duminică, 25 iulie 2021

Uniunea Europeană are o problemă

Uniunea Europeană are o problemă.

Nu, nu alea la care vă gîndiți voi. Da, știu, UE are probleme multe. Însă, dincolo de acestea, începe să aibă din ce în ce mai mult și o problemă de legitimitate.

Cuvîntul cheie este “colonialism”.

Nu mă refer la acțiune. Mulți dintre noi știm, ne dăm seama sau bănuim că ce face acum centrul dezvoltat al țărilor occidentale bogate cu periferia țărilor est-europene e pur și simplu continuarea politicii de colonialism de pe vremuri. Îi zice neo-colonialism. Îi zice Wallerstein. Îi zice Imperiu. Îi zice hegemonie. Îi zice în multe feluri.

Nu asta e problema. E un secret à la Polichinelle că statele occidentale dezvoltate practică politici de extracție pe spinarea noastră.

Nuu. Problema Uniunii Europene e că slugile, între timp, au cam început să vocifereze, să protesteze la adresa acestor politici neo-coloniale.

Vedeți voi, cît timp furia la adresa extracției de tip colonialist este exprimată pe persoană fizică, de diverși cetățeni obișnuiți, așa ca mine, problema e ușor de gestionat. Imensului aparat de propagandă îi vine ușor să ne demonizeze, să ne baneze, să ne eticheteze și hărțuiască.

Ce te faci, însă, atunci cînd ditamai șefii de stat folosesc în mod constant această acuză la adresa partenerilor lor instituționali?

Să vă dau citate, de-alea cu ghilimele, să vedeți cum această familie de cuvinte, “colonie”, “colonial”, “colonialism” a ajuns să fie utilizată din ce în ce mai des în discursurile oficiale ale liderilor țărilor post-comuniste din estul Europei.

Viktor Orban, premierul Ungariei și președintele principalului partid maghiar, 2 iulie 2021. “E o abordare colonială. Pur şi simplu nu se gândesc la ce pot şi ce nu pot spune despre o altă naţiune și despre legile altor țări”. “Ungurii nu se vor supune niciodată dictatelor străine”. Se referea la maniera în care conducătorii Olandei găsiseră de cuvință să-l tragă de urechi pentru politicile sale anti-LGBT.

Janez Janša, premierul Sloveniei, 2 iulie 2021. “Slovenia nu este o colonie, nu este un stat de mâna a doua”. Tot ca reacție a unei urecheli superioare venite dinspre superiorii deontologi de la conducerea UE, de data aceasta Frans Timmermans, vicepreședintele Comisiei Europene. Declarația sa e cu atît mai semnificativă, cu cît e făcută în momentul în care Slovenia tocmai preluase președinția semestrială a Consiliului Uniunii Europene.

Jarosław Kaczyński, vicepremierul Poloniei și președintele principalului partid polonez, 25 octombrie 2020: “Avem de-a face cu o încercare de a ne priva de suveranitate, chiar și în domeniul culturii. Polonia, cînd a decis să se alăture Uniunii Europene, nu a fost de acord să fie colonia nimănui”.

Hooopa. Deja trei lideri de țări est-europene post-comuniste fac aproximativ aceleași declarații. Uniunea Europeană ne tratează drept colonii, nu drept parteneri cu drepturi egale.

Aceste declarații sînt cu atît mai importante, cu cît ele vin dinspre niște țări care știu prea bine ce înseamnă să fii colonie, avînd o tristă istorie recentă în această privință. Nu numai că au fost pînă recent coloniile imperiului sovietic, controlate cu tancurile timp de aproape cincizeci de ani. Dar înainte de asta gustaseră secole la rînd și din deliciile colonialismului habsburgic.

Deci au experiență în acest domeniu. Știu ce înseamnă experiența colonială. Știu să recunoască semnele prin care unii puternici se poartă ca niște slugi cu cei slabi.

Orice imperiu stă frumos pe picioare cît timp supușii nu fac scandal prea tare. Cînd slugile încep să fie nemulțumite, apar problemele.

Doar în vremurile noastre recente, avem exemplul a trei imperii care ne-au afectat direct și care au fost din ce în ce mai slăbite de către mișcările de nemulțumire ale supușilor care n-au mai vrut să fie supuși. Imperiul otoman așa a pățit-o. Uriașul cu picioare de lut. Imediat după el, imperiul habsburgic. La aproape un secol după, imperiul sovietic.

Toate aceste trei imperii s-au confruntat cu nemulțumiri din ce în ce mai puternice din partea vasalilor, a țărilor de la periferie care nu mai acceptau relația asimetrică dintre centrul bogat și guberniile de extracție de plus-valoare. Toate aceste imperii s-au confruntat cu mișcări de autonomie, de independență. Care în cele din urmă au dus la destrămarea respectivelor imperii. Procese istorice de lungă durată, dar ireversibile.

Mai mult de-atît. Toate aceste mișcări de independență din partea vasalilor în ultimele două sute de ani s-au bucurat în mod constant în istoriografia oficială de un loc privilegiat. Sînt date drept exemple de onoare, de cutezanță și de forță. Nu doar în istoriografia lor națională, ci și în narativele oficiale ale țărilor mari.

Grecii. Bulgarii. Românii. Ungurii. Cehii. Polonezii. Toate țările din Europa Centrală și de Est s-au ridicat la un moment dat împotriva behemoților care le stăpîneau și le exploatau. Și pentru asta au primit ovații din partea restului lumii. Cutezanța lor le-a fost cîntată în versuri și dată drept exemplu generațiilor următoare.

N-am auzit pînă acum exemplu de lucrare ori de manual de istorie care să prezinte de manieră negativă mișcarea de independență a Greciei ori a României din secolul 19, răscoala din 1956 a ungurilor sau mișcarea de rezistență sindicală Solidarność a polonezilor din anii ‘80.

Ei bine, exact asta începe să se întîmple, încet-încet, din nou în această parte de lume. Coloniile sînt din ce în ce mai nemulțumite de hegemon. Și încep să se semețească. Și să pună la îndoială dreptul imperiului de a le hotărî soarta, de a le exploata resursele, de a-i conduce prin dictate arbitrare.

Nu spun că vor reuși din prima. Nu spun că va fi un proces simplu. Nici pentru greci n-a fost ușor, acum două sute de ani. Nici pentru români, acum o sută de ani. Nici pentru unguri, în 1956. Nici pentru polonezi, ori de cîte ori au fost tăvăliți de nemți sau de ruși.

Ce vreau să spun este că istoria este de partea acestui tip de atitudine. Pe termen lung, istoric națiunile au dreptate în fața imperiului.

Și imperiile întotdeauna, dar întotdeauna pier. Mai devreme sau mai tîrziu.

Doar România preferă în mod entuziast statutul de slugă. Și la nivel de popor. Și la nivel de administrație oficială. Ce să-i faci: asta e. Mai mult nu se poate. Capul plecat sabia nu-l taie.

Ghinion.

(Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei)



. Citeste tot...

sâmbătă, 8 iulie 2017

Movie Review: Zorba The Greek (Michael Cacoyannis, 1964)

În seara asta am revăzut Zorba Grecul. Și, evident, l-am văzut de fapt pentru prima dată.

Nu e vorba că ne-am întors recent din Grecia și, vezi Doamne!, am fi proaspăt plini de spiritul acelor locuri binecuvîntate și blestemate în același timp.

Neah. Grecia din zilele noastre nu are absolut, dar absolut nimic în comun cu Grecia începutului de ani 60. Ce e acum e o palidă kitschereală consumeristă și turisticoidă, pentru bizonul de masă, o aglomerație de buy me buy me see me see me have me have me care strivește imediat orice corolă de minuni a lumii și care e la mii de ani lumină de puritatea aspră și săracă și rea a acelor ani de dinainte de invazia turismului de masă.

Nu. Nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că am văzut filmul demult, cam cu 20 de ani în urmă. Și pufosul de acum e cu totul diferit de pufosul de atunci. Altă minte, altă vîrstă, deci, în mod inevitabil, alt film.

În seara asta, uitîndu-ne împreună la film, am înțeles cu totul altfel disperarea și suferința celor două femei. Una cu un picior în groapă, bîntuită de amintirile tinereții și disperată să păcălească ceasul măcar încă o dată. Cealaltă, tot o disperare, mult mai aspră, la fel de tragică.

Am înțeles cu totul altfel și cealaltă disperare, mai mascat spusă – de fapt, unul din mesajele principale ale cărții. E vorba despre strigătul de furie și de neputință al scriitorului, cînd prin gura lui Zorba vorbește despre literatură ca păcăleală, ca surogat cretin de viață. Înțeleg prea bine, nici nu știți cît de bine am ajuns să înțeleg, furia lui Zorba în fața cărților care-ți trăiesc viața în loc să ți-o trăiești tu. Pufoși. Pufoși everywhere.

Am înțeles cu totul altfel în seara asta și pofta și patima și tumultul. Am înțeles sexul și viața și moartea și crima și disperarea în fața cuțitului. Am înțeles mult mai adînc și mai dureros că de fapt cartea este despre lucrurile cu adevărat importante: despre moarte, despre viața care este doar o moarte amînată, și despre singurul fel în care poți să dai cu tifla morții, adică despre enthousiasmos, acea nebunie necesară, cînd ești mînat de zei și cînd simți că ești viu. Viu. Viu. Prea viu.

Am înțeles altfel dansul. Pentru că acum știu ce e aia să dansezi pînă la epuizare. Dar și să nu mai poți să dansezi așa cum ți-ai dori. Am înțeles altfel eșecul. Pentru că, pe lîngă victorie, am trecut și prin eșec. Am înțeles pofta lui Zorba de a epata. Am înțeles necesitatea de a pune o mînă pe țîță unei femei.

Am înțeles altfel și sărăcia locurilor. Am înțeles neputința și sfîșierea lui Zorba, stînd pe colțul patului, să vegheze pe Bubulina pe patul de moarte. Am înțeles răutatea oamenilor, a celor care o omoară pe văduvă de ciudă și de invidie. Am înțeles cum se construiește ritualul sacrificiului. Am înțeles altfel, mult mai clar, puritatea tragediei antice, în care totul este simplu și necesar.

Am înțeles, mai ales, altfel babele care așteaptă cuminți pe vine într-un colț, lîngă Bubulina care trage să moară, cu o mînă deja în sertarele amărîtei, căutînd ce să-i fure muribundei.

Restul? Da, știu: hăhăiala faimoasă cu funicularul care pică. Uite că nu se mai scoală, dar ce frumos atîrnă. Vai, ce catastrofă elegantă. Iete bre marinarii cum piere. Neah. Nu despre asta este filmul, pufoșilor. Ci despre moarte și despre neputință și despre enthousiasmos. Și despre faptul că viața e în altă parte decît în literatură.

Borges avea dreptate: viața nu e în cărți, blegilor. Viața e în cuțit și în topor și în țîțe și în sex și în vin și în dans și în iureș și în felul în care încerci, chiar dacă nu-ți iese. Adică tot despre moarte, într-un fel.

Ah je les vois deja [...] Ils ouvrent mes armoires Ils tâtent mes faïences Ils fouillent mes tiroirs Se régalant d'avance De mes lettres d'amour Enrubannées par deux Qu'ils liront près du feu En riant aux éclats Ah, ah, ah, ah, ah, ah

Ah, dragilor, seara asta ne-a făcut să ne dăm seama că avem o grămadă de filme pe care credem că le-am văzut, dar de fapt e cazul să le vedem din nou, căci le vom vedea ca pentru prima dată întîiași oară.

PS: Tot în seara asta mi s-a reconfirmat că trăim într-o vreme de cenușă și de rahat. În 1964, Alexis Zorba a pierdut premiile Oscar în fața lui My Fair Lady și a lui Becket. Cu doi ani înainte, în 1962, fusese făcut Lawrence of Arabia. Anii ăștia în care trăim noi acum, neam de neamul tuturor regizorilor de pe lumea asta nu sînt în stare să facă nici trei minute de film comparabile cu cele pe care tocmai vi le-am enumerat. Vremuri de cenușă, pufoșilor. Vremuri de cenușă.









. Citeste tot...

luni, 12 iunie 2017

[...] iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit [...]

“Cum Solon îi punea pe acești argieni pe al doilea loc în privința fericirii, Cresus îi spuse mînios: “Dar fericirea mea, oaspete din Atena, ți se pare oare atît de neînsemnată că nici măcar nu mă pui la un loc cu oamenii de rînd?”

Solon cuvîntă, zicînd: “O, Cresus, mă întrebi de lucruri lumești tocmai pe mine, care știu că zeii sînt numai răzbunare și iubitori de vrajbă... Într-o viață lungă se văd multe lucruri pe care omul n-ar vrea să le vadă, și multe sînt de îndurat. Eu socotesc hotarul vieții omenești ca la șaptezeci de ani. [...]

Însă din toate zilele cuprinse în șaptezeci de ani, [...], nici una nu va aduce față de cealaltă o întîmplare chiar aidoma... Așa fiind, o Cresus, tot omul e la voia întîmplării... Acum, văd că ești nespus de bogat și rege peste supuși fără număr; dar despre cele ce mă întrebi nu pot să-ți spun nimic mai înainte de a mă fi încredințat că ți-ai sfîrșit viața în deplină fericire.

Cel foarte bogat nu este cu nimic mai fericit decît cel care n-are decît atîta cît îi trebuie în fiecare zi, dacă soarta nu-i hărăzește să-și sfîrșească zilele așa cum se cuvine, într-o deplină mulțumire.

Nenumărați oameni putrezi de bogați sînt nefericiți, și mulți sînt în schimb cei care, bucurîndu-se numai de o bunăstare mijlocie, sînt foarte mulțumiți. Cel foarte bogat, dar nefericit, îl întrece numai în două privințe pe cel căruia norocul îi surîde, în timp ce acesta din urmă are mult mai multe foloase decît cel bogat și nefericit.

Celui dintîi îi e mai ușor să-și împlinească dorințele și să îndure loviturile grele ale soartei; al doilea însă, îl întrece prin următoarele: chiar dacă îndură mai greu decît celălalt nenorocirea și nevoia, norocul tocmai de ele îl ferește; el nu știe ce-i beteșugul, boala, este scutit de rele, copiii îi aduc numai bucurii și rămîne chipeș la față.

Dacă, după toate astea, își mai și sfîrșește cu bine viața – iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit. Dar nu-i niciodată înțelept să te grăbești a numi pe cineva fericit, cît mai este în viață, ci poți doar să spui că are noroc.

Nu este însă cu putință pentru oameni să întrunească toate aceste foloase, după cum nici o țară nu poate să aibă toate bunurile de care are nevoie, ci pe unele le are, iar de unele duce lipsă; țara care din întîmplare are cele mai multe bunuri este și cea mai bogată.

Așa e și cu omul, care nu poate fi cu totul neatîrnat: unele lucruri le are, iar altele-i lipsesc. Atunci cînd cineva își petrece viața bucurîndu-se de cît mai multe și apoi își sfîrșește zilele în pace, acela, după mine, o rege, este vrednic să fie numit un om fericit.

Trebuie întotdeauna să cați la întorsătura pe care o iau lucrurile și la sfîrșitul lor. Multora din cei cărora divinitatea le-a arătat ce-i fericirea, le-a smuls-o apoi din rădăcini.”


Herodot, Istorii, Cartea I, XXXII



. Citeste tot...

luni, 10 septembrie 2012

Triști și cocoșați, vii și totuși frați

Edirne, Turcia, 2012










Berlin, Germania, 2012




Panaghia & Theologos, Thassos, Grecia, 2011













.


Citeste tot...

Tot un perete de piatra cioplita, piatra slefuita

Poarta pietii din Milet. Muzeul Pergamon, Berlin, 2012.

Alte pietre. Alte fantome.




. Citeste tot...

Casa scrisului, piatra visului

Biblioteca lui Celsus din Ephesus. Locul unde bintuie litere noaptea, nu fantome.

Turcia, 2011.




. Citeste tot...

joi, 23 august 2012

Back to Țuruck

- Stai așa! Stai așa! Dǎ înapoi! Repede!

Mergeam încet pe un drum secundar, printr-o suburbie a orǎșelului Keramoti, proaspǎt ieșiți de pe bacul care ne zgornise din Grǎdina Raiului Thassos, înapoi spre canicula și mermeleala zemoasǎ și jegoasǎ a Bucureștiului nostru balcanic unde ne trǎim traiul, ne mîncǎm mǎlaiul, ne acrim mațele, ne înveninǎm fierea și ne rotunjim burțile.

Cînd, dintr-o datǎ, m-a lovit necruțǎtor la ochi. Precum soarta. Precum una bucatǎ pǎliturǎ de ghioagǎ de zmeu dupe ceafǎ. Drept în ochi. Drept în privire. Muuuamǎ, ce cool!

Ascultǎtor-bombǎnitoare, doamna Flo a dat înapoi mașina.

- Parcheaz-o aici! Așa! Un pic mai în fațǎ! Stai așa! Chiar aici!

Pac! Și Pac! Am scos sǎpuniera de iPhone din dotare și gata: colorata minunata. Douǎ poze, una pe lat, una pe înalt, la aceastǎ minune de retoricǎ vizualǎ greceascǎ. Pozǎ de întoarcere. Numai bunǎ de pus pe blog. Chintesența lu’ chintesența lu’ acest august fierbinte, dar cald.

- Gata, nevastǎ! Dǎ-i bǎtaie! Hai acasǎ la Românica noastrǎ, cǎ ne așteaptǎ ǎia cu isteria caldǎ pe masǎ...

Vrum, vrum, spuse ascultǎtor motorul sub capotǎ, nepotul de avion de vînǎtoare Zero, visînd la portavioane la apus strǎpunse de kamikaze în picaj. Japonezii ǎștia, mama lor de japonezi.

Vrum, vruuummm...





. Citeste tot...

joi, 12 iulie 2012

Cîntǎ, iPhoane, dorul de ferestre scǎldate în soare

Kavala, Grecia, august 2011






. Citeste tot...

luni, 27 februarie 2012

Ferestre

Grecia, Thassos, august 2011

Citeste tot...

miercuri, 18 ianuarie 2012

[...] o grecoaică divorțată şi vreo trei copii [...]

Demonstraţiile violente din ultimele zile ne-au atras ironii acide din partea Greciei, ţara unde o manifestaţie care se soldează cu mai puţin de 100 de morţi este considerată o demonstraţie paşnică. Într-o scrisoare deschisă către bucureşteni, ziaristul elen Marcos Necastrates se întreabă retoric ce dracu e în capul nostru: „Păi aia e violenţă la voi? Dar cine organizează protestele la voi, UNICEF-ul?”

Cotidianul atenian „Logos” merge mai departe şi îi acuză pe protestatarii români de complicitate cu jandarmii, pentru că nu au reuşit să distrugă mai nimic centrul capitalei: „Protestatarii români n-au distrus mai nimic prin centrul Bucureştiului, de parcă erau nişte hippioţi gay care nu aveau chef să-şi strice unghiile. Cu greu jandarmii lor au ales câţiva protestatari mai drăguţi şi i-au băgat în nişte dube, probabil ca să-i mai fardeze puţin, că arătau ca dracu. ”

Şi televiziunea naţională din Grecia a difuzat luni un reportaj despre evenimentele de la Bucureşti, însă l-a difuzat în matinalul de la ora 10, în locul desenelor animate. Din reportaj reiese că manifestanţii români au venit la proteste cum te duci la o nuntă, doar că ceva mai paşnic: „În Grecia ies în stradă minim zece mii şi se întorc acasă maxim 8500, asta dacă au noroc! La români abia s-au strâns vreo 1500, ca să ce? Doar ca să scrie PACE cu rujul pe trotuar? Pentru 30 de răniţi şi patru băncuţe rupte erau suficienţi o grecoaică divorțată şi vreo trei copii de şcoală


Times New Roman, via Marius Girlea


. Citeste tot...

luni, 28 noiembrie 2011

Pe aici au trecut zei

Ephes, 2010.




. Citeste tot...

miercuri, 9 noiembrie 2011

Spre




Citeste tot...

marți, 27 septembrie 2011

Vin alegerile!

Citeste tot...

luni, 5 septembrie 2011

Cum intri în Livadi, pe dreapta, doi rasta te așteaptǎ

Ne întorceam de la o plajǎ suberbǎ, atît de cea mai foarte superbǎ încît nici nu v-o spun, sǎ nu se întîmple cu ea cum s-a întîmplat și cu Vama Veche. Un golf îngust, sǎlbatic, unde nu era nici curent electric, nici budǎ, ci doar rǎmǎșițele unei vechi mînǎstiri, o rulotǎ care servea bǎuturi și Jimi Hendrix la boxe și o haitǎ de turiști cvasi-pseudo-hippy care fǎceau snorkeling cu aricii de mare. În lumina amurgului ce trecea printre pini, doi cufundaci alergau peștii dinspre larg spre nisip, necruțǎtori, iuți, eleganți, cenușii. Noi stǎteam cocoțați pe niște stînci și-i priveam: nature red in beak and claw. Ce mai, fabulos.

Se lasǎ seara, ne strîngem bulendrele, ne urcǎm în mașinǎ, trecem pe lîngǎ Alyki, unde dat fiind cǎ era duminicǎ era cumplit de aglomerat, mai ceva ca la mall în ajun de Crǎciun, lumea înghesuitǎ pe 5 rînduri, o foșgǎialǎ absolut proletarǎ și dizgrațioasǎ și melteanǎ. Bine cǎ n-am rǎmas acolo, cǎci altminteri nu descopeream golful cu hipioți și cufundaci.

Trecem mai departe, ne grǎbim spre Limeria, unde magazinul de bijuuri închidea la nouǎ. Și totuși, uite ce fain este. Mergi mai încet (conducea Florentina). Uite golful ǎla! Uau! Între doi pereți de stîncǎ, abrupt, ca între prǎpǎstii. Superb. Ne oprim?



Ne-am oprit. Tragem dreapta, o luǎm pe drumul de țarǎ cînd betonat, cînd lǎsat așa cum l-a fǎtat mama naturǎ, adicǎ buldozerele și cǎruțele. Încet-încet, sǎ n-o rupem (nu, nu am fost cu Subaru, e încǎ în reparații dupǎ chestia cu TIR-ul). Ne ia aproape cinci minute sǎ ajungem la plajǎ - Livadi se cheamǎ locul. Acolo, gol, pustiu, nada de nada. Închiseserǎ, totul era strîns, aranjat. Evident, era trecut de opt.

Doar pe plajǎ o mașinǎ de adolescenți, doi și douǎ, care se uitau la amurg și beau bere. Tineri, pînǎ în 25 de ani, poate chiar pînǎ în 20 de ani, mǎrunței. Fetele urîțele și anonime, bǎieții uscați, scarandivi și cît se poate de rasta. N-ați vǎzut așa pǎr rasta decît în filmele rasta cu Bob Marley și Bruce Lee filmate sub influența ierbii în exces. Niște pǎruri de peri de peruci de lațe care le atîrnau pufos și gros pînǎ spre șale. Erau scoși direct din manualul de îmbrǎcat și perucat rasta. Pǎr, pantaloni, tricouri, atitudine, relaxarea aia kinda groovy and kinda high. Rasta de rasta, frate. Un soi de depeșari, pentru cei care știu despre ce vorbesc...

Mǎ dau jos din mașinǎ, mǎ uit împrejur, sǎ vǎd cum e plaja, sǎ simt pereții, sǎ fac poza la minut a locului, pentru momentele gri și nașpa ale vremii cînd vom avea nevoie de amintiri frumoase. Flo și fetele rǎmîn în mașinǎ, obosite. Prea ne oprisem toatǎ ziua tam-nesam, din cinci în cinci minute. Ajunge. Un pic de pauzǎ, sǎ ne gîndim la bijuuri.

La întoarcere, bǎieții mǎ salutǎ ezitant din mînǎ. Îi salut și eu, ca de la om la om, de la turist la turist, în aceastǎ mare colcǎialǎ prieteneascǎ universalǎ care este Grecia vara. Cine știe de unde or fi? Probabil greci, dupǎ mașinǎ.

Mǎ îndrept spre mașinǎ, dînd sǎ plec. Eram la douǎzeci de metri de ei, ne salutasem, ne zîmbisem, ritualul fusese îndeplinit, n-aveam chef de vorbǎ, iar englezǎ, iar navigare prin aproximativ. Sîntem obosiți, hai la magazinul cu bijuuri.

- Sînteți din Prahova?

Cerul îmi cade rapid, eficient, profesionist în cap. What the heck?

- Nu, din București. Doar mașina e din Prahova. Salut! Ce faceți?
- Pe-aici, la plajǎ. Bem o bere...
- Cool. De unde sînteți? Tot din București?
- Nu, din Iași.

Dacǎ stau sǎ ciulesc bine urechea, parcǎ-parcǎ se aude, deși nu este atît de pronunțat accentul.

Mai mǎ uit încǎ o datǎ la ei, încercînd sǎ-mi pǎstrez o fațǎ prietenoasǎ, fǎrǎ umbrǎ de amuzament, nedumerire, rînjet ori grimasǎ de uimire. Continui discuția, banalitǎțile de rigoare, ce faceți, de cît timp sînteți pe-aici, fetele, și ele tot românce (nope, grecoaice, de unde și mașina). În mine însǎ, sper eu suficient de bine ascuns de ipocrizia pozitivǎ pe care cu toții știm sǎ o îmbrǎcǎm în momentele sociale, Turambar se cacǎ pe el de rîs. Ce rasta de Iași! Ce oximoron cultural! Cîtǎ ironie involuntarǎ! Ce subiect de blog!

Îmi iau la revedere de la ei, bǎieți drǎguți, zîmbitori, politicoși și care aveau și ei chef sǎ schimbe douǎ vorbe în românǎ. Lațele de pǎr erau fenomenale, dintr-un alt film, din cu totul și cu totul alt ecosistem cultural. Intru în mașinǎ.

- Sînt din Iași. Hai la bijuterii, cǎ simt cǎ dacǎ mai stau pe aici cinci secunde, mǎ cac pe mine de rîs...

:rofl:






Citeste tot...

miercuri, 31 august 2011

Intre Rai si Paradis diferenta e cu schepsis

Intre Rai si Paradis
Diferenta e cu schepsis.
Intre Paradis si Rai,
Nici o diferenta n-ai.



Apus de soare, Vf. Omu, Bucegi, Romania, august 2011







Apus de soare, Thassos, Grecia, august 2011





Citeste tot...

Uite! Uite! Uite apusul!



Citeste tot...

Asa pica pe tine cerul



Coasta de munte care incepe din spatele satului Theologos
Thassos, Grecia, august 2011

Citeste tot...

Grajdul ielelor, ieslea naibelor



Grajd parasit, Theologos, Thassos
Grecia, august 2011 Citeste tot...

Un' te duci tu, tzatza Veto? I'aca pin' vecini, in Creta



Baba, Panagia, Thassos
Grecia, august 2011
Citeste tot...

Da, bre, chiar am fost la mare!





















Thassos, Grecia, august 2011 Citeste tot...