Stau afară, la Telega, pe terasa din mijlocul curții, și-mi trag sufletul după niște ore de muncă prin grădină. Ce a început mai spre prînz ca o mică acțiune punctuală, de maxim juma de oră, cît să-mi pun sîngele în mișcare, hai să curăț aia, să aranjez ailantă, s-a transformat în juma de zi de muncă non-stop.
E doar trei și jumătate, dar soarele deja dă să se ducă peste coama dealului, la apus. Cum trece soarele, frigul pișcă. Mai stau un pic, privesc cum se lasă seara, și apoi o să intru în casă. Am un articol de scris. Am niște vorbe de prins în insectar.
A fost o zi neașteptat de caldă, de frumoasă. Numa bună de trebăluit pe afară.
Am început prin a pune scara să dau frunzele de frasin din streașina casei. Ditamai sacul de frunze care riscau să înfunde jgheabul. Le-am scos. Frunze uscate, frunze umede, frunze putrede, aproape pămînt. Apoi, că tot le-am scos din streașină și le-am aruncat pe jos, am măturat terasa în jurul casei de ele, că dacă n-o făceam atunci, pe loc, acolo rămîneau căzute grămadă.
Și dacă tot scosesem scara dublă, să dau frunzele de pe casă, am mutat-o cinci metri mai la deal și am tăiat apoi și niște crăci la frasin care se aplecaseră prea jos, făceau umbră și împiedicau să treci prin jurul lor. De vreun an de zile tot zic că le tai. O vară întreagă m-am tot uitat la ele, amenințîndu-le din priviri. Îmi beam cafeaua ca un orășean tacticos și leneș, trăgeam din țigară și le înjuram cît de mult s-au aplecat. Le curățam în gînd: uite, aia și aia și ailantă trebuie tăiate. O să pun scara, o să aduc fierăstrăul, o să suflec copacul în sus, pînă la jumătatea trunchiului. Și să vezi ce-o să se lumineze locul. Dar o tot amînam. Mai încolo. Data viitoare. Azi n-am chef. Altă dată. Iete că azi le-a venit vremea.
Pe urmă, pentru că tot m-am pornit, am tăiat niște crăci la un măr. Năpădiseră zmeura, aplecate pînă peste tufe. Nici nu mai puteam să intru la zmeură nici să trec pe acolo, trebuia să ocolesc mărul prin dreapta. Și dacă tot eram la zmeură, hai să migălesc un pic și la ea, să-i tund măcar cîteva tufe. Nu pe toată, doar într-un colț. Pe urmă am smuls și niște buruieni, tot în zona aia. Prea crescuseră mari, aproape că năpădiseră poteca.
Apoi am tuns un măceș care crescuse prea mare, zdrelindu-mi mîinile în ștepii săi. În fiecare an îl toaletez. Anul următor trebuie să o iau de la capăt, căci crește la loc, iar ocupă tot spațiul, nu putem să trecem pe lîngă el. De la măceș, dacă tot eram acolo, am trecut la trandafirul cățărător roz pal de lîngă, pe care îl am de la bunică-mea. Am migălit un pic și la el, să îl așez cum trebuie pe spalierul metalic semicircular pe care i l-am montat anul trecut. Bagă lăstarul pe după spalier, să se ducă unde vreau eu, nu unde-l taie pe el capul lui căpos de lăstar de trandafir. Taie măciuliile uscate, să dea alți muguri de sub tăietură, să facă flori la anul. Plivește la rădăcină de buruian și de frunze uscate și mai rărește din atîtea tulpini.
Alți ștepi, alte zdrelituri pe mîini. Pînă la sînge, că nu-mi place să lucrez cu mînuși, nu simt foarfeca cum trebuie.
Apoi, că tot îmi venise pofta de tăiat aranjat toaletat disciplinat, am belit la rasul solului tot soiul de lăstari de zarzăr, de măceș, de ulm, de alun, care năpădiseră iarba, că nu fusese cosită otava. După aia, am tuns doi meri care au un nărav prost să dea tot timpul lăstari lacomi. I-am lăstărit și pe ăștia. Am lăsat lăstarii acolo jos, în iarbă, să fie adunați cînd om veni cu terminatul, cu greblatul.
Apoi mi-am amintit că tot îi promit Florentinei că-i tai un pui de alun care îi încurcă tufișurile ornamentale. Și m-am apucat și de el. Pui pe naiba. Ditamai alunul, între timp. Am reușit să dovedesc cu foarfeca lăstarii mici din jurul său, de pe margine. Dar la cele două trunchiuri mai mari scula și-a recunoscut înfrîngerea, n-a mai avut cum să facă față. Lasă foarfeca. Adu toporul. Dă-i cu toporul.
Gata și alunul.
Lîngă el, celălalt alun, alunul cel mare, alunul care are voie să crească după toate puterile sale. Ditamai frumusețea de copac deja, cu nouă trunchiuri zvelte pe care le încurajez de mulți ani să se înalțe în voia lor. S-a făcut ditamai pîlcul superb de nouă flăcăi de aproape copaci. Însă în fiecare an în jurul lor dau tot soiul de lăstari lacomi. Așa e soiul alunului, să nu-și păstreze doar trunchi gros și curat, unul singur, ci să se întoarcă la firea sa de tufiș cu multe multe nuiele de jur împrejur, o măturică urîtă și enervantă. Am curățat și lăstarii ăștia lacomi de la alunul cel mare. În fiecare an îi curăț. În fiecare an dau la loc, trebuie să o iau de la capăt.
Uite așa, ce a început ca o mică tentativă de migălit pigulit prin grădină a devenit zi de muncă în toată regula. Între timp, a apărut și Florentina, care avusese treabă pînă atunci. Dă-i și ea cu foarfeca, la flori, la trandafiri, la tufișurile ei ornamentale la care ține atît de mult.
Doamne, cîte am făcut în astea patru ore.
Să stăpînești natura. Să aranjezi lucrurile. Să tunzi să tai să smulgi să cureți să plivești. Să intri în firea vegetală și să-i dai ordine. Crește așa. Stai așa. Nu te du acolo. Fă cum îți zic eu să faci. Să intri cu toporul în carnea lemnului. Să tai cu fierăstrăul crengile neascultătoare. Să muști cu foarfeca din lăstarii tineri, zemoși, cu scoarța netedă. Să migălești pigulești cotelești mizdrelești, cum se zice pe la noi pe la Telega.
Stau pe terasă, fostul grajd al bunicului lui Florentina, pe care noi l-am transformat în sufrageria noastră de vară, gresie, flori, mese, scaune, lumini, tot dichisul, și-mi trag sufletul. Mă gîndesc cîte am făcut azi și cîte mai sînt de făcut mîine. Mai avem de greblat. Mai avem de curățat prin gardul de sus. Mai trebuie să mai toaletez și măceșul ăla imens care s-a aplecat prea mult, stă să cadă. Mai trebuie să...
Mă gîndesc la ce mai am de făcut. Și mă uit la soare cum se duce. Deja unde sînt eu, pe terasă, s-a dus, e umbră și pișcă frigul. Mai bate doar dînsus de tot, înspre gard.
Și mă uit la umbrele din ce în ce mai lungi ale serii. Și îl înțeleg din ce în ce mai bine pe Tolkien cu ielele sale care iubeau îndeosebi amurgul. Lumina aceea specială a ultimelor raze de soare înainte să se lase înserarea. Copleșitoarea senzație de nostalgie, de pierdere, de vreme și timp și viață care se duc. Nostalgia lucrurilor care au fost și care nu vor mai veni. Călătoria spre Valinor, spre apus. Alegoria morții. Ielele sînt nemuritoare și bătrîne, tare bătrîne, și obosite de-atîta nemurire, și cîntă și se îndreaptă spre soare-apune, spre tărîmul unde se odihnesc nemuritorii cei sătui de-atîta viață. Alegoria Lumii de Apoi, a morții și a răsplatei ultime.
Stau pe terasă, soarele deja a apus, și privesc peste vale, la dealul din față. Pe coasta unde am copilărit, în casa bunicilor mele: bunică-mea Maria Palada “Nelica” și străbunică-mea Maria Duțu “Frunzoaica”, descîntătoarea la care cînd eram mic veneau femei din tot județul să le descînte de bine, să dezlege farmecele. Ele m-au crescut. Acolo în casa lor am copilărit.
Fiind iarnă, copacii sînt desfrunziți și se văd bine toate casele. Cîteva case de bucureșteni, singurele noi și mari, făcute după standardele de construcție de acum. Și restul, case multe și mici, ponosite, casele telegenilor bătrîni. Unele din ele sînt deja părăsite. Restul, vechi, cîrpite, înghesuite, cu tabla ruginită. Case care erau noi acum cincizeci de ani, o sută de ani, cînd Telega era strălucitoare, avea petrol și oameni tineri și viitor.
Acuma casele nu mai sînt noi. Acuma nu mai sînt oameni tineri. Doar bătrîni. Nu mai sînt copii. Nu mai sînt nici animale care să behăie, să latre, să mugească. Nu mai sînt vaci care să se întoarcă seara de la islaz, îndreptîndu-se încet fiecare spre casa ei, știind drumul pe de rost, venind acasă molcom, ca vaca sătulă și îmbuibată de-atîta iarbă, mai întinzînd gîtul după vreo frunză sau după vreo prună de prin vreun gard, cu ugerele pline și cu cloapetele bălăngănindu-se leneș.
Murga noastră, cînd sosea acasă seara, știa să deschidă singură poarta cu cornul. Băga cornul, sălta lațul de sîrmă care ținea poarta legată, împingea ușor și intra spre grajd. Seară. Copilărie. Telega. Bunică-mea întîmpina vaca, vorbea cu ea, o lăuda, o mîngîia din vorbe și din mîini, o lua de căpăstru și o îndemna cu gesturi răbdătoare înspre ușa grajdului, o lega la iesle, îi mai dădea o porție de ceva, un răsfăț de seară, poate mere tăiate, poate fîn, poate buruian sau otavă, o țesăla și apoi o mulgea, cu tot dichisul ritualic, ca un descîntec din mîini.
Aducea cele două găleți, una cu apă să-i spele ugerul, una în care să toarne laptele muls, cana de tablă în care mulgea și cîrpa curată cu care să șteargă ugerul, lega coada vacii, se spăla pe mîini, lua scăunelul agățat în cui deasupra tocului ușii grajdului, lîngă cuibul de rîndunele, se așeza cu mișcări lente, obosite pe scăunel, își sufleca mînecile, certa vaca dacă făcea cumva pe nebuna să nu stea la muls, dar nu o certa tare, ci cu dojană de mamă înțelegătoare, de bunică stăpînă pe uger și pe vacă și pe lume, îi dădea un ghiont să se dea un pic mai încolo, mai la perete, să nu o înghesuie, s-o poată mulge în largul ei. Spăla ugerul, ștergea ugerul cu cîrpa, îndeosebi fiecare țîță în parte, se ștergea și pe mîini, își făcea cruce, înfigea degetele noduroase într-una din țîțele vacii, apăsa cu putere și cu pricepere. Cu o mînă ținea cana și cu o mînă mulgea.
Și laptele țîșnea, cu zgomot spart în cana cea de tablă, cu abur ridicîndu-se din laptele fierbinte, spumos. Pe măsură ce cana se umplea, zgomotul laptelui în cană era din ce în ce mai gros, de la soprană la tenor la bariton la bas, ca și cum s-ar fi jucat cineva la butonul instalației stereo din grajd, la reglajul audio al vacii, să dea basul mai tare și înaltele mai jos. Paradoxal efect Doppler de vacă și de lapte și de cană și de Telega și de grajd și de uger și de bunică și de amintiri.
Seară. Copilărie. Telega.
Nu mai e Murga. Nu mai sînt vaci. Nu mai sînt copii. Singurele case cît de cît dichisite sînt ale bucureștenilor. Case de vacanță, aseptice, comerciale, fără deranj prin curte, fără tăvăleală. Prea cochete, prea scoase din țiplă. Inclusiv casa noastră, de unde vă scriu chiar acum, de unde vă scriam și acum doi ani de zile, la moartea tatălui meu, e tot o astfel de casă de vacanță. Fără vacă. Fără găini. Fără cotețe. Fără acareturi. Aseptică. Scoasă din țiplă. Doar iarbă și pomi și copaci și Internet și loisir. Venim din cînd în cînd. Niște bucureșteni comozi.
Stau pe terasă, în curtea mea scoasă din țiplă de la Telega. Mă uit la soare cum a apus deja. Mă uit la umbrele lungi ale înserării. Mă uit la casele de pe coasta cealaltă, încă scăldate în lumină. Tristă antropologie a satului care stă să moară. Și mă gîndesc la fetele mele. Am două fete. Una deja plecată de acasă. Următoarea va pleca și ea în curînd, cum va termina liceul. În doi ani. Soon. Soon.
Fără de ele, cu fetele noastre prin cele străinătățuri, de-o să le vedem doar pe Skype și doar prin poze, vom rămîne singuri, doi boșorogi, un moș și-o babă de Telega, cu cele două cățelușe pe care le avem aici, prin curte. Vom mîngîia cățeii, cum o fac chiar acum, privind soarele care apune, și ne va fi dor de copiii noștri. De fetele noastre care nu se vor întoarce la Telega, ci își vor găsi soarta prin cele patru colțuri ale lumii.
Stau pe terasă, mîngîi cățeaua care a venit să dea cu lăbuța, să o bag în seamă, și-a pus capul în poala mea și mă privește cu ochii ei blegi și luminoși. Surogat de copil. Surogat de tandrețe. O mîngîi pe cap, o privesc în ochi, și mi-e deja dor de fetele mele care au plecat de acasă. Și mi-e dor de ele. Și le chem să vie acasă, să fim din nou tineri și ele mici. Și le bombăm și le iubesc și mi-e dor de ele și le implor să se întoarcă acasă.
Și știu că nu se vor întoarce.
Și atunci, știind că își vor vedea de viața lor și nu se vor întoarce acasă, le îndemn măcar să ne facă nepoți. Și să nu-i țină departe, prin cele străinătățuri. Să ni-i aducă și nouă aici. Să creștem nepoți la Telega, în acest sat din ce în ce mai bătrîn și mai sălbăticit și mai pustiu. Să ne bucurăm din nou de copii în curtea de la Telega. Să fim cumva din nou tineri, cu curtea plină de copii mici. Imposibila întoarcere întru tinerețe.
Stau pe terasă și mă gîndesc la vremelnica, aroganta noastră dorință de a stăpîni natura, realitatea, soarta. Cît o să mai pot să-mi controlez viața? Cît o să mai curăț la copaci și o să-i mai disciplinez? Cît o să mai trăiesc? Iaca încă niște ani de aici încolo. Pe urmă, pe măsură ce noi nu vom mai fi și fetele noastre nu se vor mai întoarce aici, și nici nepoții nu se vor mai întoarce și Telega se va pustii, copacii nu vor mai asculta de fierăstrăul meu și de foarfeca de pomi și de topor.
Și vor crește mari. Și se vor înmulți. Și vor năpădi cu forța lor vegetală și cu pofta lor de viață sălbatică toate coastele acestei Telegi din ce în ce mai triste și mai sărace și mai bătrîne. Deja sînt curți, pe coasta asta din fața mea, pline de copaci crescuți între timp, de cînd au trecut anii și nu mai sînt copil și am plecat de la Telega. Uite acolo, în curbă la Uri, dînjos de casa lu’ bunică-mea, pe unde ne dădeam cu săniile iarna, e deja un loc unde frasinii au crescut mari, aproape pădure, au năpădit curțile goale și casele dărăpănate și grădinile în paragină. Un colț de pădure în mijlocul satului.
Și e de-abia începutul.
Nu doar frasinii vor da asalt. Platanul pe care l-am plantat aici acum aproape douăzeci de ani, în mijlocul curții lui Ștefan Brașov, bunicul Florentinei, va împuia din bobițele alea mari ale lui, kurokurosuke vegetal, și va contribui și el la pădurea ce va acoperi Telega. Bambusul se va întinde viclean și lacom și va cuprinde locul, curtea, ulița. Frasinii și gherghinii și ulmii vor fi stăpîni aici. Merii se vor corci și se vor sălbătici. Netunși, neîngrijiți, nestruniți de foarfeca omului dominator. Și vor fi liberi. Și vor face poame din ce în ce mai pădurețe, mai mici și mai acre și mai puțin culese de oameni. Le vor mînca vietățile pădurii, corbii și pîrșii și gaițele. Și mistreții și urșii care deja au început să bîntuie din nou pe la marginea satului. Deja avem primul om sfîșiat de urs în Telega, în vara asta. Fostul coleg de bancă al Florentinei. Un semn al vremilor ce va să vie.
Stau pe terasă și-mi cert fetele în gînd. Să mai veniți acasă. Măcar din cînd în cînd. Să-mi faceți nepoți. Să mi-i aduceți aici, să îi creștem la Telega. Să nu uite Telega. Să-mi duceți stirpea mai departe, dacă numele nu-l veți duce. La mine în neam, sînt ultimul Palada. Neavînd băieți, numele se va pierde. Ceilalți urmași nu vor mai purta acest nume. Dar ce contează mai mult: numele sau gena? Limba sau viața? Etnia sau bunăstarea? Cultura sau natura? Ubi bene, ibi patria.
Stau pe terasă în ultimele sclipiri de lumină ale apusului și-mi privesc cu ochii minții genele cum mi se risipesc în cele patru colțuri ale viitorului. Și văd Telega sălbăticită, abandonată de oameni și năpădită de pofta de viață sălbatică: frasini și gherghini și gaițe și urși și mistreți și pîrși. Și platani, singura urmă a trăirii mele pe aici.
Cînd eram tînăr, nu știam să tund pomii, le lăsam vîrfurile să crească în voie, să se ducă libere spre înaltul cerului. Ce tînăr și ce fraier eram.
Cînd am mai înaintat în vîrstă, am învățat să tund pomii, să le tai vîrfurile și să îi forțez să crească cum vreau eu, nu cum vor ei. Supuse slugi vegetale, care să-mi dea mere și bucurie în suflet. Ce adult și ce priceput am devenit.
Cînd voi îmbătrîni, voi învăța să tund pomii și mai bine, să nu-i mai strunesc și să nu-i mai chinui din foarfecă, să le las din nou vîrfurile să crească în voie, să se ducă unde vor ele, dincolo de voința mea, de semeția mea umană inutilă. Ce bătrîn și ce înțelept și ce resemnat voi ajunge.
În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena, indiferent dacă e la Telega sau la Melbourne sau la Milano. O să ni se piardă limba. Și ce dacă? A rose by any other name would smell as sweet. O să ni se piardă numele și neamul. Și ce dacă? Ducă-se. Amăgire și zbatere inutilă. Etichete. Biete etichete. O să piară Telega. Și ce dacă? Undeva, cumva, gena va răzbi. Și ce dacă va răzbi acolo și nu aici? Ce are Telega atît de special încît să merite să nu fie ștearsă de pe fața pămîntului, precum mii de alte așezări omenești scufundate de istorie în uitare?
Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.
În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena. Sau poate nu. Sau poate nu va răzbi. Sau poate se va risipi în neant, precum apa în deșert, precum zborul corbului în înaltul cerului. O să ne piară și spița. Și ce dacă? Cu ce sînt eu mai special decît alte multe seminții ce au pierit deja? Nu e decît deșarta mea dorință de supraviețuire by proxy. Dacă nu sîntem nemuritori, măcar gena să o dăm mai departe. Strădania de patru miliarde de ani încoace. Succesul de supraviețuire. Succesul de reproducere.
Oricum, nu contează. Cînd vom fi morți, nu va mai conta.
Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.
Stau pe terasă. Soarele s-a dus deja. Umbrele nu mai sînt umbre. Ielele au plecat deja spre Valinor, copleșite de tristețe și de povara nemuririi. Luminile încep să se aprindă pe la casele de pe coasta cealaltă, unde am copilărit. Încă mai sînt oameni în ele. Încă.
S-a făcut frig. Trebuie să intru în casă, la căldură, la civilizație, la Internet și la calculator, să scriu un articol, să-mi justific viața și soarta și tristețea și gena.
Mă uit la copaci, înainte să intru. Copacii, semeți și răbdători și vegetali, monstruos de vegetali și de indiferenți, mă privesc înapoi. Nu le pasă de foarfeca mea, de fierăstrăul meu, de toporul meu. Au timp să scape de mine. Au tot timpul din lume. Dacă nu ei, semințele lor atunci.
În cele patru colțuri ale viitorului să lăsăm pomii să devină copaci, sălbateci și liberi și desprinși de mofturile noastre omenești, prea omenești. Mofturi de disciplină. Mofturi de putere. Mofturi de semeție și de rațiune și de necesitate.
Mofturi de om.
Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.
Am zis.
.
Citeste tot...
