Egzact in acest moment, acum cind clapatesc din clapele tastaturii, undeva la 2 metri sub pamint Bach se invirte incet, virtuos si trist la rotisor. Auzi tu, bre: se roteste Bach in mormint de zici ca-i tiribomba si bombane si injura si da admonestator din ce i-a mai ramas din degete - iaca acolo, niste oase galbene si inutile.
Egzact in acest moment, veti vedea de ce Bach se oftica in halul asta, mama lui de telectual gomos.
Animalule, zi-le, ma! Sa moara dujmanii sa se ofileasca simfonicii.
"Spune-le ca mi-am luat bicicleta! Spune-le ca mi-am luat bicicleta!"
Am sosit acasa. E seara. Destul de tirziu pentru copii, in general: 10 jumate trecute fix, aproape 11. Totusi, de-abia acum 10 minute am intrat in casa.
A fost o seara minunata. Am dus-o pe tanti Lili prin centrul Bucurestiului, la plimbare si sight seeing. Inainte de asta, am fost la un restaurant turcesc ("unde Marta a mincat doar lipie", spune Marta constiincioasa, citindu-mi peste umar. "Scrie, tata! Scrie ca am mincat doar lipie...").
Dupa kebapeala, am mers la Universitate, in zona veche. Dar inainte de asta, am facut o calatorie prin timp, pe la gradinita unde a invatat Marta, pe linga Calea Victoriei, pe la Pasapoarte, pe la Iorga, acolo linga Starcom Media. Am rugat-o pe doamna care pazea sa ne lase sa intram in curtea gradinitei, am plonjat in anii in care Marta se juca pe-acolo pe afara. Ne-am lipit nasurile de geamul usii de la intrare, sa ne aducem aminte de coridoarele pe unde mergea Marta catre grupa ei.
Pe urma am facut o plimbare prin imprejurimi, un rotocol pina in Calea Victoriei si pe Calea Dacia si inapoi. Si soarele apunea incet.
Pe urma ne-am dus la Universitate, unde cu putin noroc am gasit loc de parcare pe Academiei si am luat-o pe jos pe linga Banca Nationala. Tanti Lili a fost impresionata de masivitatea si de aspectul ei impunator. Pe urma am intrat in Pasagiul Victoriei, pe linga Cafeneaua Egipteana, unde mirosea a narghilea si a cafea cu mirodenii de-alea de-ale lor, si am iesit in Calea Victoriei, si pe urma am cotit inapoi pe Lipscani, prin spatele Bancii Nationale. Si pe urma pe Selari in jos, unde galagia si vacarmul si fosnetul si foiala si inghesuiala si leizureala celor de la terase te lua instantaneu de cap. Ziceai ca esti in tirg la Obor pe vremuri, cind cinta Maria Tanase, doar ca acum tirgul era cu cafele si cu long drinks, iar muzica era mostly chill out, iar lumea era funky si moderna. Si multa lume era prin preajma, si tanti Lili a exclamat: Maaaama, n-am vazut atita lume la un loc in viata mea. Si tanti Lili are aproape 60 de ani, si mare bucurie si noutate i-am cauzat lui tanti Lili in seara asta.
Apoi am intrat in magazin la Corina Bernschutz, la ceaiuri, si mi-am luat in sfirsit gyokuro, si acolo am vazut un set de papusele faine, japoneze facute de un spaniol. Si Andra vroia una.
Si intre timp Marta vine in iures mare, de la magazinul de dinsus, unde erau biciuclete si ceasuri si rucsaci, care de care mai funky coloratzi. Biciucletele erau de-alea shmekere englezesti, Bronson sau Bizon sau nu mai stiu cum, de-alea scumpe de se pliaza si sint temeinice si aproape o mie de coconautzi de euroi bucata. Si Marta a pus ochii pe o biciucleta mai umana, mai nepliabila si la costuri mai decente, si biciucleta avea toate cele: era si mov, era si eleganta, era si foarte comoda. Si Turambar, in postura sa de tatic responsabil, a dat fuga pina la masina si a venit sa parcheze masina mai aproape si sa aduca bani, sa cumpere biciucleta la copil.
Si copilul are acum biciucleta. Nu conteaza ca nu prea avem unde s-o punem, ca e plina casa de toate cotoroagele simbolice si de cartzi si de canapele si de masute si de echipamente de rugby si de scaune si de farfurii si de leptocuri si de monitoare si de plante, multe plante, plante peste tot, verde verde verde, pina si in veceu e verde - "Tu ai vrut atit de mult verde!" exclama micul Robespierre cu fusta de linga mine -
- Cine este Robespierre?
- A fost un revolutionar care era foarte intransigent...
- Adica?
Mai citim o data.
- Si ce inseamna intransigent?
Hmmm. Mise en abime. Sintem ca in secventele alea din Space Balls, cind protagonistii lui Mel Brooks nu mai stiau ce sa faca, si unul din ei are ideea
- Si cine e Mel Brooks?
Damn it. Am multe sa invatz copilele astea...
- [ Chicoteala de rinjet de satisfactzie din partea copilei care citeste linga mine, cot la cot, ochi la ochi cu mine ]
Deci unde ramasesem?
A, da. La Mel Brooks. Si atunci un personaj
- NU MI-AI EXPLICAT CINE E MEL BROOKS!!
[ Comme on. Ma lashi sa scriu. Asa nu mai terminam niciodata ]
Si atunci un personaj din film are ideea sa scoata caseta video sa vada ce au de facut. Dau ei pe repede inainte, ajung sa se priveasca fata in fata, eroii actiunii si cei de dincolo de monitor, de pe caseta video, si pe urma fac fast forward si
- Eu tot n-am sa intzeleg si n-am sa intzeleg cine e Mel Brooks!
- Un regizor, Marta, un comic care a facut tot soiul de filme comice, dintre care unul parodia Razboiul Stelelor, filmul ala pe care n-ai vrut tu sa te uiti la el anul trecut, asta vara, in vacantza, si pe care pe urma ma rugai sa-l vedem impreuna fics cind n-aveam eu timp.
Deci jazz. Deci Marta si-a luat biciucleta. Mov, eleganta, comoda, trainica. Firma Electra. Se pare ca e americaneasca. Made in Taiwan, evident.
In fundal, orchestra lui Art Pepper croseteaza Groovin' High. E seara si e 11:07 si Marta trebuie sa se duca la culcare.
- Hmmmmm.... :(
Noapte buna, metatextualilor. Noapte buna, post-modernilor si auto-referentialilor si ironicilor si literatilor si inutililor. Noapte buna. Lasati-l pe Art Pepper sa cinte Opus De Funk. Dupa Mingus, daca nu ma inshel.
Ascultati cat de bine e tinuta in friu emotia. Cum se imbina patima cu ritmul si cu controlul cel rece si cool. Ascultati ce inseamna be-bop. Acolo, la mijlocul de aur dintre prea matematic si prea zanatec.
Ascultati cum creste paroxismul. Cum se scurge energia, un pic cate un pic, cu varfuri de intensitate si cu vai de sincopa.
PS: Unii spun ca in ultimul timp am dat-o pe arte: filme, postere si alte de-astea. Din doua motive: in primul rand, uneori poate e mai bine sa luam pauza cand se inmormanteaza unul tanar. Da? In al doilea rand, am fost ocupat. Stiti, uneori oamenii mai au si o viatza adevarata. Da?
PPS: Langa mine, dracu' de copil de patru ani si restu' luni, ascultand cum le zice nenea din trompeta, exclama "Asta e Lisa!". Waw! Andra a inceput sa recunoasca instrumentele. Chiar daca Lisa canta la saxofon. Tot jazz e, nu? Asta pentru ca tocmai am terminat de vizionat portia noastra cvasi-periodica de doo episoade de Simpson pe seara.
PPPS: Da, avem Politikon. Da, nu va spun nimic :) :p
Citeste tot...
Uite-asha mi-ash dori sa fiu maine, stralucitorilor. Calm si limpede si senin si nepasator si ascutzit ca brishca de cioban.
Dar nu are rost sa ne amagim: nu o sa fiu asha. Maine o sa traiesc sub semnul isteriei si al telefoanelor si al haosului bine controlat si al strangerilor de inima.
Hai, sa-mi tzinetz pumnii, stralucitorilor. Mai sunt cateva ore....
Limpezeshte mintea. Potoleste cugetul si sufletul si ficatul si fierea. Adoarme inima si trezeste creierul. Sau adoarme creierul si trezeste inima. Depinde daca avetzi inima tot in cutia craniana. Sau daca avetzi creer. Sau daca (mai) avetzi inima. Uscatzilor. Secilor. Railor. Famenilor.
Acum nu, acum conduc. Dar cu cateva zile in urma uite asta ascultam:
Pentru cei care nu stiu albumul (Miles Davis - Ascenseur pour l'échafaud [1958]), il gasiti aici. Cel mai cool jazz pentru cea mai albastra stare. Filmul ca filmul, nici el nu este de lepadat. Insa albumul este unul dintre cele mai jazz albume de jazz, chintesentiale, paradigmatice si esentiale. Precum Time Out al lui Dave Brubeck, Brilliant Corners al lui Thelonious Monk sau Making Music al lui Zakir / Garbareck / Chaurasia / McLaughlin.
Zice ca o sa avem mare mare festival de jazz in toamna, la sfarsitul lui octombrie. Zice ca o sa vina Chick Corea si John McLaughlin. Bucharest Masters of Jazz, zice ca se cheama.
Zice ca inca mai ma gandesc daca ma duc sau nu. Daca nu m'am dus eu la Metallica, sau la Jethro Tull, de ce m'as duce oare la nasoii ashtia doi?
Hai, lucru fericit, cu un ochi belit la un monitor obosit pentru un viitor vopsit.
Cannonball Adderley - Jive Samba - 1963
Aaaaargh. Cum poate sa sune! Cafeaua in vene. Nedormit. Surexcitat. Deadline. And a jive, babe. That's what they call a groovy feelin. That's life. And then we'll die. But not today. Today we jive.
