumoase, așa e mersul lucrurilor, să se schimbe mereu. Doar dacă n-ar fi fost și niște crăpături apărute între timp în această poză angelică.

Sînt două probleme care au apărut, de cînd tot tragem de volanul istoriei, de treizeci de ani încoace. Una de principiu. Alta de tactică. Două întrebări la care generația noastră a început să cugete, după ce a tras instinctiv de volan tot la dreapta, tot la dreapta, tot la dreapta.

Prima întrebare, cea de principiu: ce ne facem cu cei dinaintea noastră?

A doua întrebare, cea de tactică: dacă am tras de volan prea tare și începem să simțim că o dăm dintr-un exces în altul, ce facem? O ținem tot așa?

Prima întrebare. Ce facem cu cei dinaintea noastră? Mama lor...
Prima întrebare poate foarte ușor să capete frazări răutăcioase.

Ce facem cu cei dinaintea noastră, care ne încurcă în cutezătorul nostru drum spre viitor, progres, civilizație, spre o societate multilateral dezvoltată? Îi zvîrlim peste bord? Scăpăm de tot de ei, sau îi băgăm în rezervații?

Sînt și ei oameni sau nu? Ăia care au tras de volan înaintea noastră, mama lor de boșorogi, cum de mai fac umbră pămîntului?

Ăia de a venit schimbarea și istoria peste ei, de i-a dat cu cracii în sus și i-a pus la pămînt, de nu și-au mai revenit nici acum, de nu s-au putut adapta, ăia care au învățat o viață întreagă obediența și ascultarea și viața într-un regim autoritarian, ăia de nu știu nici engleză, nici să umble cu tableta, ce le facem? Le mai dăm bani să trăiască, sau îi lăsăm să se zbată în suferință și boală și sărăcie și bătrînețe?

Contractul social
Dincolo de întrebările cinice de deasupra, de fapt întrebarea fundamentală este: respectăm contractul social?

Generația noastră, a decrețeilor, a avut noroc istoric. A avut șansa să se maturizeze și să-și trăiască viața în sistemul social pe care și l-a dorit: cel al democrației, al economiei de piață, al capitalismului, după valorile societăților occidentale.

Ne-am dorit asta. Ne-a ieșit. Sîntem echipați pentru asta. Sîntem mobili, sîntem plini de pofte, sîntem destul de pricepuți, cum necum ne iese.

Ce facem însă cu cei dinaintea noastră, care n-au avut noroc? Care n-au vrut să vină istoria peste ei, sau dacă au vrut, n-au fost pregătiți pentru asta?

Cei care ne-au crescut și care și-au plătit dările către istorie, iar acum istoria, prin glasul nostru, vine și le dă cu tifla, le zice: lăsați, nu ne mai plătim datoria către voi? Cum zicea bunul nostru președinte: Ghinion...

Le mai plătim pensiile? Că ei la vremea lor au funcționat după alt sistem, pay-as-you-go, ei plătind din banii lor pensiile părinților lor și sperînd ca atunci cînd ajung la bătrînețe să vină vremea ca noi să le plătim pensia lor? Sau ne indignăm că sînt prea mulți și că ce e prostia asta să dăm atît de mult din PIB doar pe pensii? Respectăm regulile jocului sau fugim cu banii care de fapt sînt ai lor?

Un joc vechi, de dincolo de politică
Contractul ăsta social nu e de azi de ieri, de cînd a inventat Bismark sistemul asigurărilor sociale. Nu. E un contract de cînd lumea. Ad literam de cînd lumea. De cînd sîntem noi primate și oameni și animale sociale, generațiile tinere ajută generațiile bătrîne, le asigură supraviețuirea. Așa e la speciile sociale. Nu sîntem tigri. Sîntem primate. Ne ajutăm unii pe alții.

E un joc complex: și ăia tineri dau ceva, și ăia bătrîni dau ceva, sau au dat la vremea lor. Așa e jocul, dragilor, cum ar spune Arghezi. E jocul de-a copiii și de-a părinții, de-a viața și de-a moartea. N-are de-a face cu Bismark sau cu Hobbes, Locke, Rousseau și care-a mai zis despre contractul social. Are de-a face cu viața, dincolo de sistemele sociale, politice, ideologice.

Vreți să călărim acest joc? Să-l păcălim? Să-l sărim, generația noastră?

Asta vreți? Doar atîta ne duce capul? La asta se rezumă toată moralitatea noastră?

Toleranța față de Celălalt. Cum e să fii persan?
La fel de fundamentală este generalizarea întrebării privind contractul social. Este o întrebare nu doar ideologico-politică, ci de viață pur și simplu: îi recunoaștem pe ceilalți ca fiind și ei oameni?

Asta este una din marile întrebări filosofice ale ultimelor sute de ani, atît a modernității, dar și a creștinismului, căci ambele ideologii au drept numitor comun toleranța.

Cum e aia să fii persan?, întreba pe vremuri Montesquieu, la capătul de început al modernității cea care începe să recunoască ontologic Alteritatea.

Eu vă propun alt soi de întrebări, pentru persanii din jurul nostru. Cum e aia să fii bătrîn? Dar să fii sărac? Cum e aia să fii fără viitor și fără speranță? Cum e aia fii abandonat de generația copiilor tăi? Cum e aia să te tăvălească istoria fără milă, iar apoi, cînd ești pe jos, să vină copiii tăi și să-ți rîdă în nas: boșorogule, știrbule, săracule, retrogradule?

Întrebări la care fiecare generație în parte trebuie să se uite în oglindă și să încerce să fie înțeleaptă. Și decrețeii, și tefeleii.

A doua întrebare. Ce facem dacă tragem prea mult de volan?
A doua întrebare e tactică, e dincolo de morală. E una de pricepere simplă, de bun simț procedural.

Nu zice nimeni să nu tragi de volan dacă vezi că mașina merge în direcție greșită. Din contră, e dezirabil. Problema e că dacă ții de volan și tot tragi în direcția opusă, să corectezi mersul mașinii, e prea probabil de fapt s-o duci în șanțul opus. Adevărata pricepere nu e doar să știi cînd să tragi de volan. Ci și cînd să te oprești din tras. E o chestie de o banalitate cutremurătoare.

Avem din ce în ce mai multe semne că sîntem pe cale să înlocuim disfuncționalitățile triste ale unei epoci apuse cu alt fel de disfuncționalități.

Dincolo de cele ce țin de relația dintre generații, de felul în care cei tineri consideră să respecte sau nu contractul social, mai avem și alte lucruri pe care din păcate tindem să le pierdem, cît timp sîntem încrîncenați să schimbăm tot și să scăpăm de cele ale trecutului, ale status quo-ului.

Despre rațe și alte chestii legate de viață
O să rîdeți. O să încep cu un exemplu teoretic hilar. O să vă povestesc despre rațe.

Da, ați auzit bine. Despre rațe.

În continua noastră zbatere spre progres, civilizație, o viață mai bună, Internet mai broadband, o țară ca afară și alte dorințe de-astea progresiste, vă întreb: cîți dintre copiii recenți, mai ales ai noștri, ai decrețeilor și ai voștri ai tefeleilor, mai știu cum arată o rață? Cîți dintre copiii noștri au pus mîna pe o rață în viața lui?

Da, știu. O să rîdeți. O să aveți un prilej nesperat să combateți tot ce zic eu aici. „Ia uite-l și pe prostul de Palada, pe reacționarul ăsta violent și kaghebist și comunist, cum plînge de mila rațelor”.

Da, dragii mei tefelei. Plîng după rațe. Plîng de mila copiilor care nu știu ce e aia o rață. Care n-au ținut niciodată un boboc de rață sau un pui de găină în brațe. A copiilor care cred că vaca are culoarea mov, că așa au văzut ei în reclame, că doar așa văd ei natura, la televizor.

A copiilor care nu știu ce e ăla un copac, darămite să-i întrebi soiurile de copaci. A copiilor care își cresc copilăria în cotețe din ce în ce mai de beton, din ce în ce mai virtuale, din ce în ce mai rupte de realitatea prozaică, aia de secole și milenii, aia cu iarbă și noroi și vînt și ploaie și frunze și rațe și vaci.

„Pe vremuri”
Am o strîngere de inimă cînd mă gîndesc că în încercarea noastră de a ne lepăda de cele păcătoase de pe vremea comunismului: lipsa de libertate, de dreptate, de șansă, ne grăbim să aruncăm tot ce înseamnă „pe vremuri”. Pe vremuri, cînd știai ce e aia o vacă. Pe vremuri, cînd știai cum miroase iarba.

Pe vremuri, cînd carnea nu era plină de hormoni de creștere și de antibiotice. Pe vremuri, cînd roșiile aveau gust. Pe vremuri, cînd oamenii stăteau de vorbă unii cu alții. Pe vremuri, cînd copiii se jucau pe afară șotronul, nu cu ochii în tabletă. Pe vremuri, cînd copiii puteau citi Baltagul și To Kill A Mocking Bird fără să fie acuzați de tot soiul de prostii de corectitudine politică împinsă la extrem.

Sînt trist că încercînd să aruncăm apa din copaie, riscăm să aruncăm și copilul. Sînt și mai trist cînd mă gîndesc că s-ar prea putea să nu mai știți ce e aia copaie și să nu recunoașteți acest proverb – mai vechi decît comuniștii, decît ăștia de acum bătrînii săraci și știrbi care vă inoportunează și vă încurcă vouă tinerețea, nu vă permit să aveți o țară ca afară.

Sînt trist că vă duce mintea, dar nu pînă la capăt. Că sunteți suficient de pricepuți pe persoană fizică, în viața voastră de zi cu zi, ca atunci cînd conduceți mașina să știți care sînt consecințele dacă trageți prea mult de volan în partea ailaltă. Dar că nu sînteți suficient de înțelepți să vă dați seama că dacă trageți prea tare de volanul mașinii numită România nu o puneți pe drumul cel bun, ci doar o dați dintr-un șanț în altul, dintr-un exces în celălalt, dintr-o societate proastă într-un alt fel de societate proastă.

Dintr-un șanț în altul. Repetarea modelului autoritarian
Sînteți generația care vă închinați la Johannis și la Kodruța și la Macovei ca la niște zei. Tot voi sînteți generația care îl înjurați pe Ceaușescu de toate relele pămîntului, așa cum și generația noastră a făcut-o la vremea ei.

Și e trist că nu vă dați seama că înjurați un sistem autoritarian și că de fapt puneți umărul cu tot entuziasmul vostru de tefelei tineri și plini de energie la construirea altuia nou, tot autoritarian.

Vă aștept
O să vă treacă. O să vă dați seama de excesele pe care le faceți. Și probabil că, la rîndul vostru, veți bombăni excesele pe care le va face generația următoare.

Îmi doresc din tot sufletul să ajungeți să aveți înțelepciunea să înțelegeți că cei care nu sînt ca voi sînt și ei tot oameni. E miezul și esența modernității asta. Îmi doresc din tot sufletul să nu mai fiți supărați pe oamenii săraci și știrbi și care se tîrăsc pe coate la procesiunile religioase, să-i înțelegeți și să-i lăsați în pace, dacă nu puteți să-i respectați.

Îmi doresc să vă respectați părinții și să aveți la rîndul vostru copii care să vă respecte. Îmi doresc copiii voștri să poată pune mîna pe o rață, pe o vacă, pe un trunci de copac, să iasă afară în ploaie, să știe cum miroase zăpada iarna și fînul vara. Să mănînce mîncare sănătoasă, să știe ce gust au roșiile, să fie mîndri că sînt români.

Vă aștept. Vă aștept acolo unde rața e rață, vaca vacă, frasinul frasin, ploaia ploaie, unde părinții sînt părinți, familia familie, roșia are gust de roșie, iar țara țară.

Vă aștept.



. Citeste tot...

Oile, această dialectică istorică

În secolul 19, în America, îndeosebi în Texas, a fost trosneală mare, cu puști, pistoale și alte victime, între forme deosebite de creare de plus-valoare și plus-calorie animală. Adicătelea între oieri și văcari. Pe drepturile de păscut. Pe sursele de apă. Multe din aceste tensiuni le-ați văzut glorificate și transformate pîna dincolo de recunoaștere în filmele cu cowboy. Pac pac, bum bum, you’re dead, Clint.

Fix și la fel zilele astea la noi, în Republica Balcanică Isterică România, doar că încă nu s-au făcut filme cu cowboy vîlceni pe această temă. Tensiunea dintre producătorii agricoli de plus-valoare vegetală, grîu, rapiță, alea alea, semănăturile păscute iarna pînă la distrugere de către producătorii agricoli de plus-valoare animală, adică de către ciobanii care știm cu toții că ciobanii e orice, doar fete mari nu e ei cînd le intră în cap că fac ce vor.

În secolele 17-18, în Anglia, a fost la fel trosneală mare, între marii proprietari, care doreau optimizarea aceleiași productii ovine, cît mai multă lînă pe unitatea de suprafață, și micii proprietari, amărîții fără de putere care se vedeau astfel dați afară de pe bucata lor de pămînt ce le asigura subzistența, dar stătea în calea progresului de consolidare funciară ("enclosure"). Nobilii au cîștigat pînă la urmă, că de-aia sînt ei nobili, să fie aroganți și să aibă săbii și să aibă privilegii, să dea cu sabia și cu legea cum vrea muschiul domniei sale.

Unii spun că acest fenomen a fost unul din principalele cauze ale proceselor de urbanizare și industrializare, alimentînd orașele cu forță de muncă ieftină, care nu mai deținea nimic altceva în afară de propria persoană și de mult timp disponibil și de disperarea de a nu muri de foame. Marx, acest teoretician al rolului oii in societate.

Fix și la fel precum zilele astea la noi, în Republica Isterică Balcanică România, unde iată că se confruntă interesele divergente ale moșierilor de pămînt și ale moșierilor de oi.

În secolele -10, -7,-2, 2, 5, 7 9, 11, adică în toate secolele de la Ramses și de la Moise încoace, în diverse părți ale lumii am tot fost martorii tensiunii dintre producătorii agricoli de plus-calorie vegetală, planta, rîul, ramul, grîul, orzul, orezul, cu nevoile lor specifice, sedentare, să punem, să plantăm, să udăm, să așteptăm, să avem grijă de ceva care nu se mișcă, dar crește, și producătorii agricoli de plus-calorie animală, oaia, calul, capra, vita, mongolul, tătarul, mezii, perșii, turcii, celții, cu nevoile lor specifice, mișcătoare și năpăditoare, să avem grijă de ceva care dacă nu se mișcă, nu crește.

Fix la fel precum zilele astea la noi în RIBR (Republica Isterică și Balcanică România). Oile merge, grîul ba. Transhumanța nu are frontiere, oaia paște (și) iarna.

Pe lîngă aceste tensiuni între diversele forme de producție ale modernității, această eficiență aspră a lui mai mult, mai repede, mai eftin, iată ca suplimentar în tot acest scandal recent avem și muguri ai tensiunii modernitate materialistă vs post-modernitate post-materialistă, societate industrială vs societate post-industrială. Leisure vs Toiling.

Pe de o parte vînătorii hedoniști și aroganți și cu putere de lobby la legislativ, cu suficiente resurse la îndemînă încît să trateze natura și pășunea și ursul și veverița și celelalte animale ale pădurii din punct de vedere al nevoilor lor post-materiale. Mai o distracție. Mai un pac pac poc poc. Mai o blană de urs trofeu. Mai niște cîini de vînătoare. Mai un chiolhan după ce au belit corola de minuni a lumii.

Pe de altă parte ciobanii industriași și aroganți, care în poiană, pășune, cîine, veveriță, urs, lanul de grîu și în alte mijloace fixe nu văd decît un mod ciobănesc de a-și atinge scopul: țării cît mai multe oi, și pe cale de consecință buzunarului cît mai multi bani. Și care înlocuiesc priceperea vicleană și burghezo-moșierească de lobby la legislativ cu priceperea ciobănească și proletară de a veni în fața Parlamentului și de a se bate parte în parte cu jăndarii și de a lua cu asalt Casa Poporului, spre disperarea parlamentarilor și a funcționărimii asaltate înlăuntru (am fost ieri acolo, am văzut cu ochii mei frica pe fața lor).

Iată astfel cum zilele astea ni se perindă prin fața ochilor istoria în plină desfășurare. Întruparea necesității și dialecticii istorice, cum ar zice pufosul de Marx, care zău dacă înțeleg de ce n-am fost arestat deja pentru că-mi permit să fac referire la el în această societate anti-comunistă care n-a înțeles nimic nici din Marx, nici din criticii săi.

Depinde de noi cum privim istoria și cum o înțelegem și dacă o înțelegem sau doar ne ducem după fenta propagandei și manipulării ieftine.

Iata mai jos o posibilă explicație cît se poate de materialist istorică a zbaterilor din zilele astea, a izbirii de interese din spatele manifestației ciobanilor. De fapt, ciobanii nu prea mai au voie să dea iarna iama cu oile în terenurile agricole, să pască cum vrea bîta și sarița lor.

Restul e brînză barză viezure mînz. Și un pic de zer TV.

* * *

Rezistența Urbană: Industria oieritului generează exporturi de 150 de milioane de euro. Vapoare întregi de berbecuți pleacă din România către țări arabe care mănâncă carnea de oaie, literalmente, pe pâine.

Dacă n-ar fi niște restricții la export pentru unele boli ovine (mai ales către Turcia, cea mai mare destinație pentru oile noastre), exporturile ar fi pe la 300 mil. euro.

În total, cu consumul intern, prelucrarea lânii, etc. industria oieriului poate genera pâna la un miliard de euro venit.

O bună parte din oi sunt deținute de un grup mic de antreprenori care se scaldă în bani.

Cel mai tare sunt incomodați de prevederea care nu îi lasă să pască oile primăvara, din decembrie până în aprilie. Dacă ar fi lăsați, oile ar călca în picioare răsadurile de ierburi și ar lăsa pământul sterp.

Câinii sunt altă problemă. Da, 3 câini este un număr ridicol de mic, dar când ai 30 de câini la 2.000 de oi poți fi sigur că fauna din zonă o încasează. Cu mai multe turme pe un versant impactul asupra animalelor sălbatice este serios.

Acum poate înțelegeți cam cine a trimis la Parlament lobbyiștii violenți deghizați cu șube și căciuli care au dat buzna peste aleși și au făcut un show PR pozând în victime fără ajutor. Și culmea, lumea le-a oferit toată compasiunea!

* * *

De citit neapărat și acest articol, tot al celor de la Rezistența Urbană, despre mecanismele economice din spatele recentelor manifestații ale ciobanilor. Cum ar spune orice consultant de imagine: follow the money. It’s the money, stiupid!



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

[...] viteazul fără de cusur, puternic bărbat [...]

Sennacherib, mărețul rege,
Puternicul rege, regele lumii, rege al Asiriei,
Rege în cele patru colțuri ale pămîntului,
Înțelept păstor,
Preferatul zeilor, paznicul dreptății,
Iubitor de dreptate; sprijinitorul,
Cel care vine în ajutorul celor năpăstuiți,
care își îndreaptă gîndurile spre fapte curate,
Viteazul fără de cusur, puternic bărbat,
Primul între prinți, cel care îi prăpădește
Pe cei nesupuși, care lovește pe cei răi cu fulgerul său,

Zeul Assur, marele munte, un regat fără seamăn
Mi-a încredințat și peste toți cei care
Sălășluiesc în palate armele-mi puternice mi le-a făcut;
De la marea de sus a soarelui la asfințit
Pînă la marea de jos a soarelui la răsărit
Toată suflarea cu păr negru pe cap
Mi-a pus-o la picioare întru ascultare
Și regi învîrtoșați se tem de războiala mea
Părăsindu-și lăcașurile și
Pribegindu-se, precum sudinnu, pasărea stîncilor,
Spre pustiile cele greu de ajuns.

În primul meu mers la război am săvîrșit
Înfrîngerea lui Merodach-baladan,
Rege al Babilonului, laolaltă cu oștirile Elamului,
Tovarășii săi, pe cîmpia Kișului.

În miezul luptei și-a părăsit tabăra
Și a dat să scape de unul singur;
Astfel viața și-a cruțat-o.
Carele de luptă, caii, căruțele, catîrii,
Tot ce-a lăsat în urmă la începerea bătăliei
Pe toate am pus mîna. În palatul său,
Carele în Babilon este,
Bucuros am intrat.

I-am deschis tainița averilor sale:
Aur, argint, vase de aur și argint,
Pietre prețioase de toate felurile,
Bunuri și avuții fără de număr,
Biruri grele, toate femeile sale,
Slugile și slujbașii săi, cîntăreții,
și de soi bărbătesc și de soi femeiesc,
Toți meșteșugarii săi,
Cîți erau pe-acolo,
Slujitorii la curțile sale,
I-am luat, i-am socotit drept pradă.
Întru puterea lui Assur, domnul meu,
75 dintre orașele sale înconjurate cu ziduri
Din Chaldea și 420 de tîrguri mai mărunte
Din împrejurimi le-am împresurat, le-am cucerit,
Prada le-am luat-o și am dus-o de acolo.

Arabii, arameii, cît și caldeenii
Care erau în Erech, Nippur, Kiș, Harsagkalamma,
Kutha și Sippar, cît și locuitorii acestora,
Păcătoșii care au îndrăznit a se împotrivi,
I-am scos de acolo, pradă i-am socotit.

La întoarcerea mea cei din Tu’muma
Rihihu, Yadakku, Ubudu
Kibre, Malahu, Gurumu
Ubulu, Damunu, Gambulu
Hindaru, Ru’ua, Bukudu,
Hamranu, Hagaranu, Nabatu,

Li’tau, arameii cei nesupuși,
pe toți i-am cucerit. 208 mii de suflete, și mari și mici,
Parte bărbătească și parte muierească,
Cai, catîri, măgari,
Cămile, vite și oi, fără de număr,
Pradă de ispravă, am dus-o în Asiria.

În calea mea, am primit de la Nabu-bel-shumate,
Ispravnicul orașului Hararate,
Aur, argint, înalți trunchi de musukkani,
Măgari, cămile, vite și oi,

Drept partea sa de bir. Războinicii din
Hirimme, ticăloși dușmani, i-am trecut prin sabie.
Nici unul n-a scăpat. Stîrvurile lor
le-am înfipt în țepe, împrejmuind orașul cu ele.
Ținutul acela l-am rînduit din nou: un bou,
10 miei, 10 chiupuri de vin, 20 chiupuri de curmale,
Dintre cele mai alese, daruri pentru zeii Asiriei,
Stăpînii mei, am hotărît pe vecie.




"The Annals of Sennacherib", University of Chicago, Chicago, 1924.

Despre Sennacherib: un rege, o bestie, un constructor, un conducator de oameni, ticalos de succes

. Citeste tot...

Probabilistic vorbind, un cap în gură nu se întîmplă decît în cel mult 1% din cazuri

Dugușlucilor,

Voi, care ca tot românul, evident că vă pricepeți cît se poate de cel mai foarte perfect la folbal, politică și sondaje, evident că știți cu toții poezia aia tocită și răstocită cu marja de eroare de +/- ceva aferentă unui volum de eșantionare de altceva. Cel mai des o știți în forma obosit-predictibilă “+/- 3% la un volum de eșantion de 1,100 de cazuri” sau “+/- 3.2% la un volum de eșantion de 1,000 de cazuri”.

Asta pentru că sînteți învățați că nu există viață înainte de 1000 de cazuri și că toate sondajele sînt cele mai foarte reprezentative de la 1000 de cazuri încolo și cele mai foarte nașpa și varză de la 999 de cazuri în jos. Așa ați învățat voi la școala vieții, la această maaare facultate de mediocritate îngălată numită “privitul la tembelizor”.

Drept pentru care, atunci cînd vă faceți mari și forțoși și deveniți clienți, de-ăia cu burtă, gușă și multă, multă aroganță, pe măsura banilor pe care nu vreți să-i dați, prima întrebare pe care o puneți de la înălțimea catedrei voastre de profesor universitar doctor docent academician emerit și chiar candidat cu șanse la Consiliul Local este “e reprezentativ eșantionul?”,

prin această întrebare dovedind că habar n-aveți de diferența dintre reprezentativitate și exactitate, că ați cu brio cursurile Facultății Televizate Post-Doctorale de Artimetică Aplicată și că la sfîrșit va fi simplu: dacă rezultatele sondajului vă convin, veți trage concluzia că este cel mai foarte calitativ sondaj, făcut de iată, nu-i așa? un adevărat geniu în domeniu (ăsta sînt eu, dacă n-ați înțeles).

Dacă în schimb rezultatele sondajului vă dezavantajează, vă scoate nenorocitul de sondaj că nu veți fi în stare să obțineți nici măcar un post la Comisia De Etică și Disciplina Științelor Paranormale, atunci pe cale de consecință în mod firesc rezultă că nenorocitul de sondaj e un nenorocit de falș neadevărat, făcut de un nenorocit de nemernic (ăsta aș fi tot eu, dar nu bag mîna în foc) care încearcă fie să fraerească bunătate de politician,

fie și mai rău, trădare! este de fapt reprezentantul coloanei a cincea din partea celorlalți, nemernicii de rit politic opus, care lasă că știm noi că ești omul lor și ești trimis aici cu un scop, cu o misie, să măsluiești sondajele și să ne bagi ceață la mal.

Dar asta, evident, doar cînd sondajele nu convin respectivului om mare, cu burtă, gușă și multă multă aroganță la purtător, care urăște sondajele și nu are încredere în ele dar i se scurg extremitățile sinapselor după o bucățică de fărîmă de informație moca și pe gratis, care nu vrea să comande nici un sondaj dar parcă totuși ar vrea unul, care...

Lasă, că mai sînt și alți care.

Unde naiba rămăsesem?

A, vroiam să vă spun și aia cu “probabilitate de 95%”, adicătelea sîntem destul de siguri, adică 95% siguri, că rezultatele sondajului chiar sînt în intervalul acela de măsurare definit de două marje de eroare, cuuuum? două marje de eroare? păi n-ai zis 3%? da, +/- 3%, adică pe litere plus minus 3%, undeva pe-acolo, stimabile.

E clar, dacă vă mai spun că din cînd în foarte cînd, adică în aproximativ 5% din cazuri, adicătelea cum ar veni dacă faci 100 de sondaje măcar în vreo cinci, rezultă pe cale de consecință că măsurătoarea pe bază de eșantion este cumva dincolo de intervalul ăsta de “suficientă exactitate”, de ce? de-aia, că e măsurătoare aproximativă, probabilistică, pentru că nu e farmacie, înjurați-l pe Gauss, nu pe mine,

ah, și dacă stau să mă gîndesc, credeți-mă, am făcut mai mult de 100 de sondaje la viața mea de nemernic nenorocit, înseamnă că...

Înseamnă că trecem la următorul subiect, cel de-al doilea complicatoriu al acestui curs de fiere și restul cifre și procente, de-alea cu semnul ăla “%” în coadă.

Păi e vorba despre probabilitatea apriorică. Adică aia care știm noi că există undeva acolo în sălbăticia de necuprins și de nemăsurat a realității, dar totuși există și noi o surprindem și o mermelim de manieră aproximativă prin intermediul măsurării pe bază de eșantion.

Să zicem că e vorba de biciucliști. Sau de stîngaci, că e mai simplu. Uite, în ultimele trei sondaje naționale (18+) ne-a rezultat că în cadrul populației României (adultă, neinstituționalizată, pe teritoriul României) ar fi 6.5%, 5.1%, respectiv 5.0% stîngaci. În plus, ar mai fi 5.8%, 4.9%, 4.3% ambidecștri, de-ăia de-și dau cu ciocanul în deget și cu stînga și cu dreapta.

Adică cum ar veni începem să avem o idee pe undeva pe-acolo: sînt cam 5% stîngaci și cam 5% ambidecștri. Aproximativ oarecum, cu marjele de eroare aferente. Avînd volume de sondaj de aprox. 1000 de cazuri, ar fi vestitul ăla de +/-3.1%. Adicătelea cum ar veni scădem, respectiv adunăm 3.1% și rezultă undeva între 2% și 8% intervalul în care am găsi stîngacii, respectiv ambidecștrii.

Corect? Nyet. Greșit. Zbîrka, bre.

Păi de ce?

Păi aici intervine complicăciunea.

Cînd calculăm marja de eroare, folosim o formulă simplificată, care pe scurt se poate aproxima suficient de bine cu formula unu pe radical din volum eșantion.

Asta pentru că în general nu știm probabilitățile apriorice ale apariției evenimentului pe care îl măsurăm în populație: votanți USL, fumători, consumatori de cafea decofeinizată, stîngaci, privitori de Prima TV, oameni cu venituri peste 1000 de euro pe lună, purtători de ochelari, ce-o mai fi acolo de măsurat/

Și atunci facem următorul egzerciț de simplificare conservatoare: orice fenomen în natură, deci și în universul social, se poate descompune / simplifica într-o sumă (finită / infinită) de evenimente binomiale, de tipul “fie se egzistă, fie nu se egzistă”.

Aceste distribuții binomiale sînt caracterizate în mod fundamental de o valoare simplă, probabilitatea de apariție: p. Cît la sută din total populație “se egzistă”, adică prezintă respectiva caracteristică: votează cu USL, fumează, bea cafea decofeinizată ș.a.m.d.?

Păi nu știm, că de-aia măsurăm.

Păi atunci ne bazăm pe nenea Gauss și pe toate rudele sale care ne spun că un fenomen cu probabilitatea de apariție p prezintă împrăștierea cea mai mare, lipsa de precizie, abaterea de la valoarea sa cea mai mare atunci cînd p este 50%.

Adicătelea simplu: cînd dai cu banul: jumătate este, jumătate nu este. Dacă mergi la ghici, greșești în jumătate din cazuri. În rest, cu cît te îndepărtezi de la această distribuție p / non-p de 50% / 50%, adicătelea de orbecăială maximă, de maximă ceață la mal, de maximă eroare, cu atît ești mai exact în predicții, în măsurători, pentru că distribuția 50% / 50% este cea mai bleagă, cea mai laxă, e mai împrăștiată, mai fleașcă decît restul: 55% / 45%, 60% / 40%, 80% / 20%, 90% / 10% și toate celelalte infinite combinații intermediare.

Asta se datorează formulei abaterii standard a acestei distribuții binomiale, care este radical din p * (1 – p), adică radical din probabilitate ori complementara sa (1 – p).

Păi p * (1 – p) știm noi din clasa a șaptea că face p – p2, adicătelea pe pătrat, și dacă rezolvăm condiția de maxim a acestei parabole, vedem că are soluții la jumătate între valorile ecuației, care sînt 0 și 1, adicătelea la 0.5. Adicătelea la 50%. Acolo este maximum de abatere standard, de împrăștiere a acestei distribuții. Restul devine din ce în ce mai strîns, din ce în ce mai exact în estimările pe bază de eșantionare.

Formula completă a marjei de eroare este +/- z(p) * eroarea standard, unde z(p) e o valoare asociată riscului pe care vrem să ni-l asumăm. Cum acesta de regulă este de 5% (adică vrem să fim siguri în 95% din cazuri), atunci z(p) asociat este de 1,96. Iar eroarea standard este abatere standard pe radical din n (n = volumul eșantionului). Iar abaterea standard este radical din p (1 – p).

Rezultă formula mare dar imensă:

marja de eroare = + / - 1,96 * radical ( p * (1 – p) / n).

Doar că nu îl știm pe p. Și atunci devenim conservatori, punem răul în față și considerăm că nu se poate mai împrăștiat și mai varză și mai lipsit de exactitate decît în cel mai rău caz, cazul în care dăm cu banul, 50% / 50%, și atunci p = 0.5 și 1 – p tot 0.5 este și astfel 0.5 iese de sub radical și dacă aproximăm pe 1,96 cu valoarea rotundă de 2, că sînt oricum foarte apropiate, rezultă 2 * 0.5, deci 1, deci gata, am găsit simplificarea formulei marjei de eroare, unu pe radical din n.

Însă nu toate fenomenele sînt de tip 50% / 50%, și atunci de fapt marja de eroare aferentă acestora este mult mai mică, pentru că la o distribuție de tip 10% / 90% dacă facem calculele rezultă că abaterea standard este de 0.3, mai mică decît 0.5, cam la 60% din ea. Iar la o distribuție de tip 5% / 95%, cum ar fi de exemplu în cazul stîngacilor, avem o abatere standard de doar 0.22, adică doar 44% din aia clasică, pe care o calculăm de regulă. Nu mai spun de distribuții de tip 1% / 99%, unde abaterea standard este de doar 0.1, adică doar o cincime (20%) din abaterea standard inițială.

Și astfel marjele de eroare aferente, intervalele de aproximare în care joacă de fapt valoarea reală se strîng și ele. Iar în cazul stîngacilor de exemplu, unde după mai multe măsurători ne cam prindem noi că probabilitatea apriorică e pe undeva în jur de 5% ( p = 5%), atunci intervalul nu mai este 5% +/- 3%, ci 5% +/- 1.35%, adică mai strîns, nu (3% ... 8%), ci (3.6% ... 6.4%). Muuult mai exact dintr-o dată.

Și astfel se explică de ce atunci cînd avem scoruri procentuale de-alea mici, pe la partide reziduale, gen PNȚ-CD sau PNG sau PER sau PC, cu procente de votanți estimate între 1% și 2%, cînd vine întrebarea superior-ironică “păi dacă aplici marja de eroare de 3% îți dă cu minus, cum faceți mă voi sondajele alea?”,

nu ai decît să îi dai un cap în gură clientului, să învețe statistică, și după aia, cînd se șterge de sînge la gură, întins pe jos, pe coate, văitîndu-se după dinții rupți, să-i arăți graficul următor, timp în care să-i citești acest text de maximă rigoare științifică, pentru că e scris cu diacritice:



Dar evident că noi nu putem să dăm capete în gură clienților aroganți-disprețuitori care nu știu statistică, dar fac pe deștepții. Nu se face. Nu de alta, dar pe urmă nu mai plătește...

Ah, ce ne-am face noi fără puterea terapeutic-vindecătoare a fantasmei puse pe hîrtie?


Citeste tot...

Forme de consțiințǎ și forme de guvernare

"Persoanele care acționeazǎ de la diversele ordine ale consțiinței înțeleg natura și sensul denocerației în moduri cu totul diferite.

Conștiința imperialǎ vede participarea democraticǎ sub forma unei curse pentru putere, urmǎrind servirea intereselor personale, și chiar și ca pe o șansǎ de impunere a propriilor valori și preferințe asupra celorlalți.

Conștiința socializatǎ are șanse sǎ abordeze participarea democraticǎ oarecum cam ca pe un vot într-un concurs de popularitate sau ca pe susținerea echipei gazdǎ la o competiție sportivǎ. Nici una și nici cealaltǎ nu oferǎ o bazǎ solidǎ pentru autoguvernarea maturǎ.

Prin constrast, conștiința culturalǎ și sau cea spiritualǎ abordeazǎ practica democrației ca pe un proces de rezolvare colectivǎ a problemelor, urmǎrind ridicarea nivelului de bunǎstare și a potențialului tuturor."

David C. Korten, De la Imperiu la Comunitatea Terestrǎ; Editura Antet, București, 2007

* * *

Despre autor, aici. Despre carte (The Great Turning: From Empire to Earth Community; 2006), aici si aici. Si un filmulet, un discurs al lui pe aceasta tema.



Probabil lucrurile nu stau chiar atit de prapastios si nu se vor desfasura la o viteza atit de rapida, societatea are un obicei prost de a urni caruta mai greu decit ne dorim noi atunci cind vine vorba despre schimbarea naravurilor - se numeste inertie si se trateaza cu o singura doctorie: timp. Insa este un mesaj demn de luat in considerare.

Citeste tot...

Acești elitiști minunați și mașinǎriile lor ocult-primejdioase

Dacă luăm în considerare şi renăscutul succes al lui Leo Strauss: aspectul cel mai relevant astăzi din filozofia sa politică este conceptul său elitist de democraţie, idea de „minciună necesară”.

Elitele trebuie să conducă, în conştiinţa stării de fapt (logica materialistă a puterii) şi să alimenteze poporul cu poveşti care să îl facă fericit în binecuvântata sa nesocotinţă.

După Strauss, Socrate era vinovat de acuzaţiile care i s-au adus: filozofia este o ameninţare pentru societate. Punerea la îndoială a zeilor şi etosului oraşului subminează lealitatea cetăţenilor şi, prin urmare, bazele unei vieţi sociale normale.

Cu toate acestea, filozofia este cea mai înălţătoare şi meritorie dintre preocupările umane. Soluţia propusă a fost aceea ca filozofii să îşi ascundă cunoştinţele, ceea ce au şi făcut, şi să nu le transmită decât „printre rânduri”.

Adevăratul, ocultul mesaj comportat de „marea tradiţie” filozofică de la Platon la Hobbes şi Locke a fost acela că nu există zei, că moralitatea nu este decât o prejudecată şi că societatea nu este un dat natural.

Slavoj Zizek, Bunele maniere în Era WikiLeaks

Restul articolului mai e cum mai e, dar acest fragment despre cunoașterea primejdioasǎ, despre libertatea cu tǎiș, despre tensiunea dintre lepǎdarea de iluzii și zǎticnirea sucului etic și volitiv este absolut esențialǎ pentru înțelegerea lucrurilor cu adevǎrat importante pe lumea asta.

Înțelepciune, nu politicǎ.

Limpezime, nu putere.

De fapt, politica înțelepciunii. Puterea limpezimii. Fǎrǎdeamǎgirea precaut-voalatǎ, doar pentru cei care dovedesc pe parcurs cǎ pot sǎ avaleze aceste doze de otravǎ necesarǎ fǎrǎ sǎ dea ochii peste cap și sǎ facǎ “hîc”.

Mama lor de anarhiști, care publicǎ asemenea chestii ce nu prea se potrivesc cu clima și ambientul din restul textelor lor critico-pǎtimașe de acolo.

:wink:

PS: Ca sǎ nu mai spunem cǎ orice filosof care face referire la Batman are stima și aprecierea noastrǎ necondiționatǎ, da? :) :wink: Citeste tot...

Uitătura de Aur

Deci ce avem noi aici?



Noi aici avem the stuff the anthropology is made of. The eye. Ochiul. Vederea. Privirea scrutătoare, parcă așa se zice, nu?

Panopticonul gardienilor care vedeau tot, știau tot, nu le scăpa nimic. Ochiul atotvăzător al Tătucului, al icoanei cu Doamne Doamne cel bărbos care știe tot, vede tot, e peste tot, face tot, drege tot. După cum vă spuneam: the stuff anthropology, dreams, power and mean thoughts are made of.

Deci avem așa o privire atotcuprinzătoare care vede tot, nu scapă nimic. Apoi avem, în continuarea naturală a gîndului magic, mitic, arhetipal, primitiv, de sălbatici canibali cu lancea în mînă și pictați pe față, de copii cruzi care dau foc la furnici, avem următorul lanț logic: văd, deci știu. Știu, deci gîndesc. Gîndesc, deci cuvînt în mintea mea. Cuvînt, deci faptă.

E de-ajuns să spun "Să se facă lumină!" și lumina se face, că așa am învățat eu în alegoriile simbolice scrise acum trei mii de ani. E simplu: așa funcționează gîndirea magică: rostesc, deci se întîmplă. Este priceperea tehnologică de care ne vorbește Eliade, mama lui de desvrăjitor, de dezamăgitor, ăla care ne zăticnește nouă temeliile existenței noastre mistico-magico-religioase, ăla de desface baierile ființei la brăcinar și lasă să se vadă realitatea goală, atîrnîndă, flască și fleașcă și hîdă, depourvue de sa mistique fantasmagorique.

Deci e suficient să te uiți că se și întîmplă, da? Pînă aici sîntem înțeleși, da? E clar în mintea noastră de fiare pre-cilivizate, da?

De ce vă spun asta?

Pentru că toată viața unii dintre voi ați trăit în această himeră migălos construită. Pentru că toată viața v-ați uitat la Ceaușescu cum se uită la lucruri, ca un mare demiurg care e suficient să belească ochii că gata, s-a și înfăptuit – vă mai aduceți aminte insistența folosirii acestui cuvînt de lemn, "a înfăptui"?








Să facem totul, tovarăși! Și ca să facem totul, e suficient să belim ochii cum trebuie și gata. Nu mai trebuie să mai depunem nici un alt efort, căci zeul o face pentru noi. Și dacă nu zeul, atunci trimisul lui pe pămînt, regele. Și dacă l-am zgornit pe rege din țară, mama lui de tîlhar, să zică mersi că nu l-am împușcat prin sinucidere, atunci să punem surogatul de zeu, să punem Conducătorul să îndeplinească funcțiile simbolice ale purtătorului de mana cerească. Hai, Ceaușescule, uită-te la lucruri și fă-le să se întîmple, în mare priceperea ta de Tătuc.

Și cam așa era fundamentul bazei temeliei acelor poze pe care le vedeați în fiecare seară la Telejurnal. Insidios, în mintea creerului vostru reptiliano-mistico-magico-religios, ăsta era mesajul: Tătuca se uită, deci face. Dormiți liniștiți, nu vă gîndiți la revoluții și la alte poluții, Tătuca face pentru voi.







Apoi a venit Iliescu. Apoi a venit Băsescu (sărim peste Constantinescu, din prea de înțeles jenă vizuală). Și încetul cu încetul magia s-a spălat, s-a micșorat, precum Jack Nicholson cînd îl dezvrăjesc nașparliile alea de vrăjitoare din Eastwick, la sfîrșitul filmului.

Însă acolo în colțul minții creerului vostru șerpiliano-primitiv, dorința zace în continuare. De-aia holbați ochii în televizor și vă uitați la Dan Diaconescu sau la talk showuri sau la telenovele. De-aia beliți ochii în acest pospai de realitate virtuală numit Internet. Pentru că vă place magia. De-aia vă uitați la filme, la Mel Gibson, la Brad Pitt, la pornache, la țîțe, la Harry Potter, la telenovele sud-coreene, la dulcegării sud-americane și la Dansez pentru Tine. Pentru că magia e ca și bucuria: din nou, again, more and more.

Pentru că privirea ține loc de realitate.

De-aia și citiți aceste rînduri în loc să vă duceți să vă tăvăliți prin zăpadă.

Și de-aia și eu vă propun să beliți ochii în continuare, o dulce surogat al realității, să vedeți cum la alții încă funcționează acest limbaj vizual, această miz-en-scenă totalmente lemnoasă, însă atît de predictibilă: dictatorul, taraba, chestiile pe care dictatorul le gustă cu ochii într-un cadru solemn, lingăii din prejur care notează cu sfințenie perlele de înțelepciune care picură din gura Tătucului. Kim Jong-Il uitîndu-se la chestii.









Și nu e nici o diferență din punct de vedere structural, motivațional, simbolic, psihologic, antropologic, etologic și patafizic. Aceeași nevoie de certitudine magică. Aceeași relație de putere prinsă într-o poză precum musca în chihlimbar. Stăpînul care îngrașă vita cu privirea, domnitorul care creează realitate cu uitătura, care tămăduiește din căutătură, care face să se întîmple chestii doar holbîndu-se la ele.









Nu trebuia să-i zică Creanga de Aur, ci Uitătura de Aur.

Hai, zguduiți-vă de rîsu-plînsu și meditați la Foucault, la Biblie, la Ceaușescu, la McLuhan și la Eliade.

Mama lor... :(




Citeste tot...

Scurt. Foarte lung. Criptic, dar clar.

Viață.

Moarte.

Biologie. De aici pleacă totul: de la nevoia organismului de a se perpetua.

Principiile vieții. Homeostazie. Metabolism (anabolism și catabolism). Creștere. Schimb cu mediul înconjurător. Informație. Succes: supraviețuirea proprie și succesul reproductiv (transmiterea informației).

Relația cu mediul înconjurător = resurse.

Resurse. Putere = controlul asupra resurselor.

Piramida trebuințelor (Maslow).

Infrastructură vs suprastructură (Marx).

Resurse. Hrană. Maniera de achiziționare a hranei. Plante vs animale. Mobilitate (deplasare / locomoție). Teritoriu. Animale: erbivore vs carnivore. Prădători. Omul, singura primată omnivoră (și prădătoare). Carne. Proteine. Apariția inteligenței (dezvoltarea creierului, dezvoltarea de noi legături neuronale, complexitate) are legătură cu schimbarea modului de hrănire, cu consumul de proteină animală? Creierul, organul care consumă cea mai multă energie în corp.

Analogia dintre maniera de achiziție a hranei și dialectica dintre cooperare și conflict. Violență și negociere. Război și pace. Producerea de resurse și achiziționarea lor de la alții (pradă).

Dinții. Armele. Cursa înarmărilor. Calciul în corpul moale. Evoluția de la nevertebrate la vertebrate. Coloana vertebrală. Notocordul. Dinții. Falca. Osul. Scheletul. Mobilitate. Mărirea corpului.

Rațiune vs instinct. Inteligență. Cooperare.

Competiția nu poate fi falsificată. Analogie cu caracteristicile ostentative la animale (e.g. păun).

Succesul în război nu poate fi falsificat. Cîștigă cel mai înzestrat (energie - stamina, arme, organizare, voință, pricepere, resurse fizice). Cursa înarmărilor din biologie. Analogul său: cursa înarmărilor între societăți. Eficiență, violență, putere, sacrificiu, erou, cruzime: lumea animală. Ineficiență, compromis, complexitate, democrație, negociere, reprimarea agresivității, informația ca putere sublimată: civilizația.

Pacea, de-abia relativ recent predominantă în relațiile sociale. Compromisul, negocierea, sistemul parlamentar. Controlul violenței. Statul ca și controlor privilegiat, monopolistic, al violenției. The taming of the savage (Elias, Marcuse).

Cum gestionezi violența dintre state? Războaiele.

Analogia cu sistemul electoral. Majoritarul: competiție, eficiență, nedreptate la adresa minoritarului. Proporționalul: compromis, negociere, eficiență mai scăzută. Dictatură vs democrație. Making thing done vs killing people and imposing one's will. Libertate. Responsabilitate.

Tensiunea dintre cooperare și conflict. Sisteme teoretice care pun accentul fie pe una (conflict, e.g. marxism), fie pe alta (cooperare, status quo, e.g. funcționalism, structuralism).

Micro – macro. Agency vs structure. Complexitate. Numere mari. Agregări spontane. Structurări. Fractali. Mare în mic. Stucturi recurente, regenerative. Eroul vs structură. Persoana providențială vs instituție. Sociologie. Istorie. Interpretări alternative ale istoriei. Weber. Instituționalizare. Raționalizare.

Tensiunea dintre cooperare și conflict. Cum gestionăm puterea? Cine e mai tare ia totul? Bărbați, violență, război, competiție, evoluție, cursa înarmărilor. Negociem și căutăm binele comun? Femei cooperare blîndețe compromis evitarea violenței. Raționalitate.

Evoluția instituțiilor de la cele inițiale, primare, la cele actuale. Birocratizarea. Weber. Globalizarea. Super-raționalitatea. Consumul. Ritzer.

Analogia cu fizică. Lichidul într-un volum constant. Creșterea temperaturii. Intensificarea interacțiunilor între molecule. Agitația de pe Pămîntul din ce în ce mai suprapopulat.

Istoria ca și poză, urmă a acestei creșteri de populație.

Putem vorbi de o evoluție a omului de la simplu la complex, de la carne la spirit, de la materie la informație?

Cuvinte cheie:

Populație
Teritoriu
Resurse
Controlul resurselor = putere
Achiziția de resurse. Strategii alternative. Conflict vs cooperare. Producție (creație) vs acaparare (război). Carnivorii. Prădătorii. Carnea la primate.
Conflict vs cooperare.
Istorie
Predicție. Estimare. Știință. Teoria științei. Repetabilitate. Paradigme.
Război. Geografie. Geopolitică.
Grup. Etnicitate.
Materie. Informație.
Complexitate. Știința complexității.
Teoria informației.
Teoria comunicării.


Conflictul dintre animal (competiție, instinct, violență) și rațiune (social, colaborare).

Totul pleacă de la faptul că sîntem animale sociale și teritoriale.

De la genă la memă (Dawkins).

Putere. Dominare. Dominare violentă = război. Dominare blîndă = manipulare. Îmblînzirea puterii. Soft power. Win their hearts and minds. Persuasiune. Retorică. Politică. Actor (Reagan). Comunicare. Televiziune.

Responsabilitate. Care este binele comun? Definirea valorilor unei societăți / culturi. Continua negociere.

Doctrine politice. Identificarea tensiunii competiție vs colaborare în doctrinele politice. Libertate vs egalitate. Individualism vs colectivism. Liberali vs socialiști. Democrație vs dictatură. Cine știe mai bine care este binele comun? Cetățenii sau liderii? Democrație vs dictatură. Dictatura luminată. Who watches the watchmen?

Etichetări: Mulțimea, populația, gloata, cetățenii, oamenii, lumea
Etichetări: Liderii, elitele, îmbuibații, profitorii, politicienii.

Violența limbajului. Filosofia limbajului. Distopiile lui Orwell. 1984.

Exemplu: sublimarea războiului în joc. Fotbalul. Rugby-ul. Boxul. Artele marțiale. Sporturile de echipă: colaborare vs competiție. Scoaterea violenței din regulile permise. Violența controlată. Transformarea sălbaticului în om. Civilizarea (Elias).

Societatea afluentă. Resurse din ce în ce mai multe. Tehnologia. Inovația. Cunoașterea. Creația. Consecințele neașteptate (efecte perverse) ale afluenței. Viermele care roade pe dinăuntru. Cicluri istorice.

Viitor: cum va arăta lumea? Provocarea globalizării. Provocarea evoluțiilor demografice. Provocarea avansurilor tehnologice. Cursa înarmării informației / creației / inventivității. Plus valoarea.

Viitorul îndepărtat: Trantor? Decorporalizare / realitate virtuală? Expansiune extra-planetară? Epuizarea resurselor și moartea umanității? Grădina raiului – echilibru și înțelepciune?

Religia.

Energie. Putere. Informație. Înțelepciune. Cum se definește succesul? Valorile? Ce este bine? Sisteme ideatice. Religie. Filosofie.

Materie vs energie. Informație.

Informație.

Putere.

Violență.

Informație.

Citeste tot...