De noroi și sînge-uscat

Astăzi s-a întîmplat un lucru fain. Un lucru de piatră de hotar, de linie trasă în nisip între viitor și trecut.

Azi, la genericul de sfîrșit, după 25 de ani de Tolkien, am simțit că s-a încheiat o etapă în viața mea.

Din 1989 pînă acum se cam împlinesc 25 de ani. Cam prin 1989, grație bunului meu prieten Florin Pâtea, care mi-a fost sfătuitor și îndrumător și mentor, citeam Hobbitul în traducerea Catincăi Ralea, în colecția Biblioteca pentru Toți Copiii. Era cartea de suflet a lui Florin. Între timp a devenit și una din cărțile mele de suflet.

Pe vremea aceea, Florin, deja ajuns la București, student în anul 1 și proaspăt membru la British Council, îmi povestea despre cartea mult mai faină și mult mai mare și mult mai în engleză The Lord Of The Rings. O scotea din teșchereaua sa pe care o purta pe post de ghiozdan și mi-o arăta ca pe un mare premiu. "Cînd o să înveți mai bine engleză o să o citești. Stai să ajungi la București".

Și am învățat engleză (mai) bine, și am ajuns și la București, în anul de grație 1991, în plină bezmeticeală democratică. Dar ironia sorții face ca The Lord Of The Rings să-l citesc prima dată în franceză, alături de Silmarillion. Niște ediții pe care cred că le mai am și acum pe undeva pe la Telega, aduse cu mare sacrificiu (nu aveam bani) din excursia în Belgia în care fusesem invitați elevii de liceu imediat după Revoluție, cînd occidentalii încă nu se săturaseră de români.

Le-am citit și eu, pînă la tocire, și Florin, și doamna Hănciulescu, Dumnezeu s-o odihnească, cea care ne stîrnea și ne alimenta pofta de carte în acei tîmpiți ani 80, cînd era o crimă să citești 1984 - și totuși o făceam.

Apoi, la București, am mai citit din nou LOTR în engleză, de la British Council. Apoi și Silmarillion – o bijuterie dificilă, complicată. Apoi și Letters, și Unfinished Tales. Devenisem, alături de Florin și de încă vreo doi-trei – Mihai Dan Pavelescu, bunăoară – niște iluștri și inutil necunoscuți specialiști în Tolkien.

Apoi au venit anii 2000 și am așteptat cu sufletul la gură, an după an, fiecare din cele trei filme ale trilogiei. Tot cu Florin și cu MDP și cu mai noul prieten pe atunci Liviu Moldovan – o altă comoară de cărți. Era vremea cînd descopeream Game of Thrones pe hîrtie și ne bucuram de The Lord of The Rings pe ecran.

Apoi am arătat și copiilor mei The Lord Of The Rings. Și le-a plăcut și lor. Am și scris o pastișă minoră prin JSF pe tema asta – din punctul de vedere al orcilor, căci și orcii e oameni, prefiguram asta cu 10 ani înainte să intru în politică.

Și a venit și rîndul Hobbitului să-l vedem pe micile ecrane, spart în trei, să fie povestea mai lungă și să iasă bani mai mulți.

Și ajungem astfel în după-amiaza asta, cînd, la genericul de sfîrșit al celui de-al treilea film din trilogie, mi s-au umezit un pic ochii. Pentru că s-a terminat. Pentru că simt că o bucată din viața mea a luat sfîrșit. Pentru că, așa cum cînta Bilbo:

“The Road goes ever on and on
Down from the door where it began.
Now far ahead the Road has gone,
And I must follow, if I can,
Pursuing it with eager feet,
Until it joins some larger way
Where many paths and errands meet.
And whither then? I cannot say”


Filmul, oricît de mult ar cîrcoti cîrcotașii, a fost decent. Neașteptat de tolkienesc acolo unde mulți vedeau doar urechi ascuțite și marketing eftin. Dincolo de inevitabilele lungiri epice, a reușit să păstreze viu spiritul lui Tolkien. Da, a fost cu bătăi. Și cartea e cu bătăi. Da, a fost cu vulturi. Și cartea e cu vulturi. Dincolo de toate astea, Bilbo e chiar Bilbo ăla de-l știm din copilărie, iar scenariul este fidel gustului de normalitate pe care Tolkien a ținut cu orice preț să-l dea neamului hobbițesc.

Să vărsăm deci, prieteni și frați și oameni, o picătură de vin roșu pe covorul tinereții noastre și să aducem laudă lui Tolkien, că ne-a bucurat cu această bucată de Lumină. Să-i aducem laudă lui Peter Jackson că s-a achitat onorabil de greaua povară estetică și narativă pe care și-a asumat-o. Să-i aducem laudă lui Galadriel că există

A Elbereth Gilthoniel O selevra penna miriel A menel aglar ellenath

Să-i mulțumim lui Florin și lui MDP și lui Liviu pentru toate vremurile faine cînd am tolkienat împreună.

Să-i mulțumim lui Ionuț Bănuță că și-a amintit de nuveleta mea șchioapă și naivă cu orcușorul care vrea și el să scrie.

Și să ne aducem aminte că sîntem oameni, deși ne-am dori să fim iele, nemuritoare și aspre și reci, că sîntem sortiți pieirii, mortal Men doomed to die. Și să ne sîrguim să nu ajungem orci.

La mulți ani, prieteni, dușmani, indiferenți, cititori, cîrcotași, entuziaști, frați, surori, oameni care nu putem fi iele.

*****

... Aici se termină, dintr-o dată, rândurile așternute de gnom. Urmează, scrise după cum se vede de cineva mult mai deprins cu mânuitul penei decît gnomul, cîteva versuri în graiul nostru – fără îndoială născocite de căpitanul de ceată spre a nu-i da uitării pe oștenii săi căzuți în acea luptă:

Pletele le sînt mînjite
De noroi și sînge-uscat
Unde-i soarele aprins
Care-n plete le-a jucat?




. Citeste tot...

În seara asta am privit soarele în față

În seara asta am privit soarele în față.

De ziua lui, la stop, la capătul Bucureștiului, unde începe Șoseaua Cățelu, așteptînd să se facă verde, l-am înfruntat, m-am uitat cu stăruință la el pînă din nebulos și dureros la ochi s-a făcut rotund și clar, vibrînd un imposibil apus.

Și pentru că soarele răspîndește lumină, am avut o iluminare, la fel de vremelnică precum vremelnic era acest apus. Preț de un semafor, cu sabia culorii verzi atîrnîndu-mi deasupra parbrizului, am fost wabi sabi într-o mașină japoneză cu număr de zen, la capăt de Pantelimon.

Mi-am dat seama că la fel precum ai nevoie de perseverență întru a-ți controla trupul și zăticnirea spinării – am vreo trei hernii la ceafă și una jos, la lombară, pe care am învățat să le țin în frîu prin zilnică frîngere de vertebre – la fel e nevoie de același efort dureros și continuu și tenace pentru a-ți curăța zgura din creier, din inimă, din suflet.

Nu e de ajuns doar să-ți segmentezi hoitul spiritual o dată și gata, pe urmă la rămînere rămîi nemuritor și rece și pur și senin.

Eu, prostul, naivul, leneșul, credeam că gata: e de ajuns. Am dat o dată cu mopul pe sinapse precum femeia de servici care dă cu mătura în doru lelii, la fușereală, precum slujnica cea furăcioasă și de-acum kabum! vavavum!, voi avea sufletul emailat și sablat și curățat și nituit și tinichigiuit și peticit și schingiuit și pocăit și tighelit și tivuit și cositorit pentru tot restul vieții, ca oalele minune pe care ți le vînd țiganii la tîrg.

Ei aș. Sare smalțul de nu te vezi. Se adună praful și vin gîndacii pe sub preșurile minții numa numa.

Nu.

Trebuie să rînești balega în fiecare zi, la fel ca la grajdul copilăriei de la Telega, cu Murga și fîn și lapte și balegă și pișălău care mustea în podeaua cea groasă din lemn de plop.

Trebuie să depui același efort ca și atunci cînd îți faci rostogolirile de două ori pe săptămînă de-ți ies ochii din cap și-ți curge transpirația pe tatami ca la robinet.

Mae ukemi, ushiro ukemi, mae gyaku ukemi, mae otoshi ukemi, mae obi ukemi, mae ushiro ukemi, ushiro obi ukemi, ushiro otoshi ukemi, mae ukemi cu dublă bătaie, ushiro ukemi cu dublă bătaie, yoko ukemi. Și pe urmă shikko. Și mae, și ushiro.

Obosești doar cît le citești, darămite să le mai și duci pînă la capăt, dus-întors, dintr-o parte în alta a dojo-ului.

Și asta a fost iluminarea: e la fel de greu, la fel de trebuincios și la fel de obositor în perseverență să-ți cureți periodic, zilnic dacă se poate, hornul sufletului, al emoțiilor, al continuei zguri care se depune ceas de ceas, la fiecare zăticnire de care ai parte, la fiecare nemulțumire, la fiecare strîngere de inimă, la fiecare mototolire de viață prin care treci.

Că-i mică, că-i insignifiantă, că-ți taie cineva calea de pe banda întîi, că vezi pe cineva zvîrlind o hîrtie pe stradă ori un dobitoc bătînd cîmpii la televizor, ori că-i altminteri șî mare și apăsătoare, că ți se strînge inima de toate oportunitățile ratate, de toate compromisurile făcute, de toate lălăielile și limitările tale, ale celor dragi din jurul tău, că ai copilul prea ..., că nu știi ce-ți rezervă viitorul, că ți-e teamă că... și că... și că...

Toate se adună. Toate trebuie rînite în fiecare zi, nu doar la marea tulburare, la marea curățenie sufletească de care ești atît de mîndru și de mulțumit că ai avut curajul să o faci. Ci zilnic. Zilnic, damn it.

Ca gospodina cea meticuloasă. Precum călugărul cel perseverent. Ca fiara cea fără de prihană care-și linge blana în fiecare zi și care-și ascute ghearele încontinuu pe scoarța copacului, sfîșiind-o bucățele bucățele.

În fiecare zi.

Că îi zici rugăciune, că îi zici așezare de vertebre ale creerului, că îi zici zazen sau mushin, că îi zici limpezire și trezvie, că îi zici disciplină mentală și autocontrol, mai puțin important. Nu contează. Treceți-o voi prin ce filtru ideologic și paradigmatic vreți. Puneți-i ce etichetă v-a învățat popa la școală.

Important e să o faci.

Să-ți dai seama că trebuie să dai cu mătura și cu aspiratorul și cu bomba atomică prin cotloanele sufletului în fiecare zi, să te lepezi de Satana urii și a îndoielii și a fricii și a scîrbei și a pesimismului și cinismului și lehamitei și de toate celelalte metehne ce-ți dau tîrcoale la fel de răbdătoare, ca hoitarii, ca viermii cei de pradă fără de astîmpăr și fără de milă, așteptînd să-ți lași garda jos, să putrezești, să te închini delăsării și resemnării și zgurii.

Zgura. Zgura. Curățați-vă zgura, fraților și surorilor și restul oameni, cetățeni, soldați, securiști, politruci, trecători, pietoni, tîrîtoare.

Zgura. Curățați-vă zgura. Nu mai stați. Așteptați pe pielea voastră. Judecata de Apoi începe în fiecare secundă și fiecare secundă vă este ultima. Ultima secundă din prima parte a vieții voastre.

În seara asta am privit soarele în față. Și soarele, în marea sa mărinimie entropică și aleatorie și cuantică, mi-a privit privirea, în timp ce apunea. De ziua lui apunea. Taman de ziua lui.

Azi, de ziua soarelui, în timp ce el moare spre a învia, ele, dînsele, ielele, naibele, se dezlănțuie, se destrăbălează, se dedau. Ele, ielele, dansează.

Domnilor care încă mai credeți în ele: acum, în pădure, în luminișul de nuiele de frasin, iele, dînsele, naibele, de ziua lor dansează. Cu poftă. Cu poftă de fiară, cu zvîcnet de flacără.

Mi-e dor de ele. Nu le-am văzut niciodată și mi-e dor de ele.

Ascultați-le pașii.






.

Citeste tot...