Distinta audienta, stimate creiere si restul purtatori ilegali de emotii, aveti in fata voastra, pe scurt, povestea omenirii din ultimii 2 milioane de ani.
Enjoy. Weep. Repeat.
Courtesy of Marius Comper.
.
Citeste tot...
Ce ți-e și cu nevoile astea emoționale.
Sîntem ființe programate genetic de milioane de ani să minimizăm riscul, să maximizăm supraviețuirea. În consecință, să acordăm atenție privilegiată subiectelor ce țin de risc, de primejdie.
Acum cîteva milioane de ani, acum cîteva sute de mii de ani, chiar și acum trei mii de ani pîndeam fiecare zvîcnire a frunzelor tufișului, să nu fie cumva tigrul acolo în spate. Acum, chiar dacă nu mai pîndesc tigrii pe stradă și trăim vremuri de bunăstare și siguranță, am rămas cu paleo-instinctele.
Acum nu ne mai uităm după tigri. Acum ne uităm la știri cu accidente, alea de la ora 5. Fac astea ratinguri fabuloase. Acum ne uităm la filme de groază. Vai, ce bine că nenea ăla rău nu ne taie pe noi cu drujba. Acum ne uităm la filme polițiste, cu șpioni, cu cowboy, la thrillere, la filme cu super-eroi.
Toate au un punct comun: preocuparea față de risc și de neprevăzut. Și neutralizarea fricii prin gestionarea controlată a expunerii la risc.
Traian Băsescu a călărit această reacție instinctivă pe care toți o avem înrădăcinată adînc în paleo-cortexul nostru, pînă jos spre bulbul rahidian, zvîrlindu-ne o ciosvîrtă și prăpădindu-se de plăcere uitîndu-se la noi cum am mușcat momeala.
Dacă Băsescu îl acuza pe Ponta că e ungur, sau homosexual, nu ar fi provocat aceeași reacție ca atunci cînd l-a acuzat că e șpion. Dacă însă a zis că e șpion, repede ne-am zvîrlit cu capul înainte să dezbatem subiectul.
Unii, naivi, pentru că așa le zice paleo-cortexul, că e pur și simplu chestie de instinct: "unde e tigrul?". Alții, cinici, pentru că știu că asemenea subiecte interesante fac ratinguri fabuloase. Alții, și mai cinici, pentru că știu că asemenea subiecte definesc campaniile electorale.
Spuneam la televizor cu ceva timp în urmă, cînd Băsescu lansase doar teaserul, înainte să înceapă genericul filmului, înainte se sinucidă în public șpionul de Turcescu, înainte să iasă Băsescu să acuze cu subiect și predicat, pe vremea cînd doar amenința cu despuierea, despre această aplecare spre subiectele ce țin de primejdie și cum păpușarii pot să valorifice această tendință firească, etologică.
Cînd m-a întrebat moderatoarea "Dom'le, dar de ce e lumea așa interesată de subiectul ăsta?", i-am spus: simplu, doamnă. Pentru că lumea se uită la filme și la știri cu accidente, cu polițiști, cu șpioni. Nu se uită nimeni la filme cu contabili, cu pompieri, cu unguri sau cu homosexuali. Oamenii vor emoții, thrills, gestionarea controlată, în siguranță, din cuibul confortabil al fotoliului din sufragerie, a emoțiilor negative, a fricilor, a angoaselor.
E o terapie continuă, neutralizarea controlată a fricii prin expunerea la stimuli primejdioși, dar dincolo de sticlă. E o vaccinare. E un catharsis de care oamenii au nevoie. Să se simtă eroi, să se simtă supraviețuitori, să aibă parte de happy end. Uite tigrul, ne e frică de el, dar nu are cum să sară dincolo de sticlă. Și atunci nu mai mi-e frică de el, sînt inundat de fiori pozitivi, creierul dă drumul la serotonină. Nu mi-e frică nu mi-e frică de Bau Bau. Rețeta simplă de la Hollywood, de la romanele lui Agatha Cristie, acum mai recent de la talk showuri.
De aceea discutăm despre subiectul ofițerului acoperit. Nu contează că Ponta n-a fost ofițer acoperit. Contează că Băsescu ne-a dat ceva de ronțăit, după tipicul cu care sîntem învățați zi de zi, seară de seară, să dăm de ronțăit creierului, să-l ținem în priză. Unde e tigrul? Fii pe fază, maimuțică! Uită-te după tigru!
Băsescu a călărit această nevoie, de atenție la adresa riscului. Uite ofițerul! Adică "uite tigrul". Dacă spunea "uite contabilul!" sau "uite ungurul!" sau "uite homosexualul!" nu ciuleam urechile cu atîta atenție.
Băsescu a aruncat bolovanul. Acum toți discutăm nu dacă Ponta este sau nu este ofițer acoperit, ci luăm de bună că de fapt este. Pentru că așa am învățat noi în filme, asta este logica narativă la care am fost expuși de atîtea ori încît ne-a devenit a doua natură.
Acum toți discutăm care sînt repercusiunile pe care le va suporta Băsescu pentru că a dezvăluit un ofițer acoperit. Deci deja am luat de bună gogorița lui Băsescu, am reacționat pavlovian la strigătul lui de primejdie "uite tigrul!". Și despicăm firul în patru dacă va fi judecat pentru dezvăluirea unui ofițer acoperit. Waw. Waw!
Mulți dintre cei cu mintea la purtător, văzînd circul care s-a dezlănțuit, dau zilele astea din mînă a lehamite și spun "nu ne mai lecuim odată. Sîntem nebuni. Sîntem vai de mama noastră". Ah, ce iremediabil balcanici sîntem, coane Fănică!
Eu n-o să spun așa ceva. Cunoscînd destul de bine natura umană, o să spun ceva mult mai prozaic.
N-o să-mi acuz semenii că sînt varză cu capul. Nu. O să spun doar că sîntem niște maimuțe.
Maimuțe în sensul prozaic, biologic, etologic al cuvîntului, nu în cel depreciativ pe care sîntem din păcate obișnuiți să-l folosim. Maimuțe, adică primate. Două mîini, două picioare, degete opozabile, ne hrănim puii cu lapte, vedere stereoscopică în culori, deplasare bipedă relativ recentă în termeni geologici, ce ne provoacă probleme la vertebre.
Niște maimuțe care, în milioanele noastre de ani de calificare la locul de muncă drept primate specializate în supraviețuire, am învățat să ne uităm după tigru, să ne ferim de el.
Iar acum dresorul cinic ne flutură frica pe la nas, strigă "uite tigrul", și toți o luăm de bună. Nu e nici un tigru, nu e nici un șpion, dar noi în mintea noastră știm deja că trebuie să ne uităm după tigru, după șpion. Better safe then sorry.
Și atunci evident că nici nu mai punem la îndoială adevărul strigătului de alarmă, ci ne apucăm să despicăm firul în patru ce culoare are la dungi, al cui e și ce ar trebui să pățească dresorul care i-a dat drumul din cușcă.
Ce oameni. Ce frici. Ce logică narativă, predictibilă, dar eficientă.
Ce campanie.
Citeste tot...
Florentina ma roaga sa va anunt despre noul curs de formare Rogers (Terapie Centrata pe Persoana) pe care asociatia sa profesionala, ARPCP (Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana), il organizeaza in viitorul apropiat.
Ceea ce si ma grabesc sa fac. Te pui cu nevasta... :)
PS: Vorba ardeleanului: vezi ce inseamna sa ai blogul tau? :)
* * *
Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana (ARPCP), in calitate de furnizor de cursuri de baza acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania si Federatia Romana de Psihoterapie (FRP), anunta inceperea unui nou curs de formare de baza in Psihoterapie Centrata pe Persoana, in Bucuresti.
Cursul de formare are o durata de 4 ani (2013-2017).
Curricula este structurata si organizata in conformitate cu prevederile Colegiului Psihologilor si ale Federatiei Romane de Psihoterapie si este asigurata de psihoterapeuti formatori ai ARPCP din Romania si ai OEGWG din Austria.
Diploma eliberata dupa absolvirea celor patru ani de studiu si indeplinirea criteriilor de formare confera dreptul de obtinere a certificatului de Psihoterapeut Autonom, iar absolvirea a doi ani de studiu si indeplinirea criteriilor de formare confera dreptul de obtinere a certificatului de Psihoterapeut sub Supervizare.
Conditii pentru inscriere:
- absolvent cu diploma de licenta in: psihologie sau profesiile asimilate, medicina.
Acte necesare inscrierii:
- copie dupa Diploma de licenta si Foaia matricola;
- CV;
- scrisoare de intentie;
- cazier judiciar;
- adeverinta medicala.
Candidatii vor participa la 2 interviuri cu 2 psihoterapeuti formatori in perioada 23 octombrie – 15 decembrie si la un workshop de preselectie in perioada 24-25 noiembrie 2012.
Numar de participanti in grup: 12-16 persoane.
Costuri: 80 Ron interviul si 300 Ron workshop-ul de preselectie.
Inscrierile se fac pina pe 20 noiembrie 2012.
Persoane de contact:
Georgeta Niculescu, georgeta_niculescu@yahoo.com, tel: 0722 351 315
Florentina Palada, flo.palada@yahoo.com, tel.: 0722 650 555.
Informatii suplimentare despre criteriile si structura formarii, reglementari ale Comisiei Profesionale gasiti pe site-ul Asociatiei Romane de Psihoterapie Centrata pe Persoana: www.psihoterapierogersiana.com
Citeste tot...
În seara asta am privit soarele în față.
De ziua lui, la stop, la capătul Bucureștiului, unde începe Șoseaua Cățelu, așteptînd să se facă verde, l-am înfruntat, m-am uitat cu stăruință la el pînă din nebulos și dureros la ochi s-a făcut rotund și clar, vibrînd un imposibil apus.
Și pentru că soarele răspîndește lumină, am avut o iluminare, la fel de vremelnică precum vremelnic era acest apus. Preț de un semafor, cu sabia culorii verzi atîrnîndu-mi deasupra parbrizului, am fost wabi sabi într-o mașină japoneză cu număr de zen, la capăt de Pantelimon.
Mi-am dat seama că la fel precum ai nevoie de perseverență întru a-ți controla trupul și zăticnirea spinării – am vreo trei hernii la ceafă și una jos, la lombară, pe care am învățat să le țin în frîu prin zilnică frîngere de vertebre – la fel e nevoie de același efort dureros și continuu și tenace pentru a-ți curăța zgura din creier, din inimă, din suflet.
Nu e de ajuns doar să-ți segmentezi hoitul spiritual o dată și gata, pe urmă la rămînere rămîi nemuritor și rece și pur și senin.
Eu, prostul, naivul, leneșul, credeam că gata: e de ajuns. Am dat o dată cu mopul pe sinapse precum femeia de servici care dă cu mătura în doru lelii, la fușereală, precum slujnica cea furăcioasă și de-acum kabum! vavavum!, voi avea sufletul emailat și sablat și curățat și nituit și tinichigiuit și peticit și schingiuit și pocăit și tighelit și tivuit și cositorit pentru tot restul vieții, ca oalele minune pe care ți le vînd țiganii la tîrg.
Ei aș. Sare smalțul de nu te vezi. Se adună praful și vin gîndacii pe sub preșurile minții numa numa.
Nu.
Trebuie să rînești balega în fiecare zi, la fel ca la grajdul copilăriei de la Telega, cu Murga și fîn și lapte și balegă și pișălău care mustea în podeaua cea groasă din lemn de plop.
Trebuie să depui același efort ca și atunci cînd îți faci rostogolirile de două ori pe săptămînă de-ți ies ochii din cap și-ți curge transpirația pe tatami ca la robinet.
Mae ukemi, ushiro ukemi, mae gyaku ukemi, mae otoshi ukemi, mae obi ukemi, mae ushiro ukemi, ushiro obi ukemi, ushiro otoshi ukemi, mae ukemi cu dublă bătaie, ushiro ukemi cu dublă bătaie, yoko ukemi. Și pe urmă shikko. Și mae, și ushiro.
Obosești doar cît le citești, darămite să le mai și duci pînă la capăt, dus-întors, dintr-o parte în alta a dojo-ului.
Și asta a fost iluminarea: e la fel de greu, la fel de trebuincios și la fel de obositor în perseverență să-ți cureți periodic, zilnic dacă se poate, hornul sufletului, al emoțiilor, al continuei zguri care se depune ceas de ceas, la fiecare zăticnire de care ai parte, la fiecare nemulțumire, la fiecare strîngere de inimă, la fiecare mototolire de viață prin care treci.
Că-i mică, că-i insignifiantă, că-ți taie cineva calea de pe banda întîi, că vezi pe cineva zvîrlind o hîrtie pe stradă ori un dobitoc bătînd cîmpii la televizor, ori că-i altminteri șî mare și apăsătoare, că ți se strînge inima de toate oportunitățile ratate, de toate compromisurile făcute, de toate lălăielile și limitările tale, ale celor dragi din jurul tău, că ai copilul prea ..., că nu știi ce-ți rezervă viitorul, că ți-e teamă că... și că... și că...
Toate se adună. Toate trebuie rînite în fiecare zi, nu doar la marea tulburare, la marea curățenie sufletească de care ești atît de mîndru și de mulțumit că ai avut curajul să o faci. Ci zilnic. Zilnic, damn it.
Ca gospodina cea meticuloasă. Precum călugărul cel perseverent. Ca fiara cea fără de prihană care-și linge blana în fiecare zi și care-și ascute ghearele încontinuu pe scoarța copacului, sfîșiind-o bucățele bucățele.
În fiecare zi.
Că îi zici rugăciune, că îi zici așezare de vertebre ale creerului, că îi zici zazen sau mushin, că îi zici limpezire și trezvie, că îi zici disciplină mentală și autocontrol, mai puțin important. Nu contează. Treceți-o voi prin ce filtru ideologic și paradigmatic vreți. Puneți-i ce etichetă v-a învățat popa la școală.
Important e să o faci.
Să-ți dai seama că trebuie să dai cu mătura și cu aspiratorul și cu bomba atomică prin cotloanele sufletului în fiecare zi, să te lepezi de Satana urii și a îndoielii și a fricii și a scîrbei și a pesimismului și cinismului și lehamitei și de toate celelalte metehne ce-ți dau tîrcoale la fel de răbdătoare, ca hoitarii, ca viermii cei de pradă fără de astîmpăr și fără de milă, așteptînd să-ți lași garda jos, să putrezești, să te închini delăsării și resemnării și zgurii.
Zgura. Zgura. Curățați-vă zgura, fraților și surorilor și restul oameni, cetățeni, soldați, securiști, politruci, trecători, pietoni, tîrîtoare.
Zgura. Curățați-vă zgura. Nu mai stați. Așteptați pe pielea voastră. Judecata de Apoi începe în fiecare secundă și fiecare secundă vă este ultima. Ultima secundă din prima parte a vieții voastre.
În seara asta am privit soarele în față. Și soarele, în marea sa mărinimie entropică și aleatorie și cuantică, mi-a privit privirea, în timp ce apunea. De ziua lui apunea. Taman de ziua lui.
Azi, de ziua soarelui, în timp ce el moare spre a învia, ele, dînsele, ielele, naibele, se dezlănțuie, se destrăbălează, se dedau. Ele, ielele, dansează.
Domnilor care încă mai credeți în ele: acum, în pădure, în luminișul de nuiele de frasin, iele, dînsele, naibele, de ziua lor dansează. Cu poftă. Cu poftă de fiară, cu zvîcnet de flacără.
Mi-e dor de ele. Nu le-am văzut niciodată și mi-e dor de ele.
Ascultați-le pașii.
.
Citeste tot...
O analiza excelenta, necrutatoare si pertinenta. O aplicatie stralucita a teoriei analizei tranzactionale in viata de zi cu zi, in relatiile cotidiene. Omul asta trebuia sa se faca psiholog, prea vorbeste bine in proza fara sa stie... :)
* * *
Si astfel, initial mai mult in gluma, iar apoi din ce in ce mai serios, am incercat o alta ipoteza. Care dintr-o data a facut lumea mult mai clara si explicatiile mult mai plauzibile (desi ceva mai greu de obtinut): NU EXISTA PROSTIE. Cu cateva posibile exceptii patologice, orice caz pe care ne place sa-l explicam prin prostie este in realitate un amestec de nesimtire si rautate.
In primul rand, orice clarificare creaza un dezechilibru in raportul de putere. Cel care explica este avantajat. Avantaj pe care celalalt nu vrea sa-l ofere. Nu conteaza cine are dreptate. Cand cineva are o treaba de facut si nu o face, va afirma tot timpul ca nu a priceput. Oricate explicatii i s-ar da, situatia va ramane aceeasi, acceptarea explicatiei il dezavantajeaza clar, trebuie sa recunoasca ca a gresit pana in momentul acesteia si sa isi schimbe atitudinea de atunci incolo.
Orice explicatie acceptata este privita ca o infrangere si este contabilizata ca atare. Mai mult, daca la un moment dat cineva accepta o explicatie, va reveni asupra ei cu prima ocazie spunand ca “nu asa a inteles de fapt” si ca in ultima instanta “nu asta a acceptat”. Acceptarea unei clarificari nu conduce catre acceptarea automata a consecintelor acesteia.
Nu are importanta nici macar daca este in interesul lor. Interesul lor nu este cel care pare evident. Interesul lor este sa se inconjoare cu o ceata groasa, in care nimic nu mai e clar si evident, in care nimic nu e fundamental gresit si nici un repros nu e altceva decat o banala diferenta de punct de vedere. Totul este un joc de putere. Este mult mai importanta scaderea probabilitatii unui dezastru decat intelegerea.
Ne alintam presupunand ca daca acumulam suficiente argumente, celalalt va trebui sa accepte viziunea noastra. Ei bine, nu. Nu va accepta. Fie si numai pentru ca nu vrea sa ne dea castig de cauza. Nu stie de ce si nu-l intereseaza. Mai mult, cu cat argumentele noastre sunt mai multe, cu cat sansa de a-i “scutura lumea” celuilalt este mai mare, cu atat sansele de a fi acceptate sunt mai mici.
[...] In concluzie, nu mai cred in prostie. Nu mai accept prostia ca scuza din partea nimanui. Nu cred ca oamenii sunt incapabili sa priceapa, cred ca nu vor sa o faca, cred ca rezista cu toata fiinta lor, pentru ca privesc “intelegerea” ca pe o cedare. Ca pe o infrangere. Sau ca pe o victorie de-a celuilalt.
Sigur, in felul acesta isi vor petrece intreaga viata in aceeasi supa, care va deveni din ce in ce mai alterata, in lipsa corectiilor din exterior. Nu vor intelege mare lucru din propria lor existenta, caci, cum poti sa intelegi ceva daca ai impresia ca stii deja tot ce iti trebuie? Dar se vor simti in siguranta si vor avea satisactia suprema ca “pe ei nu i-a condus nimeni”.
Unii vor spune ca asta este definitia prostiei. Ca oamenii prosti sunt in realitate “incuiati” din diverse motive. Pot accepta acest lucru. Ce nu pot sa accept insa este lipsa vinei. Oamenii acestia sunt vinovati. Nu sunt pur si simplu lipsiti de mijloace din vina altcuiva. In fata unei lumi de o frumusete si de o complexitate uluitoare, singura atitudine corecta e sa accepti ca nu pricepi mare lucru si ca orice informatie care vine spre tine, de oriunde, are cel putin o sansa sa iti schimbe complet modul de gandire.
Sorin MILUTINOVICI, "Despre cum am incetat sa cred in prostie"
.
Citeste tot...
Încercaţi să vă surprindeţi lamentându-vă în gând sau cu voce tare în legătură cu o situaţie în care vă aflaţi, de ceea ce fac sau spun alţi oameni, de mediul înconjurător, de situaţia dvs. de viaţă, chiar şi de vreme.
A te plânge de o situaţie implică întotdeauna neacceptarea stării existente. Acest comportament are invariabil o încărcătură negativă inconştientă. Când vă plângeţi, vă transformaţi într-o victimă. Când vă exprimaţi cu voce tare nemulţumirea, deţineţi controlul.
Deci, schimbaţi situaţia printr-o acţiune sau exprimându-vă nemulţumirea, dacă este necesar şi posibil; ieşiţi din situaţie sau acceptaţi-o. Orice alt comportament aparţine anormalităţii.
Starea obişnuită de inconştienţă este întotdeauna legată într-un fel de negarea Clipei de acum. Acum implică, desigur, şi un „aici".
Vă opuneţi faptului de a vă afla „aici şi acum"? Unii oameni ar prefera, de exemplu, să se afle în altă parte. ,Aici" nu este niciodată suficient de bun pentru ei. Autoobservându-vă, descoperiţi dacă nu este şi cazul dvs. Oriunde v-aţi afla, fiţi complet prezent.
Dacă descoperiţi că pentru dvs. este intolerabil să vă aflaţi „aici şi acum" şi că acest fapt vă face nefericit, aveţi trei posibilităţi: să ieşiţi din situaţie, să o schimbaţi sau să o acceptaţi complet.
Dacă doriţi să vă asumaţi responsabilitatea pentru viaţa dvs., trebuie să alegeţi una dintre aceste trei posibilităţi şi trebuie să faceţi acest lucru chiar acum. Iar apoi să acceptaţi consecinţele.
Fără scuze. Fără negativism. Fără poluare psihică. Păstraţi-vă curat spaţiul interior. în cazul în care treceţi la acţiune — schimbând situaţia sau ieşind din ea — mai întâi renunţaţi la negativism, dacă este posibil.
Acţiunile care vin din observarea a ceea ce este necesar sunt mai eficiente decât cele care vin dintr-o atitudine negativistă. Orice acţiune este mai bună decât lipsa acţiunii, mai ales dacă aţi fost blocat într-o situaţie nefericită mult timp.
Dacă este vorba de o greşeală, cel puţin învăţaţi ceva, astfel încât cazul respectiv să nu mai fie o greşeală. Dacă rămâneţi blocat, nu învăţaţi nimic.
Frica vă împiedică să treceţi la fapte? Recunoaşteţi frica, observaţi-o, îndreptându-vă atenţia asupra ei, fiţi complet prezent. Aceasta va distruge legătura dintre frică şi gândirea dvs. Nu lăsaţi frica să vă inunde mintea. Folosiţi puterea momentului prezent. Frica nu o poate învinge.
Dacă într-adevăr nu există niciun lucru pe care l-aţi putea face pentru a schimba starea de lucruri aici şi acum şi dacă nu puteţi ieşi din situaţie, atunci acceptaţi în totalitate să vă aflaţi aici şi acum, renunţând la orice rezistenţă interioară. Sinele fals şi nefericit, care iubeşte sentimentul de suferinţă, de ură, care adoră să-şi plângă de milă nu va mai putea supravieţui în acest caz.
Această atitudine se numeşte abandonare. Abandonarea nu înseamnă slăbiciune. Ea implică o mare putere. Numai o persoană care s-a abandonat pe sine are acces la puterea spirituală. Abandonându-vă, obţineţi o eliberare interioară în raport cu situaţia. Atunci s-ar putea să constataţi că situaţia se schimbă fără să mai fie nevoie să faceţi vreun efort. Oricum, sunteţi liber.
Eckhart Tolxe, "Puterea prezentului" (Ed. Curtea Veche, 2004; pp. 77-78)
Citeste tot...
Is the world really getting better?
If you pull back a little bit from the sea of bad news that’s assaulting us these days, what you actually see is a preponderance of trends that are moving in a fantastic direction. Take healthcare: Over the past century, child mortality rates have dropped by 90 percent, while the length of human lifespan has doubled. Or poverty, which has dropped more in the past 50 years than it has in the previous 500.
At a global level, the gap between wealthy nations and poorer nations continues to close. Across the board, we are living longer, wealthier, healthier lives. Certainly, there are still millions of people living in dire, back-breaking poverty, but using almost every quality-of-life metric available — access to goods and services, access to transportation, access to information, access to education, access to life-saving medicines and procedures, means of communication, value of human rights, importance of democratic institutions, durable shelter, available calories, available employment, affordable energy, even affordable beer—our day-to-day experience has improved massively over the past two centuries.
Why aren’t we more aware of these positive trends?
The simple answer is because we’re hard-wired not to notice. As the first order of business for any organism is survival, our brain privileges information that appears to threaten us. As a result, we tend to focus too much on the bad news even as the good news struggles to get through. The media is so saturated with bad news – if it bleeds, it leads – because they’re vying for the amygdala’s attention.
Furthermore, to handle the massive influx of information we process on a moment by moment basis, the brain relies on heuristics. Most of the time these work. Sometimes they fail. When they fail we call them cognitive biases. As it turns out, a lot of our cognitive biases keep us pessimistic as well.
The negativity bias is a tendency to give more weight to negative information and experiences than positive ones. Confirmation bias is our tendency to search for or interpret information in ways that confirms our preconceptions—which might not be so bad on its own, but when you add the media’s focus on negative news, you have a recipe for psychological disaster.
This list goes on. The result is a brain that believes the end is near and there’s not a damn thing we can do about it.
Sam Harris, Better and Better, An Interview with Peter Diamandis and Steven Kotler
Cititi si restul, sa va mai curatati un pic mintea, mai panicatilor mai...
.
Citeste tot...
Care din urmatoarele denumiri va place cel mai mult pentru un cabinet de promovare a sanatatii mintale si psihoterapie?
PSI PEOPLE
AUTHENTICA
PSI LIFE
DE ANIMA
MENTIS VITA
MINDFULNESS
PANDORA
ATENA
Repede! Repede! De ce nu raspundeti, consumatorilor, nesanatosilor la cap, consultantilor, bolnavilor, clientilor, expertilor, nefericitilor si tristilor si alegatorilor?
.
Citeste tot...
Asta ca sa nu va mai amagiti atit si sa stiti cum va pacaliti, cum sinteti pacaliti. Cum se aplica pina si in acest caz dictonul care de regula il stim asociat cu babardeala: Everything is in the head.
Citeste tot...
One conclusion was forced upon my mind at that time, and my impression of its truth has ever since remained unshaken.
It is that our normal waking consciousness, rational consciousness as we call it, is but one special type of consciousness, whilst all about it, parted from it by the filmiest of screens, there lie potential forms of consciousness entirely different.
We may go through life without suspecting their existence; but apply the requisite stimulus, and at a touch they are there in all their completeness, definite types of mentality which probably somewhere have their field of application and adaptation.
No account of the universe in its totality can be final which leaves these other forms of consciousness quite disregarded. How to regard them is the question, — for they are so discontinuous with ordinary consciousness. Yet they may determine attitudes though they cannot furnish formulas, and open a region though they fail to give a map.
At any rate, they forbid a premature closing of our accounts with reality.
William James, The Varieties of Religious Experience, p. 388
Via Sam Harris, al carui articol Drugs and the Meaning of Life va recomand calduros sa-l cititi, poate va vine mintea la cap si va lasati de alcool, cafea si tigari si va apucati si voi de LSD, ca toti oamenii sparti la creer.
:rofl:
Citeste tot...
Sînt dintre cei care populeazǎ lumea asta doar pentru a-și exprima nemulțumirea.
Meteorologic vorbind, pentru ei vremea nu este niciodatǎ cum trebuie. Iarna îi auzi plîngîndu-se ca de sfîrșitul lumii de cît de frig este. E zloatǎ, zǎpada e rece, ba chiar are și tupeul și nerușinarea de a fi și udǎ pe deasupra, traficul e nașpa, e frig, e prea frig, sǎ vinǎ naibii odatǎ vara aia!
Și vezi pe fețele lor cum suferǎ, ce nedreaptǎ este viața cu ei, cum ar trebui sǎ primeascǎ un spor de jenǎ la salariu pentru simplul fapt cǎ fac umbrǎ pǎmîntului în țara asta de cǎcat, cu vremea asta de cǎcat.
Și pe urmǎ, inevitabil, vine vara. Moment în care vǎicǎrelile se întețesc de manierǎ exponențialǎ. Vai, ce cald este! Vai, ce zǎpușealǎ! Așa nu se mai poate! Calvar ca anul ǎsta parcǎ niciodatǎ n-a fost! Doamne, ce chin! Ce-i cu praful ǎsta? Ce viațǎ de cǎcat. Nu mai vine dom’le iarna aia odatǎ, sǎ ne curme suferința? Uitǎ-te la oameni ce greu le este, uitǎ-te cum transpirǎm, cum respirǎm cu greu, de ce ne chinui Doamne, de ce meritǎm asta?
Evident, au mai rǎmas douǎ anotimpuri care și ele la rîndul lor își meritǎ porția de scîrbǎ ontologicǎ.
Primǎvara e fie prea frig, mult mai frig decît ar vrea sufletul lor sensibil, fie plouǎ, unde s-a mai pomenit dom’le sǎ plouǎ în halul ǎsta, fie e prea cald și deja zǎpușealǎ în aprile, dǎ-o dom’le încolo de viațǎ, își bate joc de noi, iar n-avem primǎvarǎ nici anul ǎsta? Dacǎ plouǎ, nu e bine. Dacǎ nu plouǎ, nu e bine. Dacǎ sînt nori, le stricǎ feng șuiul. Dacǎ e soare, se ard la piele și fac cancer.
Nici toamna nu scapǎ. Prea multe frunze. Iar plouǎ? Iar vine iarna? Toamna, anotimpul tristeții, iar se scurteazǎ ziua, iar vine școala, iar s-a terminat vacanța, de ce ne chinui Doamne, ce-am fǎcut sǎ meritǎm aceastǎ soartǎ grea și acest trai nasol?
Acești oameni își varsǎ de fapt depresia și nevroza și resentimentul și șucǎrul existențial asupra noastrǎ, a celorlalți care ne încǎpǎțînǎm sǎ constatǎm cǎ vremea e ca de obicei, iarna nu-i ca vara, iarna e frig, vara e cald, iarna ninge, vara e caniculǎ, primǎvara plouǎ, și e bine pentru plante, toamna plouǎ, și e bine din nou.
Își varsǎ toate trǎirile negative asupra noastrǎ ca un jet de vomǎ otrǎvitǎ, ca o ploaie acidǎ de scîrbǎ și de sictir, mînjindu-ne existența cotidianǎ cu vǎicǎreala lor agasantǎ, stricînd momente altminteri faine și transformînd totul într-un continuu talk show cu analiști politici agresivi și nemulțumiți și cîrcotași, într-o continuǎ ședințǎ de terapie sterilǎ unde nu mai știi despre ce se discutǎ, știi doar cǎ se suferǎ din greu, cu normǎ întreagǎ.
De ce nu vine, Doamne, iarna aia mare sǎ-i potoleascǎ pe toți, sǎ le înghețe limbile și sǎ le crape ochii, sǎ le vestejeascǎ creierul și sǎ le usuce plǎmînii? Mǎcar sǎ aibǎ motive adevǎrate de nemulțumire în aceastǎ iarnǎ de cǎcat, în aceastǎ varǎ de cǎcat, în acești Balcani de cǎcat, în aceastǎ viațǎ de cǎcat plinǎ de suferința asta de cǎcat din aceastǎ primǎvarǎ de cǎcat în care ploaia asta de cǎcat duce cu gîndul la toamna aia de cǎcat care va veni dupǎ vara asta de cǎcat.
Of of, mǎi mǎi... :(
Citeste tot...
Unul din cele mai impresionante discursuri auzite in ultimul timp.
Mai ales ca vine de la un australian :).
Bloody true, mate. Bloody true...
:bow:
Citeste tot...
Courtesy of Marius Comper.
Citeste tot...
The more the fruits of knowledge become accessible to men, the more widespread is the decline of religious belief.
Sigmund Freud
* * *
Religion is a system of wishful illusions together with a disavowal or reality, such as we find nowhere else but in a state of blissful hallucinatory confusion. Religion’s eleventh commandment is “Thou shall not question”.
Sigmund Freud, The Future of an Illusion
* * *
Most people do not really want freedom, because freedom involves responsibility, and most people are frightened by responsibility.
Sigmund Freud
* * *
The paranoid is never entirely mistaken.
Sigmund Freud
Citeste tot...
Stiti voi textele alea lacrimoase, lesinate. Le tot primiti in PowerPointuri, inconjurate de imagini de copilasi, catelusi, braduleti, peisajutze si alte diminutive care iti stirnesc pofta sa asculti Manowar si sa sufoci pisoi nevinovati cu perna.
Si totusi. Din cind in cind, dintre ele mai rasare si cite o gema. Astazi, gema descoperita de Florentina. Un soi de Rogers avant la lettre. Un soi de om intelept for all seasons.
Doamnelor si domnilor, din partea celui mai mare clovn al acestei lumi, cuvinte fara tristete, fara amagire, fara emfaza.
Hai, fiti voi in tot ceea ce faceti, cu esceptzia momentelor in care nu sinteti voi, evident.
:) :p
* * *
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inteles ca in toate imprejurarile ma aflam la locul potrivit, in momentul potrivit. Si atunci am putut sa ma linistesc. Astazi stiu ca aceasta se numeste Stima de sine.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am realizat ca nelinistea si suferinta mea emotionala nu erau nimic altceva decat semnalul ca merg impotriva convingerilor mele. Astazi stiu ca aceasta se numeste Autenticitate.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa doresc o viata diferita si am inceput sa inteleg ca tot ceea ce mi se intampla contribuie la dezvoltarea mea personala. Astazi stiu ca aceasta se numeste Maturitate.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inceput sa realizez ca este o greseala sa fortez o situatie sau o persoana, cu singurul scop de a obtine ceea ce doresc, stiind foarte bine ca nici acea persoana, nici eu insumi nu suntem pregatiti si ca nu este momentul. Astazi stiu ca aceasta se numeste Respect.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inceput sa ma eliberez de tot ceea ce nu era benefic. Persoane, situatii, tot ceea ce imi consuma energia. La inceput, ratiunea mea numea asta egoism. Astazi stiu ca aceasta se numeste Amor propriu.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa-mi mai fie teama de timpul liber si am renuntat sa mai fac planuri mari, am abandonat mega-proiectele de viitor. Astazi fac ceea ce este corect, ceea ce imi place, cand imi place si in ritmul meu. Astazi stiu ca aceasta se numeste Simplitate.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa mai caut sa am intotdeauna dreptate si mi-am dat seama de cat de multe ori m-am inselat. Astazi am descoperit Modestia.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa retraiesc trecutul si sa ma preocup de viitor. Astazi, traiesc prezentul, acolo unde se petrece intreaga viata. Astazi traiesc clipa fiecarei zile. Si aceasta se numeste Plenitudine.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inteles ca ratiunea ma poate insela si dezamagi. Dar daca o pun in slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte pretios. Si toate acestea inseamna Sa stii sa traiesti cu adevarat.
Va doresc tuturor sa TRAITI CU ADEVARAT!
Charles Chaplin
Citeste tot...
După cum probabil deja știți mulți dintre voi, Florentina, soția mea, este psihoterapeut.
Da, da, șrinc. Adică shrink. Adică de-ăla de scoate desfăcătoru de conserve și taie frumos rondel în cutia Dvs. craniană, fără nici o urmă de zvîcnet pe față, și pe urmă scoate lingurița de argint din buzunarul de la piept și gustă cu un gest discret din substanța aia nașpa dinnăuntru și exclamă, cu un aer de superioritate dezamăgită "Hmmmm. Mai trebuie un pic de piper. Ce creer, dom'le, ce creer. Varză, soro. Unde sînt creerele de altădată?".
După cum probabil mai puțini dintre voi știți, Turambar a fost și el pe canapea. Și încă ceva timp, ani de zile, timp în care terapeutul meu scotea imperturbabil de trei ori pe săptămînă lingurița de la piept, gusta cu un aer de dezamăgire superioară și exclama "Nici săptămîna asta n-ai pus piper, stimabile. Ai creerul zdrențe. Ești varză, ce mai... N-ai altul la tine, că cu ăsta n-am ce face, e stricat de tot, n-am ce alege din el?".
După cum probabil deja v-ați dat seama, rîndurile de mai sus sînt scrise în cheie postmodernă, adică ludică și autoreferențial ironică. Turambar, ca de obicei, e răutăcios, ba chiar cvasi-detrimental sănătății voastre mentale. Cred că i se trage de la faptul că a fost bolnav cînd era mic ("și nici acum nu i-a trecut", îmi șoptește paznicul de servici din urechea dreaptă).
Terapia, de fapt, este o chestie serioasă, cathartică, vindecătoare, luminătoare și izbăvitoare ("de cele mai multe ori", își continuă imperturbabil paznicul meu rondul mental printre urechi, pe-acolo pe unde bate vîntul și se adună praful).
E drept că terapia poate fi uneori traumatizantă pe parcurs. Dar cu cît este mai zdruncinătoare la un moment dat, cu atît se cheamă că de fapt își face treaba și că, din fericire, materia voastră cenușie se structurează (ceva mai) limpede, mai puțin nevrotic, mai adaptată la realitate.
Mai dezbărat de iluzii, deveniți astfel persoana care sînteți predispus să fiți. Nu vă mai amăgiți, nu vă mai consumați energia vitală întru crispante mecanisme de apărare, ci întru zidire și actualizare / atingere a potențialelor voastre, întru curgere și spontaneitate și autenticitate și acceptare a vieții și a realității și a luptei cu îngerul, singura luptă care merită să fie luptată, singura luptă unde și înfrîngerea este victorie.
Ei bine, în acest context motivaționalo-retoric, ce i s-a întîmplat în seara asta lui Turambar și cumplite... ăăă, pardon, act ratat, vroiam să spun completei mele soții terapeută doar la cabinet, în rest soție iubitoare și chiar parteneră de scris pe acest blog de pierzanie?
S-a întîmplat că, în contextul în care s-a lansat recent serialul românesc În derivă, am aflat, nepermis de tîrziu pentru o persoană atît de savvy și de renascentistă ca mine ("și de modestă", mormăi paznicul meu interior cu o moacă plictisită), că pe lumea asta există un serial care e făcut pe structura unor ședințe de terapie: In Treatment, cu acel nemaipomenit Gabriel Byrne pe care unii dintre voi îl știți din The Usual Suspects.
Drept pentru care, cu priceperile mele de mînă stîngă (nu, nu la ce vă gîndiți voi, oameni răi și obsedați, maniacilor sexuali ce sînteți, ci la ce se gîndește orice om cu o minimă cultură cinematografică: "After all, crime is only a left-handed form of human endeavor", Asphalt Jungle, John Huston, 1950), Turambar a purces prin mijloace specifice de factură torențială să facă rost de el.
Și după ce am făcut rost de el, am zis, "Hai să încercăm să ne uităm la un episod, să vedem ce e de capul lui", să încercăm cumva să compensăm, că tot sîntem în doliu că s-a terminat primul sezon din The Boardwalk Empire și noi la ce ne mai uităm sărbătorile astea?
Și ne-am uitat la un episod, așa, mai mult de probă, cu inima strînsă, să nu care cumva să fim dezamăgiți.
Și după 3 ore jumătate și șapte episoade văzute cap-coadă în linie unul după altul, fără pauză de pipi caca, ci doar cu niște fistic pentru doamna și niște rom cu apă și cu țigări Djarum alături pentru domnu' de mine care sînt ("care este, vrei să zici", mormăi Michiduță din urechea stîngă), am tras concluzia: da. Avem ce vedea sărbătorile astea.
Ceea ce vă dorim și vouă, pentru că vă jurăm pe sănătatea noastră mintală și pe priceperea noastră de persoane care au trecut, totuși, printr-o terapie comme il faut, vă spunem cu mîna pe inimă, respectiv pe lingurița de la piept: e strălucitor. Este cum trebuie să fie, nici mai mult, nici mai puțin. Te ține lipit de scaun. Are niște actori nemaipomeniți, un scenariu brici și o dozare excelentă de terapie și de film.
E drept că e un pic dramatically enhanced, deh, că de-aia e film și nu documentar, însă este de o asemenea plauzibilitate terapeutică și cu o asemenea grijă pentru detalii încît nu poți decît să exclami: ai dracu' evrei! (Serialul american este de fapt transpunerea HBO a unui serial care inițial a fost scris / produs în Israel: BeTipul).
Deci, doamnelor și domnilor, cum să vă spun eu să mă credeți? Uitați-vă la el și veți reuși cumva, pentru acei mulți dintre voi care nu ați avut (încă) un contact direct cu psihoterapia, să vă faceți oareșce idee cam cu ce se mănîncă și cît de intricate sînt căile Domnului psihic.
Repet: a bit dramatically enhanced, o terapie în genere este muult mai prozaică / down-to-earth, însă din punct de vedere al mecanismelor psihice, al relației dintre terapeut și client, al transferurilor, contratransferurilor, relației cu supervizorul, serialul este o încîntare.
Ca să nu spun că este un nemaipomenit vehicol de marketing pentru ideea de terapie. Și ca să nu mai spun că pentru doamne Gabriel Byrne este tot ce vă doriți în fantasmele Dvs. umede, în schimb pentru domni tanti aia Laura care face un transfer erotic către terapeut este de o... de o... de o că nici nu știu cum să scriu, că-mi citește Flo blogul și pe urmă mă bate cu lingurița peste occipital pînă mă lobotomește. Căutați și voi pe Goagăl "Melissa George" și dacă n-o să vă doară ochii de atîta lobotomeală lactoforizant-estetică, apăi înseamnă fie că sînteți de lemn tănase, fie că o aveți de lemn și lemnu-i uscat.
Hai, uitați-vă și n-o să vă pară rău.
("Femeie, unde ai pus lingurița aia cu care guști tu din creerele la clienți, să-i fac o poză să le-o arăt și la domnii și doamnele aici de pe blog, că nasoii ăștia de cititori nu mă crede că tu de fapt le mănînci mințile la bieții oameni, că te îmbuibi în fiecare zi cu creer crud de victimă nevinovată la cabinet, și le mai iei și banii pentru asta?")
:wink:
Citeste tot...
Ia, gata! Sa taca sondajele! Sa ne abtinem jumatate de zi, chiar si o zi intreaga, in a diseca prin sfisiere rezultatele Exit Pollurilor din Rep Moldova. Sa nu mai vorbim despre tigani, stereotipuri si alte ticalosii. Sa lasam psihologii sa ne spuna ce e cu adevarat important in viata.
Empatie, bre cinicilor bre. Responsabilitatea, bre loazelor. Umanitatea, bre rauvoitorilor care stati cu rautatea pre limba, prea grabnici sa i-o datzi lui Dincu la radacina, sa-l spurcati si sa-l intrebati de diferentele mari, oh prea mari, ce facushi neamule, pe unde mai scotzi camesha?
Ce oameni nasoi. Ce sociologi. Ce mirsavi si fameni si rai si goi pe dinauntru...
:/
* * *
Am și eu o contribuție?
A devenit atât de obișnuit să auzi în jur comentarii, evaluări, largi descrieri despre ce fac alții și mai ales cum fac încât îmi creează senzația că trăim mare parte din timp cu ochii pe ceilalți.
Dar oare noi? Noi cum facem aceleași lucruri pe care le putem observa cu atâta acuratețe la ceilalți? Care o fi contribuția noastră la ceea ce se întampla în jur?
Pentru că pare că suntem plini de așteptări, nemultumiți când nu ne sunt satisfăcute, dar mult mai puțin conștienți de ceea ce se așteaptă de la noi și de modul în care noi răspundem așteptărilor venite din partea celorlalți.
Oare noi reușim să fim la înălțimea așteptărilor celor care ne înconjoară, sau picăm în aceeași morișcă și le provocăm celorlalți aceleași nemulțumiri, fără ca măcar să fim conștienți de asta? Iar, la o adică, în loc de a ne vedea propria contribuție, avem justificări care să ne facă să ieșim neșifonați din situație.
Sunt întrebări care pot părea retorice și la care se pot da răspunsuri rapide de genul “bineînteles că nu suntem perfecți”, sau “eu fac tot ce pot”, care nu reușesc pe termen lung decât să întrețină același tip de mecanism.
Mult mai greu e să te întrebi de-adevăratelea de mai multe ori în cursul unei zile dacă ceea ce sau cum ai făcut ceva e chiar pe măsura a ceea ce îți era cerut. Și să te străduiești să vezi ceea ce ar putea fi făcut mai bine.
Iar când faci asta de suficient de multe ori și intri în contact cu imperfecțiunea ta, începe să se schimbe și modul (arțăgos de multe ori) în care ne raportăm la ceilaltți. Parcă nu-ți mai vine să dai așa de repede cu critici în alții atunci când vezi că și contribuția ta la ce e în jurul tău nu e așa de neatins.
Pentru că de cele mai multe ori e al naibii de greu să-ți simți și partea ta de responsabilitate!
Cred ca m-aș simți mult mai confortabil într-un astfel de mediu în care oamenii s-ar uita mai mult în ei decât în jur și s-ar strădui să facă ce e al lor cât mai bine și mai responsabil decât să se uite fără de odihnă la țambrele din ochii celorlalți.
Citeste tot...
Va spuneam cu un post in urma despre descoperirea unui idei care imi rodea si mie in cap de maniera difuz-confuza, asa cum imi este mintea. Plecind de la acel articol din The Atlantic, am cautat autorul: Nicholas Carr.
Si evident ca in a nick of a time i-am gasit cartea scrisa drept extensie / continuare a acestui articol.
Si am inceput sa citesc. (pentru cei care au probleme cu redarea formatului epub, descarcati Calibre).
Si m-au trecut fiori.
De invidie, ca spune atit de bine lucruri deja gindite de mine tine noi toti, acolo in coltul mintii noastre difuze confuze structurate in forma de varza.
De frica, pentru ca asa este. Astia sintem. Incet-incet, asa ne functioneaza mintea, ni se modifica sirmele de carne care ne strabat creierul, ni se reprogrameaza reteaua neuronala si avem alte aplecari catre informatie, alte rabdari, alte putirinte, alte nabadai si naravuri si tipicareli.
De elatie, pentru ca asa vom fi. Pentru ca asa sintem. Pentru ca nu vom mai fi altfel. Pentru ca ce-am fost pina acum 5-10 ani de zile, lineari si asezati, s-a dus. Vom fi altfel. We belong dumb. We belong network. We belong future. We belong dead. We belong matrix.
Si da, nu stiu care este traducerea in romana la "elation". Inaltare? Extaz?
Nu caut. Aveti Google la indemina. I belong dumb. I belong matrix. I belong english and english is good.
Cititi si scuturati-va. Treziti-va. Internautizati-va. Conectati-va si luati-va pilula. Albastra. Rosie.
:wink:
* * *
The Shallows. What the Internet is doing to our brains
Nicholas Carr (W.W. Norton & Company, 2010)
“Dave, stop. Stop, will you? Stop, Dave. Will you stop?” So the supercomputer HAL pleads with the implacable astronaut Dave Bowman in a famous and weirdly poignant scene toward the end of Stanley Kubrick’s 2001: A Space Odyssey. Bowman, having nearly been sent to a deep-space death by the malfunctioning machine, is calmly, coldly disconnecting the memory circuits that control its artificial brain. “Dave, my mind is going,” HAL says, forlornly. “I can feel it. I can feel it.”
I can feel it too. Over the last few years I’ve had an uncomfortable sense that someone, or something, has been tinkering with my brain, remapping the neural circuitry, reprogramming the memory. My mind isn’t going — so far as I can tell — but it’s changing. I’m not thinking the way I used to think.
I feel it most strongly when I’m reading. I used to find it easy to immerse myself in a book or a lengthy article. My mind would get caught up in the twists of the narrative or the turns of the argument, and I’d spend hours strolling through long stretches of prose.
That’s rarely the case anymore. Now my concentration starts to drift after a page or two. I get fidgety, lose the thread, begin looking for something else to do. I feel like I’m always dragging my wayward brain back to the text. The deep reading that used to come naturally has become a struggle.
I think I know what’s going on. For well over a decade now, I’ve been spending a lot of time online, searching and surfing and sometimes adding to the great databases of the Internet. The Web’s been a godsend to me as a writer. Research that once required days in the stacks or periodical rooms of libraries can now be done in minutes. A few Google searches, some quick clicks on hyperlinks, and I’ve got the telltale fact or the pithy quote I was after.
I couldn’t begin to tally the hours or the gallons of gasoline the Net has saved me. I do most of my banking and a lot of my shopping online. I use my browser to pay my bills, schedule my appointments, book flights and hotel rooms, renew my driver’s license, send invitations and greeting cards. Even when I’m not working, I’m as likely as not to be foraging in the Web’s data thickets — reading and writing e-mails, scanning headlines and blog posts, following Facebook updates, watching video streams, downloading music, or just tripping lightly from link to link to link.
The Net has become my all-purpose medium, the conduit for most of the information that flows through my eyes and ears and into my mind. The advantages of having immediate access to such an incredibly rich and easily searched store of data are many, and they’ve been widely described and duly applauded.
“Google,” says Heather Pringle, a writer with Archaeology magazine, “is an astonishing boon to humanity, gathering up and concentrating information and ideas that were once scattered so broadly around the world that hardly anyone could profit from them.” Observes Wired’s Clive Thompson, “The perfect recall of silicon memory can be an enormous boon to thinking.”
The boons are real. But they come at a price. As McLuhan suggested, media aren’t just channels of information. They supply the stuff of thought, but they also shape the process of thought. And what the Net seems to be doing is chipping away my capacity for concentration and contemplation. Whether I’m online or not, my mind now expects to take in information the way the Net distributes it: in a swiftly moving stream of particles. Once I was a scuba diver in the sea of words. Now I zip along the surface like a guy on a Jet Ski.
Maybe I’m an aberration, an outlier. But it doesn’t seem that way. When I mention my troubles with reading to friends, many say they’re suffering from similar afflictions. The more they use the Web, the more they have to fight to stay focused on long pieces of writing. Some worry they’re becoming chronic scatterbrains. Several of the bloggers I follow have also mentioned the phenomenon.
Scott Karp, who used to work for a magazine and now writes a blog about online media, confesses that he has stopped reading books altogether. “I was a lit major in college, and used to be [a] voracious book reader,” he writes. “What happened?” He speculates on the answer: “What if I do all my reading on the web not so much because the way I read has changed, i.e. I’m just seeking convenience, but because the way I THINK has changed?”
Bruce Friedman, who blogs about the use of computers in medicine, has also described how the Internet is altering his mental habits. “I now have almost totally lost the ability to read and absorb a longish article on the web or in print,” he says.4 A pathologist on the faculty of the University of Michigan Medical School, Friedman elaborated on his comment in a telephone conversation with me. His thinking, he said, has taken on a “staccato” quality, reflecting the way he quickly scans short passages of text from many sources online. “I can’t read War and Peace anymore,” he admitted. “I’ve lost the ability to do that. Even a blog post of more than three or four paragraphs is too much to absorb. I skim it.”
Philip Davis, a doctoral student in communication at Cornell who contributes to the Society for Scholarly Publishing’s blog, recalls a time back in the 1990s when he showed a friend how to use a Web browser. He says he was “astonished” and “even irritated” when the woman paused to read the text on the sites she stumbled upon. “You’re not supposed to read web pages, just click on the hypertexted words!” he scolded her. Now, Davis writes, “I read a lot—or at least I should be reading a lot—only I don’t. I skim. I scroll. I have very little patience for long, drawn-out, nuanced arguments, even though I accuse others of painting the world too simply.”
Karp, Friedman, and Davis—all well-educated men with a keenness for writing — seem fairly sanguine about the decay of their faculties for reading and concentrating. All things considered, they say, the benefits they get from using the Net — quick access to loads of information, potent searching and filtering tools, an easy way to share their opinions with a small but interested audience—make up for the loss of their ability to sit still and turn the pages of a book or a magazine.
Friedman told me, in an e-mail, that he’s “never been more creative” than he has been recently, and he attributes that “to my blog and the ability to review/scan ‘tons’ of information on the web.” Karp has come to believe that reading lots of short, linked snippets online is a more efficient way to expand his mind than reading “250-page books,” though, he says, “we can’t yet recognize the superiority of this networked thinking process because we’re measuring it against our old linear thought process.
Muses Davis, “The Internet may have made me a less patient reader, but I think that in many ways, it has made me smarter. More connections to documents, artifacts, and people means more external influences on my thinking and thus on my writing.
All three know they’ve sacrificed something important, but they wouldn’t go back to the way things used to be.
For some people, the very idea of reading a book has come to seem old-fashioned, maybe even a little silly—like sewing your own shirts or butchering your own meat. “I don’t read books,” says Joe O’Shea, a former president of the student body at Florida State University and a 2008 recipient of a Rhodes Scholarship. “I go to Google, and I can absorb relevant information quickly.”
O’Shea, a philosophy major, doesn’t see any reason to plow through chapters of text when it takes but a minute or two to cherry-pick the pertinent passages using Google Book Search. “Sitting down and going through a book from cover to cover doesn’t make sense,” he says. “It’s not a good use of my time, as I can get all the information I need faster through the Web.” As soon as you learn to be “a skilled hunter” online, he argues, books become superfluous.
O’Shea seems more the rule than the exception. In 2008, a research and consulting outfit called nGenera released a study of the effects of Internet use on the young. The company interviewed some six thousand members of what it calls “Generation Net”—kids who have grown up using the Web.
“Digital immersion,” wrote the lead researcher, “has even affected the way they absorb information. They don’t necessarily read a page from left to right and from top to bottom. They might instead skip around, scanning for pertinent information of interest.” In a talk at a recent Phi Beta Kappa meeting, Duke University professor Katherine Hayles confessed, “I can’t get my students to read whole books anymore.” Hayles teaches English; the students she’s talking about are students of literature.
People use the Internet in all sorts of ways. Some are eager, even compulsive adopters of the latest technologies. They keep accounts with a dozen or more online services and subscribe to scores of information feeds. They blog and they tag, they text and they twitter.
Others don’t much care about being on the cutting edge but nevertheless find themselves online most of the time, tapping away at their desktop, their laptop, or their mobile phone. The Net has become essential to their work, school, or social lives, and often to all three.
Still others log on only a few times a day—to check their e-mail, follow a story in the news, research a topic of interest, or do some shopping. And there are, of course, many people who don’t use the Internet at all, either because they can’t afford to or because they don’t want to.
What’s clear, though, is that for society as a whole the Net has become, in just the twenty years since the software programmer Tim Berners-Lee wrote the code for the World Wide Web, the communication and information medium of choice. The scope of its use is unprecedented, even by the standards of the mass media of the twentieth century. The scope of its influence is equally broad. By choice or necessity, we’ve embraced the Net’s uniquely rapid-fire mode of collecting and dispensing information.
We seem to have arrived, as McLuhan said we would, at an important juncture in our intellectual and cultural history, a moment of transition between two very different modes of thinking. What we’re trading away in return for the riches of the Net — and only a curmudgeon would refuse to see the riches — is what Karp calls “our old linear thought process.”
Calm, focused, undistracted, the linear mind is being pushed aside by a new kind of mind that wants and needs to take in and dole out information in short, disjointed, often overlapping bursts — the faster, the better.
John Battelle, a onetime magazine editor and journalism professor who now runs an online advertising syndicate, has described the intellectual frisson he experiences when skittering across Web pages: “When I am performing bricolage in real time over the course of hours, I am ‘feeling’ my brain light up, I [am] ‘feeling’ like I’m getting smarter.” Most of us have experienced similar sensations while online. The feelings are intoxicating — so much so that they can distract us from the Net’s deeper cognitive consequences.
For the last five centuries, ever since Gutenberg’s printing press made book reading a popular pursuit, the linear, literary mind has been at the center of art, science, and society. As supple as it is subtle, it’s been the imaginative mind of the Renaissance, the rational mind of the Enlightenment, the inventive mind of the Industrial Revolution, even the subversive mind of Modernism.
It may soon be yesterday’s mind.
Citeste tot...
