Nucul de Obor

- Ce frumos v-a crescut nucul! Să vă trăiască!

Mă duceam să-mi iau mașina de la spălătorie. De ceva timp, ne-am învățat să spălăm mașinile în apropiere, două străzi mai încolo, la o spălătorie printre case. Las mașina, întreb peste cît timp să vin, mă duc acasă. Îmi văd de ale mele, cînd se face timpul mă duc și-mi iau mașina. Nu stau după ea, să o păzesc să pierd vremea. Eu am încredere în băieți. Ei au încredere în mine.

Și tot mergînd pe același drum cam o dată la două săptămîni, inevitabil te înveți cu peisajul. În toți anii ăștia, trecînd pe acolo, am văzut nucul din trotuar crescînd, de la un băț amărît pînă la coroana frumoasă de adolescent pe care o are acum.

M-am învățat cu el, l-am mîngîiat din priviri, l-am lăudat în gînd. Eu sînt nebun cu copacii. Chiar mă gîndeam, admirîndu-l de fiecare dată: uite, dom’le, mai sînt și oameni care mai pun nuci în București. Și trecînd pe lîngă un domn care mătura trotuarul chiar pe sub el, mi-a venit așa dintr-o dată să le laud nucul, că prea frumos se făcuse.

Domnul se oprește din măturat, se uită lung la mine și trage concluzia că are timp de-o vorbă scurtă cu străinii. E îmbrăcat într-un trening gri, cu un păr bogat, hippiot, și cu niște ochi veseli în cap. Un soi de The Dude local.

- Eee, e o poveste întreagă și cu nucul ăsta...

Mă privește, apleacă un pic din cap, lasă pe moment povestea cu nucul deoparte. Se uită din nou lung la mine. Întrebător.

- Parcă vă știu de undeva....

Strîmb ambiguu din buze, fără să zic nimic. Cum face Robert de Niro în filme, cînd face el pe deșteptul. Lasă, lasă, spune cu nucul. Ca și cum ar fi înțeles, continuă, cu mîinile pe mătură ca pe chitară:

- Păi s-a dus vecinul nostru la piață să cumpere magnolie. Și i-au vîndut țiganii la Obor magnolie. Ia uite ce frumoasă s-a făcut!

Mă apucă un rîs sănătos, telegenesc, de om de la țară, care s-a urcat în viața lui în ceva nuci. Auzi tu: i-au vîndut nucul pe post de magnolie. Așa îți trebuie, bre vecine bre, dacă vrei să cumperi eftin și bun de la țigani și nu știi cum arată nici magnolia, nici nucul la frunză.

Ia de-aci magnolie, să faci la vară dulceață de magnolii verzi. Te-au făcut minoritarii de comandă, bre vecine bre. Ca la Nufărul te-au făcut. Ia magnolie, fraere. Frumoasă, șefu. Să vezi ce frumoasă se face.

Dau să plec, să-mi iau mașina. Domnul cu mătura pe post de chitară se luminează dintr-o dată la față. Întinde mîna spre mine:

- Gata, știu de unde vă știu. Nu cumva sînteți domnul Palada? Vă știu de la televizor. Nevastă-mea stă toată ziua cu ochii în televizor. De acolo vă știu.

Strîng din nou din buze, zîmbind. Recunosc: da, domnule, eu sînt. Să vă trăiască magnolia, că tare frumos nuc a mai crescut...

Ne despărțim rîzînd amîndoi. E frumoasă, bre, viața, cînd ai de-a face cu botaniștii de la Obor.



. Citeste tot...

Patima colecționării

Lipsa iubirii e unul din cele mai mari păcate în creștinism. Din contră, în budism atașamentul e buba cea mare.

Din punctul ăsta de vedere, patima colecționării e piatră grea de piciorul mîntuirii. Pofta de a avea. Nevoia de a avea mai mult. Piguleala și migăleala de a le sorta, ordona, aranja. Bibileala sîrguincioasă.

Sfîșierea că-ți lipsește nu știu ce piesă rară, pe care o alergi de nu știu cînd. Odihna otrăvită a privirii, adăstînd asupra adunăturii de lucruri. My preciousss. My preciousss.

Scriu asta uitîndu-mă și gîndindu-mă la toate sărăciile de colecții adunate de-a lungul vieții pînă acum. Cărți. Tricouri negre. Muzică. Filme.

Copaci.

Experiențe de viață.

Ca un hîrciog. Cînd le văd pe toate? Cînd le citesc pe toate? Cînd le port pe toate? Cînd le rememorez pe toate? Cînd îi privesc pe toți crescînd, crescînd pe lîngă mine, peste mine, dincolo de mine?

Patimă. Patimă.

Dar și dacă nu le ai deloc. Rîca din inimă și din creier. Pizma. Furia. Sentimentul că trece viața pe lîngă tine.

Deci să nu exagerăm. Să nu fim mai sfinți și mai franciscani decît prevede Codul Rutier. Viața nu este despre asceză, ci despre buna rînduială. Adunați, pufoșilor. Adunați. Străduiți-vă. Sîrguiți-vă. Dar nu puneți la suflet adunătura. Let it go. Let it bleed. Let it rot.

Doar de copaci cred că n-aș putea să mă lepăd. Mama lor de bestii, cresc atît de încet. Cînd oi fi bătrîn, or fi poate cu ceva crengi mai sus, cu ceva metri mai mult, cu ceva rădăcini mai adînc. Ei au răbdare. Altă răbdare. Neomenească. Răbdare de lemn. Mama lor.

Mi-e dor de ei. Ei la Telega, eu la București. Ce-or fi făcînd, copacii mei, care de fapt nu sînt ai mei, sînt ai lor?

Patimă. Patimă everywhere.

. Citeste tot...

Platanii, acești sanitari ai istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapează cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populează orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajă, dar pleznind de sănătate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintă deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecătorilor și mașinilor și clădirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crăci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clădiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacă dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sălbateci și despletiți și neatinși de fierăstrău cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplă: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentă și capitalistă și prosperă și arogantă și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintă un marker inconfundabil al dezvoltării și bunăstării și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales după blestemățiile celui de-al doilea război mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastră despre România, români, catastrofa cea perpetuă și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de păr în care tot trăim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș – și credeți-mă, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtător de frunză prin tîrgul ăsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimă.

Avem, ce-i drept, platani mari în Cișmigiu, unii dintre ei o adevărată mîndrie dendricolă. Avem o haită mică de platani seniori la arenele de tenis din capătul Cotroceniului, drept pentru care e și denumit Parcul cu Platani. Mai avem exemplare frumoase de platani prin oraș, pe ici pe colo – unul care îmi vine repede în minte este cel de la colțul Podului Cotroceni.

Însă în spațiul public, pe marginea străzilor, pe bulevarde, oriunde în afară de parcuri, nu prea îi percepem ca fiind parte dintr-o gîndire urbană bine conturată. Nu reprezintă un clin d’oeil instituțional, un semn de exclamare oficial, o atragere aminte vegetală “Atenție, cetățeni! Platani! Semn că nu sînteți chiar oriunde, ci tocmai pe un mare bulevard!”.

Avem mulți alți copaci care definesc dendricol Bucureștiul. Avem zone cu tei în București, avem străzi întregi cu arțar american (Acer negundo), un adevărat favorit al urbaniștilor de dinainte de 1989, avem și plopi, și stejari, mai ales din cei roșii (Quercus rubra), chiar uneori și paltini (Acer pseudoplatanus), avem bineînțeles inevitabilele hoarde de castani.

Dar străzi care să fie bine definite în București prin prezența unor șiruri consecvente de platani mai puține. Nu spun că nu sînt, ci că sînt mai degrabă excepția. Și dacă stau să mă gîndesc bine, mai ales prin cartiere antebelice, de dinainte de venirea marelui frate sovietic. Era, pare-mi-se, considerat un copac decadent, capitalist, imperialist, semn al opulenței și nemerniciei acelui sistem, ca și blugii, ciunga, bridge-ul și științele sociale. Și atunci nu prea a fost plantat pe bulevardele desenate din anii 50 încolo. Castani, da. Platani, nyet.

Ei bine, lucrurile încet-încet nu mai stau chiar așa. De ceva timp, hai să fie maxim 15 ani de zile, deși mai accentuat de vreo zece ani, avem de-a face cu un adevărat desant de platani pe străzile noastre, pe bulevardele noastre, în ochii noștri, la marginea caselor și vieților noastre.

Ad literam mii și mii de platani au tot fost plantați în ultimul timp prin București. Unii puiuți de doi-trei ani de zile, maxim de 3-4 metri înălțime și cu trunchiul gros cît o mînă de om – la fel ca cei pe care i-am cumpărat să-i pun la Telega. Alții, în schimb, ditamai animalele de copaci de cel puțin 10-12 metri înălțime, copaci de cel puțin 5-6 ani de zile, monștri care deja cîntăresc sute de kilograme și care necesită operațiuni complicate și la plantare, dar mai ales la întreținere, pînă te asiguri că s-au prins – cum ar fi cei de pe mijlocul bulevardului Ana Ipătescu, între Piața Romană și Piața Victoriei.

Mari sau mici, puiuți sau deja adolescenți, platanii au năpădit Bucureștiul. Unii s-au uscat între timp – vezi de exemplu pe Splaiul Unirii, în zona Tribunalului, între Piața Unirii și Izvor. Altora nu prea le merge bine: s-au uscat parțial, a dat înapoi din ei, acum sînt undeva într-o perioadă de convalescență urîtă, smocuri de ramuri noi, bezmetice, care cresc pe lîngă hoiturile ramurilor vechi, uscate.

Însă marea majoritate a acestor mii de platani sînt ok, s-au prins, au deja cîțiva ani de cînd s-au pus pe picioare și deja încep încet-încet să aibă vechime în acest oraș. Nu o vechime de 50 de ani sau de 100 de ani, precum în Barcelona sau în Londra sau în Paris sau în Roma. Doar o “vechime” acolo mai amărîtă, de 10-15 ani, dar totuși mai mult decît nimic. Un început. Marșul de 1000 de mile a început deja cu primul pas. Deja îți dai seama că au crescut. Deja coronamentul lor este vizibil mai mare decît cel pe care îl știai acum cîțiva ani, cînd te bucurai că în sfîrșit se plantează și în București platani. Deja au trecut prin mai multe cicluri de jupuire a scoarței – acest element distinctiv ce definește, printre altele, soiul ăsta de copac și-i dă farmec.

Cred că platanii ăștia pe cale de împămîntenire în cotidianul nostru urban colectiv reprezintă o metaforă tare potrivită pentru ceea ce se întîmplă cu România, cu sufletele noastre, cu starea societății, cu mersul lucrurilor în general. După o perioadă de stagnare post-decembristă, românii încet-încet s-au nărăvit la cele occidentale, s-au dedulcit la viața decadentă a vesticilor, au lepădat încet-încet apucăturile comuniste, și pe cele rele, și pe cele bune, și le-au îmbrățișat pe cele capitaliste. Și pe alea bune, și pe alea rele. Occidentul a prins rădăcini în firea noastră, precum platanii au prins rădăcini în solul de multe ori neprimitor și uscat și de stepă al acestui tîrg mare, murdar, colcăitor dar viu numit București.

La fel cum creșterea platanilor a fost un lucru neînsemnat, gradual, frunză cu frunză, centimetru cu centimetru, pînă cînd deodată, după ceva ani, ne-am trezit că au crescut, așijderea și schimbările din firea noastră, din textura vieții și mentalităților noastre au fost la început microscopice, șovăielnice, un pas înainte, doi pași înapoi, dar s-au tot adunat, fir de schimbare peste fir de schimbare, pînă s-a făcut grămada și acumularea cantitativă a dus în cele din urmă la saltul calitativ, cum mult le mai plăcea să spună politrucilor marxist-leniniști pe vremuri.

În Franța, acum 60 de ani, umbra lui Hitler și a durerii celui de-al doilea război mondial apăsa otrăvit asupra bulevardelor pe unde le plăcea parizienilor să flaneze. În Barcelona, acum treizeci de ani, umbra lui Franco apăsa otrăvit asupra eleganței acelui oraș catalan. Între timp umbrele istoriei acestor orașe au fost înlocuite cu umbra elegantă a frunzelor de platan. Otrava a fost neutralizată de frunze, de rădăcini, de scoarța frumos decojitoare.

Așijderea și la noi, dragilor. Încet-încet, în București umbra istoriei de după al doilea război mondial, cu bunele și relele sale, începe să fie estompată, ștearsă, neutralizată și înlocuită de umbra adolescenților vegetali ce au prins în cele din urmă rădăcini sub asfaltul trotuarelor dîmbovițene. În treizeci de ani platanii vor fi mari, aproape la fel de mari precum cei de acum din capitalele decadent europene. Și noi, uscați și bătrîni și boșorogi și senini, vom îngîna încet, la umbră de platan decadent occidental, cu un pahar de otravă de cucută de Laphroaig în mînă, melodia decadenților de la Rolling Stones: Tiiiiimeee iiizzz on my side, yes it iiiiizzzz…



. Citeste tot...

Cînd urlă cireșii pe dealuri

Primăvara are un dichis secvențial. Rînd pe rînd, coastele patriei noastre Republica Naturală România se umplu cu felurite feluri de culori care semnalează ochiului priceput – cîți mai recunoașteți copacii de departe, pufoșii mei atomici și urbani? – cărui copac i-a venit rîndul la înflorit.

Mai întîi înnebunesc galben cornii. Ei sînt primii pe care îi vezi pe coaste, flacără mută, ștearsă, un galben murdar, de Dacie 1310 de pe vremuri. În rînd cu ei, doar din frunze, fără flori, izbucnesc sălciile – verde crud, verde crud, cel mai crud verde cu putință, un verde ușor gălbui, sălcii, sălcii everywhere.

Pe urmă țipă zarzării, de un alb intens, virgin, cea mai mireasă dintre copaci. Da, voi îi ziceți corcoduș. Un nume bicisnic, balcanic, care zvîrle în micime și în derizoriu frumusețea acestui pom. Noi, în adevărata Românie, îi zicem zarzăr, și bine facem.

Mai încolo, încet-încet, albul alb al zarzărilor va căpăta nuanțe verzui, căci va fi vremea prunilor. Apoi nuanțe roșiatice, căci va fi vremea merilor. Doar că acum strigătul de alb din Republica Naturală România are nuanțe ușor maronii. Căci e rîndul cireșilor să-și urle florile.

De treci codrii de aramă, de te-ntorci de la munte de sus, cum treci de Comarnic, pe dreapta-i apa Prahovei, pe stînga sînt niște coaste de dealuri, nici prea prea, nici foarte foarte. Pe acolo e țara cireșului sălbatic și a plopului – cu mugurii săi de un verde alburiu, pufos, parcă ușor nins.

E plină România în momentul de față de cireși sălbatici înfloriți în miez de pădure. Îi vezi de departe, coroanele acelea ale lor zvelte, simetrice, fără pic de frunză deocamdată în ele. Un alb ușor cîrmîz, cît să mînjească pata înflorită și să-i dea o ușoară nuanță, să știi că e cireș, nu altceva.

E plină România de cireși sălbatici în floare, dragilor, acolo prin locurile pe unde nu vom ajunge niciodată, doar le întrezărim din goana calului, a motorului, a vieții cretine, mereu pe fugă.

Conduceam la vale, spre Telega, și dintr-o dată m-a lovit o poftă necruțătoare de cireșe amare. Scurtă e viața, pufoșilor. Și primăvara trece prea repede.



. Citeste tot...

Pădurea de copaci și de simboluri de la Telega

Există o semiotică în orice e atins de mîna omului, am învățat noi pe băncile școlii, fie că ne-am luat de la sursă, după tata Saussure, fie că am învățat la mîna a doua, ca mine, de la Clifford Geertz. Doar cele ale naturii n-au semiotică în ele, dar pe urmă vine omul și se grăbește să lipească etichete și tot într-o etichetăreală și semnificație ne scufundăm, fie că sînt stele aflate la miliarde de ani lumină unele de altele, rumeguș mărunt de zaț de cafea ori păsări care zboară pe cer.

Așa gîndeam zilele trecute, trecînd cu mașina pe valea Telegii, la întoarcere spre casă. Valea Telegii, un sat al Telegii, e o înșiruire de case de-o parte și de alta a gîrlei Sărata, o sărăcie de amărîtă de apă mică, nici măcar pîrîu, care își zbate vara două-trei molecule de apă rătăcite, în amintirea primăverii cînd, dacă plouă, spulberă tot în cale, deși izvorăște de aproape, din malul Meliceștiului, de la nici cinci kilometri în amonte.

Mergeam cu mașina și mă uitam în curțile oamenilor, cum fac de regulă. Și o structurare ce era acolo de cînd lumea și pămîntul și care își făcea loc nelămurit prin mintea mea de ceva vreme dintr-o dată a ieșit limpede la iveală.

E vorba despre semnificația copacilor din curțile oamenilor.

Chiar dacă mergi pe repede înainte, cu un ochi la drum, să nu dai peste careva, că e șoseaua mereu sinuoasă, de-a lungul văii, și doar cu celălalt la copaci, înțelegi cum oamenii își punctează apartenența la ceva deosebit prin ce fel de plante – de regulă pomi – au plantat în fața casei.

Nu numai în Telega, și în multe alte sate, vei vedea nevoia de marcare a distincției prin copacii exotici plantați. E vorba de definirea statusului prin marcatori vizibili, care să definească distincția, diferența, felul în care spunem celorlalți, “uite, sînt altfel, sînt deosebit”.

E vorba de conceptul de “distincție” al lui Bourdieu. Și tot în zona conceptelor antropologice aplicabile la această excursie vizuală prin satul sudic submontan românesc, e vorba de o varietate a nevoii societăților premoderne de definire a realității prin opoziții binare făcută cunoscută de Levi- Strauss prin sintagma “crud vs gătit”. 

În acest caz, e vorba despre distincția “copaci care cresc pe aici, prin preajmă, copaci autohtoni, copaci spontani, nu-i nevoie să-i plantezi, ies singuri” vs “copaci exotici, din altă parte, nu cresc spontan, trebuie depus un anumit efort pentru a-i pripăși în ogradă”. 

Fie că e copac ori pom ori tufiș ori floare, peste tot, în fiecare curte, găsești această distincție. 

Bradul. Nu crește spontan la Telega decît sporadic, pe coastele destul de îndepărtate de dincolo de Melicești și Buștenari. Clar nu este din zonă. E un copac venetic, de munte. Nici măcar nu-i place la zăpușeala asta de aici, de aproape de cîmpie. Drept pentru care o proporție semnificativă de gospodării arborează mîndre ditamai animalul de brad, care umbrește tot prin preajmă, copac sumbru, că de fapt nu-i brad, așa îi zicem noi pe aici, e de fapt molid (Picea abies), mai închis la ace și la scoarță și mai mohorît de simetric față de bradul argintiu, adevăratul brad (Abies alba). 

Sumacul ornamental (Rhus glabra). Un verișor de-al mult mai răspînditului oțetar fals (Ailanthus altissima), care prin zonele urbane e un soi de șobolan vegetal, un copac invaziv care umple toate terenurile virane. În schimb sumacul ornamental, un pom scund, de maxim 3-4 metri, mai degrabă tufiș, are niște inflorescențe ca niște candelabre înguste și maronii, lumînări verticale care îl fac tare arătos în ochii celor dornici de distincție, de diferență. E în fața primăriei. E în multe curți ale telegenilor. Semn clar de distincție. 

Mesteacănul. Alt copac care nu crește pe aici, drept pentru care trebuie să-și fîlfîie sensibil frunzele mărunte în bătaia vîntului din fața porții. Plopul negru, verișorul său autohton, e belit imediat ce scoate capul în curte. N-are ce căuta. Punem mesteacăn. 

Liliacul. Aproape că nu e curte fără liliac. Prin părțile Banatului, pe coastele aproape mediteraneene ale munților de pe acolo, liliacul crește spontan. Pe aici nu îl găsești în sălbăticie. Drept pentru care vezi tot soiul de tufe de liliac, care de care mai bătute, mai fistichii la culoare, mai roz turbat, mai nu-știu-cum, mai altminteri. Ăla simplu mov cu doar patru petale nu mai corespunde. Trebuie să fie alb. Sau negru. Sau maro. Sau cu o sută de petale. Adică deosebit. Diferit. Să facă diferența, să transmită ceva despre cît de deosebiți și de diferiți sîntem noi, proprietarii grădinii respective. 

Pomii fructiferi mai deosebiți. Dat fiind că pe aici e țara prunului, rar vei vedea așa ceva în curte la telegean, în fața casei. Maxim zarzări (prin alte părți le zice corcoduși, aici la noi zarzări – altă poveste, v-am spus-o în altă parte). Deci nu pruni. Meri da. Peri da. Nuci, ceva mai rar, dar da. Orice nu crește în pădure, da. Dacă nu știați, pe aici e țara mărului pădureț, a părului pădureț, a cireșului pădureț (știați că ăsta e un venetic de acum vreo două mii de ani?), a gherghinului, a cornului, a sîngerului, a măceșului, mai rar a moșnonului ori a scorușului. 

Drept pentru care nici unul din acești pomi din flora spontană nu-l veți vedea în curtea drept-gospodarilor de pe la noi. În fața casei trebuie să existe pomi roditori deosebiți, aduși cu mare dificultate, care nu sînt de pe aici. Ba un dud, ba un prun renglot, ba cine știe ce soi de piersic ori cais care săracii n-au nici o șansă să se aclimatizeze pe coastele astea sărace și în iernile astea destul de grele uneori. 

Ce crește spontan e considerat o intruziune a naturii sălbatice (sălbatic = silvaticum = pădureț, pădurean, din pădure) în gospodărie, în curte, în ogradă, drept pentru care e un automatism să stîrpești tot ce e de-al locului. Frasin în curte? Doamne ferește! Cade pe casă (deși neam de neamul telegenilor n-a văzut frasin dărîmat de furtună; nuc da, salcîm da, alți pomi, da, dar frasin nu). Nu contează. Harșt! N-are ce căuta. Plop în curte, de-ăla de pe aici, plop argintiu, Plopulus nigra? Strică gardul, ridică caldarîmul, face puf, face frunze. N-are ce căuta. Harșt! Gherghin? Doamne ferește! Ce să caute prostia asta aici? Nu mai bine punem un dud, că face fructe, sau și mai bine un păr?

Așijderea și cu plantele anuale, cu buruienile. Coada șoricelului? Buruiană. Smulge-o! Tătăneasă? Buruiană. Smulge-o! Nalbă? N-are ce căuta. Smulge-o. Doar dacă e cumpărată din comerț și e deosebită, adică bătută sau în alte culori decît cele ale nalbei pe persoană fizică, de crește prin poieni. 

Punem în schimb tot soiul de flori străine, exotice, din comerț, de la olandezi, de la cuscra de peste șapte sate. Semne de distincție vizuală care spun “iată, o curte cum se cade, cum se cuvine, îngrijită, care are flori ce nu cresc pe aici”. Punem dalii turbate, tot soiul de dalii cu culori atomice, deosebite, care-ți rup ochii cînd te uiți la ele. Punem flori de piatră, pe care le îngrijim cu patimă, să se întindă pe pietrișul din fața porții. Punem trandafiri care de care mai deosebiți și mai colorați și mai Tea Party, dar măceșii îi tăiem cu aprigă mînie. Punem crizanteme. Punem cerceluși. Punem nemțișori, cu culori la fel de turbate. Punem cîrciumărese. Punem crăițe. Punem tot soiul de flori care nu sînt de pe aici, necesită îngrijire, și stîrpim orice vine de dincolo de gard, chiar dacă acestea au frumusețea lor. 

* * * 

Cîteva concluzii, pe grabă, că mă freacă nevasta la cap să pornesc la drum, și n-am timp să fac articol ISI din această însăilare de observații antropologice. 

 Una, că oriunde rotim privirea și ne ațintim atenția asupra lumii înconjurătoare, lumea înconjurătoare ne vorbește înapoi, căci orice e făcut de om, pentru om, poartă pecetea unei structurări de semne. Trăim într-o pădure de simboluri (Victor Turner) și trebuie să învățăm să-i citit semnele de circulație.

Altă concluzie: că aparatul teoretic propus de antropologie (Geertz, Turner, Bourdieu) este puternic, util, își găsește aplicații în puzderie de situații, fie că te uiți prin curțile oamenilor, fie că analizezi interiorul unei camere de mecanic auto, la vulcanizare sau la ITP, fie că ești într-o aulă academică. Nu contează, regulile generale sînt aceleași.

O ultimă concluzie: bambusul meu și platanul meu și cedrii mei și cei doi Ginko biloba și Liquidamberul plantați în curte fac parte din aceeași poveste de nevoie de distincție. Dar, în același timp, și frasinii lăsați de manieră provocatoare să crească în mijlocul curții, în totală împotrivire față de regulile satului, anapoda puși, dacă e să te iei după logica telegenilor. Cît și gherghinii lăsați să crească, jugaștrii, paltinii, ulmii, scorușii, măceșii făcuți copac, toate bestiile vegetale ale acestui pămînt autohton pe care le-am lăsat să sară gardul, să facă parte din această curte, să fie lîngă noi, ălături de noi, esență de Telega în curtea de la Telega. 

Pentru că, dincolo de case, e vremea și-i tărîmul cornului și a alunului și a măceșului și gherghinului și a jugastrului și a frasinului și a ulmului și a paltinului. Și va și mult timp de aici înainte, mult după ce telegenii nu vor mai face umbră pămîntului și vor lăsa pădurea să-și ia pămîntul înapoi. 
. Citeste tot...

Georgia on my mind

Sambata l-am cumparat si ieri, duminica, l-am pus. Un pui de viata. In fata blocului, linga mesteacanul care deja are vreo 30 de ani. Sper sa nu-l fure. O bucata de Georgia in fata casei.



Un cedru. Cel mai probabil Cedrus atlantica. Cel mai probabil varietatea glauca. N-avea eticheta pe el. Ii cam atirna crengile. Deci s-ar putea sa fie si varietatea pendula. Sper sa nu. Il vreau drept si mare si viguros, cum drept si mare si viguros erau cedrii pe care-i lua Ghilghames in brate, de-i scotea din radacini in mare turbarea sa de rege si de animal si de fiara.

Da, stiu, cedrii sint mai degraba semn de Mediterana si de Iliada si de Biblie. Dar eu in Georgia i-am vazut in floarea vigorii lor si acolo m-am indragostit de ei. Crengile lor, orizontale si asimetrice, puternice, vinoase, dar fara acea rigoare plictisitoare a bradului.



Un conifer elegant. Un conifer vechi. Un conifer care nu-mi da nici una din senzatiile neplacute asociate cu bradul. Asta pentru ca, dupa capul meu, bradul nu are ce cauta la cimpie. Ori de cite ori vad cite un brad prin Bucuresti mi se strepezesc dintii.

Mai sint niste cedri frumosi in Madrid, in fata la El Prado. Dar adevaratii cedri nu sint in Liban, sint in Tbilisi. Acolo unde se tot cauta lina de aur. Si, de ieri incepind, unul mic si prapadit si in Bucuresti.



In 150 de ani, daca intre timp nu-l fura ori nu-l taie, o sa fie ca ala din fata de la Prado.

Hai, ca mai e doar un pic.





. Citeste tot...

Și copacii se grăbesc, nu-i așa?

Am un prieten care de vreo doi-trei ani și-a făcut un soi de casă, cumpărând un apartament la parter într-unul din complexurile acestea rezidențiale noi și amenajând grădinița din jurul lui, pe care a cumpărat-o la pachet.

Grădinița este cam ce îi spune numele: o grădină destul de mică, cel puțin după standardele noastre de la Telega, unde o grădină înseamnă un loc unde ai zeci de pomi și unde poate să alerge vaca în voie. Un soi de L care mărginește pe două laturi blocul, cu o adîncime a terenului de vreo 5 metri. Cît poate să fie? Iaca acolo niște zeci de metri pătrați, maxim 100 – 150. Repet: la Telega asta înseamnă grădiniță.

Pe această fîșie de teren prietenul meu a pus copaci. Unii ormanentali – m-a uimit cum acum e la modă carpenul ornamental, pentru mine carpenul e copac de pădure, nici naiba nu s-ar gîndi la Telega să pună carpen în mijlocul curții. Alții, pomi fructiferi de-ăștia de-ai noștri: meri peri pruni și alte sîmburoase din care poți să faci multe, adică de regulă țuică la Telega.

Ei bine, de ce toată această introducere balzacian-sadoveniană? Pentru că prietenul meu a făcut un lucru care la vremea respectivă m-a luat pe sus, m-a bulversat, m-a zdruncinat în convingerile mele de țăran cu Internet și cuvinte complicate la purtător.

El a făcut un contract cu o firmă de amenajări și aceștia i-au adus copacii direct mari. Nu ditamai bulamacii de arbori seculari, dar nici puieții ăia firavi pe care de regulă îi plantezi toamna sau primăvara în grădină, niște nuiele mai răsărite.

Au adus oamenii muncii niște copaci în toată regula, 3 metri, 4 metri, groși ca pe mînă, ditamai adolescenții care altminteri ar fi crescut în 7 - 10 ani, poate chiar mai mult la această dimensiune.

Au venit, au săpat ditamai gropile, i-au plantat cu mașina. Au jucat un pic țonțoroiul pe lîngă ei, să se așeze pămîntul. Au mai jucat pe urmă încă un pic țonțoroiul încă vreo cîteva săptămîni cu udatul și avutul grijă. Și voila! At a snap of a finger, copaci instant. Cum pui nessul în cană și dai un pic de freci cu lingurița de s-a făcut ditamai spuma, la fel și ei: au frecat un pic prin preajmă și au ieșit ditamai copacii.

O logică total diferită de cea pe care eu, instinctual și animalic și pre-modern, o învățasem de mic copil de la Telega. Acolo, unde zboară corbul și crește fagul și prunul care dă fructe, adică țuică, se face altfel. Se face chinuitor de încet.

Ori pui sămînță. Ori optimizezi sălbatic și atunci sari peste chestia cu sămînța – o ieși? n-o ieși? și cumperi matale de la ăia de la piață și pui o sărăcie de nuia mică mică mică mică, de un an, doi ani, maxim trei ani, un pui firav de copăcel.

Și pe urmă aștepți ani întregi să se facă un copăcel mai mare, unul și mai mare. Și cînd ajungi om în toată firea s-a înălțat cireșul și în sfîrșit poți și tu să mănînci cireșe din el. Iar cînd ajungi bunic nu te mai urci în el, că te dor tăte și șelele și picerele și toate oasele.

Și atunci te uiți mătăluță frumos de pe scăunelul din curte de la umbră unde-ți odihnești bătrînețile cum se urcă nepoții sau copiii vecinului și-l jumulesc de-l ia naiba, de ți se face rău la stomac și-ți vine să pui mîna pe furcă să-i alergi un pic. Da’ nu mai poți. Și atunci înjuri și-ți mai rotești o țigară Carpați.

Această întîmplare măruntă de viață, cu copaci mici și cu copaci mari, gata crescuți, este, dragii moșului atomic, fics diferența de logică dintre modernitate și pre-modernitate.

Dintre societățile tradiționale agrare centrate pe evitarea riscului și pe creștere înceată, organică, agonizant de înceată, și societățile moderne, industriale, consumeriste, marketizate, centrate pe eficiență, pe acum, pe repede repede repede mult mult mult tare tare tare. Dintre țăran și orășan. Dintre mine și prietenul meu.

Este o diferență de valori care dacă nu-ți dai seama de ea, dacă nu ți-o conștientizezi, îți permează insidios toată viața, de la ce haine îți cumperi la ce școală îți dai copiii la ce profesie îți alegi la cum rezonezi la promisiunile religioase la cum îți proiectezi viața.

Aceste modele de gîndire îți modelează viața, îți țes în jurul tău un ham invizibil de rigori și limitări și potențialități din care ieși foarte greu.

Adică, așa cum ar spune Berger și Luckmann, adică mai mult neamțul de Luckmann și mai în traducere americanul de Berger; the social construction of reality.

Tot vălătucul de idei valori concepte propensiuni preconcepții (în accepțiunea weberiană) care te înconjoară și te modelează și au imaterialitatea unei pînze de păianjen pe care de-abia o vezi în lumina zorilor, dar puterea tăioasă și necruțătoare a oțelului de sabie.

La vremea respectivă, cînd am văzut cum se creează o grădină într-o săptămînă, out of blue air, mi-a căzut fața. Măi să fie! Prietenul meu, cu un buzunar de bani, a pocnit din degete și a făcut grădină cu copaci. Azi. Acum. Imediat.

În schimb, eu bibilesc și sap și tund și tai și ud și rog frumos din vorbe și din gînduri la mine la Telega ditamai haita de copăcei care tot sper să crească. Și asta o fac de ani de zile.

Unii se usucă. Pun alții. Alții cresc încet. Îi înjur în gînd și îi rog cu voce tare. Alții, prea puțini, se mișcă cu viteza pe care mi-o doresc.

Dar mai toți au o logică impeturbabilă, naturală, înceată, domoală, de ani și de decenii, nu de zile și de săptămîni.

Haide bre, crește, fi-ți-ar neamul de morcov să-ți fie! Degeaba. El, nemuritor și verde și belereg, stă și tace ca morcovul, ca mărul, și se mișcă în legea lui.

În iarna asta am adus de la beci, acolo unde ținem ghivecele cu flori să treacă iarna, un amărît de rozmarin care mai avea un pic și dădea colțul. L-am pus în balcon, la căldură și lumină, l-am udat, l-am cocoloșit.

A dat din cei doi amărîți de craci ai lui niște lăstari lacomi care s-au zvîrlit spre viață, spre lumină, spre sus. M-am bucurat de parcă l-aș fi prins pe Ben Hur de picior. Trec în fiecare dimineață, cu cana de cafea în mînă, să-l rog să crească, să-i fac auditul vegetal. Pe dracu! Crește în legea lui.

La fel și cu un amărît de pui de lămîi pe care eu în mintea mea fantasmatică mi-l închipui ditamai fiara de copac, peste vreo zece?? douăzeci?? de ani. Eu la pensie. El mare și plin de lămîi mediteraneene.

Serios??? Nici vorbă! Pe bestia mea de lămîi îl doare la frunză. Crește cum vrea el. Cîte o frunză pe secol. Sau cel puțin așa mi se pare mie. Pe cînd prietenul meu și-a luat un lămîi de-a gata, direct mare. Aaargh! Turbez! Lămîi nemernic! Îți ordon să crești! Acum!

Ieri, cumpărînd niște jardiniere pentru florile de pe balcon, am văzut într-un colț al magazinului de plante un ditamai monstrul de rozmarin mare de vreun metru și ceva, cu zeci de lăstari mari, zdraveni, proaspeți, semn de poftă de viață și de viteză atomică. Cam cît o sută de rozmărinei de-ăia mici de pe balconul meu.

Nici nu m-am uitat la bani. L-am cumpărat. Imediat. Pe loc. At a snap of a finger.

Flo s-a uitat urît: unde îl mai punem? Eu am îndurat eroic furia nevestei și mi-am asumat că o să dorm pe preș la noapte, să-mi îndrept oasele, și l-am cumpărat. Nevastă, pot să dorm și pe preș, dar eu tot îl cumpăr!

Acum am și eu rozmarinul meu atomic, modern, după logica modernității și a imediatului și a lui “acum voiesc!”, “să se facă acum vară în jurul meu”. Scriu și mă uit la el și nu-mi vine să cred că pot să am rozmarin direct mare, direct monstru.

Scriu și mă fac capitalist, bătu domnu’ Goe din picior nerăbdător, cerînd să se facă Neckermann în jurul său, să poată să-și cumpere toate hainele și toate jucăriile și toate mașinile și toți chiloții și toate tricourile și toate electrocasnicele care sînt prezentate în paginile prestigiosului catalog nemțesc care circula prin anii 80 prin rîndul românilor săraci și visători la deliciile capitalismului de poză și de marketing.

Na, să se facă Neckermann și rozmarin acum, pe loc, pe moment, nu peste zece ani.

Iar în primăvara asta să moară sociologia dacă nu-mi cumpăr și trei cireși de-ăia mari, babani, direct pe rod. De la firmă. Să-i aducă cu mașina, să-i planteze cu tehnică industrială, de-aia de strivește corola de minuni a lumii și strică iarba pe unde trece. Să am și eu direct cireși mari, în care să mă urc eu în ei, nu nepoții mei.

Mama mea de țăran care am crezut o viață întreagă că pomii cresc încet...



. Citeste tot...

Galaxiile din frunzele de miez de noapte

Mă întorc de la emisiune, e aproape miezul nopții, și de la mașină pînă la intrarea în bloc merg cu privirea în sus, în frunze. Sînt dintre inadecvații acestei lumi meltenești de iubesc copacii. Nu doar îi apreciez. Nu doar îi plac. Îi iubesc. Cu de-alea prin corp, cu fluturi în stomac, cu fiori undeva între plămîni și coaste, unde teoretic e inima, doar că cu toții știm că sociologii n-au inimă, doar o cutiuță cu SPSS și restul Weber sau Geertz.

Doar că eu am fost bolnav cînd eram mic, am fost otrăvit de maică-mea și de Tolkien să iubesc copacii, mi-aș pune copaci și în cap, și pe umeri, aș planta paltini și frasini și pe bec, aș lăsa ulmii să strice gardul și cositura și grajdul și zidul și fundațiile și acoperișul, să se umple lumea de ulmi și de alte lighioane vegetale, să fim sufocați de jugaștri și de fagi, să ne spele păcatele gherghinul cel puturos la floare și socul cel împuțit la frunză, carpenul și plopul să-și facă culcuș în vetrele noastre și lumea să fie mîntuită de carcalacii ăștia de oameni prin multe, multe rădăci și frunze.

Și dat fiind că sînt bolnav la cap de copaci, deși știu că-mi dăunează grav sănătății mentale, profesionale, sociale și comunicaționale, umblu noaptea cu privirea în sus, bucurîndu-mă de frunzele cele noi ale teilor și paltinilor de cîmpie ce populează parcul din fața blocului nostru. Luna se face din ce în ce mai borțoasă, a trecut de primul pătrar, înflorește spre lună plină, săptămîna viitoare de 1 Mai va fi cum nu se poate mai bine, lumină noaptea și cald și verde în copaci.

Și mă îndrept spre casă, cam obosit, cum îi șade bine sociologului părerolog care iată, se întoarce de la tembelizor cu satisfacția lucrului bine făcut, a mai bătut cîmpii cu folos alte două ore, a mai tembelizat încă cel puțin vreo sută de mii de cetățeni vajnici, dar vînjoși pe diverse teme și subiecte, după nevoi, coane Fănică, după nevoi. Și acum sociologul nostru, blîndă fiară prin jungla cea urbană, belește ochii la frunze, cîntărînd în buzunarul drept snopul de chei cu care va deschide ușa blocului, pe urmă ușa casei, înapoi la nevastă, la copii, la Facebook și la uitare prin somn.

Și mă îndrept spre casă, mă uit la frunze, pe măsură ce înaintez cu pas egal, de om cu oareșce burtă și prestanță, dar care încă își mai păstrează din zvîcul zvelt al tinereții, diversele planuri de frunze și crengi îmi defilează cu viteze diferite prin fața ochilor, cum făceau meșteșugarii de desene animate înainte să se inventeze calculatorul, desenau mai multe rînduri de fundaluri și pe urmă le puneau să curgă cu viteze diferite, ca în Sandy Belle, ca în Totoro, creînd iluzia de adîncime, perspectiva aia naiv-școlărească de manga. Și luna e nemișcată, și frunzele din față se mișcă mai repede, cele din spate mai încet, blocul dincolo de intersecție imperceptibil, la fiecare pas imaginea zvîcnește de-abia întrezărit, ca pe vremuri operatorii nepricepuți de film cînd dădeau la manivelă și nu reușeau să țină un ritm constant.

Și deodată-n jurul meu natura

Și deodată și dintr-odată și dendată iar mă simt năpădit de senzația copleșitoare, ca un tăvălug de certitudine, că sînt năpădit de fractali, că înot precum melcul printre adîncimile lor imposibile, prin imensitatea cîmpiilor nesfîrșite ale convergenței și dantelei infinite. Brusc și implacabil, de la celulă la lună la galaxie și înapoi la bloc și la pași, totul dintr-o dată și deodată și dendată devine una, întorlocat mister și unul și tot, și infinitul e infinit și finitul e și el infinit și îmi dau seama că de cînd m-am scufundat întîiași dată pentru prima oară într-un set Mandelbrot, de atunci sînt blestemat, sînt blestemat să înțeleg Universul, să-l înțeleg fără să-l pricep, să urlu din cauza limitării, a finitudinii în fața scufundării în infinitul mic care reflectă infinitul cel mare.

Pentru mine Dumnezeu este infinitul. Pentru mine Dumnezeu este matematica. Pentru mine este atît de simplu: se întîmplă inexorabil și inevitabil și totuși probabilistic, întîmplare întîmplătoare, vibrație cuantică în înfășurarea inițială imposibil de densă, acolo unde simetria de început fără de timp și fără de spațiu, justă și perfectă în așezarea ei cristalină și elegantă și geometrică și riguros egal distribuită a fost zăticnită de prima suflare, de prima vibrație, de prima sfîșiere a perfecțiunii, de vibrația cuantică infinitezimal de mică, acel pas imposibil de descris și imposibil de înțeles de la zero la ceva, cel ce în sîmburele său imposibil de înghesuit conține deja toată curgerea timpului și toată desfășurarea nebuloaselor și galaxiilor și tuturor roirilor întru gravitație și forță și inevitabilitate fizică, statistică, probabilistică și astronomică.

Adică matematică.

Și mi-e milă de cei care bîjbîie, de cei care se roagă, de cei care cred în voință și în destin, și mi-e silă de mine că nu pot să fiu insuportabil de limpede și de cristalin în descrierea acestei experiențe extatice dar atît de liniștite și de raționale, fără patimă, fără de rest, fără de tăgadă. Întîmplarea necesară, trecerea de la zero la ceva, timpul care se pornește din acel miez de împreunare cristalină unde nici spațiu nici timp nu este, ci doar fundul, puțul, hăul, monstrul singularității.

Adică matematică. Adică acolo unde infinitul mic se întîlnește cu cel mare.

Și pe urmă trec strada și deschid ușa la bloc și pe urmă ușa la lift și pe urmă ușa la casă și ajung la nevastă și la copii și la Facebook și la uitarea prin somn.

Am zis.


. Citeste tot...

În spatele timpului, pielea

Judy Dater, "Imogen and Twinka"



. Citeste tot...

Nature red in bark and seconds

Copaci de 1000 de ani in Tara Galilor.

Pentru cine nu stie, "Yew" inseamna "tisa".

Da, stiu: nici tisa nu stiti ce e aia.

Tant pis...




. Citeste tot...

Castelul Șolobanului, unde Albǎ ca Zǎpada așteaptǎ la umbrǎ

. Citeste tot...

Au trecut alegerile!

. Citeste tot...

Straight roots, crooked stones

Mother Nature finds its way to tame Descartes.
Slowly, rock steady, inevitably as wood.







. Citeste tot...

Trei cutiuțe mici

Fetele mele pitulici,
Cînd va veni vremea
Să fie plină curtea de arici,
Să vă pregătiți
Trei cutiuțe mici:
Una la ai mei
Și două sub platani.
Semn peste ani,
Să fiu sigur că nu-i tăiați
Ci că vor fi casă pentru mițorlani.



. Citeste tot...

Metalice și aspre și naturale și mici și albastre

Dimineața e simplu: mǎ trezesc, înjur, promit cǎ de mîine încolo mǎ culc mai devreme și eu ca tot omul înainte de miezul nopții, mǎ spǎl, mǎ îmbrac și ies hǎbǎuc pe ușǎ s-o duc pe Marta la școalǎ. Noroc cǎ e aproape, doar douǎ intersecții mai încolo, lîngǎ Mac :) Vorbim, conversǎm, o luǎm pe scurtǎturǎ, trecem strada prin mijlocul traficului, țup, hai cu tine la școalǎ, te pupǎ tata, baftǎ.

Pe urmǎ mǎ întorc acasǎ repejor, beau o cafea de 5-10 minute, verific sǎrǎcia aia de Internet, mail, blog, Facebook, comentarii, socializare online, damn it, prea multe, ce faceți voi cu viața mea?, timp în care Flo o pregǎtește pe Andra de grǎdi. O iau pe somnorocica (și asta se culcǎ tîrziu, e ca tac-su; spre deosebire de Marta care vrei nu vrei, poa’ sǎ fie și cutremur, și sfîrșitu’ lumii, ea la 10 trecute fix cade ca seceratǎ, Andra duce lejer pînǎ spre miezul nopții, de zici cǎ-i pe baterii de-alea de iepurași),

deci o iau pe somnorocica, ne ducem clopin clopinant pînǎ la grǎdi, noroc cǎ și asta e la fel de aproape, în direcția ailantǎ, mergem pe alee, ne uitǎm la vrǎbiuțe, au vrǎbiuțele un cuib al lor într-un mǎceș pe lîngǎ care trecem, uite acolo e sufrageria, acolo e baia, ce vrǎbiuțe nesimțite, iar n-au tras apa la veceu, ia uite ce-au fǎcut pe jos, discutǎm, boscorodim, ajungem la grǎdi, ne uitǎm la ceas, uf!, am ajuns la timp, ǎia la grǎdi sînt mai naziști decît Papa, schimbǎm copilu, pupǎm copilu, vorbim cu educatoarea, plǎtim teatrul, 6 lei, trǎiascǎ arta ambulantǎ, și pe urmǎ îmi iau la revedere și plec și mǎ duc maiestuos și rece și ca pensionarii în piațǎ - și asta e la fel de aproape! toatǎ viața mea de dimineațǎ se întîmplǎ pe distanțǎ de un cvartal – sǎ cumpǎr lapte.

Dar cînd zic lapte zic lapte, nu zeamǎ. E chiar lapte lapte, cu gust de-ǎla de am crescut eu la țarǎ, cǎ am crescut cu vaca în curte, știu ce gust are laptele adevǎrat. Sînt unii de la o fermǎ de prin apropierea Bucureștiului care aduc lapte vrac la un punct de desfacere din Piața Rîmnicu Sǎrat, unde locuim noi.

Și au un lapte fabulos, lapte cu gust de lapte, pe care mai apoi, cînd mǎ întorc acasǎ sǎ-mi termin cafeaua și cele de dimineațǎ, îl beau rece și proaspǎt și nefiert, la fel cum beam laptele de vacǎ de la Murga și mai apoi de la Mîndra și mai apoi de la Brîndușa, doar cǎ ǎla de-acasǎ era cald-cald, fierbinte aproape de cald, de-abia muls, direct din gǎleatǎ, și plin de spumǎ și cu un vag miros de vacǎ, natural, animalic. Cine știe mirosul de vacǎ nu strîmbǎ din nas, e un parfum, e o nostalgie, e o bucurie a firii, doar voi orǎșenii sînteți în stare sǎ vǎ sclifosiți cînd vǎ miroase a vacǎ sau a bǎlegar sau a oaie sau a fum sau a lemn sau a noroi.

Ce mai: laptele pe care îl cumpǎr din Piața Rîmnicu Sǎrat, cea mai foarte fabuloasǎ și fainǎ piațǎ din Bucureștiul ǎsta plin de pǎcǎleli de mîncare, este cît se poate de gustos și de proaspǎt și de neprocesat. Vi-l recomand cu cǎldurǎ.

Și azi, ieșind din piațǎ, dupǎ ce am stat un pic la coadǎ la lapte, nu terminase de descǎrcat din mașinǎ în recipientul ǎla de inox, dau sǎ iau niște tufǎnele. Știți voi, florile toamnei, mirosul ǎla care îți spune iremediabil și necruțǎtor cǎ a venit toamna, acoperǎ-mi inima cu ceva, cu o prelatǎ sau cu o folie de plastic sau mǎcar cu o plapomǎ, cǎ-mi ruginește inima bre de atîta frig și ceațǎ și chelia ne îngheațǎ. Și cumpǎr tufǎnele, și mǎ conversez cu babele, pentru cǎ prefer sǎ iau flori de la țǎrǎnci, le aleg dupǎ mîini, dacǎ are mîinile muncite atunci și florile sînt faine și ale lor, dacǎ nu, zît, pǎcǎlealǎ, pas.

Și cumpǎr tufǎnele și dau sǎ ies din piațǎ și ce-mi vǎz ochii? O gǎleatǎ plinǎ de...

- Luați! Gustați! Sînt foarte bune la stomac! Sînt...
- Da, știu ce sînt. Cu cît le dați?

Brumate, de un albastru infinit, cum numa Mirabela Dauer sau Mihaela Runceanu mai cîntau pe vremuri, rotunde și metalice, ca niște gloanțe de flintǎ, de muschetǎ, ca boabele de dudai și de mǎtrǎgunǎ, doar cǎ mai mari, porumbele zǎceau într-o gǎleatǎ de-aia mare, de neam prost, în care se vinde vopseaua la magazinele DIY.

Țiganca belește niște ochi neîncrezǎtori: ǎsta chiar știe ce îi bag eu sub nas, știe ce sînt sau doar se dǎ rotund și el așa, ca telectualu și ca orǎșeanu?

Da, culmea e cǎ chiar știu. Nu te uita la mine cǎ sînt bucǎlat și cǎ apar la televizor, și eu tot de la țarǎ sînt. Mai vine unu, întreabǎ ce e alea, țiganca îi explicǎ, își vinde marfa, tipu e cam neîncrezǎtor, sǎ cumpere? sǎ nu cumpere? mǎ otrǎvește asta? ce o fi alea?

Clientul pleacǎ. Eu încep sǎ mǎ țigǎnesc la preț cu ea, evident cǎ a plecat cu prețul de sus, de prea de sus, ca turcii, ca grecii, ca evreii, neam de negustori care tatoneazǎ potențialul de fraer, ia sǎ vedem, pune botu? mușcǎ momeala? ia primul preț pe care i-l dau?

Clientul de mine n-am pus botul, am început sǎ mǎ tocmesc ca orice mongol care se respectǎ, însǎ dupǎ ce ne-am înțeles cît de cît și cînd sǎ se apuce sǎ cîntǎreascǎ – o sǎrǎcie de cîntar de-ǎla de mînǎ care evident cǎ aratǎ orice, dar nu greutatea – cele douǎ țǎrǎnci care vindeau flori lîngǎ noi intrǎ în panicǎ și se tireazǎ rapid. Țiganca mea la fel: venea garda, stǎpînirea, potera, sǎ le confiște sǎrǎcia aia de marfǎ, trei lulele, trei surcele, o gǎleatǎ de porumbe, o mînǎ de tufǎnele. Nu erau de-alea cu tarabǎ, producǎtori autorizați cum ar veni, vindeau și ele la colțul pieței, la intrare, ca haiducu – sigur știți tipul de comerciant clandestin, niște amǎrîți care cǎlǎresc vadul și ei acolo, sǎ pice ceva.

Țiganca dǎ sǎ-și strîngǎ și ea calabalîcul, cerberul de șefa pieței sau ce era aia, îmbrǎcatǎ în geacǎ și înveșmîntatǎ în sictir și dispreț și autoritate și furie, deja își fǎcuse apariția și o admonesta “Haide, bre, nu mǎ fǎ sǎ ne certǎm!”. Pîn’ la urmǎ îi dǎ reject momentan, îi face din mînǎ “Stai așa!”, îmi pune niște pumni de porumbe, se face cǎ le cîntǎrește, eu mǎ fac cǎ o cred, le cîntǎresc și eu din ochi, hmmm, pe undeva pe-acolo, cam douǎ treimi din cît ar trebui sǎ fie, îi mai spun sǎ mai punǎ cîteva și chiar îi dau cît mi-a cerut inițial, pomanǎ, hai, zi-i vodaprosti și sǎ fie de sufletu lu Mǎmǎița și a lu Mami și a lu Leoaica și a lu Tǎtuțu și a lu Bunicu și a lu Titel și a lu Ion Ion Elena Ecaterina Toader și Joița cu tot neamu lor. Hai, zi-i vodaprosti și dǎ-le încoace și fugi, cǎ-ți ia scorpia aia marfa și e pǎcat de ea, o gǎleatǎ de porumbe n-am vǎzut în viața mea, doar pe dealuri, tufișuri rǎzlețe, spinoase, sǎ nu le mǎnînce caprele.

Și acum am o pungǎ de porumbe și mǎnînc porumbe cu lapte nefiert, știu, nu e chiar combinația idealǎ, dacǎ acest text se terminǎ brusc știți de la ce vi se trage lectura fracturatǎ. Dar eu mǎ bazez pe caracteristicile constipante ale acestor fructe mici și acre și brumǎrii și metalice și rele aspre și naturale și necomerciale și zbîrcite, care îți fac gura pungǎ, culese de o amǎrîtǎ de țigancǎ sǎracǎ și pricǎjitǎ și zbîrcitǎ, cu mîini prelungi și costelive, care le-au cules boabǎ cu boabǎ, printre ciulini și scaeți și țepi și rǎgǎlii și dudai, probabil de pe marginea cǎii ferate sau pe unde naiba cresc porumbele prin cîmpia asta cǎreia eu nu-i cunosc dichisul. Nici nu vreau sǎ mǎ gîndesc de pe unde or fi culese. Dacǎ nu știu, nu pǎțesc nimic, e naturale, bre, e naturale, ce, nu se vede? Și stau și mǎnînc porumbe și scriu. What else? Life is good. Mi-e dor de Telega. Dar nu mǎ întorc...



.


Citeste tot...

Un copac pe zi: ULMUL

Cu scoarța cenușiu închisă, șănțuită mai mărunt decît la stejar, cu silueta zveltă, dar nu moale, lipsită de putere, cum o are mesteacănul sau plopul, ci zdravănă și dreaptă și frumos țîșnitoare înspre cer, cu frunzele sale aspre, ridate, ca la carpen, vărul său mai puțin răspîndit, ulmul e un domn între domni între copacii care cresc pe la noi. În putere, cu lemnul tare, alb, dens, e un semn de vigoare, de tărie, de rezistență.

Dacă ar fi să facem o analogie cu rugby-ul, ulmul este flanckerul pădurii, zdravăn dar nu gras, înalt dar nu prea, flăcău în putere, dur, ca piatra, dar nu butucănos precum stejarul, acel pilier mătăhălos al regnului copăcesc de pe la noi.

Sînt multe specii de ulm, genul Ulmus fiind bogat. Împărțeala cea mai obișnuită, cel mai ușor de ținut minte și de folos pentru zona noastră este între ulmul de munte (U. glabra / U. montana) , ulmul de cîmpie (U. minor / U. campestris) și ulmul alb sau velnișul (U. laevis). Din ce văd, la noi “cel mai ulm”, adică cel mai des întîlnit și care știm că e ulm este Ulmus glabra, cel de munte.



Ulmul a trecut printr-o cumpănă grea în ultima jumătate de secol. S-au uscat ulmi grămadă, de-a-n-picioarelea, și prin orașe, și prin păduri. Lumea zice că e o ciupercă olandeză. Alții însă, adepți ai teoriilor conspiraționiste, zic că li se trage ulmilor de la undele radio ori, și mai și, de la experimentele nucleare făcute în anii 50-60.

Nu știu, la asta chiar nu mă pricep, știu doar că a fost o vreme cînd ulmii picau pe capete și mulți se întrebau dacă specia cumva va resista. Dar dacă vă uitați pe harta de la sfîrșitul acestui material și constatați că cele mai multe uscări au fost în zonele mai apropiate de Rusia, parcă-parcă are o umbră de temei și bîrfa conspirațională...



Din fericire, în ultimul timp văd că ulmii rezistă. Pe la Telega, dar nu numai, e tot o împuiere de ulmi, prin păduri, prin toate gardurile, pe poieni, le vezi lăstarii cum țîșnesc din iarbă. Iar ulmii cei tineri și cărora îi știu că le mergea prost, de erau janghinoși și răpănoși și pe jumătate uscați, acum și-au revenit și se duc în sus frumos și drept, cum îi șade bine ulmului.

Ulmul are un lemn valoros. Tare, uscat, nu chiar ca stejarul, cam ca frasinul, cu fibra amestecată, bătută, cum o are paltinul, părul și gutuiul, ține bine la tăvăleală și e și maleabil, se îndoaie frumos la abur, ia forma care îi spui. Pe vremuri, înainte de vremea fierului și a altor metale și a plasticului, era folosit la tot soiul de chestii, de la făcut unelte la inimi de căruță, prăjini, roți, țevi de transportat apa, scînduri, podele, mobilă.



Acum mai degrabă lemn de foc și pe post de copac ornamental. E des întîlnit pe trotuarele orașelor, crește destul de repede, nici chiar ca plopul sau ca oțetarul, dar nici chinuitor de încet ca stejarul și durează ani buni, pălălăi frumoase și pline de flăcări cenușii, deși pe unii îi deranjează mizeria făcută primăvara de inflorescențele sub formă de fluturei păioși (samare, mi-ar șopti maică-mea, profesoară de biologie).

De cîte ori mergeți pe străzi, ridicați privirea și uitați-vă la copaci. Ulmi, frasini, stejari, plopi, paltini, platani, castani, nu contează. Copaci să fie. Ajută la creer. Nu vă face mai deștepți în nici un caz, dar cu siguranță vă face mai înțelepți.




.
Citeste tot...

Platanii, acești sanitari ai otrǎvii istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapeazǎ cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populeazǎ orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajǎ, dar pleznind de sǎnǎtate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintǎ deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecǎtorilor și mașinilor și clǎdirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crǎci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clǎdiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacǎ dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sǎlbateci și despletiți și neatinși de fierǎstrǎu cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplǎ: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentǎ și capitalistǎ și prosperǎ și arogantǎ și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintǎ un marker inconfundabil al dezvoltǎrii și bunǎstǎrii și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales dupǎ blestemǎțiile celui de-al doilea rǎzboi mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastrǎ despre România, români, catastrofa cea perpetuǎ și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de pǎr în care tot trǎim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș - și credeți-mǎ, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtǎtor de frunzǎ prin tîrgul ǎsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimǎ.

Avem, ce-i drept, [...]

Spunînd acestea, Turambar își coborî sfios pleoapele și vǎ invitǎ
sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare

. Citeste tot...

Sic transit aestas mundi

Citeste tot...

Auzi, da' tu chiar esti sigur ca ai fost la mare?

Thassos, Grecia, august 2011 Citeste tot...

Where lazy dragons lie

Telega, august 2011.

One Ring for the sociologist king
In the land of Telega, where probability lies.











Citeste tot...