The way of the future

Sînt dependent de cafea. Rău de tot. Sînt dependent de tutun. Nu chiar rău de tot. Dar tot mușcă din mine. Nu sînt dependent de alcool, deși dușmanii îmi cîntă ode răutăcioase pe acest subiect. Nu sînt dependent de droguri. Ultima dată cînd m-am verificat, nici de sex nu sînt dependent. Păcat – e o dependență demnă de aprofundat.

Nu sînt dependent nici de alcool, nici de droguri, nici de sex, pentru că sînt dependent de o otravă mult mai puternică, ce-mi permează viața cum penetrează cerneala creta.

Sînt dependent de informație.

În fiecare zi mă scald într-un noian de cuvinte, de idei, de știri, de date, de cifre, de discuții. Viața profesională și cea personală mi se confundă, mi se amestecă într-un tăvălug de biți. Mulți biți. Biți everywhere. Cărți. Articole. Materiale. Sondaje. Serii de date. Hăhăieli adolescentine în social media. Sinteze serioase. Presă internă. Presă internațională. Citizen press. Slavă Domnului că nu mă uit și la televizor, că nu știu ce s-ar alege de viața mea.

Sînt dependent de Internet. Sînt dependent de Facebook. Sînt dependent de știri. Mai recent, de cînd nu mai conduc mașina (da, știu...), stau cu ochii în telefon chiar și atunci cînd se învîrte roata. În loc să mă uit pe fereastră, să privesc cum curge lumea, cum se schimbă peisajul, cum îmi trece viața, eu tot cu ochii în informație stau.

Consum atît de multă informație încît în mod constant simt că am o pîclă pe creier. Prea mult. Prea mult. O saturație apăsătoare. La fel cum cel care taie toata ziua lemne la joagăr are mușchii într-o constantă încordare, pînă îi devin ca o coardă de oțel, și eu îmi simt așijderea mușchii neuronilor cuprinși de crampe. Prea tensionați. Prea încordați de atîta atîta tăvălug de avalanșă de tsunami de informație.

Închid ochii și încerc să mă relaxez. Închid ochii și încerc să rezist tentației de a verifica din nou ce s-a mai scris, ce s-a mai spus, ce a mai apărut în cele trei minute de cînd am scos ochii din telefon, încercînd să privesc cum curge realitatea pe fereastra taxiului. Tentația e mare. Mai stai. Mai rabdă un minut. Două minute. Încă un semafor.

Închid ochii, cu telefonul fierbinte în mînă, dornic, posesiv: deschide-mă, citește-mă, folosește-mă. Închid ochii și mă închipui la dezintoxicare.

O cameră goală, nu neapărat cu pereți capitonați, că încă n-am înnebunit de tot. O cameră goală, în care nu se întîmplă nimic. Nu e o cameră de-aia extremă, de tip deprivare senzorială, fără nici un fel de stimul. E un bec aprins sus în tavan. Pereții sînt albi. În rest, tăcere. În rest, fără cuvinte. Nici la pușcărie nu e așa, că acolo mai sînt și alții.

E un loc unde nu se întîmplă nimic. Unde în mod voluntar te retragi să fii tu singur, să te lepezi de iureș. Ce faci, bade, stai și cujeți? Nu, dom’șorule, doar stau.

Nu pot să stau. Nu pot să mă lepăd de vîrtej. Sînt dependent de stimuli. Sînt dependent de orice variație infimă de entropie. Asta e definiția derivatei: o variație infinitesimală a funcției, împărțită la intervalul din ce în ce mai infinitesimal al intervalului de variație.

Limită. Vecinătăți. Infinitul mic. Orice zvîcnire în vecinătatea locală îmi vibrează corzile neuronale. Sînt ca un instrument de măsură imposibil de fin, de sensibil pînă la durere. Acul joacă vibrează arată. Trebuie să mă opresc. Acul vumetrului mă joacă deja pe mine, nu-l mai joc eu pe el.

E o butadă în filosofia zen care spune: dacă nu ești ocupat, ar trebui să meditezi în fiecare zi măcar o jumătate de oră; dacă ești ocupat, în schimb, ar trebui să meditezi cel puțin o oră. E rea vorba asta de duh. E despre ce simt eu acum. Povară. Prea povară. Trebuie să închid ochii, să nu mai mă gîndesc la nimic.

Mai e o butadă, tot din stereotipurile meditației budiste. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să...

În filmul The Aviator, Leonardo DiCaprio joacă rolul lui Howard Hughes, miliardarul american excentric de la începutul secolului trecut. Un miliardar pe cît de strălucitor la creier, pe atît de în marginea nebuniei. La un moment dat, în film, Hughes începe să rostească în mod necontrolat aceeași frază, over and over and over. Show me all the blueprints. Show me all the blueprints. Show me all the...

Nu se poate opri. Lumea se uită la el ciudat. Ce-a pățit șeful? A luat-o razna? La sfîrșitul filmului, îl apucă din nou. Cu altă frază. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the... Semnul că filmul s-a sfîrșit, că eroul principal chiar a înnebunit. Că urmează genericul de final.

Închid ochii și văz pe retina minții cum se prefigurează viitorul. The way of the future. Mufat direct în rețeaua neuronală la marele haos constant, precum în buna tradiție cyberpunk. Neuromancer. Burning Chrome. The Matrix. Ghost In The Shell. Cu rețeaua virtuală înfiptă direct în creier. Cu mușchii atrofiați. Scufundat într-un fotoliu în formă de coșciug oval. Cu un corp care mai mult încurcă, pe post de lest rezidual. Și cu un flux constant, insuportabil de strălucitor, care-mi arde direct sinapsele.

Doamne, cum curge. Doamne, cît de intens.

Drogul ultim. Dependența perfectă. Mîna se întinde neputincioasă spre cana de cafea, uitînd că deja mi-am instalat perfuzia care să-mi dea cofeina direct în venă, alături de celelalte substanțe necesare hoitului: apă, glucoză, vitamine. Ochii închiși sînt deschiși pe dinăuntru. Nu e nevoie de nerv optic, pot să-l și smulg, să-l vînd la second hand. Pleoapele se zbat degeaba. Ochii se zvîrcolesc inutil într-un dans moștenit de la strămoșii noștri primate. Rapid Eye Movement.

Ochii? Ce să fac cu ei? Adevăratul dans e înăuntru. Iureșul informației. Vîrtejul cuvintelor de dincolo de cuvinte. Informație pură, fierbinte, curgînd ca lava și ca jetul de plasmă. Motoare de avion cu reacție turate la maxim: biți peste biți peste biți peste...

The way of the future. The way of the future. The way of the future.

O să fie bine. O să-mi placă. Chiar mai mult decît sexul o să-mi placă. Ah, cum arde!

The way of the future. The way of the...

. Citeste tot...

Not great, not terrible. Previziuni pentru 2022

O catastrofă mică, dar inevitabilă
Previziuni pentru 2022

Una din legile cele mai puternice, mai cinice și mai convenabile meseriei mele de vizionar cu diplomă de absolvire a facultății în domeniu e formulată simplu, necruțător: “Predicția este foarte dificilă, mai ales cînd se referă la viitor”.

Aparent un răutăcism nevinovat, un joc de cuvinte facil. De fapt, o săgetare necesară la adresa tuturor celor care, ca mine, își închipuie cu mare superbie și cu mare hybris profesional că chiar pot prevede neprevăzutul, lebăda neagră, bîzdîcul zeilor probabilistici, soarta și destinul.

Cu acest caveat metodologic, să deschidem cutia Pandorei, pardon, cutia cu vrăji sociologice și să ne uităm în globul de sticlă. Ce va fi anul acesta? O să scăpăm? O să fie bine? O să fie rău?

Demonul realității care ne aleargă prin viață să ne prinză să ne tăvălească să ne sfîșie o să ne mănînce cumva pe toți, cruzi, cu piele cu tot? Sau o să mai păstreze pe vreunul – doi din noi rezervă la congelator, de sămînță, să își mai potolească foamea de victime și prin 2023?

Pe scurt: o să fie rău.

Pe lung: să dezvoltăm ideea.

O să fie rău din două motive. În primul rînd, dintr-un motiv cît se poate de lumesc, prea omenesc: avem așteptări prea mari.

Presiunea psihologică asupra anului care vine este considerabilă. După doi ani de viață deraiată de Covid, toată lumea se așteaptă ca, după sărăcia asta de Omicron, pandemia să dispară, să-i piară numele, să ne lase în pace să trăim și noi ca pe vremuri, pe persoană fizică.

Greșit. Indiferent dacă pandemia Covid se va sfîrși sau nu, lucrurile nu vor mai fi cum le-am trăit pînă acum.

E drept, sînt semne din ce în ce mai credibile că Omicron s-ar cam putea să-i fie ultima sforțare înainte de a se transforma într-o gripă obișnuită, cum s-a mai întîmplat în trecut și cu alte epidemii de gripă din ultimele secole. Dar întotdeauna semnele timpurii sînt supuse riscului de eroare. Și oricum așteptările noastre sînt nerealist de mari. Chiar dacă scăpăm de Covid, lucrurile nu au cum să se repare atît de repede.

Această discrepanță dintre așteptarea fantasmatică și deznodămîntul lent, mermelit, enervant de aproximativ al crizei va reprezenta principala sursă de nemulțumire socială. Și chiar dacă am avea doar o “simplă”, “obișnuită” criză sanitară pe cale de încheiere, lucrurile tot n-ar avea cum să intre așa repede în matca lor normală, dezirabilă, de dinainte de inițierea catastrofei.

Folosesc catastrofă atît cu conotația sa morală, “eveniment tragic de mari proporții, cu urmări dezastruoase”, dar mai ales în înțelesul său matematic. Da, n-o să vă vină să credeți: pînă și în matematică se vorbește de catastrofe. Mai exact în științele complexității.

În acest cadru conceptual, se pune accentul pe aspectul brusc și cu variație puternică, îndeosebi discontinuă al inițierii unui fenomen. “O tranziție discontinuă între stările unui sistem, în contextul unei variații continue a parametrilor de stare independenți”. Îmi pare rău că vă agresez tihna post-revelionară cu astfel de cuvinte complicate, care sună a păsărească pentru toți cei care urăsc matematica din suflet, în mod sincer, dezinteresat. Așa scrie la carte, așa reproducem.

De ce introduc matematica și științele complexității în discuție? Pentru că în acest domeniu al complexității există o butadă la fel de puternică precum cea cu care am început. E la fel de rea, chiar dacă e formulată mai științific: “un sistem nu se poate întoarce la starea sa de dinainte de catastrofă în mai puțin timp decît s-a desfășurat etapa inițială, (de)generativă a catastrofei”.

Adică, mai pe limba noastră, obișnuită: ai avut doi ani în care s-a rostogolit tăvălugul Covidului, care a zdrobit tot în cale, complexitate, bunăstare, relații sociale? Păi atunci nu te aștepta ca textura socială să se vindece mai repede de doi ani.

Deci simplu. Deci nașpa. Deci anul ăsta nu se poate raiul pe pămînt la loc. În cel mai bun caz, nu vom avea decît etapa de început a vindecării, dacă dă Domnul cumva să scăpăm de Covid, să înceapă viața normală. În nici un caz însă nu vom putea atinge nivelurile pre-Covid de complexitate și de dezirabilitate socială bătînd așa, din palme, în juma de an și restul speranță.

Problema e că oamenii nu mai au răbdare. Nu numai că sînt enervați și epuizați de cei doi ani de zăticnire. Dar sîntem din ce în ce mai tributari narativului perfecțiunii facile și rapide, rostogolit cu mare pricepere și cu mare isterie de o mass media din ce în ce mai tabloidizată. Să fie bine, să nu fie rău. Și să fie acum, cît ai pocni din dește, nu mai încolo.

Toată lumea visează la peștișorul de aur care e prins și ne îndeplinește instant cele trei dorințe. Doar că în viață nu e ca în basm, nici ca la vituperantele emisiuni de talk show. Vindecarea, în cel mai bun caz, va dura cel puțin la fel de mult timp precum perioada în care Covidul și-a făcut de cap.

Spun “în cel mai bun caz”, pentru că în nici un caz nu va exista “în cel mai bun caz”. N-o să avem noi norocul ăsta. Peste criza de sănătate se suprapune deja o criză energetică imensă, cum n-am prea mai avut de prin 1973 încoace, de la criza OPEC. Și e de-abia la început. Stați să vedeți în cîteva luni ce efecte, ce consecințe, ce suferință și ce suspin.

Doar asta în sine și e suficient să ne facă zdrențe și orice urmă de normalitate care ar fi rămas neatinsă de criza Covid. Criza energetică accentuează criza economică inițiată de criza Covid, cea a dificultăților de producție, a tensionării la maxim a lanțurilor globale de distribuție, a scăderii veniturilor, a creșterii de prețuri și, în consecință, a scăderii puterii de consum, deci a scăderii cererii agregate.

Vă place ce ne așteaptă? Ce nori negri se arată la orizont? Stați așa, că nu e doar asta. “În cel mai bun caz” nu există de fapt. Există “probabil în cel mai rău caz”. N-am terminat cu veștile oribile. Peste aceste două crize, sanitară și energetic / economică, se suprapune o a treia, la fel de urîtă: criza politică.

Nu, nu e vorba doar de noi, aici, în mediocra noastră baltă balcanică. Criza politică e întinsă la nivel internațional. Se prefigurează o foarte probabilă reașezare a sferelor de influență, care evident că va afecta și zona noastră de lume, a Europei Centrale și de Est.

Americanii își scad motoarele prin Europa, parțial retrăgîndu-se, să se concentreze mai bine pe conflictul cu China. Rușii simt momentul prielnic și apasă pe accelerator. Credeți cumva că pe noi nu ne va afecta această renegociere, această reașezare unde gazul natural e în loc de tancuri și propaganda pe post de bombe?

Iaca, ce să vezi, nasol. Furtuna perfectă. Covid-ul care nu trece suficient de repede. Așteptări prea mari. Vindecarea prea lentă a texturii sociale. Criza economică. Criza energetică. Criza politică. Mai vreți ceva?

Oh, da. Mai avem.

Criza de credibilitate a democrației, care face din ce în ce mai apetisant autoritarianismul în lumea asta obosită de prea mult bine.

Din Australia în Canada, din Austria în România, din Rusia în China, din Noua Zeelandă în Olanda, avem numa și numa vești bune. Stări de urgență extinse în mod convenabil pînă au devenit permanente. Milițieni care reprimă de manieră brutală protestele împotriva restricțiilor. Imixtiuni în viețile private. Restrîngeri masive de drepturi și de libertăți. Cenzură pe față. Grețos de entuziast propagandă pro-miliție, îmbrățișată în mod cinic și pecuniar de toate canalele mass media mainstream.

Și moțul la rahat, bomboana de pe coliva normalității civice a acestui glob obosit de atîta democrație, multă multă multă lume care, în loc să conteste căderea într-un proto-fascism din ce în ce mai îngrijorător, pur și simplu aplaudă abuzurile. Vă sună cunoscut? Vă sună a anii ’30?

Ar cam trebui să vă sune.

Buuun. Deci v-am dat știri deosebite. Nu bune, ci deosebit de bune. O să fie rău. O să fie nasol. Not great, not terrible. Alooo. Alooo. Stați liniștiți la locurili voastre, tovarăși. Doar o catastrofă obișnuită.

Care vor fi consecințele asupra vieții noastre? Nasoale, evident.

În primul rînd, statele lumii vor da drumul la inflație pentru a neutraliza scăderea puternică de venituri la buget. Au făcut-o deja, e doar începutul. În loc să crească taxele, tipăresc bani de-ăia eftini, de hîrtie, crescînd astfel prețurile și erodînd puterea de cumpărare a populației – o viclenie fiscală veche de cînd lumea.

În al doilea rînd, abuzurile se vor instituționaliza. Vom trăi într-un stat din ce în ce mai milițienesc, cu restrîngeri de drepturi din ce în ce mai abuzive, pe care le vom accepta din ce în ce mai supuși, ca niște milogi cu cîrpa pe gură.

În al treilea rînd, calitatea vieții va continua să scadă, indiferent cît de mulți hellicopter money vor arunca despoții noștri luminați peste noi să atenueze efectele crizei economice.

Vom avea mai multă sărăcie, mai puțină libertate, mai multă violență, îndeosebi simbolică, dar și cu izbucniri din ce în ce mai vizibile de violență fizică, gestionată și legitimată de stat. Vrem o țară ca afară? Să vezi țară ca afară. Ca în bancul cu ursul: o să fie, o să fie...

Care vor fi consecințele asupra vieții politice din România? Căderea întru autoritarianism deja începută odată cu izbucnirea crizei Covid se va accentua, indiferent ce mesaj frumos, inclusiv, mămos încearcă să ne trimită cei de la putere.

Ah, ce blînzi sîntem cu voi. Ah, ce bine că a venit PSD la putere, să atenueze din abuzuri și să aibă grijă de oameni. Ah, ce bine e că avem un militar la conducere, care nu e corupt, e competent, ne apără de Covid, de ruși, de chinezi, ne apără de toate cele.

Acest narativ convenabil, propagat cu mare propagandă și cu mulți bani vărsați într-o mass media din ce în ce mai docilă și mai acoperit de civilă, nu va reuși să ascundă decît parțial realitatea cea urîtă: sărăcie, inflație, abuzuri, recesiune, poate chiar stagflație, poate chiar întreruperi de aprovizionare cu energie.

Fix ca pe vremea lui Ceaușescu, în obsedanții ani ’80. Fix sărăcie mizeră. Și rahatul vopsit în mod convenabil fix la fel, de către niște televiziuni cu botniță la gură. Doar că acuma nici măcar nu mai avem vreun surogat de Europă Liberă, unde să aplecăm urechea la contra-propagandă. Pentru că pînă și canalele de comunicare dizidentă vor fi cenzurate de mărețul, atotputernicul, convenabilul și sistemicul Facebook, care are grijă ca rebelii să nu mai aibă voce.

O altă consecință va fi întărirea alianței PNL – PSD – UDMR. Această alianță contra naturii, nășită cu binecuvîntarea Deep State, servicii, ambasade, catalizatori geostrategici, va fi sortită unei căsătorii neplăcute, forțate, dar temeinice. Amenințarea creșterii contestatarilor politici, USR și AUR, va obliga cele două partide mari, PNL și PSD, să rămînă unul în brațele celuilalt, chiar dacă nu prea se iubesc. Se vor pupa în public, se vor înjura și urî în privat. Și se vor strădui să ardă tot ce prind, înainte ca istoria să vină peste ei să le ceară socoteală. Mai încolo, nu în 2022 .

O altă mare consecință, de data asta nu de frica tandemului vocal USR AUR, ci de frica lui Kodruța, va fi inițierea procesului de schimbare a Constituției, în așa fel încît să se treacă la republica parlamentară, să nu cumva fiara de Kodruța să vină la Cotroceni în 2024, să provoace deranj, să bage în infarct toată clasa politică actuală.

Fie că vor renunța definitiv la alegerea populară a președintelui, spre a o transfera către Parlament. Fie că vor lăsa alegerile la îndemîna poporului, însă vor tăia temeinic din atribuțiile de putere ale Președintelui. Rezultatul va fi același. Președintele va deveni unul de operetă, decorativ. Iar poporul dornic de Vlad Țepeș, de sînge pe pereți și de Kodruța Jana d’Arc va rămîne cu buza umflată, neavînd de votat decît un nevolnic. Sau o nevolnică.

Dar asta deja nu va mai fi anul ăsta, în 2022, ci în 2024. Hăhăt, pînă atunci se mai inventează încă trei feluri de frică și încă cinci varietăți de necesară molimă.

O să fie bine. O să vă placă. O să avem un an interesant. Fix precum ne urează chinezii, atunci cînd de fapt vor să ne blesteme: fie să aveți un an interesant.

O să fie. O să fie...

Ghinion.


. Citeste tot...

În vest oamenii și banii, în est sălbăticiunile

Azi, teoretic, e ziua României. Azi, teoretic, toată lumea e patrioată. Cu cîrnatul în gură, cu fasolea cu ciolan în suflet, mulți români admiră defilările de tancuri și de avioane și de mașini de filaj electronic și de ce mai defilăm noi zilele astea. Mîndri soldați care de care mai fioroși. Steaguri fluturate. Mîini puse solemn în dreptul inimii. Priviri aprige, dar severe de demnitari găunoși, vai cît de țanțoși în găunoșenia lor.

De fapt, românii admiră azi moartea democrației. O scufundare în plăcerea de a fi conduși de militari. O lene civică de care suferă din ce în ce mai multe țări din jurul nostru, de la care luăm lumină. Să fie primit. O să ne placă. O să fie din ce în ce mai bine. Nici nu știți cît de bine o să fie.

Dar nu despre militari și despre democrația sfîșiată de aceștia e neapărat vorba azi. Ci despre un lucru cu mult mai grav. Azi, din păcate, românii mai admiră încă ceva.

Admiră boala foarte probabil incurabilă a României.

E o boală de nervi, combinată cu o boală de resurse. Care are drept principal efect o puternică hemoragie demografică.

De la care cred că nu ne vom reveni.

Pentru copiii noștri, ecuația e simplă. Să facă orice, să plece de aici. Atracția bunăstării țărilor dezvoltate este irezistibilă. Și bogați, și săraci, și deștepți, și proști, mai toți copiii noștri dau în brînci să plece din țară. La fel precum pe vremuri dădeam cu toții să fugim de la țară, să ne chivernisim la oraș, acuma noul val de migrație este peste granițe.

Nu i te poți împotrivi. România se depopulează pe zi ce trece. Cu excepția unor bălți de relativă prosperitate și relativă complexitate, urbanul foarte mare în general, în rest țara noastră sîngerează puternic. Sîngerează oameni. Sîngerează îndeosebi tineri. Sîngerează viitor.

Această sîngerare este admirată zilele astea de prețioșii noștri patrioți, cu fasolea cu ciolan în suflet și cu milioanele de dolari de patriotism în cont, precum inegalabilul Radu Tudor, acest civil atît de necesar bunului mers al lucrurilor în țara asta aproape civilă.

Cu cît îmbătrînești, cu atît te preocupă mai mult istoria. Te pregătești să devii istorie citind istorie. Cei morți încep, încet încet, să te intereseze mai mult decît cei vii.

Citeam azi despre Roma în anul 1000. Despre cum trăiau urmașii romanilor printre ruinele clasice. Despre cum un anume Crescentius, mare mahăr al vremurilor alea, își construise cu mîndrie o casă medievală în care încorporase tot soiul de resturi de la clădirile antice. O mermeleală, evident. Dar atîta s-a putut atunci. Ce lei fuseseră și ce cotîrle janghinoase ajunseseră.

La cinci sute de ani după Imperiul Roman, cei care trăiau pe meleagurile alea nu mai erau nici romani, nu deveniseră încă întru totul nici italieni. Erau un soi de struțo-cămilă amărîtă, babardită de toți năvălitorii vremii: cînd germanici, ostrogoți, vandali, gepizi, longobarzi, cînd sarazini cu steagul verde sfînt în față. Care cum venea, mai babardea un pic Roma.

Azi, Roma nu mai e romană. E italiană. Și-a revenit. Cu greu, dar și-a revenit. La o mie cinci sute de ani după ce a fost îngenuncheată. Și nu avem nici o certitudine că nu va trece din nou prin vremuri grele.

Alte popoare n-au avut norocul ăsta istoric. De azteci s-a ales praful. Așijderea și de khazari. Și de burgunzi la fel. Ehe, de cîte alte popoare s-a ales praful în istorie. Genele au rămas pe-acolo, prin populație. Dar doar atît. Identitatea etnică s-a spulberat în cele patru vînturi ale neființei, tăvălită de năvălitori, de nepricepere, de schimbări climatice, ori pur și simplu de ghinion.

Așijderea și România. Pierde populație. Pierde speranță. Pierde identitate. În cincispreze ani de zile, practic o clipită la scara istoriei, a pierdut în jur de 4 milioane de români, plecați aiurea, momiți de atracția bunăstării. Probabil cea mai mare hemoragie de populație, și în volume absolute, și procentual vorbind, de cînd e neamul ăsta românesc.

Fidelitate etnică? Ete fleoșc. Mîndrie națională? Fugi, bre, de-aci, cu poveștile tale răsuflate. Ubi bene, ibi patria. Și nici măcar nu-i poți acuza de ceva. S-a dus fiecare să-și vază de soartă.

Acest proces va continua, cu siguranță. Vom rămîne din ce în ce mai puțini pe aceste meleaguri. Cum s-au depopulat încet încet satele, supte de oameni în centrifuga bunăstării urbane, la fel se va depopula și România, suptă de vlagă de magnetul complexității centrului Imperiului.

Nu degeaba încurajează occidentalii să avem cît mai mulți urși. Nu degeaba refuză aceiași occidentali cu obstinație cînd ne oferim să le dăm urși, să-și repopuleze și ei pădurile. Știu ei ce știu. Regula e simplă. În vest oamenii și banii, în est sălbăticiunile.

România n-are altă soartă decît să devină un imens parc de distracții, un soi de Kamceatka ori de Montana europeană. Codri verzi de brad. Și cam atît. În care să crească urși și rîși și pîrși și, de ce nu, chiar și tigri siberieni.

Spre admirația ecologiștilor de catifea austrieci și danezi și germani și olandezi, prosperi ecologiști îmbuibați, care n-ar admite cu nici un chip urs pe meleagurile lor, să nu le strice geșeftul, complexitatea, turismul și îmbuibarea. Dar care iubesc nespus ursul la televizor, la sălbaticii ăia de primitivi de români, care oricum nici nu mai sînt atît de mulți, oricum ocupă prea puțin spațiu, să-l umplem cu urși, să admirăm natura în toată frumusețea ei fioroasă.

În cîteva zeci de ani, dezastrul demografic va fi și mai evident. Un deșert de fertilitate și un șuvoi de emigrare. Copiii noștri, viitorii cetățeni europeni, prin alte țări, evident.

Vom rămîne noi aici, mai bătrîni și mai resemnați. La fel cum zilele astea prin satele țării rămîn mai degrabă doar cei bătrîni, care nu au unde să se ducă, decît la cimitir. Așa și noi, în niște cîteva decenii. Un pic de nostalgie. Un pic de urși. Un pic de Skype cu copiii de prin Austria sau Anglia. Un pic de viață mermelită printre ruine.

În rest, un pic mai mult cimitir.

Cînd ne vom reveni, dacă o să avem cumva norocul istoric să ne revenim, nu vom mai fi români. Cum nici italienii nu mai erau romani la sute de ani după, pe vremea lui Crescentius, ci altceva, și noi vom fi alt soi de popor. Nu români. Altceva. Poate islamic. Poate african. Poate asiatic. Poate chinez. Naiba știe. Dumnezeu știe. Cine știe...

Cu siguranță vom fi grefați pe o mlădiță etnică nouă, tînără și săracă și barbară și cu poftă de viață. De făcut copii, de năpădit, de construit, de impus și de stîrnit. Cum o să fie acest popor? Mă doare la bască. O să fiu mort. Treaba voastră. Treaba lor. Cum nici pe romani nu i-a interesat cum vor fi italienii peste sute de ani, nici pe mine nu mă interesează cum vom fi, dacă vom mai fi cumva pînă atunci.

Un lucru știu sigur. Români ca acum nu vom mai fi. Și nici nu merităm să fim, de altfel. Nu ne place viitorul. Nu ne place viața. Nu ne place construcția. Nu ne place lupta. Nu ne place să stăm locului și să zidim. Ne place doar ciondăneala și bătutul cuie în talpă.

Drept pentru care o să vie alții să se altoiască pe aceste meleaguri și să continue istoria în locul nostru. Să zidească. Să puiască. Să trăiască. Iar noi, după cum spuneam, un pic de nostalgie, un pic de amurg. Un pic de jelituri. Un pic de smiorcăială patetică, dar vai cît de țanțoșă.

Și restul cimitir.

O să fie bine. O să ne placă. Chiar o să ne placă.

La mulți ani, Românie!



. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă, de acolo de unde o...

Din îndepărtata Telegă,

de acolo de unde o petală de măr s-a agățat într-o jurubiță de fir de păianjen și acum atîrnă elegantă, rotindu-se în bătaia vîntului precum un cercel de prințesă bizantină,

de acolo de unde dacă taci și-ți pui frîu gîndurilor nesătule poți auzi zumzetul albinelor în aer, asurzitor tropar cîntat întru gloria naturii,

de acolo de unde soarele este cînd creștin și ne zîmbește și luminează tot împrejur, bijuterie de floare lîngă bijuterie de frunză lîngă bijuterie de fir de iarbă lîngă bijuterie de gîză, cînd păgîn, căci intră în nori și prevestește ploaia – o să plouă la doișpe, fix cînd vrem noi să întindem masa în curte, cred că e cazul să avem în vedere planul B: masa în sufragerie, înghesuiți unii peste alții, masă suprapusă, adulții jos, copiii la etaj,

de acolo de unde păsările cîntă stereo – mierlele în aer și găinile împrejur, prin curțile telegenilor,

din acest colț de rai care zău dacă nu este chiar așa: un binecuvîntat colț de Rai,

adevărat grăit-am vouă, păcătoșii mei dragi: Hristos a înviat!



. Citeste tot...

Educația în România, mereu despre trecut, nu despre viitor

O mare transfigurare socială e pe cale să se întîmple. Sub ochii noștri. Prin creierele noastre și prin viețile noastre. La fel de disruptivă precum a fost aia de sfîrșit de secol XIX – început de secol XX. De la plug și boi la curent electric și lift și zgîrie nori și mașini de cusut și mașini de mers cu ele și mașini de scris și frigidere. Și toată nebunia de după.

Sub ochii noștri, munca se automatizează. Din ce în ce mai mult din efortul de creare de plus valoare concretă, fizică, de-aia pe care pui mîna, mîncare și haine și mașini și materiale de construcții și case și și și nenumărate altele, va fi făcut de către roboți. Roboți din ce în ce mai pricepuți, mai complecși, cu mai mare autonomie de acțiune.

Se vor elibera hălci masive de meserii. Se vor crea disrupții la fel de masive. Vor dispărea o groază de locuri de muncă. Vor apărea altele, mai puține, mai expresive, mai creative, mai întortocheate, mai complicate, mai complexe. În asemenea vremuri, se aplică cel mai bine proverbul cinic și înțelept chinezesc “Criză e doar un alt nume pentru oportunitate”.

Ce va face diferența între perdanți și cîștigători? Ca și la disrupția social-economică precedentă, cei care vor fi în stare să gestioneze un nou nivel de complexitate.

Știi să scrii la mașina de scris? Ai o șansă. Ia un loc de muncă, avem nevoie de tine. Nu știi? OK. Nu te califici în jocul nostru, stai pe tușă. Auzi, dar știi măcar să înveți să scrii la mașina de scris, să te străduiești să dai în mod complicat cu degetele peste niște clapete complicate, să umpli în mod corect niște pagini cu rînduri scrise la mașină? Dacă știi să înveți, ai o șansă. Înveți și te primim în clubul nostru. Dacă nu, zbate-te în chinurile muncii prost plătite, rămîi medieval prost, cu cîrca.

Și atunci, ca și acum, cuvîntul cheie este COMPLEXITATE. Și atunci, ca și acum, complexitatea înseamnă de fapt CAPACITATE DE A ÎNVĂȚA. Adică, pufoșii mei mediocri și medievali, EDUCAȚIE.

Educația e cheia problemei. E cea care ne ajută să urcăm scara complexității sociale, spre o producție din ce în ce mai elaborată de plus valoare, cu consecințele benefice de rigoare: creșterea nivelului de trai, o viață mai prosperă și ceva mai lipsită de griji, o eleganță socială după care tînjim cu toții. “Vrem o țară ca afară” asta înseamnă de fapt: vrem o societate complexă, cu costuri ridicate de întreținere (high-maintenance complex society).

Evident că există și reversul medaliei. Dacă educația te înalță, tot educația te și poate coborî. Te poate limita, te poate ține în capcana logicii de dinainte de automatizare, a logicii de secol XIX, specifică începutului și mijlocului modernității, focalizată pe eficiență cruntă, pe forță de muncă ieftină, pe producție standardizată, pe rigorile benzii de producție.

Lucru care, din păcate, se cam întîmplă cu educația din România, rămasă în tranșeele trecutului. Căci ce credem noi că e prezent e trecut deja, e vetust, e demodat, e generația n-1, n-2, n-3, viitorul e deja peste noi, nu știm încă, așa cum spune înțelepciunea cyberpunk, Sf. Gibson Al Viitorului, William Gibson “The future has arrived — it’s just not evenly distributed yet”

Avem două probleme cu educația în România. Una e tactică. Cealaltă, strategică.

Cea tactică o reprezintă mediocritatea formatorilor. Selecția corpului didactic se face de multe ori, din păcate, de manieră reziduală. Cine nu se pricepe să-și facă o soartă, o carieră în altă zonă lucrativă ajunge să eșueze în a preda altora. Știu, sună crunt, sună cinic, însă asta este realitatea.

În primul rînd, plata e proastă. Și atunci, pentru că sînt bani puțini în învățămînt, nu ajung să trăiască din educație, să aibă o meserie full time în acest domeniu decît aceia care nu sînt în stare să găsească un loc de muncă mai bine plătit. Cu consecințele de rigoare inevitabile privind calitatea resursei umane – ca să nu spun alte cuvinte mai grele, înțelegeți voi ce vreau să insinuez. Asociat cu faptul că sînt plătiți prost, ne mai confruntăm și cu prestigiul scăzut al profesiei. "Yuk, profesor. Săracu’ de el... N-a putut mai mult."

Această disfuncționalitate cronică a învățămîntului românesc duce, evident, la consecințe din ce în ce mai dureroase, pe măsură ce trece timpul și efectele acumulării resursei umane mediocre de după 1989 își fac din ce în ce mai non-liniar efectul.

Avem deja a doua generație de cadre didactice mediocre, cei care în anii 2000 – 2010 au fost elevii primei generații de învățători și profesori mediocri și care acuma ajung ei să-i învețe pe următorii viitori mediocri ai acestei societăți mediocre. Un cerc vicios, care se auto-alimentează. Și mai ales o bombă cu ceas, ce deja a cam început să ne explodeze în față. O simt pe propria-mi piele. Nu vreți să vă dau detalii... :(

Mediocritatea nu e doar o problemă specifică începutului scării de ierarhie a complexității educaționale. Nu. Este prezentă în mod dureros peste tot, de la ciclul primar pînă mai ales la cel secundar și mai ales la cel terțiar, universitar.

Din păcate, realitatea ne pune la dispoziție din ce în ce mai multe exemple de cadre didactice universitare, mai ales în domeniul privat, dar din păcate din ce în ce mai des și la stat, care sînt sub standardele minime ale unor cerințe academice general acceptate la nivelul societăților occidentale, alea de vrem noi să fim ca ele, pe principiul tefelist "Vrem o țară ca afară".

A doua problemă a educației românești, cea strategică, e cea despre care vorbeam la începutul acestor pagini. E vorba despre nepriceperea de a mirosi viitorul și de a ne adapta logica educației în funcție de acesta.

Să simțim că vine automatizarea peste noi, că ne încalecă roboții și ne fură locurile de muncă astea de acum, că singularitatea bate la ușă – nu cred să fie 1000 de oameni în România să știe ce e aia “singularitate”,

să ne furnice pielea de deranj și de strîngere de inimă că sîntem fraierii satului global și în consecință să avem creierul limpede și prezența de spirit să ne trezim în al treisprezecelea ceas și să ne adaptăm felul educației după nevoile viitorului, nu ale prezentului care deja e trecut.

Nu mai avem șansa unui Spiru Haret al zilelor noastre care să vină să spună "învățămîntul românesc e inadecvat prezentului și mai ales viitorului, așa trebuie să arate".

Ultimii aproape 30 de ani post-decembriști am avut parte de un număr enervant de mare de reforme educaționale. Nici una care însă să aibă în vedere exact lucrul ăsta: adaptarea la viitor, la societatea în care roboții vor face singuri o grămadă de chestii pe care în momentul de față credem că le putem face doar noi, să conducă mașini și taxi-uri, să ofere consultanță juridică, să opereze pe carne vie, să pună morcovi și să-i recolteze și să-i depoziteze, chiar să producă artă.

Se întîmplă deja astea, dragilor. Aceste chestii care acum 30 de ani sunau science fiction acuma există în faza de prototip, se lucrează la ele să fie îmbunătățite, sînt pe cale să fie omologate, să intre în pîine la nasoii de occidentali bogați și rafinați și complicați. Mai rău, că așa e în zilele noastre, tehnologia se rostogolește exponențial, ele sînt pe cale să ajungă și în Balcanii noștri mediocri. Soon. Soon...

Inteligența artificială bate la ușă, iar noi sîntem încă niște medievali de secol XVIII care încă ne strofocăm de manieră mediocră să învățăm regulile primei etape a modernității, standardizarea, eficiența, instituționalizarea, toate rigorile modernității de care ne povestea Weber pe vremuri, cînd noi de-abia ne băteam în izmele la Mărășești, să rezistăm eroic la baionetă și să realizăm Unirea, aia de-o să-i sărbătorim Centarul la anul, să vezi și acolo un exemplu strălucit de mediocritate socială, o să se strîngă carnea pe noi ce patetism mediocru o să iasă.

În concluzie, e simplu. N-avem decît șansa educației. De ce?

Vor trăi bine doar cei care vor fi în stare
- fie să gîndească roboți mai bine decît roboții, pentru că de construit oricum se vor construi ei între ei
- fie cei care vor fi atît de creativi și să le bubuie mintea atît de diferit încît să nu poată fi niciodată înlocuiți de roboți
- fie dețin suficient de mult bani încît să dețină roboții și să se bucure de acumularea din ce în ce mai monopolistică a rodului muncii acestor sclavi moderni, fără de suflet, dar și fără de oboseală.

Noi evident că n-avem bani. Sîntem niște post-comuniști rupți în fund de săraci. Nu avem cum să ne bucurăm de fructul capitalului, al banilor care produc bani. Singura noastră șansă, săraci fiind, este educația. Ori pe partea rațional-matematică. Ori pe partea creativ-sălbatică. Ori să le îmbinăm cumva.

Fie să pricepem rigorile aspre ale domeniului STEM (Science Technology Engineering & Mathematics), cel fără de care nu există automatizare și robotică și inteligență artificială. Adică matematică și fizică și integrale și ecuații diferențiale și programare și multă multă pricepere rațională, de-aia de se construiește în ani grei de învățat cu mintea sclipitoare.

O disciplină grea, foarte puțini se pricep cu adevărat la ea, de-aia occidentalii cei bogați fac pe dracu’n patru să importe creierele STEM, sărăcind și mai mult țările sărace, căci le sărăcesc de potențialul de complexitate, așa e mersul lucrurilor, scrie și la Biblie, "Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua."

Fie să fim în stare să fim al naibii de creativi și de complecși în priceperea noastră lucrativă încît să nu putem fi înlocuiți de către roboți, să ne bubuie mintea liber și frumos și absolut impredictibil, elegant și creativ și necesar și moral, ca un soi de cetățeni ai cetății ideale a lui Platon.

O disciplină și mai grea decît cea rațională, aia cu matematică și fizică. E al naibii de greu să fii creativ. Știți voi: vine cîte un bulache mediocru la cîte un proiect și spune: “trebuie să fim creativi”. Să mori tu... Ia fii tu creativ pe subiectul ăsta, Gogule, fii tu căpitanul nostru și arată-ne calea, arată-ne cum e să fii creativ, paștele mătii de mediocru, de pompierist, de mînuitor de slogane de marketing.

Indiferent dacă e de creierul stîng sau de creierul drept, ambele priceperi necesită stăpînirea complexității, adică educație, educație, EDUCAȚIE.

Fără educație de tip secolul XXI, nu XIX sau XX, care să țină cont de rigorile realității care vine deja peste noi, vom rămîne niște slugi proaste, niște bieți mediocri prinși în marele lanț de exploatare a resurselor globale, făcînd cele simple, cele pe care ne închipuim acum că roboții nu le vor gestiona,

din ce în ce mai puține meserii disponibile, căci și cele simple, pe care le fac în prezent amărîții noștri de diasporezi prin Spania și Italia, vor fi făcute în curînd preponderent de către roboți: să șteargă praful, să aibă grijă de bătrîni, să tencuiască și să înlocuiască chiuvete, să pună gresie și faianță.

E simplu, dragilor. E necruțător, pufoșilor. Cei care sînt în stare să învețe vor trăi decent. Ceilalți vor rămîne proști și săraci și slugi, nefiind în stare să urce treptele înalte ale complexității sociale ale viitorului care bate la ușă.

Noi, deocamdată, din păcate, nu prea dăm semne că am fi interesați de educație.

* * *

Cu dedicație lui Dan Șelaru, lui Varujan Pambuccian și lui Daniel Funeriu, cei trei pe care îi știu preocupați de acest subiect dureros și îngrijorător.

. Citeste tot...

Branding cu laserul pe carnea moale ca o poftă

Cyberpunkul a fost un curent literar SF care a înflorit la începutul anilor 80 și și-a avut momentul său de glorie cam vreo 10 ani, pe toată durata acelui deceniu obsedant pentru unii, ziditor pentru restul umanității non-comuniste.

Printre mulții săi tropi care au devenit zilele astea stereotipuri aproape banale, monedă curentă de vorbe șmechere folosite de pufoșii tehnofili, e o frază care se potrivește perfect cu articolul de mai jos: "the Street finds its own uses for things".

Îmbinarea dintre tehnologia înaltă și motivațiile joase (petty crime & theft, greed, leisure, sex & other types of dirty fun) e una din constantele literaturii cyberpunk din anii 80, devenită între timp și o constantă a vieții de zi cu zi din gloriosul Anno Domini 2015.

Consumul ostentativ, produsele exorbitante și puternic perisabile folosite drept markeri de status, comportamentul destructiv, perseverența comercială îmbinată cu tactici de guerilla, criminalitatea care îmbibă textura socială, îmbinarea dintre biologic și tehnologie, toate le regăsiți în acest veritabil subiect de cyberpunk contemporan: scoicile de fițe Gillardeau furate pentru profit, identificate datorită faptului că au fost marcate cu laserul și devenite subiect de știre senzațională.

Trăim în viitor și încă nu știm. Pufoșilor care sînteti voi pufoși și nu știți cum sînteți năpădiți de ficțiune cum e năpădit cîinele de rîie și secția de votare de tinerii frumoși și sălbateci.



* * *

Les huîtres Gillardeau volées étaient marquées au laser
29 décembre 2015

LE DÉTAIL QUI CHANGE TOUT - Les malfaiteurs ne se doutaient pas que les huîtres étaient marquées au laser...

Le célèbre producteur d'huîtres Gillardeau s'est fait dérober entre 2 et 3 tonnes de coquillages dans le bassin de Marennes-Oléron (Charente-Maritime), un vol mis au jour grâce au marquage laser des coquilles de ces huîtres "spéciales".

Le laser pour faire face (à la base) à la contrefaçon. Les responsables de l'entreprise, située à Bourcefranc-le-Chapus, n'avaient pas remarqué le vol, vraisemblablement commis avant Noël. Ils auraient appris les faits ces jours-ci par un négociant surpris de trouver dans ses stocks des huîtres Gillardeau, reconnaissables grâce au "G" gravé au laser sur la coquille, un procédé mis en oeuvre depuis l'an dernier par Gillardeau pour lutter contre la contrefaçon, en Chine notamment.

Le vol d'huîtres, une habitude à Marennes-Oléron. Le volume dérobé représenterait une perte d'activité d'environ 30.000 euros, selon une source proche de l'enquête. La direction de Gillardeau n'avait pu être jointe mardi matin. Le vol d'huîtres est un phénomène récurrent à cette période de l'année dans le bassin ostréicole de Marennes-Oléron, le plus important d'Europe. Pourtant gendarmes, mais aussi professionnels, accompagnés de gardes jurés et équipés de caméras de vidéosurveillance, organisent des rondes quotidiennes pour lutter contre ce fléau. Avec un succès certain, car depuis 2011, le volume d'huîtres volées a été divisé par trois : 69 tonnes la première année, 18 tonnes en 2012, 10 tonnes en 2013 et 2014. 2015 devrait s'achever sur le même tonnage.



. Citeste tot...

Evoluția consumului mass media cu vîrsta

Avem cele patru valuri istorice de canale media, apărute din ce în ce mai repede în acest vîrtej al schimbării tehnologice:

1. Ziarele, primul mediu de distribuție en gros a informației
2. Radio-ul, primul mediu de distribuție en gros a informației care s-a folosit de minunea secolului 19, curentul electric
3. Televiziunea, primul mediu de distribuție en gros a informației care s-a folosit de de transmiterea necodificată (sau mai puțin codificată) a informației vizuale, călărind maniera privilegiată în care ne luăm informația din mediul înconjurător, primate vizuale ce sîntem
4. Internetul, primul mediu de distribuție en gros a informației (mai) democratic și (mai) interactiv

Să vedem: cum mămîncă românii pe pîine fiecare din aceste medii? Există diferențieri de vîrstă în privința intensității de consum a acestora? Unde e schimbare generațională și unde e structură constantă inter-generațională?

Hai, că mă bizui pe capacitatea voastră de decodificare a imaginilor. Dacă tot sînteți primate vizuale, nu mă puneți să vă povestesc graficele. Cine trage concluziile, bine. Cine nu, să deschidă televizorul să afle ultimele știri despre Becali.

Am zis.










. Citeste tot...

Evoluția folosirii Internetului cu vîrsta

România cunoaște o revoluție tăcută, de o amploare și cu consecințe de care încă nu ne dăm seama.

La fel cum pe vremuri am îmbrățișat curentul electric dintr-o suflare, în jumătate de generație, la fel cum pe urmă am recuperat după 1989 distribuția și consumul de TV în maxim 10 ani, acum facem trecerea la Internet în ritm de tsunami.

Tăvălugul adoptării acestei tehnologii și a derivatelor sale de comunicare și socializare este ca la Eminescu: vine vine vine calcă totul în picioare. Aveți în față convergența României cu modernitatea și post-modernitatea.

Doamnelor și domnilor: the future is here, it’s just unequally distributed.

Cine știe cine a spus asta, este deja pe trei sferturi mîntuit.

(faceți click pe poză, că nu știu ce are Internetul ăsta de nu a încărcat cum trebe imaginea cu șerpișorii inevitabilității tehnologice :) )



Citeste tot...

Have stats must travel in time

Hari Seldon was the last great scientist of the First Empire. It was he who brought the science of psycho-history to its full development. Psycho-history was the quintessence of sociology; it was the science of human behavior reduced to mathematical equations.

The individual being is unpredictable, but the reactions of human mobs, Seldon found, could be treated statistically. The larger the mob, the greater the accuracy that could be achieved. And the size of the human masses that Seldon worked with was no less than the population of the Galaxy which in his time was numbered in the quintillions.

Isaac Asimov, Second Foundation, pag. 9 (Panther Books, 1953)

Retrospectiv, de ceva timp mi-am dat seama ca felul in care mi s-a asezat viata este (si) datorita / din cauza acestui pasaj. Studii, cariera, eshece shi succesuri, de la paragraful asta mi se trage, citit intr-a noua, cind de-abia incepeam sa buchisesc in engleza cit de cit.

Ce superbie. Ce hybris. Ce aroganta a acelor vremuri. Ingineria sociala, cea care va rezolva toate bubele Pamintului si va aduce gradina Raiului pe pamint. Progres, umanism, stiinta, halatul alb al matematicianului care calareste secretele statisticii, probabilitatii si calculatorului pentru a vedea totul cu claritate necrutatoare in sclipirea verde a tubului catodic (asa era pe atunci). Marii preoti ai ratiunii luminate, ai luminii si creierului si spiritului, care asaneaza cu gindirea lor apolloniana smircurile biologicului, ale emotiilor, violentei, naclaielii intru zemuri si fac o lume plina de aluminiu, intelegere, stralucire, sticla si bunastare.

O tempora. O bube ale tineretii cunoasterii. Si la mine, copil nating, si la el, la Asimov, vizionar nating, si la o intreaga generatie de progresisti naivi si natingi care credeau ca va simplu, atit de simplu. E de ajuns sa stii matematica si olecutza di bataie si gata, trening avem, ce ne mai trebuie? Hai sa reparam lumea, pupa-i-ash eu talpile ei de lume. Pe ea, pe ea, pe ea cu matematica.

Iete ca n-a fost asta. Mama lor de sisteme complexe, de fenomene non-liniare, de variabile prea multe si prea intorlocate, de aripi de fluture si de fractalitate si de alti viermi ai cunoasterii simple. Au ros din precizie, din eleganta, din siguranta si din superbie pina invelisul gol a ajuns de risul curcilor politice.

Ba sociologilor ba, pai n-ati promis ba mamelucilor ca voi sfisiati corola de minuni a lumii si faceti o disectie precisa cvadri-dimensionala a fenomenelor, sa stim si noi bre incotro ne indreptam si ce e de facut? Pai de ce va tinem bre pe linga noi, mama voastra de purtatori de halate albe inutile? Ba mecanicilor intr-ale grupurilor mari, ce facem noi aici: vorbe sau fapte? Unde e lumea aia predictibila cu care ne tot amenintati de cincizeci de ani? Unde e bre ecuatiile alea, mama lor de ecuatii, sa le maninc eu pe ele, ca noi va dam bani si curent electric si voi tot aproximativ o bunghitzi...

Si totusi, noi mergem inainte precum soldatul sovietic, da? Have stats must work. Have gun must travel. Have comp must power. Power, this bitch of a word.

Of of, mai mai, bre Asimoave bre. Frumos gindit, insuficient elaborat :) :wink: Hai, odihneste-te in pace, bre maestre bre. Vezi mai ninja ca nu era asa cum ziceai tu? Tu nu si nu, Batman Batman...

:wink:





Citeste tot...

Mane tekel fares

Mane tekel fares, straluceste cu litere de foc amenintarea pe zid. Si zidul e virtual, si literele vin dinspre mama lor de economisti, si nimeni nu le baga in seama, si toata lumea chefuieste si citeste wikileaksuri. Cum zicea poietul: all the good times I've been wastin' havin' good times.

Beware! Beware! The world will be in flames.

:(

Courtesy of Riscograma.ro, aceasta oaza de intelepciune inutila.

Mama lor de economisti. Plictisitori si prapastiosi si tristi. Maestre, baga bre mastre bre o manea aici, ceva placut, o cablograma gustoasa, sa ne simtem bine, bre, sa uitam ca imbatrinim si ca o sa se aleaga prafu de toti si de toate. Y compris de nous.

:(

* * *

Pentru pensionarul anului 2040, cea mai înţeleaptă schemă de investiţii trebuie să includă o puternică componentă nefinanciară.

1. Casa “pe pământ”, preferabil la ţară. Foarte probabil, nicio pensie nu va mai putea acoperi costurile utilităţilor pentru viaţa “la condominiu”, nici măcar pe timp de vară. Soluţia este o locuinţă cât mai autonomă: excelent izolată termic (sau chiar pasivă), cu sursă proprie de apă şi chiar de energie electrică.

2. Sursa proprie de hrană. Două persoane îşi pot asigura aproape tot necesarul de alimente dintr-o seră de doar 300 de metri pătraţi (chiar mai puţin cu tehnologia hidroponică). Important este ca ea să fie automatiată cât mai mult. Costurile sunt mari, dar vor scuti la vremea lor cheltuieli de oportunitate şi mai mari.

3. Sursă pasivă de venituri. O proprietate – locuinţă sau spaţiu comercial – poate aduce un venit mai bine ancorat în realitatea de atunci. Însă atenţie unde! Cartiere şi chiar localităţi întregi ar putea dispărea cu totul.

4. Educă-ţi foarte bine copiii. Dacă-i trimiţi la cele mai bune şcoli (străine şi scumpe) astfel încât mai târziu să câştige foarte bine, sunt mai mari şansele să aibă venituri disponibile suficiente încât să te poată ajuta şi pe tine. Numărul copiilor nu prea contează. Dacă-s mulţi şi suferă de foame, vor face coadă la sera ta.

5. Sport şi sănătate. Cel mai de preţ lucru pe care îl ai acum şi s-ar putea să-l pierzi până atunci este propria mobilitate. Investeşte în ea!


Citeste tot...

The making of a masterpiece

Of, Doamne. Parca a fost ieri.

Hai, luati osul si svirliti-l in sus pina incep sa curga stelele din maduva lui, o voi, primitivi salbateci ce sintem. Uitati-va si jinduiti la ceea ce nu vom vedea niciodata.

I've seen things you people wouldn't believe. Attack ships on fire off the shoulder of Orion. I watched c-beams glitter in the dark near the Tanhauser Gate. All those moments will be lost in time, like tears in rain. [pause] Time to die.

(da, stiu, e din alt film. gresit: e din acelasi film. de la Metropolis incoace, toate sint acelasi film sub osul fruntii)

:/



Courtesy of Bogdan Ghiu pe FB. Citeste tot...