La cald, despre Schengen

Se înfoaie toată lumea acuma să facem, să dregem, boicot. Mușchii cît casa pe noi. Șo pe ei. Get them. Get them. Ah, ce sfîntă indignare. Știți ceva? O să ne țină două săptămîni. Maxim. Pe urmă uităm. Ne învățăm. Ne resemnăm. La fel precum uităm, acceptăm, ne resemnăm de regulă.

Ete fleoșc. Parc-ar fi prima dată... Deci în maxim două săptămîni, o să uitați că trebuie să vă închideți conturile la *acele* bănci și că nu mai trebuie să mai alimentați de la *acea* benzinărie.

Nu-i nimic. Asta ne e soarta. Asta ne e firea. Știm să practicăm acest sport. Deci simplu. Deci beți încet, căci conține blegeală de calitate superioară.

* * *

De-abia aștept să fac primul sondaj care să fie complet cu culegerea datelor în perioada post-dezastru Schengen. De-abia aștept. Presimt niște rezultate foarte calitative, cum ar fi zis celebrul analist politic Marean. O să fie mishteaux. Foarte mishteaux. Ah, de-abia aștept. Procente. Lăsați procentele să vină la mine.

Precizare metodologică. Doar la mine. Nu și la voi. Cunoașterea costă. Și mai produce și emoții. Deci mai bine vă menajez, dacă n-aveți bani să plătiți biletul de intrare la vizionarea de procente. Cine vrea adevăr remarcabil, puteți încerca la ghișeul de alături, la dom’ PieleaNU, lumina cunoașterii voastre probabilistice.

* * *

Deci Ciucă Al Nostru vine să completeze galeria marilor oameni de stat ai României, alături de Cioloș Guvernul Zero, Dăncilă Area Circului, Orban Ăla Bunu și Cuminte și Docilu, Cîțu Nu Luăm Prezoneri.

Ah, ce calitate deosebită. Ah, ce ștaif remarcabil.

Ați văzut declarația sa de aseară? Delicioasă. Cît de dîrz și de aspru, dar sever, a fost drăguțul de el. Pînă și un chihuahua proiecta mai multă indignare decît el. Genial. Sărăcuțul. Mi s-a făcut și milă de el. Deși n-ar trebui.

Iar impresia publică, inevitabil a evoluat pe măsura priceperii sale. De la cer la abis. La început, stereotipul eroului salvator. Acuma, poza unei verze fleșcăite.

Acum un an, la începutul mandatului, dom’ General era Marele Om Providențial Militar Deosebit General Remarcabil Care Cu Siguranță Va Salva Patria. Toate cu litere mari, evident. Cîrmaciul Neamului. Iar în sondaje românii se făceau preș în fața competenței sale. Două treimi de bine, doar una de rău.

Acuma, sărăcuțul, după acest débâcle de manual, e fix pe dos. Două treimi negativ, furie, dispreț, scîrbă. Doar o treime încă îl mai îngăduie. În cap. Pur și simplu în cap s-a dus. Doar deosebitul de Cîțu s-a erodat mai remarcabil decît deosebitul de Ciucă.

Și asta, atenție. Ce vă povestesc eu acuma despre doi la unu negativ pozitiv era măsurat *înainte* de mărețul dezastru de ieri. Acum două săptămîni, cînd încă visam la Schengen și la alți cai verzi pe pereți și cînd propaganda încă mai vindea iluzii la gloata de cetățeni din care cu toții facem parte. Deci acuma, post-dezastru, estimez că prăbușirea e și mai și.

Ah. De la Zorba Grecul n-am mai văzut asemenea bunăciune de situație catastrofală, demnă de făcut film, să rîdă și strănepoții.

Glorie. Slava. Slava. Aleluia.

* * *

E înduioșătoare producția de suveraniști recenți.

Unii făcuți la mijlocul drumului Damascului. O minoritate demnă de apreciat, care trăiește pe pielea sa măreața zicere neaoșă “mintea românului cea de pe urmă”. Sărăcuții. Welcome to the dark side, primitivilor, medievalilor, știrbilor. We have cookies.

Alții, niște bicisnici profitori ai momentului. Schimbători convenabili de scufiță, poate poate le iese ceva. Paradigmatic în acest sens este scîrbavnicul de Traian Ungureanu, care din pupat poala lui Băsescu s-a transfigurat măreț, în pupat poala lui Simion. Felicitări, George, că l-ai luat în preajma ta. Keep up the good work.

Ăștia trans-schimbiștii oportuniști bicisnici și jegoși valoric sînt cei mai mulți. C-așa se întîmplă în general în istorie. Călăresc și ei valul, în căutarea biscuitului caloric. Legionarii care s-au transformat în comuniști. Comuniștii care s-au transformat în monarhiști și aspri anti-comuniști de operetă, precum Băsescu cu a sa butaforie de condamnare a comunismului.

Acuma, mai recent, rezistenți și progresiști și useriști deveniți peste noapte încruntați suveraniști. Ah, quel mishteaux. E delicios Caramitru Jr cum face el spumițe mici mici și multe și verzi la gură împotriva stăpînilor săi. Cum mușcă el mînuța care l-a hrănit. Pur și simplu delicios.

Ah, era să uit. A nu se ignora în nici un chip a treia categorie de liber-schimbiști întru suveranism. Ăia făcuți la apelul bocancilor. Necesară categorie, unde evident trebuie să-i încadrăm și pe TRU, și pe Juniorică.

Ah, ce oameni necesari. Ah, ce cadre de nădejde. Ah, ce suveraniști puternici. Mi se umple pancreasul de lacrimi de emoție. În curînd o să fie bulevardul plin de suveraniști. N-o să mai avem loc de ei. Evident că în mentalul colectiv ei vor deveni adevărații suveraniști, nu nasoii ăștia de noi, lătrăii vechi care tragem semnale de alarmă de cel puțin zece ani la adresa relației imperiu – colonie. De-abia aștept să devină suveranist și Radu Tudor. Atunci chiar va fi semnalul că România e pe drumul cel bun.

Nu-i așa, dragă Edi? Păcat că a ieșit Anaconda la pensie, c-ați fi regizat și voi o de-aia, cum îi zice, o manifestație populară de indignare. Păcat. Mare păcat. Dar să știi că încă nu e timpul prea tîrziu. Nu se poate să n-aveți voi acolo un om bun la organizare. Hai, că în 2018 aveați. Trebuie s-aveți și acum.

* * *

Îmi scrie văr’meo pe WhatsApp. Unul din mulții veri pe care îi am. Un tip fain pe persoană fizică. Dar un nasol de progresist pe persoană ideologică. Mă uit în ecranul telefonului. Mă bufnește rîsu. “Am devenit Eurosceptic”.

Ah, quel mishteaux. Bon Dieu, comme t’est gamin, bre vere bre. Iar mi s-a umflat pancreasul de emoție sinceră, puternică. Pe bune? Haidi, bre. Fii consecvent. Bucură-te de lumina occidentalilor și acuma, la greu. Nu doar cînd îți convenea.

Așa se călesc caracterele puternice. Prin suferință. Prin fidelitate. Zoe, fii bărbată. Rămîi progresist entuziast în continuare. O să fie bine. O să-ți placă. Doare doar la început, pe urmă te înveți. Chiar ajunge să-ți și producă plăcere.

Joke aside. Acuma înțeleg cum de s-a putut ca legionarii să se transforme așa de repede în comuniști. Pe bază de nevoi și de conversie sinceră, necesară. Delicios. Pur și simplu delicios. Vere, you’ve just made my day. Spasiba.

* * *

Evident că nu se va întîmpla nimic. Evident că nu se va produce nici o consecință.

Nici o demisie. Nici o măsură disciplinară la adresa intereselor Austriei în colonia România. Nici o impunere de sancțiuni, cum fac alte țări atunci cînd consideră că le sînt încălcate interesele.

Țările mari le disciplinează pe cele mici și fraere cu sancțiuni. Ah, ce cuvînt virtuos, deontologic. Ai făcut buba? Hai să-ți dea tanti doamna dirigintă nănița la bani. Hai să te pedepsesc cu legea în mînă.

Dar asta o pot face doar țările mari. Cu pricepere imperialistă. Noi, fraerii, știm doar un singur lucru. Să înghițim. Deci beți încet, căci conține istorie multimilenară. Ghinion.

* * *

A, și să nu uităm cel mai important lucru. Concluzia cea mai puternică și cea mai potrivită spațiului și timpului și momentului și situației și țării și destinului nostru de popor puternic, dar viteaz. E o concluzie simplă. O știți deja. Dar trebuie s-o repetăm des, să ne intre bine în cap.

Românii merită tot ce e mai bun.

The rest is silence.

Ghinion.

Citeste tot...

Cum vreți să am încredere în ei?

Cum vreți să am încredere în Uniunea Europeană, cînd de atîția ani ne tratează drept cetățeni de rang secund?

Cum vreți să am încredere în UE, cînd de atîția ani ne ține cu subvențiile agricole mult mai reduse decît cele pe care le primesc fermierii din țările vestice?

Adică cum: dreptate să fie, dar doar pentru căței? Noi, dacă sîntem săraci, trebuie să rămînem săraci? Tractoarele noastre consumă cumva mai puțină motorină decît ale voastre? Îngrășămintele chimice costă mai puțin decît la voi?

Țăranii noștri merită mai puțin decît ai voștri? Produsele agricole vestice să fie competitive pentru că sînt subvenționate mult mai generos, să le dea la o parte de pe raft pe cele românești?

Cum vreți să am încredere în UE, cînd de atîția ani ne găsește mii de pretexte absurde să nu ne primească în Schengen?

Cînd de fapt e doar pofta de monopol a deontologilor de olandezi, care nu vor ca portul Constanța să însemne ceva pe harta de transporturi a Europei?

Cînd își bat joc de transportatorii noștri, de TIRiștii noștri, inventîndu-le tot soiul de pretexte absurde, doar ca să nu poată intra pe piața comună? Le-am securizat toată granița de est, cheltuind miliarde.

Degeaba. Dreptate să fie, dar nu pentru căței.

Cum vreți să am încredere în UE, cînd de atîția ani ne găsește mii de pretexte absurde să ne definească drept penali, să fie ei superiori și morali și noi să fim ca milogii pe lîngă ei?

Îndeplinim toate condițiile să fie ridicat MCV. Degeaba. Nu, nu se poate. Se inventează alte condiții. Mereu altele. Doar ca noi să nu fim în rînd cu ceilalți.

Dreptate să fie, dar nu pentru căței.

Cum vreți să am încredere în UE, cînd ei ne acuză că sîntem corupți și că n-avem voie să influențăm economia, iar ei imediat ce se întîmplă ceva, hoarde de ambasadori se prăvălesc asupra oficialilor noștri, să facă presiune pe față, deșănțată pentru a-și privilegia firmele care comit infracțiuni în țara noastră, dar trebuie iertate, mereu iertate?

La ei nu-i mai zice corupție, la ei îi zice lobby. Ei au voie. Noi nu. Doar ei au voie să-și bage deștele în economie, să influențeze, să tragă sfori. Ei nu mai sînt penali. Ei sînt doar sistemici.

Dreptate să fie, dar nu pentru căței.

Cum vreți să am încredere în UE, cînd vine să-mi bage cu de-a sila propagandă pe gît, la fel cum făceau comuniștii pe vremuri?

N-am voie să mai mănînc carne de vită, trebuie să mă simt vinovat pentru asta.

N-am voie să mai tai porcul, nici măcar să mai cresc porci, trebuie să mă simt vinovat pentru asta, primitiv și medieval.

N-am voie să mai fac foc cu lemne sau să dau foc la frunze în curte, că imediat sînt etichetat primitiv și medieval.

N-am voie să mai fiu heterosexual sau creștin, că deja o hoardă întreagă de sorosiști sar cu gura, să ne demonizeze, să practice ritualuri de superioritate morală și de shaming.

La ei, dacă se ia cineva de obiceiurile lor, sar imediat de zece prăjini în sus, că sînt agresați valoric. Doar nouă se poate să ni se îndese progresism pe gît cu de-a sila.

Mă, voi sînteți întregi la cap? Ne-ați primit în Uniunea Europeană că aveați nevoie de slugi? Voi nu înțelegeți că și noi sîntem oameni, avem tot două mîini, două picioare?

Voi nu înțelegeți că englezii v-au dat cu flit tocmai din aceste motive, că vă mănîncă între buci să vă impuneți valorile voastre asupra tuturor, să fiți voi superiori și deontologi și să proiectați hegemonie simbolică și economică, să-i tratați pe ceilalți ca pe niște slugi?

Voi chiar credeți că s-a întîlnit hoțul cu prostul? Că românii o să se lase păcăliți întru veșnicie?

N-am cum să am încredere în Uniunea Europeană, atîta timp cît judecă cu dublă măsură și cît încearcă să ne mențină într-o situație de vasalitate. Înțeleg că-i place zicala “dreptate să fie, dar nu pentru căței”. Doar că mie nu-mi place.

Ghinion.

. Citeste tot...

Uniunea Europeană are o problemă

Uniunea Europeană are o problemă.

Nu, nu alea la care vă gîndiți voi. Da, știu, UE are probleme multe. Însă, dincolo de acestea, începe să aibă din ce în ce mai mult și o problemă de legitimitate.

Cuvîntul cheie este “colonialism”.

Nu mă refer la acțiune. Mulți dintre noi știm, ne dăm seama sau bănuim că ce face acum centrul dezvoltat al țărilor occidentale bogate cu periferia țărilor est-europene e pur și simplu continuarea politicii de colonialism de pe vremuri. Îi zice neo-colonialism. Îi zice Wallerstein. Îi zice Imperiu. Îi zice hegemonie. Îi zice în multe feluri.

Nu asta e problema. E un secret à la Polichinelle că statele occidentale dezvoltate practică politici de extracție pe spinarea noastră.

Nuu. Problema Uniunii Europene e că slugile, între timp, au cam început să vocifereze, să protesteze la adresa acestor politici neo-coloniale.

Vedeți voi, cît timp furia la adresa extracției de tip colonialist este exprimată pe persoană fizică, de diverși cetățeni obișnuiți, așa ca mine, problema e ușor de gestionat. Imensului aparat de propagandă îi vine ușor să ne demonizeze, să ne baneze, să ne eticheteze și hărțuiască.

Ce te faci, însă, atunci cînd ditamai șefii de stat folosesc în mod constant această acuză la adresa partenerilor lor instituționali?

Să vă dau citate, de-alea cu ghilimele, să vedeți cum această familie de cuvinte, “colonie”, “colonial”, “colonialism” a ajuns să fie utilizată din ce în ce mai des în discursurile oficiale ale liderilor țărilor post-comuniste din estul Europei.

Viktor Orban, premierul Ungariei și președintele principalului partid maghiar, 2 iulie 2021. “E o abordare colonială. Pur şi simplu nu se gândesc la ce pot şi ce nu pot spune despre o altă naţiune și despre legile altor țări”. “Ungurii nu se vor supune niciodată dictatelor străine”. Se referea la maniera în care conducătorii Olandei găsiseră de cuvință să-l tragă de urechi pentru politicile sale anti-LGBT.

Janez Janša, premierul Sloveniei, 2 iulie 2021. “Slovenia nu este o colonie, nu este un stat de mâna a doua”. Tot ca reacție a unei urecheli superioare venite dinspre superiorii deontologi de la conducerea UE, de data aceasta Frans Timmermans, vicepreședintele Comisiei Europene. Declarația sa e cu atît mai semnificativă, cu cît e făcută în momentul în care Slovenia tocmai preluase președinția semestrială a Consiliului Uniunii Europene.

Jarosław Kaczyński, vicepremierul Poloniei și președintele principalului partid polonez, 25 octombrie 2020: “Avem de-a face cu o încercare de a ne priva de suveranitate, chiar și în domeniul culturii. Polonia, cînd a decis să se alăture Uniunii Europene, nu a fost de acord să fie colonia nimănui”.

Hooopa. Deja trei lideri de țări est-europene post-comuniste fac aproximativ aceleași declarații. Uniunea Europeană ne tratează drept colonii, nu drept parteneri cu drepturi egale.

Aceste declarații sînt cu atît mai importante, cu cît ele vin dinspre niște țări care știu prea bine ce înseamnă să fii colonie, avînd o tristă istorie recentă în această privință. Nu numai că au fost pînă recent coloniile imperiului sovietic, controlate cu tancurile timp de aproape cincizeci de ani. Dar înainte de asta gustaseră secole la rînd și din deliciile colonialismului habsburgic.

Deci au experiență în acest domeniu. Știu ce înseamnă experiența colonială. Știu să recunoască semnele prin care unii puternici se poartă ca niște slugi cu cei slabi.

Orice imperiu stă frumos pe picioare cît timp supușii nu fac scandal prea tare. Cînd slugile încep să fie nemulțumite, apar problemele.

Doar în vremurile noastre recente, avem exemplul a trei imperii care ne-au afectat direct și care au fost din ce în ce mai slăbite de către mișcările de nemulțumire ale supușilor care n-au mai vrut să fie supuși. Imperiul otoman așa a pățit-o. Uriașul cu picioare de lut. Imediat după el, imperiul habsburgic. La aproape un secol după, imperiul sovietic.

Toate aceste trei imperii s-au confruntat cu nemulțumiri din ce în ce mai puternice din partea vasalilor, a țărilor de la periferie care nu mai acceptau relația asimetrică dintre centrul bogat și guberniile de extracție de plus-valoare. Toate aceste imperii s-au confruntat cu mișcări de autonomie, de independență. Care în cele din urmă au dus la destrămarea respectivelor imperii. Procese istorice de lungă durată, dar ireversibile.

Mai mult de-atît. Toate aceste mișcări de independență din partea vasalilor în ultimele două sute de ani s-au bucurat în mod constant în istoriografia oficială de un loc privilegiat. Sînt date drept exemple de onoare, de cutezanță și de forță. Nu doar în istoriografia lor națională, ci și în narativele oficiale ale țărilor mari.

Grecii. Bulgarii. Românii. Ungurii. Cehii. Polonezii. Toate țările din Europa Centrală și de Est s-au ridicat la un moment dat împotriva behemoților care le stăpîneau și le exploatau. Și pentru asta au primit ovații din partea restului lumii. Cutezanța lor le-a fost cîntată în versuri și dată drept exemplu generațiilor următoare.

N-am auzit pînă acum exemplu de lucrare ori de manual de istorie care să prezinte de manieră negativă mișcarea de independență a Greciei ori a României din secolul 19, răscoala din 1956 a ungurilor sau mișcarea de rezistență sindicală Solidarność a polonezilor din anii ‘80.

Ei bine, exact asta începe să se întîmple, încet-încet, din nou în această parte de lume. Coloniile sînt din ce în ce mai nemulțumite de hegemon. Și încep să se semețească. Și să pună la îndoială dreptul imperiului de a le hotărî soarta, de a le exploata resursele, de a-i conduce prin dictate arbitrare.

Nu spun că vor reuși din prima. Nu spun că va fi un proces simplu. Nici pentru greci n-a fost ușor, acum două sute de ani. Nici pentru români, acum o sută de ani. Nici pentru unguri, în 1956. Nici pentru polonezi, ori de cîte ori au fost tăvăliți de nemți sau de ruși.

Ce vreau să spun este că istoria este de partea acestui tip de atitudine. Pe termen lung, istoric națiunile au dreptate în fața imperiului.

Și imperiile întotdeauna, dar întotdeauna pier. Mai devreme sau mai tîrziu.

Doar România preferă în mod entuziast statutul de slugă. Și la nivel de popor. Și la nivel de administrație oficială. Ce să-i faci: asta e. Mai mult nu se poate. Capul plecat sabia nu-l taie.

Ghinion.

(Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei)



. Citeste tot...

Hai să plătim păcatele bunicilor lui Franț

Trebuie oare copiii să plătească păcatele părinților? Așa se pare, dacă ținem cont de evenimentele recente.

Mișcarea Black Live Matters afirmă că îmbuibații de occidentali din ziua de azi trebuie să plătească păcatele făcute de strămoșii lor, pînă la a șaptea spiță. Să sufere, mama lor de recenți, pentru felul în care strămoșii negrilor de azi au fost asupriți în sclavie. Le-a venit rîndul să sufere și albilor. Să aplece genunchiul. Apoi să aplece grumazul.

De partea cealaltă a Atlanticului, altfel de păcate se pregătesc să fie plătite de generația de azi. Bunicii îmbuibaților de occidentali au construit autostrăzi și au poluat și au violat cu mare ștremeleag Natura, penetrînd-o cu beton și cu combustibili fosili și cu tot ce putea fi Natura penetrată. Generații de bunici din ce în ce mai aprigi și mai poluanți și, pe cale de consecință, mai îmbuibați au construit diguri, poduri, autostrăzi, au turnat betoane, au asuprit mistreții și urșii și lupii și urșii polari.

Acuma a venit vremea ca nepoții lor să plătească. Nicht distracție. Gata. Aloo, nepoți: capu’ la cutie. A venit vremea plății ecologice. Nu mai facem autostrăzi. Auziți, băi esticilor săraci? Gata, nu mai faceți autostrăzi, căci bunicii noștri au violat natura și au ars prea mult carbon. Nu vă mai industrializați, băi esticilor. Că am făcut-o noi acum trei-patru generații și uite ce nasol este: sîntem bogați și îmbuibați și triști și nu ne mai place nimic, ne tefelizăm și ne pufarinizăm și ne pufoșizăm și așteptăm să vină istoria peste noi, să ne cucerească din nou barbarii care deja bat la porțile Bizanțului din ziua de azi.

Gata, mă săracilor! Nu mai mîncați carne! Nu mai visați la mașini mari! Nicht consum și nicht autostrăzi și nyet coșul de supermarket plin cu tot soiul de chestii pline de colesterol. Gata, săracilor. Verboten. Bunicii noștri și părinții noștri au păcătuit, s-au prea îndestulat. Acuma e vremea ca aceste păcate să fie plătite.

Și pentru că noi, occidentalii îmbuibați, nu avem chef să ne distrugem autostrăzile și să ne dăm jos din Mercedesurile noastre hiperluxoase și hiperpoluante, vă năimim pe voi, noile slugi ale Imperiului, să suferiți în locul nostru.

Să plătiți voi, măi sărăntocilor, păcatele părinților noștri. Să suferiți voi fără autostrăzi pentru că bunicii noștri au construit prea multe la vremea lor. Să vă sfîșie pe voi urșii în curte, că nu mai e voie să fie împușcați. Ursul e ecologic, e necesar la casa omului. Mai ales la casa sărăntocului estic. Că noi oricum nu mai avem urși la Frankfurt și nici la Koln. Urșii trebuie protejați. Acolo la voi la Telega și la Mizil.

Gata. Ne facem ecologiști și morali. Adică stai așa, că poate ați înțeles greșit. Adică noi, îmbuibații modernității, suferim ușor, lejer, de vară. Că stăm cocoțați pe tot ce au construit bunicii noștri, mama lor de penali și de păcătoși, ai văzut cum au omorît ei toți urșii? Iar voi, sărăntocilor, hai suferiți di granda în locul nostru. Fiți mă voi ecologiști și băgați trotinete, nu autostrăzi, și rămîneți săraci, sărăciilor, sărăntocilor, slugilor necesare. Căci sărăcia e curată, ecologică. Fără betoane. Fără autostrăzi. Doar trotinete și urși.

Vă place cum se plătesc păcatele părinților? Părinții lui Franț și ai lui Pierre și ai lui John au păcătuit. Acuma urmașii păcătoșilor îl obligă pe Ion de la Mizil și pe Veta de la Urziceni să plătească păcatele.

Mi se pare normal. De să le plătească ei? De-aia există slugi pe lumea asta. Să sufere în locul stăpînilor. De-aia există Imperiu. Să fie ecologie la Mizil și la Urziceni.

Ghinion.



. Citeste tot...

De ce le e frică oamenilor de Islam?

Sînt din ce în ce mai puternice discuțiile despre Islam în zona noastră a lumii, moștenitoare a culturii greco-romano-iudaice. S-a ajuns ca pînă și în rugby-ul din Noua Zeelandă să-și facă loc aceste discuții. Vezi ce se întîmplă zilele astea cu numele echipei de club Crusaders.

Islamul, ca orice altă religie, are oameni frumoși. Suflete puternice. Minți luminate. Creștinismul, ca orice altă religie, are oameni frumoși, sfinți, faruri călăuzitoare. Buddhismul, ca orice altă religie, are...

Islamul, ca orice altă religie, are oameni răi. Minți intense și întunecate. Suflete aspre. Creștinismul, ca orice altă religie, are oameni răi, ticăloși. Buddhismul, ca orice altă religie, are...

E clar că lucrăm cu volume de oameni prea mari, unde orice e posibil. Și sfințenia, și ticăloșia. Și exemplele de urmat, și cele de evitat.

La mijloc, oamenii obișnuiți, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Majoritatea tăcută și invizibilă. Practic cam toți musulmanii, creștinii, budiștii, ateii, pastafarienii acestei lumi sînt niște oameni obișnuiți, pe persoană fizică. Eu, tu, el. Oricare. Nimic deosebit. Un suflet. Un trup. O viață. Carry on. Circulați. Nimic de văzut. Iaca, un om obișnuit.

Însă stereotipurile știm cu toții că nu se construiesc pe baza oamenilor obișnuiți, a milioanelor și miliardelor de suflete tăcute. Stereotipurile pe care le vînturăm în discuțiile publice se bazează pe puterea ilustrativă exemplară a excepțiilor.

Islamul este bîntuit zilele astea în lumea noastră de umbra stereotipurilor demonizatoare. Ăia răi care vor să ne facă rele.

Oamenii nu stau mult să gîndească. Se călăuzesc după idei simple, care să le ușureze viața. De-aia stereotipurile sînt atît de folosite și nu au de gînd să dispară, oricît de mult s-ar strădui să le omoare poliția gîndirii corecte.

Problema stereotipurilor la adresa lumii islamice și mai ales a relației sale cu lumea occidentală de factură creștină este că sînt alimentate de fapte recente, nu de beteșuguri istorice.

Da, creștinismul a avut abuzurile sale. Da, cruciații s-au bătut cu Saladin. Dar asta a fost cu secole în urmă. Da, creștinismul a avut Inchiziția. Dar asta cu secole în urmă. Da, creștinismul a făcut și a dres. Cu secole în urmă. Cu decenii în urmă. Nu acum.

La fel găsim o seamă de exemple îngrijorătoare și în istoria altor religii mari. Buddhiștii au comis și ei crimele și răutățile lor. Dar parcă nu acum, nu acum 10 luni, 10 ani.

Problema în mințile oamenilor obișnuiți este că intensitățile îngrijorătoare ale Islamului nu s-au petrecut cu secole în urmă. Ci acum, în zilele noastre.

Asta este problema pe care Islamul trebuie să o discute și să ne prezinte răspunsuri care să ne facă să nu mai aplecăm urechea la stereotipurile demonizatoare.

Oamenii acum se tem de terorism. Actele de terorism sînt realizate și clamate îndeosebi de musulmani zilele astea. Deși nu dețin monopolul, deși teroriști sînt și de alte religii și cu alte scopuri decît cele religioase, în mintea oamenilor din această zonă a lumii noastre terorismul e cam echivalent cu războinicii sfinți musulmani, cu jihadul.

Islamul trebuie să explice mai bine că este o religie a păcii, ca toate celelalte religii din zilele noastre.

Oamenii se tem că, dacă musulmanii vin în mijlocul lor, viața lor obișnuită va fi pusă în primejdie. De aceea este respinsă emigrația din țările predominant islamice. Dacă în Anglia sau în România ar fi venit dintr-o dată un val de spanioli sau de greci, nu cred că s-ar fi născut atît de multe temeri la adresa acestora.

În schimb, recentele valuri de emigrație din Orientul Apropiat i-au făcut pe europeni să se simtă cumva bizantini – sub asediu. Și oamenii se tem ca nu cumva Europa să aibă soarta Bizanțului.

Islamul trebuie să aibă în vedere aceste temeri ale oamenilor din partea noastră de lume și să vină cu răspunsuri credibile.

Oamenii preferă modernitatea. Drepturile omului, alea mult clamate, sînt considerate de oamenii obișnuiți un cîștig meritat, de care lumea dezvoltată se bucură de aproape 100 de ani.

Oamenii obișnuiți sînt preocupați de felul în care Islamul prezintă tot soiul de elemente pre-moderne.

Dintre acestea, de departe cel mai îngrijorător pentru oamenii obișnuiți îl reprezintă poziția femeii în cultura musulmană.

Femeia, adică om. Femeia, adică nu ceva “aproape” om sau “diferit de” om.

Femeia, acea ființă umană egală cu bărbatul, care are dreptul să-și hotărască destinul, să-și gestioneze viața, înfățișarea, să-și controleze corpul, cariera, resursele pe baza propriei decizii.

Nu sub controlul tatălui, a soțului, a fraților, a fiilor, a paznicilor “înțelepți” și “superiori” care să-i ghideze existența.

Islamul, dacă vrea să nu fie considerat o amenințare în această parte de lume, trebuie să prezinte niște răspunsuri pe acest subiect. Să explice de ce femeia este la fel de om precum bărbatul, cu drept egal al acestuia în societate.

Cît timp Islamul nu vine să vorbească în mod convingător urechilor oamenilor obișnuiți din Europa pe aceste teme, aceștia se vor teme.

Cît timp vocea religiei înțelepte și tolerante nu se va face auzită, oamenii obișnuiți vor apleca urechea la stereotip și se vor arici ori de cîte ori aud de Islam.

Păcat. Islamul, ca orice altă religie, are oameni frumoși. Doar că vocea lor este înnecată de vocea unei minorități aspre și intense care-i face pe semenii mei din Europa să se sperie și să se zburlească.

. Citeste tot...

Germania ori America? O alegere simplă

Semnele sînt din ce în ce mai clare: nemții bat palma pe termen lung cu rușii, peste toată Europa Centrală și de Est, ieșind astfel și mai mult de sub umbra americanilor care, de 70 de ani încoace, de cînd s-a terminat al doilea război mondial, se tot proiectează peste peninsula Europa. Se conturează din ce în ce mai limpede un Heartland continental, drept contrapondere autonomă la imperiul maritim american.

În marele joc geostrategic, singurul joc care contează, sîntem un biet pion. Nu avem nici resursele materiale, nici resursele simbolice în stare să ne facă să stăm pe picioarele noastre, proprii și personale.

Ca să înțelegeți diferența de magnitudine, americanii cheltuie în fiecare an doar pe întreținerea bazelor militare din străinătate, vreo 800 la număr, cît aproape tot PIB-ul întregii Românii. Repet: cît tot PIB-ul nostru, nu cît bugetul nostru. Cine știe diferența dintre PIB și buget, înțelege. Cine nu o știe, îi explic degeaba, oricum mă chinui inutil, rămîne prost pe vecie.

Fiind un biet pion în acest mare joc geostrategic, singurul joc care contează, nu avem ce face decît să avem un aliat dintre cei mari. Cei mari fiind ăia mari, de-i numeri pe degetele la două mîini: America, China, Germania, Anglia, Rusia, Japonia, Franța, India (mai recent), Israel, Iran și... și... și cam atît.

Deci cu care? Pendularea recentă a românilor, dincolo de alianțele formale numite UE și NATO, tot între Germania și SUA se face. Căci NATO e America, iar UE e Germania. Restul nu contează. Francezii sînt niște bieți bicisnici neputincioși. Italienii și mai și. Israelul are jocul lui separat și aparte și nu e, totuși, în aceeași ligă cu ăia mari de tot. Britanicii joacă jocul pe care îl știu de secole: perfizi și separați. Deci fie nemții, fie americanii.

Problema este că nemții sînt din ce în ce mai prieteni cu rușii. Iar rușii, după cum bine știm și după cum sondajele în mod constant vin să ne confirme, sînt percepuți de către români ca fiind principalii neprieteni ai României.

Că e adevărat, că e fals, nu discut, nu e treaba mea, oricum voi vă pricepeți mai bine la toate, deci orice v-aș spune eu tot aia o să credeți. Însă nu contează dacă e adevărat sau fals. Contează ce crede poporul. Iar poporul, opinia publică, vocea contribuabilului, este puternic rusofobă – ca și alte țări din zona asta a Europei Centrale și de Est, aflată pînă de curînd, o jumătate de secol și mai bine, sub controlul sovietic.



Deci românilor nu le place de ruși. Pe de altă parte, nemții cam bat palma cu rușii. Pe de altă altă parte, americanilor nici lor nu le place de ruși, fiind definiți, alături de chinezi, drept principalii lor adversari. Deci cum credeți voi că se așează lucrurile, ținînd cont de aceste ecuații?

Concluzia e simplă. Plus cu minus dă minus. Minus cu minus dă plus. Ori ne schimbăm atitudinea față de ruși, dacă vrem să fim în continuare sub influența principală a Nemției. Ori, încet încet, punem din ce în ce mai multă bază pe americani.

Nu cred că e posibil ca românii să-și schimbe părerea prea ușor despre ruși. Oricît de mult s-ar chinui propaganda ariană, cum s-a încercat și s-a reușit să se atenueze, de-a lungul a două generații, tensiunile dintre nemți și francezi, nu o să reușească. Românii n-o să aibă niciodată sentimente pozitive față de ruși.

În consecință, o să fie pe dos: românii o să înceapă să-și dea seama că nemții nu sînt, totuși, chiar așa de cușer. Pe termen mediu – zece ani și mai mult –o să ne dăm seama că pacea nemților cu rușii nu ne convine și o să ne căutăm și mai mult siguranța în brațele americanilor. Nu numai noi vom fi în această situație - și polonezii vor gîndi la fel, dacă nu o fac deja.

Pe asta se bazează strategii americani atunci cînd încurajează alianța regională Polonia – România. Pe asta se bazează strategii americani cînd, în fața unei Vechi Europe din ce în ce mai distante și a unei Turcii din ce în ce mai neootomane, își construiesc un nou picior de pod continental în țările Noii Europe.

E simplu. E atît de simplu. Dincolo de incidentele de parcurs – președinte de etnie germană, care va avea două mandate, banii europeni prin care UE vor încerca să ne cumpere bunăvoința, încetul cu încetul opinia publică românească va conștientiza această nevoie de alegere.

Acum românii încă nu fac diferența. Pentru ei și UE și NATO sînt la fel de bune, și nemții și americanii sînt la fel de necesari. În cîțiva ani, însă, poate în zece, poate în mai mulți, poate în mai puțini, românii vor începe să-și dea seama că nemții fac jocul rușilor și vor începe să resimtă asta. Deocamdată această gîndire este doar la nivel de elite – fie elite ideologice, fie elite de forță: militari, servicii, justiție. În cîțiva ani această nevoie de alegere va permea și restul societății.

Să vezi atunci propagandă.



. Citeste tot...

Cel mai important lucru din zilele astea, și pe voi vǎ doare la bascǎ

In Bosnia, drinking water restrictions have been introduced at night in Sarajevo and other cities.

"The Bosna river is so low, you can walk from one bank to another," said Emir Emric, a fisherman. "People catch fish with bare hands — and not only any fish — but 20-kilogram (44-pound) catfish."

Electricity supplies are also running low in Bosnia and Serbia because hydropower plants cannot produce enough power due to the low river water levels. If there is no rain in the next couple of days, hydroelectric plants will be shut down, said Bosnian Serb Energy Minister Zeljko Kovacevic.

Environmentalists are also worried. A World Wildlife Fund report noted a sharp drop in bird populations along the lower stretch of the Danube because of the persistent drought.

The current level of the river along the Bulgarian bank is at its lowest since 1941, and shipping on large stretches of the river has ground to a halt, according to the Bulgarian Executive Agency for Exploration and Maintenance of the Danube River.

The Bulgarian section between the ports of Somovit and Silistra has a total of 14 spots where the Danube level is below the river navigation minimum of 250 centimeters (98 inches), and 6 spots were the waters are as shallow as 160 centimeters (63 inches).

In Romania, officials say that though the country had a bumper wheat harvest this year, the drought looks set to severely damage next year's production.

"If the drought continues, the wheat crop will be down by at least 20 percent," said Marcel Cucu, the spokesman for the Romanian League of Agriculture Producers Associations.

Unusual Drought Triggers Alarm Across Balkans (NPR, 16 Dec 2011)




. Citeste tot...

[...] insensibili şi hiper-eficienţi în stoarcerea popoarelor [...]

"[...] Urmează un nou gen de dictatură în Europa. Dictatura pieţelor financiare, a creditorilor, a speculanţilor financiari. Politicienii au dat deja faliment – au mituit populaţiile până nu s-a mai putut.

O să ne fie dor de politicienii noştri mărunţi, meschini, prostălăi, care se lăsau corupţi pentru o excursie în Dubai şi o haină de blană pentru amantă. Măcar ăştia erau vizibili şi, mai ales, erau umani.

Cei ce vin sunt adevăraţii recoltatori de bogăţie, mecanizaţi, computerizaţi, insensibili şi hiper-eficienţi în stoarcerea popoarelor.

Euopa priveşte în abis iar abisul o priveşte în ochi, înapoi.

Mi-e teamă că, peste 20 de ani, vom privi în urmă la aceste zile şi vom spune – aşa s-au sfârşit Anii de Aur ai Europei."

Vlad Petreanu: Sfârşitul Anilor de Aur

. Citeste tot...

[...] cel mai mare risc la adresa securităţii Europei central-estice îl constituie [...]

În prezent, constrângerea externă la balanţa de putere dintre marile puteri vecine ale Europei central-estice este reprezentată de Statele Unite ale Americii şi de relaţia sa specială cu Marea Britanie. SUA şi Marea Britanie au preluat rolul deţinut în perioada interbelică de Franţa şi Marea Britanie, ca urmare a constituirii alianţei franco-germane care stă la baza Uniunii Europene şi care a aliniat interesele celor doi antagonişti de altădată în zona de vest a continentului.

Ca urmare, în relaţia dintre cuplul franco-german care domină agenda Uniunii Europene şi Rusia, „Noua Europă” se bazează pe sprijinul Statelor Unite pentru a-şi proteja interesele strategice.

Statele central-estice nu pot rezista singure vreunei înţelegeri dintre Germania (sprijinită de Franţa) şi Rusia care priveşte concesii privind umbrela de securitate a NATO în regiune în schimbul un preţ mai favorabil la gaz pentru consumatorii din Vest, aşa cum sugerau demersurile care au culminat cu trilaterala franco-germano-rusă de la Deauville din 2010, sau vreunor aranjamente diplomatice negociate de Germania şi Rusia cu asentimentul Franţei care consacră şi consolidează influenţa rusă în Ucraina sau în Republica Moldova şi aşa-numita Transnistrie.

Pentru a-şi apăra interesele de securitate acolo unde acestea nu sunt aliniate cu cele ale alianţei franco-germane, statele central-estice sunt nevoite să apeleze la o relaţie privilegiată cu Statele Unite.

În măsura în care statele central-estice sunt conştiente de importanţa relaţiei lor privilegiate cu Statele Unite şi de rolul SUA în contrabalansarea poziţiei franco-germane vizavi de Rusia, cel mai mare risc la adresa securităţii Europei central-estice îl constituie diminuarea interesului american pentru această parte a lumii.

Bogdan C. Enache - Condiţia geopolitică a Noii Europe (Civitas Politics, 26 nov 2011) Citeste tot...

Europe, the International System and a Generational Shift

By George Friedman

Change in the international system comes in large and small doses, but fundamental patterns generally stay consistent. From 1500 to 1991, for example, European global hegemony constituted the world’s operating principle. Within this overarching framework, however, the international system regularly reshuffles the deck in demoting and promoting powers, fragmenting some and empowering others, and so on. Sometimes this happens because of war, and sometimes because of economic and political forces. While the basic structure of the world stays intact, the precise way it works changes.

The fundamental patterns of European domination held for 500 years. That epoch of history ended in 1991, when the Soviet Union — the last of the great European empires — collapsed with global consequences. In China, Tiananmen Square defined China for a generation. China would continue its process of economic development, but the Chinese Communist Party would remain the dominant force. Japan experienced an economic crisis that ended its period of rapid growth and made the world’s second-largest economy far less dynamic than before. And in 1993, the Maastricht Treaty came into force, creating the contemporary European Union and holding open the possibility of a so-called United States of Europe that could counterbalance the United States of America.

The Post-European Age
All these developments happened in the unstable period after the European Age and before … well, something else. What specifically, we’re not quite sure. For the past 20 years, the world has been reshaping itself. Since 1991, then, the countries of the world have been feeling out the edges of the new system. The past two decades have been an interregnum of sorts, a period of evolution from the rule of the old to the rule of the new.

Four things had to happen before the new era could truly begin. First, the Americans had to learn the difference between extreme power (which they had and still have) and omnipotence (which they do not have). The wars in the Islamic world have more than amply driven this distinction home. Second, Russian power needed to rebound from its post-Soviet low to something more representative of Russia’s strength. That occurred in August 2008 with the Russo-Georgian war, which re-established Moscow as the core of the broader region. Third, China — which has linked its economic, political and military future to a global system it does not control — had to face a readjustment. This has yet to happen, but likely will be triggered by the fourth event: Europe’s institutions — which were created to function under the rules of the previous epoch — must be rationalized with a world in which the Americans no longer are suppressing European nationalism.

With the benefit of hindsight, we know that the 2008 financial crisis initiated the last two events. The first result of the financial crisis was the deep penetration of the state into those financial markets not already under state influence or control. The bailouts, particularly in the United States, created a situation in which decisions by political leaders and central banks had markedly more significance to the financial status of the country than the operation of the market. This was not unprecedented in the United States; the municipal bond crisis of the 1970s, the Third World debt crisis and the savings and loan crisis had similar consequences. The financial crisis, and the resultant economic crisis, hurt the United States, but its regime remained intact even while uneasiness about the elite grew.

But the financial crisis had its greatest impact in Europe, where it is triggering a generational shift. Since 1991, the idea of an integrated Europe has been a driving force of the global economy. As mentioned, it also has been presented as an implicit alternative to the United States as the global center of gravity.

Collectively, Europe’s economy was slightly larger than the U.S. economy. If mobilized, that inherent power made Europe a match for the United States. In the foreign policy arena, the Europeans prided themselves on a different approach to international affairs than the Americans used. This was based on a concept known as “soft power” — which relied on political and economic, as opposed to military, tools — an analog to the manner in which it saw itself managing the European Union. And Europe was a major consumer of goods, particularly Chinese goods. (It imported more of the latter than the United States did.) Taken together, Europe’s strengths and successes would allow it to redefine the international system — and the assumption for the past generation was that it was successful.

In the context of the ongoing European financial crisis, the issue is not simply whether the euro survives or whether Brussels regulators oversee aspects of the Italian economy. The fundamental issue is whether the core concepts of the European Union remain intact. It is obvious that the European Union that existed in 2007 is not the one that exists today. Its formal structure appears the same, but it does not function the same. The issues confronting it are radically different. Moreover, relations among the EU nations have a completely different dynamic. The question of what the European Union might become has been replaced by the question of whether it can survive. Some think of this as a temporary aberration. We see it as a permanent change in Europe, one with global consequences.

The European Union emerged with the goal of creating a system of interdependency in which war in Europe was impossible. Given European history, this was an extraordinarily ambitious project, as war and Europe have gone hand in hand. The idea was that with Germany intimately linked to France, the possibility of significant European conflict could be managed. Underpinning this idea was the concept that the problem of Europe was the problem of nationalism. Unless Europe’s nationalisms were tamed, war would break out. The Yugoslav wars after the collapse of Communism comprised the sum of Europe’s fears. But there could be no question of simply abolishing nationalism in Europe.

National identity was as deeply embedded in Europe as elsewhere, and historical differences were compounded by historical resentments, particularly those aimed toward Germany. The real solution to European wars was the creation of a European nation, but that was simply impossible. The European Union tried to solve the problem by retaining both national identity and national regimes. Simultaneously, a broader European identity was conceived based on a set of principles, and above all, on the idea of a single European economy binding together disparate nations.

The reasoning was that if the European Union provided the foundation for European prosperity, then the continued existence of nations in Europe would not challenge the European Union. Perhaps, over time, this would see a decline of particular nationalisms in favor of a European identity. This assumed that prosperity would cause national identity and tensions to subside. If that were true, then it would work. But there is more to Europe politically speaking than an enhanced trading area, and the economics of Europe are hardly homogeneous.

Germany and the Periphery
The German economy was designed to be export-based. Its industrial plant outstrips domestic consumption; it must therefore export to prosper. A free trade zone built around the world’s second-largest exporter by definition will create tremendous pressures on emerging economies seeking to grow through their own exports. The European free trade zone thus systematically undermined the ability of the European periphery to develop because of the presence of an export-dependent economy that both penetrated linked economies and prevented their development.
Between 1991 and 2008, all of this was buried under extraordinary prosperity.

The first crisis revealed the underlying fault line, however. The U.S. subprime crisis happened to trigger it, but any financial crisis would have revealed the fault line. It was not a crisis about the euro, nor was it even a crisis about economics. It was actually a crisis about nationalism.

Europe’s elites had crafted and committed themselves to the idea of a European Union. The elite of Europe, deeply tied to a European financial system as a principle, were Europeanists in their soul. When the crisis came, their core belief was that the crisis was a technical matter that the elite could handle within the EU framework. Deals were made, structures were imagined and tranches were measured. Yet the crisis did not go away.

The German-Greek interplay was not the essence of the problem but the poster child. For the Germans, the Greeks were irresponsible profligates. For the Greeks, the Germans had used the EU free trade and monetary system to tilt the European economy in their favor, garnering huge gains in the previous generation and doing everything possible to hold on to them in a time of trouble. For the Germans, the Greeks created a sovereign debt crisis. For the Greeks, the sovereign debt crisis was the result of German-dictated trade and monetary rules. The Germans were bitter that they would have to bail out the Greeks. The Greeks were bitter that they would have to suffer austerity. From the German point of view, the Greeks lied when they borrowed money. From the Greek point of view, if they lied it was with the conscious collaboration of German and other bankers who made money from making loans regardless of whether they were repaid.

The endless litany is not the point. The point is that these are two sovereign nations with fundamentally different interests. The elites in both nations are trying to create a solution within the confines of the current system. Both nations’ publics are dubious about bearing the burden. The Germans have little patience for paying Greek debts. The Greeks have little interest in shouldering austerity to satisfy German voters. On one level, there is collaboration under way — problem solving. On another level, there is distrust of the elites’ attempts to solve problems and suspicion that it will be the elites’ problems and not their own that will be addressed.

But the problem is bigger than Greco-German disputes. This system was created in a world in which European politics had been declared in abeyance. Germany was occupied. The Americans provided security and inter-European fighting was not allowed. Now, the Americans are gone, the Germans are back and European international politics are bubbling up to the surface.
In short, the European project is failing at precisely the point that it had been attempting to solve — nationalism. The ability of leaders to make deals depends on authority that is slipping away. The public has not yet clearly defined the alternatives, but that process is under way. It is similar to what is happening in the United States with one definitive exception: In the United States, the tension between mass and elite does not threaten to disintegrate the republic. In Europe, it does.

Europe will spend the next generation sorting through this. Whether it can do so remains to be seen — though I doubt it. We know the tensions between nations and between elites and the public will redefine how Europe works. Even if things do not get any worse, the situation already has been transformed beyond what anyone would have imagined in 2007. Far from emerging as a unified force, the question will be how divided Europe will become.

Europe, the International System and a Generational Shift is republished with permission of STRATFOR.

Citeste tot...

Platanii, acești sanitari ai otrǎvii istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapeazǎ cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populeazǎ orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajǎ, dar pleznind de sǎnǎtate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintǎ deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecǎtorilor și mașinilor și clǎdirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crǎci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clǎdiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacǎ dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sǎlbateci și despletiți și neatinși de fierǎstrǎu cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplǎ: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentǎ și capitalistǎ și prosperǎ și arogantǎ și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintǎ un marker inconfundabil al dezvoltǎrii și bunǎstǎrii și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales dupǎ blestemǎțiile celui de-al doilea rǎzboi mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastrǎ despre România, români, catastrofa cea perpetuǎ și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de pǎr în care tot trǎim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș - și credeți-mǎ, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtǎtor de frunzǎ prin tîrgul ǎsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimǎ.

Avem, ce-i drept, [...]

Spunînd acestea, Turambar își coborî sfios pleoapele și vǎ invitǎ
sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare

. Citeste tot...

Ce ți-e scris, în curte ți-e pus

În ultimii ani am avut ocazia sǎ bat Europa în lung și-n lat, de sus în jos, de la stînga la dreapta, din Republica Moldova în Țara Galilor și din Germania și Polonia în Grecia, Italia, Spania și Portugalia. Ungaria, Austria, Slovacia, Franța, Belgia, Olanda, Scoția, Bulgaria (evident!), chiar și Turcia, care nu e în Uniunea Europeanǎ, dar se chinuie sǎ intre, toate le-am bifat în ultimul timp.

Mai toate cǎlǎtoriile le-am fǎcut cu mașina. Chiar și acolo unde unde m-am dus cu avionul am avut parte de hǎlci consistente de mers cu mașina, sute de kilometri, și autostradǎ, dar și șosele secundare, de-alea de bîntuie prin sate și cǎtune și orașe neauzite de nimeni.

Îmi place sǎ merg cu mașina din douǎ motive. În primul rînd, datoritǎ autonomiei de care ai astfel parte. Libertate, dulce libertate, picioarele mele merg acolo unde mǎ duc roțile și roțile acolo unde mǎ duce creierul și harta. Dacǎ vreau sǎ merg hǎis, merg hǎis. Dacǎ vreau sǎ mǎ opresc și sǎ admir flora și fauna ori grafitti de pe pereți, oprim și executǎm admirație organizatǎ, foc de voie, uau, ce cool. Nu stau la cheremul organizatorilor, administratorilor, turistologilor și altor Masters of Ceremonies sǎ-mi spunǎ ce meritǎ și ce nu meritǎ vǎzut.

Dar și mai în primul și în primul rînd, chiar și mai important decît autonomia de care ai parte, merg cu mașina pentru cǎ astfel înțeleg cu adevǎrat locurile pe care le vizitez.

Cînd te dai cu avionul, ai parte de o experiențǎ asepticǎ, anostǎ, de un internaționalism fad, gresie și neoane și tavane false și sclipici modern și funcțional și ieftin, inevitabil ieftin, cǎ trǎim în epoca rațiunii și a maximizǎrii profitului.

Înainte, pînǎ acum doi-trei ani de zile, Bucureștiul fǎcea oareșce notǎ discordantǎ fațǎ de celelalte aeroporturi internaționale, iaca așa un soi de autogarǎ de Mizil, cam cum a rǎmas între timp aeroportul Bǎneasa. Însǎ de cînd au renovat și Otopenii, cam tot aia e. Te urci în București, te dai jos la Fiumincino sau la Heathrow sau unde naiba merg avioanele astea care pleacǎ din gubernia România spre civilizație, tot cam aceeași senzație de mucava consumeristǎ este.

Și pe urmǎ hop!, faci transferul și te duce în locul de destinație, și mii și mii de kilometri au fost sǎriți ca-n vis, și parcǎ îți e din ce în ce mai greu sǎ faci diferența dintre ce vezi la televizor și ce trǎiești în realitate. Un soi de pîclǎ, de sticlǎ ce desparte realitatea de realitate, îți dǎ senzația de continuǎ vizionare a unui canal TV de documentare de cǎlǎtorie. Yuk...

În schimb, cînd mergi cu mașina, trecerea se face gradat, ai timp sǎ CONTINUAREA PE CURS DE GUVERNARE Citeste tot...

Greu, greu

Aşa cum România înseamnă Brâncuşi, Enescu, Ionesco, Cioran, Eliade, Coandă, tot astfel mai înseamnă zeci de mii de studenţi şi de cercetători români, nenumăraţi activând în universităţi şi institute de cercetare occidentale prestigioase, sau cele câteva milioane de români care muncesc cinstit în toată lumea. Da, la pachet cu aceste peste 20 de milioane de români, există şi câteva sute de mii de ţigani, aşa cum în Franţa sunt câteva milioane bune de arabi care astăzi le fac ceva probleme francezilor.

Românii se simt jigniţi – pe bună dreptate! – că europenii pun azi semnul egal între România şi ţiganii care au invadat în ultimii ani Europa, aducându-se astfel în planul secund cultura română şi România reală. În Bruxelles şi în suburbii muncesc cinstit aproximativ 40 de mii de români, dar imaginea României o fac (citeşte: o deteriorează grav) cele câteva sute de ţigani aflaţi în oraş care se ocupă cu cele sus-arătate.

Este limpede, nici unul dintre noi nu cred că este îndreptăţit să spună că a făcut tot ceea ce trebuia. Nici românii, nici vest-europenii. Aşa cum ţiganii vest-europeni s-au integrat în câteva sute de ani, tot astfel integrarea ţiganilor est-europeni va dura generaţii bune de aici înainte. Şi Uniunea Europeană va trebui să fie conştientă de toţi vectorii problemei, inclusiv de tradiţiile specifice ţiganilor – migraţia, de pildă. Expulzarea rapidă dintr-o ţară în alta nu este decât o soluţie de avarie, punctuală, nicidecum una constructivă măcar pe termen mediu.

Dar să nu ne pierdem cu firea, nu este decât o pregustare a inevitabilei lumi globalizate. Pentru unii, are farmecul ei. Pentru alţii, această ţigănie ce n-a văzut Parisul este prilej de acută melancolie...

Marius Vasileanu, Ţigănie ce n-a văzut Parisul... (Contributors.ro, 20 iunie 2011) Citeste tot...

Pledoarie pentru Europa

Trăim cu Europa. Vom muri cu Europa, dacă nu se va putea altfel. Trebuie să fim partenerii ei loiali, nu şmecherii care încercăm s-o tragem în piept. Prefer Europa. Dacă vom respecta Europa, vom ajunge, în cele din urmă, şi să ne respectăm pe noi.

Ion Vianu, România şi Occidentul (22, 8 februarie 2011)

Mama lor de psihanalisti transanti si reci si insuportabil de rationali si de morali, cum nu pot ei sa rezoneze la farmecul discret al decadentei balcanice si sovietice si chinezo-turkmeno-totalitare :)

Citeste tot...

Doua citate diferite care spun acelasi lucru

Connect the dots, please.

Exhibit A: Bogdan Aurescu (interviu Romania Libera)

- Poate la un moment dat Rusia va adera la NATO?

B.A.- Să ştiţi că se dezbate mult la nivel academic. De exemplu, în ianuarie, la unul dintre seminariile oficiale pe care şi România le-a organizat, la Oslo, împreună cu Spania, cu Germania şi cu Norvegia privind parteneriatele în contextul elaborării Noului Concept Strategic. Au existat doi reprezentanţi ai mediului academic rusesc care cu argumente diferite au susţinut oportunitatea aderării Rusiei la NATO.

Din punct de vedere oficial, cred că în acest moment această poziţie nu este o poziţie oficială a Rusiei. Dar, sigur, Rusia este cea care ar trebui să se pronunţe în acest sens.

* * *

Exhibit B: Neagu Djuvara (interviu Romania Libera)

- Viitoarea mare putere cum se impune, dacă nu în urma unui conflict?

N.D.: O mare putere se naşte în general dintr-un amestec, dintr-un contact dintre două civilizaţii, de pildă, un amestec de negru şi de alb va fi poate o putere care va domina peste 500 de ani. Noi, europenii, ca şi americanii, suntem deja foarte corciţi, în Franţa, încă de acum 10 ani, 45 la sută din copiii de şcoală proveneau din familii de emigranţi. Peste 50 de ani în Europa ar putea fi majoritari oameni cu rădăcini extra-europene: nord-africani, tamuli, negri, chinezi.

- România ar putea intra în aceeaşi logică?

N.D.: Noi avem 10 la sută populaţie ţigănească, suntem invadaţi de turci şi chinezi, iar peste 100 de ani România nu va mai fi românească.

- De ce?

N.D.: Fiindcă nu facem copii. În România, ca şi în toată Europa, familiile fac doar un copil. O populaţie rămâne stabilă doar dacă fiecare familie face minimum doi copii şi-un sfert.

- Deci cum va fi România peste 100 de ani din punct de vedere demografic?

N.D.: Jumătate vor fi români, jumătate un amestec de ţigani, chinezi, turci etc. Nici în Rusia nu se mai fac destui copii. Principiul vaselor comunicante funcţionează şi în istorie; acolo unde se face un gol se umple din altă parte. Noi golim Europa de indo-europeni şi îi înlocuim cu negri şi chinezi.

- Nu e neapărat rău.

N.D.: Da, e bine pentru peste 1.000 de ani, când se va naşte civilizaţia următoare. Deocamdată, e catastrofal.

- La Summitul NATO de la Lisabona din 20 noiembrie Rusia va fi invitată să facă parte din scutul antirachetă al Aliaţilor. Occidentul poate avea încredere în Rusia?

N.D.: Cred că da, fiindcă şi ruşii se schimbă. Uitaţi-vă la televizor cum arată oponenţii lui Putin şi ai regimului de la Kremlin: ei sunt la vedere şi arată de parcă ar fi americani sau nemţi. Rusul e un european. Ruşilor nu le mai trece prin cap să facă un război, ei se ocupă doar cu şantaje. Rusia nu se mai află pe lista marilor puteri.

- În cazul acesta şi România ar trebui să caute prietenia Rusiei?

N.D.: România trebuie să se teamă de Rusia, fiindcă de sute de ani are poftă să muşte din toţi vecinii.Occidentalii nu ştiu că Rusia până la Petru cel Mare nici nu ajungea la Marea Neagră, iar la Nistru a ajuns abia la 1792, deci noi n-am prea fost vecini cu Rusia.

* * *

E simplu. Connect the dots.

The dots are people.

People are scarce. Fewer and fewer, Scarcer and scarcer.

Sau, cum spunea Alinutza sadica: curiouser and curiouser.

In fond si la urma urmei, intrebarea, teama, frica, mirosul de hoit al istoriei care vine peste noi este urmatorul: celelalte puncte poarta turban, iatagan, briu de explozan si miros a jihad de non-indo-european a arab african tigan alt grup etnic cultural spiritual si metafizical decit cel caucazian.

Si atunci europeanului i se face frica. In sinul lui, incet-incet, creste populatia de alt neam. Citeste istoria si se uita la imperiul roman si la germani si la huni si isi aduce aminte. Si atunci si rusului incet-incet i se face si lui frica. Citeste si el istoria si se uita la tatari si la mongoli si la cazaci si isi aduce aminte. Si i se face frica lui Ivan, pentru ca stepa dinspre rasarit e mare si greu de aparat de unul singur. Si pentru ca ii scade populatia nu pe deceniu ce trece, ci pe zi ce trece.



Cincizeci de ani si pe urma vorbim. Bosorogi vom fi, vremuri interesante vom trai. De Allah ne vom feri, copii vom dori, dorinte tirzii.

Prea tirziu, indo-europene. Prea tirziu. 1 virgula ceva pe nici o parte nu e rata de inlocuire. Te vor inlocui altzii, bre europene bre, si ce va ramine se va face ghem inspre apus, acolo unde intotdeauna s-au refugiat stralucitorii cind au venit barbarii peste ei. Si peste ocean, ca au ei grija sa pastreze populatia cit de cit in echilibru (modulo hispanici, evident).

Iar la umbra platanului de la Telega va cinta muezinul. Daca nu in cincizeci de ani, atunci intr-o suta. Daca nu intr-o suta de ani, atunci intr-o suta cincizeci. Daca nu intr-o suta cincizeci, atunci in doua sute sigur.

Istoria are rabdare, iar secolele pentru ea sint precum floricelele de bostan si de rasarita pentru nationalitatile conlocuitoare: multe si eftine, sa le risipim pe prispa indo-europenilor, pina le trece timpul si vremea.

Tz tz tz... :(



Citeste tot...

Ja, Ja, das ist gut

Fear of war launched the European project; he hopes that fear of irrelevance will drive it forward.
The Economist, Will Germany now take stage? (21 oct 2010)

Despre felul in care Germania isi consolideaza incet, dar sigur, pozitia de lider european. Cititi, daca vreti sa intelegeti lumea in care traiti.

PS: V-ati gindit ca poate este o legatura intre ajutorul financiar generos dat de UE / Germania tarilor PIGS, mai ales Greciei, si determinarea ulterioara de a rupe mita in patru, care se manifesta zilele acestea prin deciziile simultane de austeritate bugetara din diversele tari europene (de ex. Franta, Anglia, Romania)?

PPS: Fotografia care ilustreaza articolul este geniala. Un alt exemplu al inaltelor standarde de jurnalism al celor de la The Economist

Citeste tot...

Tiganii lui The Economist

Zilele trecute, The Economist a publicat un articol privind situatia tiganilor, in contextul recentelor expulzari etnice facute de francezi.

Mai intii spicuiesc citeva comentarii ale cititorilor:

I read the article with shock that how much the writer has no clue about the Gypsies situation and reality in Eastern, Central and Western Europe. It is very easy to say that the Roma minority is persecuted in several countries without knowing the real background. Gypsies has a lot of opportunity in several EU countries to receive higher education, social help and a lot of financial, educational and cultural help from the majority in the said countries.

Unfortunately, Gypsies tend to
abuse social welfare systems and tend to dismiss education opportunities. The Roma culture itself the actual problem which based on tribal-like rules, uncontrolled birth rates and sexual life also not very keen on being integrated in the majority society or seeking regular work.

Crime is extremely high in the Roma populations. It does not matter where they live, they mostly keep their own cultural rules and dismiss any integration into society. Best example is when Gypsies started to immigrate to Canada claiming that they are persecuted in Hungary. The Canadian Government accepted them and offered them help, social support and economic prosperity. Despite all of this they started to abuse the system as they always do, so the Canadians simply wanted to get rid off them. They reinstated visa requirements for Hungarians in general blocking this way further Gypsies immigration to Canada.


* * *

Individually, Gypsies are more often than not kind, happy and friendly persons, with their own not-so-strange set of moral and ethical tenets, a great deal of natural intelligence, imagination and skills in a wide variety of endeavors.

Those among them who acquire and hold even non-menial jobs are respected employees and co-workers. The key words are "acquire" and "hold," and this is where they face obstacles that are huge BUT not unsurmountable. In order to overcome, they are asked to change -- not entirely but significantly. No one asks them to change their diet, their language among each other, their music, their customs. They are asked to show up on time every day, perform their assigned tasks, relate professionally with their co-workers. Among those
I know there are some who behave in this manner and their lives are greatly improved.

These ("good") Gypsies are still not free from bias and even occasional mis-treatment, just as some people do not like red-haired or left-handed people or those rooting for another soccer club. But there are laws, even in regions the Economist considers "darkest Eastern Europe" and more and more we see those laws enforced.


* * *

In cele din urma, si articolul, pe care il copiez in intregime pentru ca dupa ceva vreme va fi trecut in categoria Premium (pe bani).

* * *

Europe's Roma
Hard travelling
Scapegoated abroad and the victims of prejudice at home, eastern Europe’s Roma are the problem no politician wants to solve

Sep 2nd 2010 | Budapest

SLOVAKIA is in shock; France in uproar. The cause of both nations’ turmoil is the Roma (gypsies), or, rather, what is being done to them. This week a gunman in the Slovak capital, Bratislava, killed seven people and injured 14, before shooting himself dead. Six of the victims were a Roma family, killed inside their apartment; they appear to have been deliberately targeted.

In France the expulsion of hundreds of Roma immigrants, whom Nicolas Sarkozy’s government says were in the country illegally, has galvanised opposition from the pope, French churches, a UN committee and even several ministers in Mr Sarkozy’s own government. Yet further tough legislation is promised.



Between them the Slovakian shootings and the expulsions from France highlight the difficulties faced by Europe’s largest stateless minority. An ingrained underclass, Roma are the victims of prejudice, often violent, at home in eastern Europe. Thousands have migrated westward to seek a better life, particularly as the expansion of the European Union has allowed them to take advantage of freedom-of-movement rules. Yet although conditions may be better in the west, the reception has rarely been friendly and politicians like President Sarkozy have ruthlessly exploited hostility towards the newcomers.

But the demagogic instincts of western leaders pale in comparison to the negligence of their eastern counterparts. Roma don’t vote much. No government in eastern Europe with a substantial Roma minority has done much to deal with the discrimination they face or the hopeless poverty that keeps them excluded from the mainstream, says Rob Kushen of the Budapest-based European Roma Rights Centre.

One of the biggest problems is schooling: Roma children are routinely placed in institutions for the mentally handicapped. A new survey by Amnesty International says that in Slovakia, Roma make up less than 10% of the school-age population but 60% of pupils in special schools. Unsurprisingly, many leave school early, without the skills they need to compete in the job market. Instead they drift into collecting scrap metal, begging or petty crime.

Straightforward prejudice plays its part. This week an MEP from Jobbik, a far-right Hungarian party, called for the mass internment of Roma. Last year Hungarian police sought help from the FBI after a series of attacks on Roma settlements in which six people were killed, including a five-year-old boy, Robika Csorba, and his father, Robert. Gunmen firebombed their house and lay in wait as they fled, before opening fire. A few weeks later, six Roma teenagers arrested in the Slovak town of Kosice for allegedly stealing a purse were forced to strip naked, kiss and hit each other, as police filmed their humiliation. In western Europe Roma migrants have faced firebomb attacks in Italy, pogroms in Belfast and forcible evictions in Greece.

This year marks the halfway point of Europe’s “Decade of Roma Inclusion”, launched in 2005 at a riverside hotel in Budapest. Five years on, say activists, most Roma are still worse off than under communism, which, for all its faults, at least guaranteed work, housing and welfare, and stamped down on hate crimes. Today conditions in Roma settlements on the edges of town and villages rival Africa or India for their deprivation.

Yet the Roma also suffer from problems of their own making. Ambitious youngsters are often held back by their intensely patriarchal and conservative societies. Girls are married off in their teens and boys put to work at an early age rather than study. Weary of the hostility they face from the outside world, Roma communities are prone to cut themselves off from society and its laws. Four years ago in Olaszliszka, northern Hungary, a driver who clipped a Romany girl with his car (she was unhurt) was dragged from the vehicle by a mob, many of them related to the girl, and beaten to death in front of his daughters.

In recent years, under the EU’s rules on freedom of movement, a torrent of cheap workers from the east have found work in the west. But most Roma leave their homelands in search not of work but of freedom from destitution and persecution. Little wonder that France, egged on by Italy and others, has been keen to “Europeanise” the issue, urging Brussels to go to greater efforts to get the eastern countries to integrate their Roma. Yet now that those countries are safely inside the EU it is far harder than in the pre-accession years for Eurocrats to tell their governments what to do.

Europeans would be swift to condemn the plight of the Roma were they in any other part of the world. However, eastern European governments are unlikely suddenly to tackle a problem that dates back centuries just because Brussels tells them to. Perhaps self-interest may prove a more powerful motivator. Roma families are far larger than those of the mainstream population: the pool of deprivation is only going to grow. In addition, a recent World Bank study estimates the annual cost of the failure to integrate Roma in Bulgaria, Romania, Serbia and the Czech Republic at €5.7 billion ($7.3 billion). As the report notes: “Bridging the education gap is the economically smart choice.” If humanitarian arguments fail to carry the day, perhaps economics and demographics might.

Citeste tot...

Europa buba-buba

“We all know what to do, but we don’t know how to get re-elected once we have done it.”
Jean-Claude Juncker, prime minister of Luxembourg, 2007

Cititi, va rog, articolul din The Economist, The Future of Europe: Staring into the abyss. Ca de obicei, un punct de vedere pertinent, nici prea prapastios, nici prea optimist, bine argumentat si elaborat, despre tensiunile structurale din Europa.

Asta pentru a ne da seama ca zaticnelile prin care trecem acum, in urlete si isterii si dedindu-ne la acte stupide de populism feroce, doar-doar mai creste un punct procentual, sint de fapt pacate comune intregii arii europene. Nimic nou sub soare, doar ca noi sintem ceva mai bicisnici in isteria noastra decit altii. Deh, coloratura culturala. :(

Cititi. Aveti numai de cistigat, spre limpezirea creierului si spre dreapta cumpanire si intzelegere a lumii si timpurilor in care traim. Citeste tot...

Omenesc. Prea omenesc

Fotografia este o arta.

E o afirmatie de o banalitate atit de profunda, incit, in mod paradoxal, foarte multora le scapa aceasta constatare.

Fotografia este un instrument al sociologului. O alta afirmatie care multora li se pare aiurea, si totusi nu este.

Fotografia poate fi de o sensibilitate sfisietoare. Sa dezvaluie radacina, esenta, textura, the bare threads of reality si sa le innobileze cu asupra de sens, de semnificatie, de adevar suplimentar si inutil.

Fotografia poate fi o poarta spre intzelepciune. Ochiul care deschide poarta creierului. Gura de noima vizuala care iti potoleste setea.

Fotografia, azi, dragi prieteni, vorbeste despre fotbal. Si despre viata. Si despre banalitate si firesc si despre prea greaua povara a patimii inutilitatii necesare. Despre joc si despre lume si viata si despre zilele insorite innorate insipide stralucitoare ploioase innegurate de duminica in care o lume intreaga, o Europa intreaga, joaca joaca cea anonima si totusi atit de necesara.

Doamnelor si domnilor, va prezint astazi o bijuterie care cu siguranta i-ar place si lui Radu Cosasu, si lui Constantin Noica. Un fotograf olandez, Hans van der Meer, care croseteaza din lumini si culori si forme si forme in fuga viata fotbalistului anonim de pe cele sute de zeci de mii de terenuri anonime ale Europei, unde jucatorii anonimi si lipsiti de stralucire, banali si nesemnificativi, cei de-o seama si de-o carne si de-o pricepere si de-o fiinta cu noi, fratzii nostri intru patima, joaca in ligile mici europene, prin campionatele judetene ori cantonale ori locale, pe o puzderie de terenuri lipsite de tribune, aflate la ingemanarea cu natura cea salbatica ori anosta, cu tarmurile de mare ori cu terenurile de porumb, de linga biserica ori de linga coasta padurii ori de linga matzele de fier ale rafinariei.

Fotbalul in esenta sa, asa cum a fost inventat el acum aproape 200 de ani in forma sa moderna. Fotbalul lumii obisnuite, al terenului la care nu prea se vede marcajul, al galmelor si denivelarilor in care iti rupi gleznele, al caprioarelor de dincolo de corner, al plasei care cade de-a valma din bara portii, al mingilor scapate in canalul de irigatii, al frunzelor uscate de toamna imprastiate pe teren, al chilotilor prea largi si al tricourilor lalai, al arbitrilor de 55 de ani cu burta si chelie, al shoproanelor de la marginea terenului unde isi tine ingrijitorul sculele si masina de tuns iarba.

Fotbalul cel prea firesc, oameni buni, prea lumesc, prea omenesc, cel de dinainte de preamarire si de superbie si de bani si marketing si de sutele de mii de wati ale nocturnelor. Fotbalul asa cum a fost si cum trebuie sa fie: un sport de anonimi, jucat de anonimi, cu patimi anonime, bicisnice, vremelnice si shui.

Un sport de oameni pentru oameni.

Oameni. Asta este cuvintul cheie. Oameni. Nu iarba. Nu minge. Nu arta. Nu geografie ori natura. Oameni. Multi oameni infratziti de aceleasi vremelnice patimi, in drumul lor de la tinerete catre batrinete, catre moarte si putreziciune si ingropare si uitare. Oameni.

Restul e parere.

Priviti oamenii. Admirati oamenii in frumusetea lor bicisnica, vremelnica, normala, anonima, in carnea lor de fiinte multe si interschimbabile, in trupul lor de viata de hoarda de haita de grup de multime de popor de populatie de fiinte vii.

Oameni. De aici incepe sociologia. De la fiorul de incintare pe care astfel de fotografii ti-l dau, dincolo de celalalt fior, al esteticii, al frumusetii, al frunzelor vestede cazute peste iarba. De la fiorul constientizarii fraternitatii, asemanarii, formei, structurii, repetitiei.

Oameni.

Oameni povestiti desenati intrupati fotografiati de Hans van der Meer.

Courtesy of Dragos Bora.

















PS: Duceti-va neaparat pe site-ul lui si vedeti toata seria de fotografii. Sint de o diversitate fabuloasa, de la banal la pitoresc, de la frig la cald, de la zgura la iarba si la nisip, din Romania pina in Portugalia si din Suedia pina in Italia. Neaparat duceti-va... Citeste tot...

Doua de Campeanu

Da, de ceva timp am reinceput sa citesc Romania Libera. Ca tot discutam ieri despre evolutia presei scrise in Romania.

Mai intai, parerea lui despre scandalul recent cu tiganii lui Baconschi: Tiganii fata cu reactionarul Baconschi.

[...] La fel, a recunoaste ca in cadrul etniei rome infractionalitatea este ridicata nu inseamna a spune ca toti tiganii sunt infractori, ci a recunoaste onest existenta unei probleme reale si ca tot onest se pot cauta si solutii. Nu poti opri atacurile impotriva taberelor de tigani din Italia cu lozinci multiculturale de genul excluziunii, discriminarii centenare, alteritatii si "diferentei culturale", ci incercand sa produci cat mai putini Mailati. Dar nu asta ii doare pe luptatorii nostri impotriva rasismului, ci sa exploateze ideea ca ORICE referire la problemele acestei minoritati este potential rasista si ca, prin urmare, agenda lor progresista este justificata. Episoade precum Hadareni sau atacurile din Ungaria care au urmat asasinarii lui Marian Cozma se intampla tocmai din cauza ca problemele reale sunt ascunse sub presul corectitudinii politice multiculti, si nu din cauza formularii lor in termeni expliciti. Rasismul este rau, dar autoamagirea este la fel de rea.

Si mai exista un motiv pentru care Baconschi a fost luat la tinta de falanga progresista. Cine i-a citit cartile stie ca Baconschi are aversiune fata de orice fel de totalitarism si este un analist al dimensiunii religioase deviante a totalitarismelor. Baconschi este un om de dreapta care crede in libertate individuala si in Dumnezeu. Or, ceea ce se incearca cu aceasta campanie
este delegitimarea dreptei si conservatorismului ca reactionare si criptorasiste, daca nu de-a dreptul criptolegionare sau criptonaziste, de unde si trimiterea la Holocaust. Din acest motiv, Baconschi TREBUIA sa fie rasist indiferent de declaratiile sale. Cel mai interesant fenomen insa este ca in acest atac apostolii corectitudinii politice se intalnesc perfect cu extrema dreapta (aia reala) din Romania, ceea ce spune multe despre angajamentul democratic si "liberal" al progresistilor nostri.

Pe urma, despre ce face Severin la Bruxelles si cum naravurile vechi nu se schimba, ci se executa: PSD, scutierul Moscovei.

[...] Un text rezonabil de bun pentru majoritatea europenilor, dar nu suficient de bun pentru PSD. Pe ultimii metri, europarlamentarii Adrian Severin si Ioan Mircea Pascu au introdus un amendament de ultim moment, prin care la formula "dialog continental" se adaugau cuvintele "inclusiv cu Rusia". Cum adaosul celor doi nu a fost acceptat, amendamentul lui Ungureanu a fost adoptat fara probleme, cu 358 de voturi, adica si de la liberali si socialisti, dar nu si de la PSD, care a votat in bloc impotriva.

Asupra actiunilor lui Adrian Severin, care se comporta in Parlamentul European ca un agent de influenta al Moscovei, am mai atras atentia. De data aceasta insa, PSD a mers prea departe: a incercat sa ofere Moscovei putere de decizie intr-o afacere romano-americana prin intermediul legislativului european. La Strasbourg, PSD s-a pus scut al intereselor Moscovei impotriva scutului american antiracheta si a intereselor Romaniei.

Citeste tot...