Cam așa ceva...

. Citeste tot...

Prima semifinală. Avancronica unei seri mult așteptate

Încet-încet, fiesta se apropie de sfîrșit, nu înainte de a crește în intensitate.

În seara asta, la 18:00, avem prima semifinală. Noua Zeelandă întîlnește Africa de Sud. Pe de o parte, o echipă considerată de mulți drept cea mai foarte perfectă din toată istoria jocului. Statisticile și palmaresul susțin această afirmație. În ultimul timp, All Blacks a bătut tot, a strivit tot, a călcat tot în picioare, uneori cu mare aplomb (amintiți-vă meciul de săptămîna trecută cu Franța). Are jucători să dea la încă trei echipe de mare clasă. Are legende vii. Are un antrenor beton. Are o pricepere aproape supraumană în teren de a se adapta pe loc, de a schimba, de a-și ține cumpătul, de a schimba stilul de joc. Sînt fabuloși.

Și totuși… Și totuși, aproape la fel se vorbea și despre alte echipe All Blacks din trecut, și în 1999, și în 2003, și în 2007, cînd de fiecare dată le-a rămas osul în gît prematur (“they’ve chocked”, un termen de tristă amintire pentru toți cei care țin cu All Blacks). Se vor împiedica și acum? Le va face Africa de Sud o nefăcută? Nu cumva această echipă pe care noi o considerăm cea mai foarte perfectă are viermele imperfecțiunii ascuns într-însa, așteptînd cuminte să-și scoată căpșorul diseară, să ne strice fengșuiul?

Africa de Sud, cel puțin pe hîrtie, e o umbră a ceea ce era prin 2007, cînd cîștiga a doua oară Campionatul Mondial. În ultimul timp Bokșii au suferit înfrîngeri rușinoase de la echipe pe care le dominaseră categoric pînă acum (Argentina) sau de la echipe despre care aproape nici nu știau unde sînt pe harta acestui sport (Japonia, într-unul din cele mai surprinzătoare meciuri din istoria rugbyului). Între timp, după ce au mîncat bătaie de la japonezi în primul meci din grupă, parcă-parcă și-au revenit un pic, întorcîndu-se la consacratul lor stil fizic, de mermeleală pînă la epuizare, stil care i-a ajutat să treacă de sferturi în fața Țării Galilor.

Oare va fi de ajuns? Oare această mermeleală unde Shalk Burger și restul liniei a treia sînt maeștri îi va face pe Bokși să ajungă în finală, să înghenunche geniul creator All Blacks care sînt în stare să facă o fază memorabilă din practic nimic, să învîrte mingea pe centimetru pătrat? Naiba știe. Dacă am ști, am fi bogați la pariuri.

Știm că în ultimii ani am văzut niște meciuri memorabile între All Blacks și Springboks în turneul Rugby Championship. De cîteva ori, Africa de Sud chiar a învins, evident la ea acasă, în veldtul cel înalt unde sînt ei stăpîni. Cel mai recent, anul trecut în 2014, Africa de Sud a făcut un meci de mare clasă, de suspans, de infarct. Și i-a învins. Echipa cam tot aia era, modulo niște pierderi datorate accidentărilor (căpitanul de Villiers îmi vine în minte acum). Oare se vor pricepe să răzbească din nou, să învie din cenușa recentelor meciuri proaste și să redevină ce au fost, ba mai mult decît atît?

Mă îndoiesc. Și cu mintea, și cu sufletul cred că All Blacks vor cîștiga și vor merge în finală. Dar de asemenea cred că în seara asta, în cîteva ore, vom vedea un meci memorabil.

Indiferent cine va cîștiga, de fapt rugbyul va cîștiga. Și asta e tot ceea ce contează, în fond și la urma urmei.

Hai! Crouch Bind Set!!



. Citeste tot...

Un Everest de urcat

Duminică ne așteaptă cel mai dificil meci al nostru de la acest Campionat Mondial de Rugby.

Este cel mai dificil nu pentru că întîlnim cea mai puternică echipă – nu, asta s-a întîmplat în primele meciuri, cu Franța și mai ales cu Irlanda – ci pentru că este meciul cu miza cea mai mare.

Dacă învingem Italia – o echipă mai bună valoric decît a noastră – ocupăm locul trei și ne calificăm direct la următoarea ediție a RWC, fără să mai fie nevoie să trecem prin furcile caudine îndelungate ale calificărilor.

În plus, dificultatea e sporită și de faptul că este ultimul meci, cînd deja oboseala și erodarea unui program neprielnic de joc, cu pauze scurte între meciuri, își spun cuvîntul.

Colac peste pupăză, mai avem și doi dintre cei mai importanți jucători indisponibili. Demi-ul Surugiu e accidentat și nu poate juca. Închiderea pe grămadă și mai ales căpitanul echipei, sufletul jocului și cel mai bun din meciul greu cu Canada, Mihai Macovei, e suspendat pentru o faptă discutabilă și nici el nu poate juca.

Ne așteaptă un Everest de urcat. Nu știu dacă o să reușim. Meciul cu Canada ne-a și bucurat, ne-a și băgat îndoiala în sîn – am făcut prea multe greșeli evitabile.

Indiferent însă de rezultat, noi trebuie să fim alături de jucătorii noștri. Știm deja – ne-au dovedit cu vîrf și îndesat – că dau tot ce pot pe teren. Sînt una din motivele noastre de mîndrie, în aceste zile de tinichea cînd mulți alții ne dezamăgesc.

Hai România!



. Citeste tot...

Mărășeștii mamii voastre de pufoși!

Zilele astea am avut parte de niște meciuri memorabile în RWC 2015, Campionatul Mondial de Rugby aflat în plină desfășurare.

Inevitabil, nu pot să nu fac comparația între două meciuri intense, fiecare în felul său.

Între cel dintre Japonia și Africa de Sud, unde Japonia a realizat surpriza secolului, învingînd dubla campioană mondială, și meciul de aseară dintre România și Canada, două echipe la nivel valoric relativ egal, meci la care ne-a stat inima în loc tuturor celor care l-au urmărit.

Greu găsești două meciuri mai diferite. Și totuși, comparația lor ne relevă lucruri semnificative, nu numai pentru rugby, ci pentru noi toți, ăștia care facem umbră pămîntului în această țară. E din nou un meci cu valențe sociologice.

La vremea respectivă, vorbeam despre meciul Japoniei cu Africa de Sud ca despre o întrupare a spiritului de luptător samurai, a codului Bushido. În meciul respectiv valorile pluteau prin aer, laolaltă cu jucătorii și cu mingea și cu sîngele.

Iar ideea care descria cel mai bine iureșul nebun, dar totuși atît de disciplinat al japonezilor era cel de mushin no shin, “mintea cea fără de minte”, un concept central al filozofiei zen budiste.

Japonezii au fost în ziua aceea un adevărat koan întrupat, iar victoria lor a fost rezultatul unei străduințe de samurai bine antrenați mental.

Nimic mai diferit în meciul de aseară.

Dacă japonezii au fost samurai, românii noștri aseară au fost niște oameni beți care s-au trezit din pumni. O cu totul altă logică de luptă, o cu totul altă stare, concretizată în cu totul alte posturi corporale, priviri, limpezimi ale albului ochiului, rapidități de mișcare a extremităților, coordonări ale mișcărilor.

Au fost două filme total diferite. Dar la fel de intense și de pline de răsplată pentru cei care iubesc rugbyul.

Românii noștri au fost aseară ca fiarele pădurii speriate de vînător. Ca un urs care e scos din bîrlog din hibernarea lui de o haită de cîini dresați să-l mursece. Ca un bețiv care se întoarce noaptea acasă de la crîșmă și e încolțit de golani, să-i fure restul de bani pe care n-a apucat să-i bea.

Bezmetici, necoordonați, total depășiți de situație, total pe lîngă partitura pe care probabil o repetaseră înainte, la vestiar, cu antrenorul, românii noștri au avut o repriză și ceva de hăbăuceală perfectă. Nimic nu le-a ieșit. Și-au furat-o ca la Verdun, de manual.

I-au hărțuit canadienii zglobii pe trei sferturi cum au vrut ei, știindu-le slăbiciunea în această parte a jocului. Mingea a circulat fără efort la canadieni, tot timpul găsind în capătul liniei de atac un om în plus față de cîți aveau ai noștri în apărare.

Aripile lor, și aia de pe stînga – Van der Merwe, unul din cei mai buni jucători ai lor, care a dat un eseu în fiecare meci al grupelor, performanță nereușită decît de un singur alt jucător în istoria Campionatului Mondial, de legenda galeză Shane Williams - și aia de pe dreapta – Hassler, care a primit titlul de om al meciului, deși nu l-a meritat – ne-au tocat mărunt pe trei sferturi, pe lîngă uvertură, pe lîngă centri, pe lîngă fundaș, peste tot pe unde au vrut ei, pînă au dat amîndoi eseu.

Iar ai noștri, în loc să-și valorifice superioritatea pe grămadă, au greșit tot ce se putea greși. Au scăpat toate mingile pe care le-au avut la dispoziție. Cum în sfîrșit puneau și ei mîna pe minge - și a fost al naibii de rar acest prilej în prima repriză! – cum maxim la a treia pasă o dădeau de gard, o mermeleau de ziceai că-i pepene fierbinte, o trînteau, o scăpau, o lua dracu.

Cum aveam o șansă de control a jocului, cum o fușeream. În loc să dăm în tușă cele două lovituri de pedeapsă de care am beneficiat, să fim aproape de terenul lor de țintă, să-i luăm la împins, am dat la bețe și am ratat. Cum am avut și noi o grămadă în cinci metriul lor, cum taloneurul a reușit contraperfomanța să o mermelească, să fie singura grămadă în care ei au fost cît de cît egali cu noi.

Am fost varză.

Era minutul 50, deja repriza a doua, era scorul 15-0 și totul era clar și limpede precum sclipește luna în cuțitul tîlharului, chiar înainte să ți-l înfigă în burtă, să-ți dea lovitura de grație. Totul era pierdut. Nu mai aveam cum să mai recuperăm diferența. Nici o altă echipă nu mai recuperase pînă acum această diferență la vreun campionat mondial.

Și pe urmă am recuperat.

Ne-am trezit din pumni și am recuperat. După 50 de minute de coșmar, au venit 10 minute de cît de cît normalitate, urmate de ultime 20 de minute de vis. România cum n-a fost niciodată, decît la Mărăști și Mărășești.

Pentru că Verdunul din prima repriză s-a transformat în a doua repriză în Mărăști și Mărășești. La fel cum nimeni nu credea în 1917 că biata armată română va face față tăvălugului eficient nemțesc, nimeni nu mai credea că românii noștri aseară vor reuși să-și revină. Și totuși și-au revenit.

Iar bețivii noștri cei țărani și ciobani și urși blegi și somnoroși și vai de capul lor s-au transformat în soldați în izmene și cu uniformele zdrențuite, dar soldați, soldați țărani și furioși și răi, care au dat adversarul cu cracii în sus, atac la baionetă după atac la baionetă, nu contează morții, nu contează răniții, dă-i să plîngă, pe ei pe ei pe ei pe mama lor, hai Ioane, hai Gheorghe, hai Macovei, hai futu-vă rasa voastră, hai că mai avem un pic, hai că sînt căzuți, dacă nu putem acum, atunci cînd?

Și am putut. Paștele mamii ei de viață și paștele mamii lor de jucători, am putut.

Ne-au făcut să facem infarct. Ne-au dus inima la gît. O țară întreagă a asudat și suferit și înjurat și scuipat și urlat și spart televizorul. Și i-am bătut la mustață. Pentru că ne-am trezit din pumni.

Și cînd te trezești din pumni începi să vezi. Să vezi terenul. Să vezi jocul. Să înțelegi ce ai de făcut. Și mai ales, să nu mai greșești.

A fost un mushin noshin foarte balcanic și foarte dacic și foarte ciobănesc. A fost o mermeleală înghesuită, urîtă, dar eficientă. Românii noștri au jucat ce-au știut ei mai bine. Au beneficiat de faptul că li s-a terminat gazul canadienilor. Și au dat cu ei de pămînt.

Ursul a spulberat cîinii care îl hărțuiau. Bețivul, cu trei cuțite în spinare și cu unul în burtă, a înfipt mîna în beregata unuia din tîlhari, l-a transformat în ghioagă umană și i-a zdrobit pe ceilalți, punîndu-i pe fugă. A fost atît de aprig și de furios și de nebun în suferința lui de fiară încolțită încît a băgat spaima în dujmani.

Așa a fost la Mărășești. Cam așa – evident, păstrînd proporțiile – a fost și aseară cu canadienii.

Și i-am bătut cu nici două minute înainte de fluierul final. Canadienilor nu le venea să creadă. Aveau victoria practic în mînă. Și le-a scăpat. Alor noștri nu le venea să creadă. Neam de neamul nostru nu făcuse vreodată așa ceva. Surugiu, scos din teren că se accidentase, plîngea pe margine ca un copil. Tribunelor nu le venea să creadă.

Unei țări întregi nu-i venea să creadă.

Multora dintre noi nici acum nu ne vine să credem, la o zi după.

A fost magnific. Și a fost groaznic de urît și de nașpa. Și de periculos pentru ce ne așteaptă în curînd.

Pentru că, dacă vom juca la fel cu italienii duminică, atunci cînd avem ultimul meci din grupă, ne vor măcelări macaronarii cu grație, cu zîmbetul pe buze, ca un asasin fără milă și fără de greșală. Din vîrful floretei, cu o mînă la spate.

Asta pentru că tipul acesta de berserkărie vikingă și ciobănească de care au dat dovadă băieții noștri aseară merge atunci cînd lupta este de uzură. În acele nobile încleștări smardologice cunoscute sub numele generic de mermelewaza. De ciobăneală. Pricepere de ceafă groasă. Că e MMA, că e trosneală între smardoi, că e box, că e luptă corp la corp, accentul cade pe cine obosește primul.

Pe perseverență și pe încrîncenare și pe capacitatea de a încasa lovituri fără să obosești și fără să mori, fără să fii făcut knock out. Te bazezi că celălalt va fi epuizat și aștepți să revii atunci, pe sfîrșit de meci / de luptă / de trosneală.

A fost chiar și o declarație azi a unuia, nu mai știu dacă jucător sau din corpul tehnic, care cam asta spunea: “dacă în minutul 60 diferența de scor e de maxim 14 puncte, putem reveni, bazîndu-ne pe oboseala lor“. Diferența a fost de 15 puncte, cam pe acolo. Și a dat Dumnezeu și s-a făcut minunea imposibilă și am revenit.

Dar sînt meciuri și meciuri pe lumea asta. Meciuri, ca cel de aseară, unde mermelewaza, ciobăneala de epuizare, smardoiala urîtă, sînt productive, dau rezultate. Și meciuri unde se aplică logica artelor marțiale din Orientul Îndepărtat: China, Japonia, Vietnam, you name it.

Spre deosebire de logica de luptă de epuizare, în logica artelor marțiale asiatice, lupta durează puțin. Se caută rezolvarea fulgerătoare. Cine e tăiat primul, cine cade secerat în cîteva secunde. Nu transpirăm. Nu tremurăm. Nu aproximăm. Clar și limpede, rapid și precis, lovitură fulgerătoare, tăietură ucigătoare.

Și gata. Pac. A căzut pufosul la pămînt și nu se mai ridică. Un pic de sînge pe lama katanei. Șfichiuim lateral lama în aer și sîngele se desprinde. Apoi băgăm sabia la loc în teacă și ne vedem de drum, că avem treabă, să nu se răcească ceaiul verde turnat în bolul de ceramică translucidă.

Știu. Rugbyul se joacă 80 de minute. Știu. De la minutul 50-60 încolo începe să se facă diferența. Dar dacă ne-o luăm în prima repriză de la italienii clar mai tehnici decît noi cu vreo 30-40 de puncte, nu mai recuperează handicapul ăsta nici Superman.

Putem noi să sperăm la zece lupte ca la Mărășești, că vom fi deja făcuți lasagna. Trece sabia prin noi de cinci-șase ori și gata. Sîntem frigărui. Mai lipsesc doar pastele al dente.

Asta e problema cu speranța că ursul se va trezi și se va înfuria. Să nu cumva ursul să moară înainte să apuce să se ambaleze, să se înfurie. Și uite așa să vindem noi blana ursului din pădure cînd afirmăm că avem obiectiv la acest Campionat Mondial să obținem două victorii. Adică și cu Italia.

Greu. Greu. Foarte greu.

Hai, că duminică iar facem infarct. Hai România!

Mama voastră de pufoși care ne-ați băgat în boală aseară, să murim tineri din cauza voastră...





. Citeste tot...

Trecute vieți de doamne și domnițe

... dar ce frumos atîrnă!



. Citeste tot...

Rugby pe pîine azi

Azi iar avem o zi dedicată 130% rugbyului (cu excepția mea personal, care am și o cununie civilă de gestionat, y compris mini-paranghelia de după).

După meciul decent de ieri, cînd georgienii au înfruntat pentru prima dată într-un meci oficial All Blacks și nu s-au făcut chiar așa de rîs (în afara faptului că au luat vreo șapte eseuri :) ), azi avem trei meciuri puternice.

În primul, Samoa întîlnește Japonia. Echipele sînt relativ apropiate valoric. În plus, ambele echipe au ceva de demonstrat. Samoa, să cîștige două meciuri și astfel să continue seria de calificări automate la RWC.

Japonia și mai mult, să dovedească faptul că victoria împotriva Africii de Sud n-a fost of a freackish nature, că au crescut cu adevărat în valoare și pot înfrunta alte echipe cu succes – asta îndeosebi după ce au mîncat bătaie de la scoțieni în meciul anterior.

Samoa – Japonia. Orele 16:30.

Al doilea meci e la fel de puternic, în aceeași grupă. Africa de Sud – Scoția.

Bokșii trebuie să cîștige neapărat grupa, altminteri e jale și suspin. Într-o țară în care se mănîncă rugby pe pîine și unde întotdeauna standardul este “anul ăsta trebuie să cîștigăm Campionatul Mondial”, o a doua înfrîngere în grupe ar fi dezastru. Nici nu s-ar mai întoarce acasă, ar cere direct azil politic în Anglia.

De partea cealaltă, scoțienii au în față marele prilej nesperat să cîștige grupa pentru probabil prima dată în viața lor. În fața unei Africi de Sud slăbite, de ce nu? Hai să încercăm! Dacă nu acum, atunci cînd? O să fie meci fain...

Africa de Sud – Scoția. Orele 18: 45

Dar adevărata bijuterie, bomboana de pe colivă, pălăria din capul pompierului de servici este meciul de la orele 22 :00, în Prime Time, Anglia – Australia. Este un meci ad literam pe viață și pe moarte, un meci istoric, un meci monumental prin potențialele sale consecințe.

Anglia, după înfrîngerea rușinoasă și neașteptată în fața Țării Galilor, la ea acasă pe Twickenham, se vede acum în postura de a risca să nu se califice în sferturi dacă mănîncă bătaie și de la australieni. Groaznic! Oribil! Alții care ar cere azil politic dacă așa ceva s-ar întîmpla, doar că din păcate sînt la ei acasă, îi saltă Poliția imediat la ieșirea de pe stadion dacă mănîncă bătaie și dacă mai au ce sălta după ce-i sfîșie spectatorii furioși. Deci în nici un caz. Doamnă pom, avem o rugăminte: azi învingem, da?

De partea cealaltă, Wallabies de-abia așteaptă să provoace un pic de suferință, ceva mai multă suferință, tone de suferință asupritorilor colonialiști, foștilor stăpîni. În plus, Australia vrea să cîștige grupa, căci și ea are un ștaif de apărat de echipă dominantă în rugby-ul mondial. Dar mai ales și mai ales, în această grupă a morții în care sînt trei echipe foarte valoroase, Anglia, Australia, Țara Galilor, din care se califică doar două mai departe, orice înfrîngere e potențial catastrofică. Deci și australienii se roagă la doamna pom în același sens: doamna pom, vă rugăm noi: azi învingem.

O să fie măcel. O să fie unul din cele mai importante meciuri de rugby ale vremurilor noastre. Și totul pe Twickenham, în fața hoardelor de englezi cu inima la gură.

O să fie fain. Anglia – Australia, 22:00.

Deci noi azi, doamnelor și domnilor, facem provizii de bere, să avem cu ce arunca pe stadion, legăm nevasta și copiii cu noduri marinărești, să nu scape cumva din debara, și ne pregătim de ce e mai bun pe lumea asta: o zi cu rugby de legendă.

Crouch Bind Set.



. Citeste tot...

O echipă cît o țară

Echipa de rugby a României este zilele astea, într-o bună măsură, ca echipa de cetățeni a României. Adică precum societatea românească. A country in a nutshell, with 15 nuts running hard after a crazy-shaped ball.

În meciul cu Franța de alaltăieri, românii noștri au demonstrat și cele bune, și cele rele din ceea ce se întîmplă și ce s-a întîmplat în România ultimilor decenii.

Nu știu dacă ați văzut meciul.

În prima repriză, românii au jucat decent, bine, surprinzător, excelent, nemaipomenit, nemaiașteptat, depinde de care parte a patimii jurnalistice ori microrugbilistice vă poziționați.

Au cam fost egalii francezilor. Au cam dat cu ei de pămînt în grămădă. Era cît pe-aci să și marcheze destul de repede un eseu pe înaintare, specialitatea echipei noastre. Au avut atitudine. Au avut tupeu. Au avut știința jocului. Nu au fost intimidați de renumele adversarului.

Mă rog, toate ingredientele să îți placă să te uiți la ei, să fii mîndru că ești român.

A fost bine pînă a început să fie rău. Un grămădar de-al nostru a luat un galben, să stea 10 minute pe tușă, că a dărîmat un mall rulant în buza terenului nostru de țintă. În perioada aia, la sfîrșitul primei reprize, francezii ne-au dat scurt două eseuri pe trei sferturi, pe mingicăreală, specialitatea lor și slăbiciunea noastră. Centrii noștri, varză. Aripile noastre, mămăruțe.

A urmat pauza. La pauză, mai apoi s-a văzut, că a circulat pe Internet, antrenorul francez a spălat pe jos cu pufoșii francezi, care oricum erau echipa de rezervă, echipa a doua, cum se spune. Mai avea puțin și-i bătea. Cum de le fac românii probleme? De ce joacă atît de prost? Mă rog, întrebarea putea la fel de bine să fie în oglindă, pentru că de fapt asta era implicit în ochii lor mirați: de ce joacă românii atît de bine? Neașteptat de bine...

Repriza a doua te-ai fi așteptat să continue dezechilibrul de la sfîrșitul primei reprize. Din contră, s-a reeditat începutul primei reprize. Au trecut vreo douăzeci de minute, o jumătate de repriză secundă, în care echipele s-au bătut parte în parte, fără să înscrie nici una nici măcar un amărît de punctuleț mic, acolo, vreo lovitură de pedeapsă măcar.

Românii s-au bătut exemplar cu francezii, ca la Verdunul lor, ca la Mărășeștiul nostru, exploatîndu-și fizicalitatea.

It was a grim affair, una din secvențele alea de mermeleală îmbîcsită pe centrimetru pătrat care pe unii îi enervează la culme și-i îndepărtează de rugby, în schimb altora le place la nebunie, o consideră chintesența acestui joc de oameni mohorîți, serioși, care nu știu harneală, ci doar trosneală și chin și muncă grea. It’s a game of inches, cum zice o reclamă genială pe care la vremea ei v-am arătat-o pe blog.

Și iar am făcut o surpriză plăcută. Și pe urmă iar ni s-au terminat bateriile și am luat scurt, în decurs de nici un sfert de oră, trei eseuri. Totul plecînd de la o fază controversată, în care multă lume – y compris moi – a acuzat faptul că eseul francez a fost acordat pe nedrept, mișcarea jucătorului la sol nefiind una continuă, ci segmentată clar în două părți, deci nu trebuia să dea eseu, ci înainte. Mă rog, detalii de-astea de-ale celor care mor cu rugby-ul de gît.

Drept pentru care băieților noștri, conduși deja cam cu trei eseuri, li s-a turnat plumb în picioare și au început să încaseze. Au mai luat unul, scurt, cînd au intrat niște jucători francezi proaspeți și din eșalonul de primă echipă. Tot pe centru, acolo unde sîntem slabi. Pe urmă noi am avut un zvîcnet de orgoliu, de zimbru rănit, cu sabia în ceafă, dar care încă mai e în stare să dea din coarne, și am dat un eseu – singurul nostru eseu – pe înaintare (cum altfel?). Pe urmă iar ne-am furat-o și cam ăsta a fost meciul.

Iar aici, după o pagină de povestit meciul, încep comentariile și începe sociologia.

Un pic de context istoric. Mai ales pentru cei care fie nu știu poveștile cu rugby-ul românesc “de pe vremuri”, fie le știu doar în varianta lor pompieristică, patriotardă, ce daci am fost și ce cîrpe am ajuns.

E adevărat. Rugby-ul românesc a avut înainte de 1989 o perioadă de vis. De aur. Eram aproape egalii principalelor echipe internaționale. Am avut meciuri în care i-am bătut pe francezi. Am avut meciuri pe care și acum ăi bătrîni le povestesc cu lacrimi în ochi în care era cît pe-aci să batem Țara Galilor – la ei acasă! – sau pe vestiții All Blacks.

Eram parte în parte cu ei și toată lumea ne respecta, ne știa de frică. Era chiar vorba la sfîrșitul anilor 80 să fim invitați să intrăm în prestigiosul club de echipe strălucitoare, în Five Nations, care pe vremea aia era compus doar din cinci echipe, nu din șase ca acum.

N-a fost să fie. Au intrat italienii în locul nostru, italieni pe care noi la vremea aceea îi băteam și beți, și cu mîinile legate la spate, și înainte de culcare, și cu echipa a treia, și cu jumătate de echipă în ghips și cealaltă bolnavă de dizinterie, cum au fost intoxicați All Blacks în 1995 în Africa de Sud, de a dat inexplicabil căcarea peste ei.

Au intrat italienii în Turneul celor Șase Națiuni, în loc să intrăm noi. Italienii, niște pufoși la vremea aceea, dar care erau din Occident, aveau terenuri mai bune, aveau vreme mai potrivită de rugby în anotimpurile reci, și care mai ales și mai ales aveau bani să susțină efortul organizatoric. Au intrat, au jucat, și-au furat-o mult timp, lingură de lemn după lingură de lemn, umilință după umilință. Dar între timp au căpătat experiență, au jucat cu echipe puternice și au crescut.

Acum italienii ne bat uneori și cu a doua echipă. La turneul Nations Cup, pe care noi îl găzduim de ceva ani buni, cu ajutorul IRB, cînd vine echipa a doua a Italiei ne batem parte în parte cu ea și sîntem bucuroși dacă o învingem.

Asta pentru că între timp, după Loviluția Tembelizată din 1989, rugby-ul românesc s-a dus direct în cap, ajungînd prin anii 90-2000 să fie într-o stare jalnică. Mîncam bătaie cu lingura, grupa mare, de la echipele astea mai titrate, pînă acestea au ajuns să nu mai joace cu România, că se făceau și ele de rîs, nu numai noi. Era prea mare discrepanța. Jucați și voi cu alții de teapa voastră, că cu noi nu meritați să jucați, nu (mai) sînteți de nasul nostru.

În acei ani de tristă amintire pentru rugby, baza de selecție a jucătorilor s-a restrîns considerabil, tinerii fiind atrași de mult mai lucrativul domeniu al fotbalului sau pur și simplu nemaifiind atrași deloc de sport. Sportivii deja existenți au dat de sărăcie, de incertitudine, au trebuit să pună pîine familiei pe masă și cei mai mulți au fost pierduți pentru joc.

Au fost multe. A fost o perioadă grea. Pe scurt: din considerente economice, rugby-ul românesc s-a dus în cap vreo douăzeci de ani și doar de ceva timp, de maxim 7-8 ani, sînt semne de reconstrucție și de reviriment.

Iar simplul fapt că alaltăieri am jucat relativ parte în parte cu francezii și că aceștia nu ne-au dat cu terenul în cap, nu au spălat cu noi pe jos să ne dea un scor de rușine și de jenă, șaptezeci și ceva la nimic, cum se întîmpla prin anii 90-2000, este un semn îmbucurător.

N-am fost geniali, cum clamează unii. N-am învins, cum delirează alții. N-am fost miezul Universului, nici n-am inventat apa caldă. Dar am jucat onorabil.

Am fost normali. Am fost în rînd cu lumea. Și am dovedit că pe lîngă că vrem, începem să ne și pricepem, cît de cît.

Drept pentru care ajung, tîrziu, cum scriu eu, lung și chinuit, dar tot ajung, la teza principală a acestui articol.

Traseul echipei de rugby a României din ultimii douăzeci de ani, cît și meciul recent cu francezii, ambele oglindesc îndeaproape schimbările petrecute în societatea românească.

De la situația absolut varză și anomică și de prăbușire, dezastru, distrugere pe care mulți au trăit-o pe pielea proprie în anii 90,

de la senzația de sfîrșit de lume, de apocalipsă ce a zvîrlit o țară întreagă într-o depresie din care mulți nu și-au revenit nici acum, și probabil nici nu-și vor mai reveni, o generație întreagă de români zăticniți de brusca schimbare socială,

de la sărăcia care a zvîrlit milioane de români în bejenie, în migrație economică, așa cum se zice savant zilele astea, o pierdere de populație pe care nici măcar în al doilea război mondial nu am suferit-o,

acum încet-încet ne revenim.

Ne vindecăm. Sîntem cît de cît decenți.

De multe ori mediocri, dar nu de o mediocritate jenantă, jegoasă, zdrențuită și fără de șansă. Ci mediocri spălăciți, dar curăței. Nu mai sîntem chiar paria și stigma Europei, ăia care omorau copiii orfani în azile de tip lagăr nazist, care aveau hoarde de cîini vagabonzi care terorizau spațiul urban sau hoarde de etnici minoritari care haleau lebedele la pufoșii civilizați.

Sîntem iaca acolo un soi de cum erau italienii prin anii ’60. Cam sărăcuți, cam vraiște, dar totuși cam din aceeași poză cu francezii, nemții, englezii și ce țări prospere erau pe vremea aceea.

Cuvintele cheie sînt vindecare, normalitate, eficiență, sustenabilitate.

Sîntem o țară în curs de vindecare. Și la nivel de trai. Și la trup. Dar mai ales și mai ales la cap, la suflet, oameni ceva-ceva mai întregi la minte decît eram cînd ne lovise bomba disperării.

Da, cuvinte tari și neașteptate. Nu vă vine să credeți. Vă uitați prea mult la tembelizor și vi se pare că sîntem o țară varză, în curs de disoluție. Nu-i așa. Neam de neamul românilor n-au fost mai în regulă decît sîntem noi acum aici pe acest pămînt de secol XXI.

Sîntem o țară în care înfloresc din ce în ce mai multe oaze de normalitate, după două decenii obsedante. Locuri varză pînă mai recent care acum încet-încet recapătă un ștaif de decență. Nu sîntem noi eleganți ca Florența lui Medici, dar nici lumea a treia nu mai sîntem.

Sîntem o țară care recuperăm la greu eficiență și productivitate, sărind etape și apropiindu-ne încet, chinuitor de încet, dar totuși apropiindu-ne de strălucitorii ăia la care ne uităm ca la soarele de pe cer, în vestitul proces de limbă de lemn numit “convergență structurală”, mama lui de limbaj de lemn.

Sîntem o țară cu o economie și o viață ceva mai sustenabile. După iureșul de sărăcie din anii 90-2000 a venit iureșul de exaltare economică, atunci cînd credeam că tot ce zboară se mănîncă, că the sky is the limit, fără număr fără număr. După asta a venit iureșul de mare criză economică globală, una din cele mai mari din istoria contemporană, cel puțin la fel de puternică precum cea din anii 30.

Și iată că acum sîntem ceva mai precauți, mai muncitori, mai așezați cu picioarele pe pămînt. Asta în condițiile în care nivelul de viață și cel economic deja le-au depășit pe cele din anul de glorie isterică 2008, vîrful exuberanței de dinainte de criză.

La fel și cu rugby-ul. Ceva mai eficienți, mai sustenabili, mai normali, în curs de vindecare.

Nu sîntem chiar în rînd cu strălucitorii din eșalonul întîi valoric. Dar nici nu prea ne mai facem de rîs cînd jucăm cu ei. Le punem probleme, le facem față, măcar și parțial. Am crescut valoric, chiar dacă avem cohorte de bocitoare care deplîng constant calitatea rugby-ului românesc actual și îl văd deja mort și îngropat. Ce zei am fost, ce javre am ajuns.

Păi dragilor, eram zei - și aici intervine discuția despre sustenabilitate – pentru că pe vremurile acelea bune pentru rugby, sportul ăsta nu era doar sport. Mai era și altceva.

În primul și în primul rînd, era de un profesionalism mascat. În timp ce în alte țări jucătorii de rugby union erau amatori, nu primeau bani pentru joc, aveau meseria lor distinctă, munceau din greu și apoi veneau la antrenament și jucau, și care era bun era bun, trăgea de-i săreau capacele pe două fronturi, și ajungea și la națională și făcea performanță, la noi era ușor diferit.

În România acelor ani pe hîrtie rugbiștii erau și ei amatori, încadrați în cîmpul muncii, strungari, tehnicieni, perforatori prin perforație, mă rog, ce erau ei acolo. Dar la muncă nu treceau decît să-și ridice fluturașul de salariu și banii aferenți. În rest, la teren cu voi, că acolo e treaba voastră.

Iar banii pe care îi primeau nu erau puțini deloc. Aveau salarii babane pentru vremea aceea, plus prime de deplasare, de meci, de victorie. Exact sistem profesionist. Erau niște sportivi plătiți mascat, care toată ziua se antrenau, trăgeau evident și ei din greu, dar doar pentru rugby.

Mai mult de-atît, unii dintre ei, de regulă cei mai buni, erau puternic inserați în sistemul dual sportivo-militar dezvoltat și șlefuit de către sovietici.

Echipele de elită ale instituțiilor de forță, ale miliției, respectiv armatei, adunau fruntea sportivilor nu numai în URSS, dar și în celelalte țări satelit din lagărul comunist.

Iar acele echipe ale instituțiilor de forță nu pregăteau sportivi. Pregăteau altceva. Pregăteau militari. Militari de elită. Militari de elită recrutați pe baza capacităților sportive și de cele mai multe ori mascați sub formă sportivă.

Nu vă spun mai mult, că ar trebui să vă împușc. E o poveste lungă. Citiți și voi Suvorov și veți vedea cum stăteau lucrurile. Dar sper că pricepeți voi de ce rugbiștii români din anii 80 aveau un avantaj de resurse (timp, bani, organizare) în fața celor din țările vestice. De aceea aproape că le făceau față, chiar și celor de la All Blacks.

Între timp, sistemul dual sportivo-militar a început să sughițe după Loviluție, prin anii 90-2000, iar rugbiștii noștri au trebuit să treacă pe persoană fizică. Fraza elegiacă și compătimitoare pe care o auziți de la mulți cei bătrîni din rugby-ul românesc: ce zei eram, ce javre am ajuns, trebuie astfel să fie tradusă după cum urmează: ce persoană instituțională eram, ce persoană fizică am ajuns.

Asta exact în momentul în care restul lumii făcea fix pe dos: treceau de la amatorism la profesionism, să poată primii jucătorii bani că aleargă după bășica ovală. Asta era în 1995, fix cînd România străbătea iadul de sărăcie și destructurare post-comunistă.

Acum, zilele astea, rugbiștii noștri sînt și ei cam ca restul. Trag din greu, joacă într-un sistem competițional asemănător cu cele din alte țări – e drept, pe mult mai puțini bani. Unii din ei, cei mai buni, pleacă la mai mulți bani în puternicele campionate francez și englez.

Acum e doar sport. Și simplul fapt că, deși sînt mult mai puțini bani decît la alții, am fost în stare să jucăm decent cu Franța, arată că e un sistem mai sustenabil decît era acum 10 sau 15 sau 20 de ani.

Hai, că am scris destul. Nu uitați! Vindecare. Normalitate. Eficiență. Sustenabilitate. Fix de ce are nevoie și echipa de rugby a României, și echipa de cetățeni a României.

Crouch!... Bind!... Set!!





. Citeste tot...

Haters gonna hate

In fiecare sport, in fiecare tara, e cite un sportiv that people love to hate. In Noua Zeelanda, zilele astea, la rugby - caci rugbyul e cam singurul sport care conteaza acolo jos - e rindul lui Sonny Bill Williams sa fie ticalosul de serviciu.

E vedeta, e polivalent, a schimbat codurile fara efort, a facut si box profesionist, urmeaza sa sara in barca rugbyului in 7 anul viitor, se baga in campanii de publicitate, e darlingul mass mediei.

Drept pentru care sint unii din rindul criticilor de arta ovala care il toaca marunt. Dar marunt. Ca face. Ca drege. Ca nu e bun. Ca Steve Hansen a facut rau ca l-a luat la Campionatul Mondial.

Stiti voi.

Drept pentru care SBW, in primul meci, bagat in a doua repriza in locul lui Ma'a Nonu, a intrat pe teren si i-a dat peste cap pe toti. A stralucit. A dat trei pase de eseu, in stilul lui inconfundabil, pe dupa mina, din offload.

Nu conteaza ca pufosii de la primire au scapat mingile - pasele au fost date stralucit. A treia chiar s-a concretizat in eseu. A placat. A strapuns. A alergat. A facut tot ce trebuie sa faca un centru All Blacks, si ceva in plus.

Evident ca nu conteaza. Evident ca cei care nu-l sufera nu-l vor suferi in continuare. Haters gonna hate. Iar SBW isi va face treaba.

Va suna cunoscut? Mie da... :)



. Citeste tot...

Cuvintele nu pot să

. Citeste tot...

Dincolo erau zei și demoni și stele

Seara asta eram pregătit să scriu o cronică obișnuită despre o etapă cît de cît obișnuită. Meciul care se prefigura a fi cît de cît mai echilibrat era cel dintre Georgia și Tonga, unde chiar te gîndeai că ambele echipe au șanse egale. Restul, hmmm. Business as usual.

Seara asta ar fi trebuit să scriu cîte un pic despre fiecare echipă în parte. Despre mediocritatea Angliei (patetici) și a Franței (nu e prima oară cînd pornesc șchiop).

Despre bravura fără de rezultat a Canadei în fața unei Irlande ceas, o Irlandă care a jucat ca la antrenament, metronom, așezat, molcom, ardelenesc, cu două obiective simple în minte: 1) să ia punctul bonus și 2) să nu se consume prea mult și mai ales și mai ales să nu se accidenteze, să nu se rupă vreun jucător important într-un meci totuși de miză secundă.

N-a fost să fie așa. În seara asta trebuie să scriu despre un singur lucru.

Despre istorie.

Vedeți voi, în rugby, spre deosebire de multe alte sporturi, surprizele sînt mult mai greu de realizat. Este unul din acele sporturi unde echipa mai puternică e mult mai puțin probabil să fie dată cu cracii în sus de cea mai slabă.

Nu e ca în tenis, ca la schi, ca la Formula 1, chiar ca și în fotbal. Ăia buni sînt buni, și gata. Sînt trei – patru paliere valorice bine definite și o echipă dintr-o “castă” valorică inferioară nu prea are șanse să miște în fața uneia dintr-una superioară.

Cînd joacă echipe din același palier, mai discutăm. În rest, însă, nu se pune problema. Ăia mici și fraieri rămîn mici și fraieri, să zică mersi că nu și-o fură la diferență de 100 de puncte.

Mulți consideră asta una din principalele limitări de spectacol ale rugby-ului, alături de regulamentul atît de complicat, încît îți trebuie cel puțin un MBA în mermelologie să știi ce se întîmplă în teren și de ce se bușesc oamenii ăia răi acolo jos pe teren și uneori se oprește jocul, alteori nu.

Ei bine, în seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți pufoși și restul jucători de rugby, totul s-a dat peste cap. Echipa challenger, cea care toată lumea se aștepta să fie strivită între cincisprezece plăci de beton și de oțel forjat, a răsturnat soarta și a dat cu strălucitorii de pămînt.

Și cum a dat! În ce stil!

Japonia în seara asta a înfrînt Africa de Sud, dublă campioană mondială și continuă pretendentă la prima poziție în clasamentul internațional oficial. Japonia a înfrînt Africa de Sud într-un meci de infarct. A înfrînt Africa de Sud în ultima fază de joc, în ultima secundă. A înfrînt Africa de Sud renunțînd la alternativa unei lovituri de pedeapsă care i-ar fi adus un nesperat de onorabil meci egal. Au dat mingea în tușă, au făcut grămadă, au împins pînă le-a ieșit.

Japonia a înfrînt Africa de Sud în seara asta călcîndu-i în picioare, venind valuri valuri în ultimul sfert de oră, ca samuraii în fața armelor de foc, murind și înviind, ridicîndu-se și zvîrlind toată energia în joc, apoi mai găsind alte rezerve absolut incredibile de energie și zvîrlindu-le și pe acelea, ca niște demoni, ca niște monștri cu căști cu coarne și cu katanele pline de sînge.

În seara asta a fost prima dată în viața mea cînd am văzut samurai. Nu în filme. Nu în povești. Nu în cărțile de istorie. Nu în închipuiri, în ficțiuni neverosimile. Am văzut samurai în carne și oase care au luptat cu o sfidătoare lipsă de respect față de moarte, nepăsîndu-le de nimic, de suferință, de sînge, de consecințe, de zei.

Și totuși cumplit de disciplinați, ținîndu-și cumpătul pînă la capăt, perseverenți pînă în măduva oaselor, urmîndu-și adversarul cu acribie, punct cu punct. Se apropiau de el, la cîteva puncte. Și-o furau din nou, le mai dădea Africa de Sud cu terenul în cap cu cîte un eseu simplu, elegant, cu o tehnică dincolo de a lor. Se apropiau din nou. Exploatau orice greșeală a adversarului.

Iar în ultimul sfert de oră, cînd te așteptai să li se termine bateriile și atunci să vină africanii să-și spele în cele din urmă jena și rușinea și să se distanțeze de ei, au dat drumul la demoni din cușcă. Nu au fost oameni. Au fost demoni.

Demoni.

Demoni.

Și le-a ieșit.

Dincolo de orice speranță, statistică, probabilitate, pariu, dincolo de orice închipuire, le-a ieșit.

Japonia, acea echipă care în toate participările la campionatele mondiale, dintre zecile lor de jocuri, aveau o singură victorie, cu o amărîtă de echipă chiar și mai obscură decît ei. Japonia, acea mămăruță de tip “ciuca bătăilor” de vreo douăzeci de ani. Iar în seara asta, ca în basmele cu Cenușăreasa, cînd zîna cea bună dă din baghetă, Japonia acea echipă care s-a transformat într-o fiară și a înfrînt dubla campioană mondială.

Pe Africa de Sud.

In-cre-di-bil.

Is-to-ri-e.



De vreo patru ore, de cînd s-a terminat meciul, tot globul zbîrnie. Nu contează că e București sau Auckland sau Londra sau Tokyo sau Roma sau Sydney sau Pretoria, toți numai despre asta vorbesc. Și nimănui nu-i vine să creadă. Unii deja o consideră nu cea mai mare surpriză din rugby, ci din toate sporturile.

Nu intru în detalii. Nu discut despre mediocritatea antrenorului Africii de Sud, despre cît de obosiți și ofiliți au fost jucătorii acestei echipe, ori despre genialitatea antrenorului Japoniei, unul din marii antrenori de pe lumea asta, Eddie Jones, un australian, unul din artizanii victoriilor Australiei și - atenție - ale Africii de Sud, atît la nivel de club, cît și de națională (a cîștigat Campionatul Mondial cu Africa de Sud!!), o vulpe bătrînă care surîdea înțelept și imperturbabil și senin cînd toată lumea tremura de frică, în repriza a doua, și la fel de înțelept și de senin și de imperturbabil cînd toată lumea plîngea de emoție și de bucurie, după meci.



Nu vreau să zăbovesc prea mult nici pe consecințele acestui rezultat. Dintr-o dată, grupa B, unde sînt aceste două echipe, devine la fel de imprevizibilă și de sardonică precum grupa A, vestita „grupă a morții”. Dintr-o dată, în grupa B oricine poate să se califice, oricine poate să plece acasă. Scoția, SUA, Japonia, Samoa, Africa de Sud? Nu contează. Se reiau calculele de la zero.

Vreau să discut doar spiritul jocului. Nebunia de kamikaze, de vînt divin care i-a mînat pe japonezi în valuri continue, sălbatice, monstruoase, un amestec de instinct și de control care stă în miezul mijlocului esenței artelor marțiale. Mushin no shin. „Mintea cea fără de minte”.

În seara asta, nemernicii de bestii de semizei de rugbiști japonezi au fost în acea binecuvîntată stare de transă, de grație, unde nu e minte conștientă, e doar aici și acum. Săgeata în zbor. Placajul în aer. Calul în galop. Glonțul prin carne. Katana zvîcnind.

Mingea înșurubîndu-se fără de cusur, de la unul la altul, dintr-un capăt în altul al terenului, pînă în colț, pînă în eseu, pînă în istorie. N-o scapi. Nu greșești. Nu faci nici un gest inutil. Doar ceea ce trebuie, doar ceea ce umple spațiul și timpul.



Pentru că vîntul divin te mînă de la spate și ești mushin no shin și nu contează. Contează atît de mult încît nu mai contează. Marele mister. Poarta întreită, pe care o aleargă toți misticii lumii să treacă prin ea. Japonezii în seara asta au alergat-o, au găsit-o, au trecut prin ea și dincolo erau stele.

În seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți invitați și nuntași și restul pufoși, cei care ne-am uitat la meci am avut privilegiul să vedem istorie pe viu.

Am avut privilegiul să vedem samurai murind chiar și cînd nu mureau fizic, pentru că nu le păsa că mor. Și astfel străpungînd limitele și ajungînd dincolo, unde doar zeii, demonii, caii și săgețile ajung. Și astfel învingînd. Nu neapărat învingînd sud-africanii. Aia a fost doar o consecință secundară, un bonus. Un fleac. Ci mult mai mult: învingîndu-se pe sine și astfel devenind demoni și zei.

Pentru că cei care fac istorie sînt, pentru cîteva microsecunde cel puțin, niște pui de zei.

Mulțumesc! Domo arigato gozaimashita! Nu o să uit această seară toată viața mea...





. Citeste tot...