Dar uite ce frumos pute a ură

Sînt semne zilele astea că la USR se cam face buba. Și intern, și extern.

Pe de o parte, avem știri cît se poate de publice că tabăra Cioloș e în trosneală internă mare cu tabăra Barna. Ca în butada aia sovietică, să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă.

Facțiunile USR și PLUS n-au ajuns nici pînă acum la o înțelegere. Lipeala formală de la recentul congres dintre cele două partide se pare că nu s-a prea sudat. Nici rezultatul de compromis al alegerilor interne nu e funcțional.

Cioloș, fostul președinte PLUS, a cîștigat la mustață în fața celor de la “vechiul” USR, suflîndu-i președinția lui Barna într-un rezultat puternic contestat și la care nu prea se aștepta nimeni. Însă “vechiul” USR, tabăra pro-Barna a luat fața celorlalți în Biroul Național, organismul colectiv central ce balansează puterea în partid în fața președintelui.

Cioloș conduce partidul, dar îl conduce degeaba. Barna îi neutralizează mișcările prin controlul clar asupra Biroului Național.

Un armistițiu instabil, care iată că începe să degenereze. Cioloș vrea să limiteze puterile Biroului Național. Barna simte vulnerabilitatea și indignarea din partid la adresa acestei mișcări și vrea să recupereze, adică să-i ia gîtul lui Cioloș. Cioloș amenință cu demiterea, dar pe urmă se răzgîndește. Se rostogolesc vorbe puternice, ditamai listele de susținere sau de contestare. Băieții nu se plictisesc deloc zilele astea.

Concluzia e simplă. Vremelnicii uzurpatori de la PLUS se dovedesc a nu avea suficientă forță încît să-i disloce pe “cei vechi”. Mare lucru. Nu le plîng de milă. Se bat serviciile între ele. Să fie primit.

Nici extern lucrurile nu stau bine pentru ei. Ce nu prea știți voi, că nu e la fel de public, e faptul că USR se cam duce pe copcă în ochii românilor.

În ultimii ani a scăzut semnificativ în sondaje. De la un vîrf de peste 20% în 2019, iată că acum dă semne din ce în ce mai clare că e în jur de 10%. Practic o înjumătățire a bazinului electoral. Graficul e expresiv, linia e bine conturată. Face parte din vestita categorie explicativ-existențială “dar uite ce frumos atîrnă”.

Repet: nu le plîng deloc de milă. Știți clar părerea mea despre ei. Vorba aia: Goțiu, Goțiu everywhere.

Încerc să-mi țin părerea în frîu atunci cînd analizez scena politică a momentului. Emoțiile afectează gîndirea și îmbîcsesc analiza. E o vorbă mare în Dune, acest genial manual de analiză politică. Hope clouds observation. Dar nu numai emoțiile pozitive influențează, ci și cele negative.

În străduința mea de a-mi ține deoparte dezgustul pentru acest partid și de a-mi păstra mintea cît de cît limpede la adresa lor, a dragilor de useriști, mă lovesc din nou de o idee puternică, știută de ceva vreme. Nu doar de mine. Mai de toți care sînt cu creierul la ei atunci cînd studiază realitatea politică din România.

Ideea e simplă, de tipul “descoperirea apei calde”. În ultimii ani ai istoriei politice românești, nu prea a existat partid care să genereze atîtea emoții intense precum USR.

Pe de o parte, adepții USR prezintă fierbințeala specifică fanatismului religios ori autoritarian. De la sfîșierile preahabotnicilor idolatri de pe vremuri nu s-au mai văzut asemenea manifestări de abandon entuziast în fața idolilor. De la urletele adepților nazismului nu s-au mai văzut asemenea gesturi publice de îmbrățișare vehementă, necondiționată a unei cauze politice.

Dar și invers. Cei care iubesc USR, e drept că-l iubesc ca pe sfintele moaște. Dar și reversul e valabil. Cei care nu-l suferă, nu-l suferă pînă la ură. N-am văzut partid în ultimii douăzeci de ani care să stîrnească asemenea cantități de ură precum USR.

Și în interior, proiectînd spre afară. Ura prozeliților lor la adresa dușmanilor simbolici: bătrîni, știrbi, primitivi, medievali, penali. Într-un proces de dezumanizare specific tribalismului, războaielor civile ori religioase, ori fervorii naziste.

Dar și în exterior, proiectînd spre înăuntru. Ura tuturor celor care consideră că USR este de departe cel mai nociv partid al acestei perioade, care trebuie călcat în picioare, șters de pe fața pămîntului. Vezi cum se poartă Iohannis cu ei de ceva vreme.

Evident că toate celelalte partide atrag și ele cantități industriale de emoții negative. Și partidele vechi, căci din cele de după ‘90 doar două au rămas: PSD și PNL. Și cele noi, fie că sînt mici, PMP, Pro România, fie că sînt sau au fost pe val: PRM, PP-DD, PDL, mai recent AUR.

La adresa tuturor acestora se revarsă valuri de emoții negative. De departe PSD este cel care încasează cel mai mult, fiind și cel mai mare. Dar parcă totuși încasează mai împrăștiat, nu doar ură. Mai sînt și alte cuvinte rele pe-acolo, pe lista de invective la adresa lor.

Cu cît analizăm mai mult, cu atît e mai limpede. Nici unul din partidele de azi nu reușește să adune atîta ură la adresa sa precum USR. Trebuie să dăm istoria mult înapoi, hăhăt la zăticniții ani ’90, imediat după Revoluție, ca să regăsim valuri comparabile de ură la adresa unui partid: FSN sau PNȚ-CD. S-a găsit ură la Iliescu. S-a găsit ură la Coposu și la țărăniști.

Dacă faci azi un sondaj și încerci să aplici un test proiectiv, “care e primul cuvînt care vă vine în minte cînd vă gîndiți la...” sau “care e prima emoție pe care o simțiți cînd vă gîndiți la...” și citești tot pomelnicul de partide existente în momentul de față pe scena politică românească, de departe procentul cel mai mare de atribut “ură” va fi identificat în dreptul USR.

PSD-ul poți să-l disprețuiești, să-l consideri corupt. PNL poți să-l consideri penal și nepriceput. AUR poți să-l consideri zăticnit. Doar la USR se adună înseosebi grămada de ură.

Omul din mine, care are clar emoții la adresa acestui partid fierbinte, exclamă cu năduf: să fie primit. Să moară în chinuri. Îmi frec mîinile satisfăcut și scot șampania. Goțiu. Goțiu everywhere.

Sociologul din mine, care încearcă să-și facă loc pe lîngă emoțiile omului obișnuit din mine și care se chinuie să păstreze o cît de cît umbră de neutralitate valorică, ridică din umeri și zice: face parte din procesul politic al acestor vremuri.

Am mai văzut partide care vin și trec. Probabil și USR va avea aceeași soartă ca a celorlalte partide meteorice. A crescut brusc, catalizat de nesănătoase, dar hrănitoare zemuri securistice. A dat din coadă o perioadă, tăind și spînzurînd. A dat dovada neputinței și nepriceperii și relei sale credințe. A început să se ducă în cap.

Și acuma, că începe să dea semne din ce în ce mai clare de rateu. intră în faza de descompunere. În zbaterea sa din ce în ce mai inadecvată, se turtește ca demonul ăla fioros transformat în neputincioasă păpușă din filmul Vrăjitoarele din Eastwick.

Vă mai aduceți aminte? Vrăjitoarele dezamăgite și păcălite de bestia de Jack Nicholson se unesc și îi fac farmece acestuia. Și atunci dragul de Jack Nicholson începe să-și piardă din puteri și se strînge mic mic de tot, pînă ajunge o zgaibă măruntă. Și pe urmă face poc și dispare.

Nu știu dacă USR se va face mic și pe urmă să facă poc, să dispară. E posibil să da. E posibil să nu. Sînt mulți parametri la mijloc.

În funcție de cum se înțeleg cele două partide mainstream care acum au făcut marea coaliție, ca în Germania: PSD și PNL. În funcție de cît de pricepuți sînt să scoată țara din criză. De cît de bine gestionează banii și comunicarea.

De cît vor fi ajutați de pactul subteran făcut la nivel de servicii, această batistă pe țambal care încearcă să scoată țara din lupta ultimilor douăzeci de ani. De cît de bine acaparează AUR din bazinul de nehotărîți și de dezamăgiți.

Ehe. Sînt multe la mijloc. Realitatea e complexă și prezintă asperități. Știți voi butada aia: e greu să faci predicții, mai ales cînd ele se referă la viitor.

Poate pică, dar poate nu. La fel de plauzibil e ca pînă în 2024 USR să-și revină din degringolada actuală și să redevină unul din principalele rezervoare de contestare a unei puteri nepricepute.

Să adune la loc voturi, alături de celălalt contestatar fierbinte, de AUR. E foarte posibil să ia din voturile PNL, în contextul unei guvernări proaste. E posibil să se alimenteze din fervoarea progresist-iacobină care bate ca un vînt fierbinte și uscat dinspre Uniunea Europeană. E plauzibil scenariul în care USR aduce de la Bruxelles un lider robespierrean, precum Drulă ori Kovesi, care să înfierbînte la loc nevoia de sînge a românilor supărați pe starea de fapt.

Viitorul e nesigur. Poate să revină și să crească. Poate să se ducă iremediabil în cap. Nu știm. Dar un lucru e cert. Cuvîntul cheie pentru USR, atributul dominant al acestuia, va rămîne în continuare unul simplu, curat, lipsit de orice fel de subtilități. Se cheamă ură.

USR pute a ură. Și pe dinăuntru. Și pe dinafară.

Și nimeni pînă acum n-a clădit ceva pe ură.

Ghinion.

Citeste tot...

Mungiu nu știe să se uite în date, dar îi place să-i tragă de urechi pe români

Doamna Alina Mungiu Pippidi o comite din nou.

De la înălțimea indignării sale superioare și aproape perfecte, ceartă din nou ortodoxia. Reia vechea temă huntingtoniană a trosnelii civilizațiilor și a împărțirii lumii în ortodocșii răi și restul creștinilor buni și afirmă că religia ortodoxă generează moarte și suferință.

Pentru că, vezi Doamne, ortodocșii nu știu să gestioneze Covidul și atunci mor mult mai mulți oameni în țările ortodoxe din cauza sa.

Ookey. N-ar fi prima dată cînd diverse persoane indignate și superioare sar la gîtul poporului român cu astfel de explicații demonizante. N-ar fi nici prima dată cînd distinsa doamnă Mungiu își admonestează poporul din care se trage. Îi pute, n-avem ce face.

Nu discut de teribilismul simplificator și simplist al unor asemenea încercări de explicații culturale (cultural în sensul larg, antropologic al cuvîntului, nu în sens estetic, referitor la artă). Nu mă bag în pretențioase contrări weberiene. Nu facem dispută teoretică aici.

Pur și simplu îi bat obrazul doamnei Mungiu o chestie mult mai simplă. Elementară. Că nu știe să se uite în date.

Unde avem datele privind Covidul la care ne uităm cu toții? Pe Worldometers, unde se centralizează cel mai complet informațiile oficiale despre pandemie. Cazuri, morți, populație. Tot tacîmul. Inclusiv standardizări la milionul de locuitori, ce ne interesează cel mai mult în această discuție.

O bază de date de 225 de linii, dintre care două entități non-statale (două vase de pasageri) și restul țări. Adresa e simplă. Oricine poate să acceseze site-ul cu pricina.

Ookey. Mergem acolo. Importăm baza de date și o prelucrăm. Nu e greu. Copy Paste. Pusă într-un Excel, curățată, etichetată, exportată apoi într-un SPSS. Orice sociolog cît de cît priceput ar trebui să știe să facă chestia asta, se învață prin anul întîi de facultate.

Da, ați bănuit corect, aveți dreptate: Pieleanu nu știe să o facă. Doar gura e de el. În rest nu prea știe chestii legate de sociologie cantitativă. Îi fac alții sondajele, nu știe să deschidă o bază de date SPSS, darămite să o construiască, să lucreze cu ea, să facă eșantioane sau alte chestii complicate.

Nu, restul bănuielii dumneavoastră nu e întemeiat. Doamna Munghiu știe și dînsa să facă chestia asta de care vă povestesc eu acuma. De-aia îi și explic, că înțelege. Nu e proastă, o duce capul, știe meserie. Doar n-are caracter, folosește științele sociale pe post de bîtă ideologică.

Deci, la muncă, pe urmele doamnei Mungiu.

În primul rînd, facem curățenie. Separăm țările de microțări. Dăm la o parte cele două vase de croazieră, dar mai ales țările minuscule, de fapt niște orașe deghizate. Ne uităm la distribuția statistică a numărului de locuitori și hotărîm unde să tăiem. Punem barieră la minim 1,5 milioane locuitori, să fie cît de cît țară, nu cine știe ce microteritoriu, gen Vatican sau Gibraltar sau Seychelles sau Sao Tome e Principe. Scoatem aceste microțări, vreo 76 la număr, din baza de date.

Înainte să ne apucăm de treabă, observăm în treacăt că lipsește cel puțin o țară intensă la cap, și anume Coreea de Nord, de unde evident că nu există date despre Covid, căci din țara aia nu prea există date despre nimic.

Asta e. Tot ne rămîn 149 de țări. Practic toate de pe globul ăsta. Un număr impresionant de date oficiale, mai mult decît suficient încît să faci o analiză statistică sănătoasă pe ele. E practic un recensămînt, nici nu e cazul să discutăm despre marje de eroare statistică.

Începem să lucrăm. Ne uităm după religie, evident, căci așa propune doamna Mungiu narativul demonizant. Le clasăm după religia dominantă. Avem date la fel de oficiale pe net, construim baza de date. Fiecare țară, ce religie are. Asta e ortodoxă. Asta e musulmană. Asta e catolică. La asta e dificil de tras o concluzie.

Ookey. După o necesară muncă de chinez bătrîn, rezultă șase categorii religioase mari și late și încă una la completare. Trei tipuri de creștinism, că așa procedează vulgata huntingtoniană: ortodoxe, catolice, protestante (în această categorie băgăm și religiile neo-protestante). Încă trei religii mari: musulmanii, hindusii și budiștii. Și a șaptea, “Altele”, la care intră fie țările unde nu există o religie dominantă (gen Liban), sau cele de altă religie decît cele deja menționate. Astfel, în total doar 11 țări, printre care Liban, Israel, China, le punem la “Altele”.

Și gata categoriile privind religia. Dacă vreți detalii, inclusiv baza de date, vă stau la dispoziție cu cea mai mare plăcere. Cereți și vi se va da – fie în format Excel, fie în format SPSS.

Dar stai așa, că totuși, nu doar distinsa doamnă Mungiu poate emite pretenții de clasificare. Totuși, țările pot fi clasate la fel de bine și după tot soiul de alte caracteristici, la fel de relevante. După nivelul de dezvoltare. După mărime. După poziția geografică. După sistemul politic. Să tot le grupezi.

Întrebarea e simplă și stă la baza disputei mele cu distinsa doamnă perfectă Mungiu. Care din aceste grupări sînt mai relevante în a decela diferențe privind principalul indicator referitor la gravitatea Covidului în țara respectivă, și anume numărul de morți standardizat la milionul de locuitori?

Eu am făcut două analize. Una după religie, ipoteza doamnei Mungiu. A doua analiză după o categorisire diferită, non-religioasă. O ipoteză alternativă, ipoteza mea, vă explic imediat cum am ajuns la ea. O combinație de dezvoltare, politică și geografie.

De ce am ales această agregare non-religioasă a țărilor? Pentru că e izbitor la ochi, dacă știi să te uiți în date, că principala diferențiere între țări afectate de Covid și țări mai puțin afectate de Covid este dată nu de religie, ci de istoria recentă de comunism.

De unde a plecat analiza mea? De la o chestie elementară: m-am uitat în date, mai ales în țările cu numărul cel mai mare de morți Covid raportat la milionul de locuitori. Am sortat baza de date în mod descrescător, după numărul de morți de Covid la milion. Am dat la o parte în gînd microțările, că alea mai mult încurcă la tras concluzii.

Și am început să număr: ortodoxă, nu ortodoxă, nu ortodoxă, etc. Și, numărînd conform propunerii distinsei doamne Mungiu, mi-am dat seama: stai așa, că nu-i așa. Stai așa, că se poate număra și altfel. Și fii atent că iese o aranjare mult mai evidentă, mai puternică. Ia fii atent, dom’ Palada, ia uite aici, doamna Mungiu, cum se poate număra: țară post-comunistă, încă una, și încă una, și...

Hoopa. În căutarea țărilor ORTODOXE, ne sare în ochi o concluzie mult mai evidentă și mai de bun simț. Mai toate țările din primele douăzeci cele afectate de Covid sînt țări POSTCOMUNISTE.

Aha. O ipoteză alternativă pertinentă. Ia hai s-o studiem, să vedem: doamna Mungiu avea dreptate cu ortodoxia ei, sau am eu dreptate, cu țările post-comuniste?

Să calculăm.

În primul rînd, la ochi. La analiza descriptivă, focalizîndu-ne pe țările cele mai afectate de Covid. Să numărăm.

După ce dai la o parte microțările, pentru a limpezi peisajul, și după ce sortezi în ordinea descrescătoare a gravității Covid, dată de morții de Covid, observi un lucru elementar. Că în topul gravității sînt mult mai multe țări postcomuniste decît țări ortodoxe.

În primele 20 de țări afectate de Covid, nici mai mult nici mai puțin de 15 din acestea sînt postcomuniste. Adică trei sferturi (75%). În schimb, din aceleași prime 20, doar 6 sînt ortodoxe, adică doar o treime (30%).

6 e mult mai puțin decît 15, cum de altfel și 75% e mult mai puțin decît 30%. Hopaa. Doamna Mungiu, avem o problemă. Elementară: de numărat.

Să continuăm.

Mai mult, în primele 20 de țări 10 din acestea, adică fix jumătate din ele, sînt catolice. Hopaa! Ce să vezi? A naibii religie ortodoxă, e bătută de bunătate de religie catolică. Din alea puternic afectate de Covid, sînt mai multe alea catolice decît alea ortodoxe. Hoooppa. 10 e mai mare decît 6.

Ce-avem noi aici? Măi să fie. Oare doamna Mungiu o fi observat asta? Sau pur și simplu nu știe să se uite în date, oricît de mare pricepută s-ar da dînsa, că face, că drege, că ca ea nu e nimenea?

Nu mă credeți? Uite aici tabelul.

Fig. 1. Tabel cu țările afectate de Covid ordonate descrescător Hai să vă formalizez analiza. Hai să vă explic categoriile.

La ipoteza A, cea care leagă mortalitatea Covid de religia țării, avem următoarele șapte categorii, deja prezentate mai sus, ca să verificăm ipoteza doamnei Mungiu:
• ortodocși
• catolici
• protestanți (inclusiv neoprotestanți),
• musulmani
• hinduși
• budiști
• alții (alte religii decît cele de mai sus, inclusiv țările fără religie dominantă, dar mai ales China, care nu e nici creștină, nici musulmană, nici budistă, e un caz aparte)

La ipoteza B, cea privind legătura dintre Covid și categoriile politico-geografice, avem următoarele opt categorii:
• țările postcomuniste, care sar în ochi în ierarhia țărilor afectate de Covid
• țările dezvoltate, așa numitul Occident extins, categorie care cuprinde, pe lîngă țările occidentale care au picat de partea bună a istoriei după al doilea război mondial (SUA, Canada, UK, Germania, Franța etc), și celelalte țări dezvoltate non-occidentale (Israel, Japonia, Australia, Noua Zeelandă)
• Africa
• America Centrală și de Sud, inclusiv Caraibele (adică restul Americii, în afara Statelor Unite și Canadei)
• Asia Centrală și Orientul Mijlociu, căci prezintă un specific diferit de restul Asiei
• India, că e imensă
• China, că e la fel de imensă
• restul Asiei în afara celor deja menționate (inclusiv micile țări ale Oceaniei, alea care depășesc 1,5 milioane de locuitori, că oricum sînt practic reziduale la numărătoare)

După ce v-am prezentat tabelul din Figura 1 și după ce v-am descris și categoriile, să vă arăt niște grafice, căci tare adevărată mai e butada: “un grafic face cît o mie de cuvinte”.

Rezultatele analizei mele descriptiv-univariate pot să fie prezentate mult mai convingător sub formă vizuală. Vă prezint în continuare țările afectate de Covid peste media globală, fie în funcție de religie (Fig. 2), fie în funcție de apartenența lor politico-geografică (Fig. 3).

În Figura 2, culorile sînt în funcție de religia țării. Vedem cum culoarea roșie, pe care am atribuit-o țărilor ortodoxe, e răspîndită relativ împrăștiat prin grafic și mai ales este practic năpădită de culoarea albastru deschis – țările catolice. Ipoteza doamnei Mungiu e cam încolțită de atîta albastru catolic.

Fig. 2. Țările afectate puternic de Covid, în funcție de religie (morți Covid peste media globală) În schimb, cînd facem categorisirea în funcție de apartenența politico-geografică, ce să vezi? Dintr-o dată graficul se limpezește, lucrurile capătă mult mai mult sens. Roșul cu care de data asta am desemnat țările post-comuniste se agregă, se adună tot într-un loc, în fruntea ierarhiei. Iar albastrul deschis al țărilor din America Centrală și de Sud vine după aceea, împletit cu albastrul închis al țărilor dezvoltate.

Fig. 3. Țările afectate puternic de Covid, în funcție de categoriile politico-geografice (morți Covid peste media globală) Concluzia? Una simplă, care cu siguranță nu-i convine distinsei doamne Mungiu, această Erynie perfectă și indignată și perfect de indignată la adresa poporului său. Aproape toate țările puternic afectate de Covid sînt post-comuniste.

Repet, să vă intre bine în cap: aproape toate țările puternic afectate de Covid sînt țări post-comuniste.

* * *

Să continuăm, că știu că pentru distinsa doamnă Mungiu niște biete grafice nu sînt îndeajuns. Distinsa doamnă Mungiu știe analiză statistică. Să-i dăm statistică, să-i scoatem pe nas Huntington și demonizarea poporului român.

Extindem analiza statistică de la cea simplă, chioară, descriptivă univariată, la cea bivariată. Avînd o variabilă independentă categorială și una dependentă metrică, rezultă pe cale de consecință că e nevoie să aplicăm analiza ANOVA.

Sînt sigur că doamna Mungiu a auzit de ANOVA și că știe că în asemenea cazuri aceasta este analiza statistică adecvată. Că dînsa e superioară și înțeleaptă și perfectă, nu ca primitivii de ortodocși.

Buun. Să facem analiză ANOVA pe toată baza de date, pe toate cele 149 de țări, cu două ipoteze alternative. A: ipoteza religioasă. B: ipoteza politico-geografică.

Hai, că nu vă împui capul, trecem direct la concluzii. Dacă vreți detalii, vă stau la dispoziție.

Rezultă un lucru simplu de pe urma analizei ANOVA. Ipoteza B, cea privind diferențierea politico-geografică, explică mult mai bine numărul de morți dintr-o țară decît ipoteza religioasă, dragă sufletului huntingtonian al distinsei doamne perfecte și scrupulos de indignate pe țara ei, Alina Mungiu Pippidi.

În cazul ipotezei B, politică / geografie, variația intragrup (Within Groups) e mult mai mică și variația intergrup (Between Groups) e mult mai mare decît în cazul ipotezei A, religie (vezi Fig. 4).

Agregarea politico-geografică e mult mai tranșantă, mai diferențiatoare decît cea religioasă. Ce se vedea la ochiul liber pur și simplu numărînd în rîndul țărilor cele mai afectate de Covid este validat de analiza statistică pe întreaga bază de date.

Să-i arate cineva tabelul ăsta doamnei Mungiu, din Figura 4. Știe să-l interpreteze, stați fără grijă. Nu e proastă. Știe cifre.

Fig. 4. ANOVA explică de ce Ipoteza B Politică / Geografie e mai pertinentă decît Ipoteza A Religie Această concluzie este întărită și de prezentarea vizuală a rezultatelor. După cum vă spuneam: un grafic face cît o mie de cuvinte.

Fig. 5. Ipoteza A Religie vs Ipoteza B Politico-Geografică. O comparație a mediilor de morți Covid la milionul de locuitori, în funcție de categoriile ipotezelor respective Se vede acolo, pînă în fundu’ clasei? Se vede graficul cum trebuie? Înțelege doamna Mungiu cum e cu pantele?

Vede că media de cazuri de morți Covid la milionul de locuitori este semnificativ mai mare în cazul țărilor postcomuniste (2,951) decît în cazul țărilor ortodoxe (2,515)?

Vede că diferența este cu aproximativ o cincime mai mare: aproape 3,000 față de 2,500?

Înțelege că factorul politico-geografic discriminează mult mai puternic decît cel religios?

Mai îl îmbrățișează necondiționat pe Huntington?

Mai demonizează poporul român degeaba?

Repet, să înțeleagă tot chiorul: ipoteza politico-geografică explică mult mai puternic variația de morți Covid decît ipoteza religioasă.

* * *

Să vă explic de fapt despre ce e vorba în toată această tărășenie. Pînă acum v-am prezentat doar cifre, grafice și analize statistice. Dar acum e cazul să înțelegem ce-o mînă pe doamna Mungiu în luptă.

Vedeți voi, dacă folosești argumentul “religie”, pe lîngă că lovești în mod convenabil în Biserica Ortodoxă, de fapt tragi la răspundere poporul român pentru tarele sale de caracter. Îl tragi de urechi. Îl tăvălești bine, mama lui de popor înapoiat.

Vai, ce popor nedisciplinat și neascultător. Niște primitivi medievali care nu acceptă glorioasele victorii ale științei. Precum secretarii de partid pe vremuri, distinsa doamnă perfectă Mungiu înfierează cu aspră furie și cu vehementă indignare lipsurile morale ale primitivilor de români.

E o meteahnă. E unul din motivele pentru care sîntem noi înapoiați și vom rămîne mereu la fel. Niște primitivi.

În schimb, dacă propui spre explicație ipoteza post-comunistă, dintr-o dată nu mai e de vină poporul, ci sistemul politic. Cauzalitatea se externalizează, vina morală se risipește în nisipul istoriei.

Dintr-o dată, poporul se transformă dintr-un medieval bicisnic într-un nobil Robin Hood, care este reticent la toate narativele oficiale pe care sistemul i le îndeasă pe gît, cum făceau comuniștii pe vremuri cu propaganda lor deșănțată.

Nu mai e o chestie de limitare morală, ci devine o chestie de dependență de cale (istoria recentă) și chiar de necesare trăsături de supraviețuire.

Dintr-o dată, românii nu mai sînt medievali, ci fac parte dintr-un complex valoric onorabil, alături de polonezii și de cehii cei catolici, de letonii și de lituanienii cei protestanți, toți trecuți prin malaxorul de harneală și de propagandă timp de jumătate de secol. Statistici false, îndemnuri ipocrite, forțare a adevărului pînă dincolo de orice limită a bunului simț. Prosteală pe față.

Și rezistența la această prosteală sistemică.

Comuniștii ziceau că e bine, că curge numa lapte și numa miere. Românii și polonezii și letonii și ungurii și lituanienii și rușii vedeau că de fapt totul pute în jur. Discrepanța dintre discursul oficial și realitate era strigătoare la cer.

Și atunci postcomuniștii făceau ce știau mai bine: rezistau, se opuneau, fie pe față, cu scandal, ca polonezii cu Solidarność, fie mai balcanic, mai indirect, de tip “pupă-i în bot și papă-le tot”, “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Indiferent însă dacă rezistența era pe față sau pe mutește, un lucru era comun tuturor acestor țări comuniste: nu credeam neam ce ne predică sistemul.

Această traumă nu are cum să nu lase urme. Toate popoarele postcomuniste prezintă o sănătoasă mefianță la adresa harnelii oficiale, inclusiv la adresa harnelii distinsei doamne perfecte Mungiu.

Drept urmare, nu vrea să se conformeze. Nu vrea să asculte de reguli, pentru că știe că ele nu sînt făcute în folosul lor, ci în folosul stăpînirii dictatoriale. Nu crede statistici. Știe că sînt false. Nu crede discursuri sforăitoare. Știe că sînt harneală. Nu crede îndemnuri la muncă voluntară și la lupta pentru pace. Știe că sînt prosteală pe față.

Drept urmare, nu crede nici în actualul discurs la adresa gravității Covid. Și nu vrea să asculte nici de îndemnurile suspect de insistente ale milițienilor de a se vaccina. Știe că sînt prosteală pe față.

De ce? Pentru că românii, la fel ca și polonezii ungurii cehii letonii lituanienii, au în sînge amintirile vremurilor cînd aceiași milițieni își băteau joc de oameni, cu legea în mînă. Și cu megafonul de propagandă proptit la gură.

Înțelegeți, distinsă doamnă perfectă Mungiu, de ce lumea nu pune botul la harneală? Înțelegeți de ce o halcă întreagă de glob, toate țările post-comuniste, nu vor să se vaccineze?

Nu știu dacă e bine sau nu, dacă mor oameni sau nu din cauza asta. Eu vă explic un lucru simplu: de ce lumea postcomunistă nu are încredere în narativul oficial. Nu e vorba aici de religie, de ortodoxie. E vorba de moștenirea de minciună sistemică a comunismului.

Iar voi, dragii mei cititori răbdători, înțelegeți acuma de ce e mai convenabil să dai vina pe biserică decît pe miliție? De ce distinsa doamnă perfectă Mungiu insistă pe o explicație care să demonizeze, nu pe una care să disculpe?

Evident că discuția e ceva mai elaborată. În plus față de acest complex valoric de mefianță la adresa discursului oficial, mai avem de luat în vedere și starea sistemului de sănătate din țările postcomuniste. Acele țări care au fost îndemnate vehement de elita neoliberală din Occidentul dezvoltat să-și “eficientizeze” sistemul de sănătate, adică să închidă spitale.

Nu mai spun de deciziile absolut cîinești ale conducătorilor din aceste țări postcomuniste, care au oprit tratamentele pentru orice altă boală decît Covid, ducînd astfel la creșterea suplimentară a morților. Nu mai spun de nivelul de sărăcie. Discutăm pînă poimîine, dacă chiar vrem să intrăm în analiză multivariată.

Nu e cazul aici. Important este să tragem o concluzie necesară: distinsa doamnă perfectă Mungiu fie nu știe să se uite în date, fie de manieră convenabilă ignoră aceste date. Căci datele duc la niște concluzii neconvenabile pentru ea. Și atunci distinsa doamnă Mungiu face ce face orice comunist care se respectă. Preferă să emită necesare texte de propagandă. Ortodoxia e rea, religia e rea, românii sînt vinovați și limitați moral. Ah, ce primitivi.

Da, da. Cum să nu. Să vă mai arăt încă o dată analiza statistică? Să vă mai explic încă o dată cifrele? Hai, că nu sînteți ca amărîtul ăla de Pieleanu, de nu înțelege nici măcar un grafic, darămite rezultatele unui test ANOVA. Dumneavoastră, distinsă doamnă, chiar vă pricepeți. Doar că, din păcate, vă cam puneți priceperea în slujba unor cauze urîte.

Ghinion.
Citeste tot...

Mirosul de lînă încinsă în suflet

Ridic capacul. Bag nasul în oală. Inspir. Hmmm. Ce miros. Intens, frate. O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta.

“O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta”, îi spun Florentinei, soția mea, cea care mermelește la această operă gastronomică.

“Da, știu. Și eu la fel. Nu sufăr mirosul ăsta. Miroase a fiertură de curci. Uite cum arată. Fix la fel. Parcă e tuciul în care fierbeam urzici cu tărîțe, cînd dădea mama la curci”, mă aprobă și mă completează Florentina, uitîndu-se la mine cum îmi bag botul prin oalele ei de pe aragaz. Pardon: de pe plita electrică. Nu mai e aragaz acum. Acuma îi zice plită electrică. Ne-am dat dracu’. Ne-am modernizat.

N-am avut curci cînd eram mic. Nici rațe, nici gîște. Doar găini. Dar aveam porc și bunică-mea făcea la fel ca mama Florentinei. Din cînd în cînd fierbea urzici să dea la porc. Buruianul îl dădea așa, proaspăt smuls – frunzele de sfeclă și de limba-soacrei erau delicatesă pentru locatarul din coteț. Dar în afară de mîna zilnică de buruian, cîteodată îi mai completa meniul și cu cîte un tuci de urzici fierte. Mănîncă tu acum, că te mîncăm noi la iarnă.

Fix la fel miroase spanacul pe care îl gătește Florentina azi, pentru fete. A urzici.

Pe vremuri, mîncam urzici mai degrabă de obicei, nu neapărat de sărăcie. De sărăcie mîncau ele, bunicele mele, cînd erau tinere. Nouă, copii răsfățați, ne dădeau urzici să știm ce gust au. Nu mai eram săraci. Cel puțin nu săraci cum erau ele, care cunoscuseră și foamea.

Uram urzicile. Strîmbam din nas, băgam furculița de două ori, făceam mofturi și ceream smîntînă. Ori mîncam doar oul ochi prăjit lîngă urzici, alegînd cu grijă albușul crocant, să nu fie murdar de chestia aia verde și care puțea urît.

La Telega se găteau urzici, nu spanac. Spanac nu aveam, nu știam noi ce-i aia, căci nu era obiceiul locului să se crească spanac pe la noi. Iar de la piață nu cumpăram așa ceva. Și pentru că piață era doar la Cîmpina, departe. Trebuia să iei autobuzul pînă acolo. Autobuzul venea rar. Era la mama dracului orașul pentru noi pe atunci. Nu ca acum, te urci în mașină și în zece minute ești acolo.

Dar nu cumpăram spanac mai ales din motive de evitare a încălcării rînduielii vremurilor acelea. Pentru că era rușine să-ți cumperi de la piață ce poți crește pe persoană fizică la tine în bătătură.

Mărar, pătrunjel, țelină, tarhon, anason, chimăn. Sfeclă, porumb, dovlecei. Tot soiul de plante folositoare. Spanac nu. Nici quinoa. Urzicile erau la liber, nu trebuia să te chinui să le semeni. Creșteau ele pe persoană sălbatică. Le smulgeai din marginea gardului, de prin grădină, din locurile mai umbroase, din săpătură sau dintre zmeură. “Nu de acolo, maică, că acolo e pișate de cîini. Lasă, că avem în grădină, nu mai lua de pe marginea drumului. Zvîrle-le și șterge-te pe mîini, să nu fie spurcate. Cine știe ce cîine a trecut pe-aici...”.

Bag nasul din nou. Inspir. Hmmm. Acuma nu mai mi se pare chiar atît de grețos mirosul. Încet – încet, pas cu pas, m-am obișnuit și cu spanacul fiert, deși nu dau în brînci după el. Inspir. Încerc să nu mă gîndesc la cîrnații din frigider. Nu voi mînca spanac fiert, îl las pentru fete. Ele sînt cu chestii de-astea bio. Eu, mai primitiv. Cea mai bună salată e friptura de porc. Și cîrnații. Parcă mai e niște mîncare de mazăre rămasă. O să termin mazărea, să spălăm cratița, să scăpăm de ea din frigider.

Flo mizdrelește niște făină pusă într-un castronaș. O amestecă cu un pic de apă. “Nu pot să-l fac așa, chior. Prea miroase a urzici. Îl mai îngroș cu niște făină. Pun și niște suc de roșii. Deschide sticla asta de bulion”. Îmi întinde sticla. Înaltă, transparentă, largă la gură. Nedesfăcută.

Ca de obicei, capacul de la sticla de bulion făcut în casă prezintă dificultăți. Nu vrea și pace. E o adevărată migăleală, o întreagă metodologie să-l desfaci. Bagi coada la furculiță, îndeși, răsucești pînă face poc, semn că a intrat aer. Cu grijă, să nu strici capacul, mai e nevoie de el și la anul. De-abia pe urmă rotești.

Desfac. Încă un pocnet sec. A ținut bine, au fost fierte sticlele cum trebuie. Întind sticla într-o mînă și capacul în cealaltă. O privesc pe Florentina triumfător, fix ca în mema aia cretină de pe Internet, cu Silverster Stallone cînd desface borcanul de murături la nevastă. Îți place ce puternic sînt? Pot să desfac chiar și capacul la sticlă. Ah, cîtă forță.

“Gata, fug, că-mi începe Zoomul”, îmi zice Flo, luînd sticla de bulion și punînd-o pe blat, lîngă castronul în care făcuse făina cu apă. “Am pus timer-ul la 5 minute, mă întorc după aia. Curăță cinci căței de usturoi, să fie gata curățați, să-i am la îndemînă, să-i pun cînd vin”.

Curăț cinci căței de usturoi. Mă întorc și eu după aia la calculator, să scriu, să storc esență de semnificație dintr-o fiertură de spanac care miroase a urzici. Să împrăștii înțelepciune și nostalgie la tot cartierul virtual.

Deja la calculator, chiar acum cînd scriu, o aud pe Flo cum s-a întors în bucătărie. Toacă cei cinci căței de usturoi. Învîrte în oală. Bate apoi metodic, de cîteva ori, lingura de lemn de marginea oalei. Toc toc toc. Ancestral sunet, primitiv, medieval. A gospodărie, a mîncare, a familie.

Acum zece minute, acum o eternitate, înainte să deschid sticla de bulion, Florentina trăgea concluzia necesară, cît timp bombăneam amîndoi spanacul cu miros de urzici.

“Fetele noastre nu știu că spanacul miroase a urzici. Nici că nu e doar mîncare, ci și fiertură de curci. Ele nu știu aspectul curcogen al acestei mîncări. Hai să-i pun niște făină, să-i mai ia din miros”.

A pus făină. A pus și usturoiul curățat de mine. A pus și bulion. Doamne, ce puternic sînt cînd desfac sticla de bulion. Un adevărat bărbat. Toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei.

Fetele noastre nu știu tot soiul de chestii. Nu știu cum e să crești curci. Nu știu cum e să fierbi urzici la curci și la rațe și la porc. Nu știu cum e să smulgi buruian. Nu știu cum e să culegi merele de pe jos, să le duci acasă, să le tai în patru, să faci porție la vacă. Nu știu cum e să urci în pod, să dai fîn la vacă. “Ai grijă să nu cazi pe gura podului, să pici în iesle. Vezi ce faci cu furca aia, cum ți-o-nfigi în picior”.

Săraca bunică-mea, ce mai m-a corcolit. Dar tot știu să dau fîn la vacă din pod. Dai pala de fîn la o parte, pusă pe post de izolator termic, să nu scape căldura prin gura podului. Dai cu dosul palmei să cureți de floarea de fîn risipită pe scîndurile trapei. Dai trapa la o parte, un capac dreptunghiular din lemn, cincizeci pe cincizeci, cu două șipci orizontale și una de-a curmezișul, fix ca la orice poartă de lemn din Telega copilăriei mele. Ridici trapa, o sprijini de perete. Înfigi furca în fînul dimprejur. Rotești, să-ți țină fînul în furcă.

Îndeși fînul pe gura podului, uitîndu-te cu grijă, să nu scoți ochii vacii cît bagi furca cu fînul în iesle. Vaca nu știe carte, vaca nu are răbdare. Cum a auzit că cotelești prin pod, cum își bagă botul în iesle, întinde de gît în sus, îți anticipează mișcarea, știe că vine mîncarea, își suflecă buzele alea ale ei cărnoase să muște din fîn cît mai degrabă. Îi vezi coarnele, îi vezi fruntea cu părul ăla teșit. Îți miroase a vacă și a grajd și a fîn și a floare de fîn – miros distinct de cel de fîn. Îți miroase a copilărie.

Îți miroase a nostalgie.

Fetele noastre nu știu ce e ăla miros de fîn. Ori de urzici fierte. Le e frică să pună mîna pe urzică. “Pune, bre, mîna, nu te codi. Nu pățești nimic. Uite, pui așa deștele, înfigi așa, pe perișorii ăștia, și nu te urzică, nu pățești nimic.” “Nu! Nu! Mi-e frică! Nu mă păcălești! Tu vrei să mă urzici. Nu pun eu mîna pe așa ceva... Pleacă de-aici cu prostiile tale”. Încep s-o fugăresc prin curte cu urzica. Aha, nu vrei să pui mîna. O prind. Mă prefac că o urzic. O gîdil. Copii. Copilărie. Altă copilărie decît a mea.

Tîrna de mere bătute, adunate pe sub măr, pe care o cari acasă să dai la vacă diseară. Mai pui și un dovlecel. Trei-patru știuleți de porumb, încă destul de moi să poată fi fierți. Margine de toamnă. Margine de copilărie. S-a umplut tîrna. “Poți s-o duci?” “Da, bre, pot”.

Apuci vaca de căpăstru, apoi și de unul din coarne, să fii mai convingător, să-i scoți botul din tîrna de mere. “Hooo, nebuno, că te-neci. Dă-te fă boală mai încolo. Nii harteo. Harteo, n-auzi, fir-ai tu să fii de boaită!” “Nu mai blestema vaca, nu-i mai zi boală. Vorbește frumos cu ea. Murga, pleacă d-acolo! Harteo! Harteooo!!!”, ne ceartă bunică-mea pe amîndoi din ușa grajdului de la grădină, că mai aveam și acolo un grajd, unde ținea vaca vara.

Grajd cu fînar deasupra, săpătură, fîneață, șopron de scule. Tot dichisul. Un păr imens în mijlocul săpăturii, unde punea porumb și fasole, și inevitabilii dovlecei. Un măr mare, crețesc, de unde culegeam merele căzute pe jos. Niște nuci care umbreau dosul grădinii. La Păuna. În spatele casei lui nea Costică, fratele străbunicului meu. Nu mai e nimic. S-a ales praful de tot ce era acolo.

Nu, greșesc. Nu era Murga. Murga murise mai demult. Era Brîndușa. Sau Murga? A doua Murga, parcă. Am avut două Murgi. Una care m-a hrănit cînd eram mic, cu laptele ei am crescut. Rea vacă, trecea prin gardul de cătină de zici că nici nu era în fața ei. A doua prin anii ‘80, anii acestor amintiri inutile. Brîndușa a fost ultima, după Revoluție, eram mare deja. O vacă roșcată, pe care am adus-o de lanț de la vreo douăzeci de kilometri dînsus de Telega, aproape de Șotrile, de prin Plaiul Cîmpinii. Am făcut juma de zi cu ea de lanț. Eu cu unchi-meu. Doma doma, doma doma. Am venit cu vaca acasă.

De unde am pornit? De ce am ajuns la Murga și la Brîndușa? Și la bunică-mea?

Fetele noastre nu mai știu de ce spanacul miroase a urzici. Și a copilărie.

Copilăria lor miroase altfel, total diferit, cumplit de diferit de copilăria noastră. Bălegarul le pute. Spanacul e bio și se mănîncă neapărat cu quinoa și cu quiche de praz. Amîndouă neapărat scrise cu q, nu cu chi. Nu mai poți băga în tine un castron de smîntînă proaspăt adunată de pe marginea oalei de lapte prins, că faci colesterol. Șunca e o chestie abominabilă, cum poți să mănînci așa ceva, tata!, o să ți se facă rău!, ah ce scîrbos... Șoriciul pute. Caltaboșul cu covrigi pute. Le e frică să meargă prin iarba înaltă, necosită. Urlă din toți plămînii cînd văd un păianjen. Le e frică să pună mîna pe gîndaci sau pe viermi.

De găini nici nu mai zic. Nici nu-și închipuie cum e aia să pută a găinaț. Sau, și mai oribil, să tai găina, să înfigi mîna în ea, să o apuci de gît, să-i imobilizezi trupul cu picioarele, harșt! sîngele țîșnește, îi dai drumul repede, să nu te stropească, sare din gîtul retezat ca de la streașină, cînd plouă cu clăbuci, udă caldarîmul curții, vara, pătează zăpada iernii. Aceeași curte, același sînge, doar decît altfel mizanplasul pe jos.

Cum e să tai lemne la joagăr? Sau la fierăstrău? Cum e să te uiți la străbunică-tu cum ascute coasa, sau cum face gură la fierăstrău, dinte cu dinte, migală cosmică? Cum e să faci arc și săgeți de alun, să bălăurești pe coaste? Cum e să croșetezi ilice și ciorapi de lînă?

Cum e să porți ciorapi de lînă iarna, cînd te dai pe sanie? Să intri seara în casă, fleașcă și obosit, roșu în obraji, scuț de înghețat, să-ți dai jos încălțările care mustesc a zăpadă fleșcăită, să-ți proptești labele picioarelor în peretele sobei de tablă,

“Florentina, cum îi zicea la soba aia de tablă pe vremuri?”,

“Vesta”, îmi răspunde Florentina din bucătărie,

toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei, mîncare de spanac cu miros de urzici,

să-ți proptești picioarele cu ciorapii de lînă uzi pe peretele fierbinte al sobei, frige, dar e bine, iese abur din ei, miroase a cîine plouat, apoi lîna se încinge și începe să pută diferit, a lînă arsă, “Potolește-te, dă jos cracii de pe sobă, nu vezi că strici ciorapii de lînă, crezi că-ți mai fac alții?”,

da, o să-mi faci alții, mereu îmi faci alții, în fiecare an îmi faci alții, îmi crește piciorul, îmi faci alții, sînt la școală, într-a întîia, apoi a doua a treia îmi crește piciorul alți ciorapi de lînă a cincea a opta alți ciorapi de lînă, apoi la liceu, apoi la facultate, mereu mi-ai făcut alții,

de ce nu mai ești aici să-mi mai faci alții?

De ce? De ce???

Fetele noastre n-or să știe niciodată mirosul de lînă încinsă. Nici cum e să iei vaca de căpăstru, de corn, să nu-și bage botul în tîrna cu mere.

Nici mirosul de urzici fierte la curci.

. Citeste tot...

N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

De cînd s-au constituit ele, științele sociale suferă de un complex de inferioritate epistemologică, în comparație cu surorile lor mai mari și mai înțelepte, științele naturii.

O bubă de cunoaștere numită “valoare”.

Dacă sînt fizician și studiez fotonii, electronii și alți bosoni leptoni ejusdem farinae, am o atitudine absolut neutră, unii ar zice chiar superioară la adresa lor. Apar? Dispar? Se ciocnesc? Unul îl bușește pe celălalt și face bum? Cui îi pasă? Mă doare la bască. Să se ciocnească, mama lor de leptoni. Să facă bum, să-i văz în camera cu fum. Cunoașterea e frumoasă. Cunoașterea e neutră. Cunoașterea e cunoaștere, și-atît.

La fel și cu astronomii, cu geologii, cu chimiștii, cu biologii, cu cine vreți voi din întinsul impresionantul domeniu al științelor naturii. Se ciocnesc continentele? Se sfarmă insulele? Se împreunează atomii? Bazele fleșcăie acizii, de rezultă săruri? Ok. Nu ținem nici cu unii, nici cu alții.

Nici un proces de interacțiune naturală nu generează emoții, sentimente, nevoi de apartenență, de solidaritate ori de adversitate la adresa subiectului. La adresa metodei de cunoaștere, poate. Ohoho, cîte emoții se varsă și în lumea științifică. Dar n-avem cum să ținem cu sau să fim împotriva continentelor. Doar a celor care încearcă să explice de ce continentele se mișcă.

Pe măsură ce ne apropiem de lumea oamenilor, acest mirabil Tărîm de Mijloc pe baza căruia măsurăm întreaga realitate, omul măsura tuturor lucrurilor, începem să simțim fiorul electric al emoției. Lupul mănîncă biata căprioară? Vai, leul a prins antilopa. Uită-te la ea săraca găină, cum o jumulește vulpea.

Investim emoții, judecăți de valoare, antropomorfizăm realitatea. Deși fiecare din animalele menționate nu reprezintă, în ochii necruțătorului om de știință biolog, decît variante de strategii de adaptare la mediul înconjurător, maxime locale de optimizare a funcției de supraviețuire și de reproducere, frumoase – căci toată cunoașterea e frumoasă – coreografii de ectoplasmă, în mărețul iaz ecosistemic al teleologiei anti-entropice, al luptei cu principiul al doilea al termodinamicii. Prădător, pradă, tot aia: un animal demn de studiat.

Am zis teleologie? Am zis scop? Am zis năzuință? Am zis zbatere și interes?

Aha. Încet încet, pas cu pas, intrăm pe tărîmul științelor sociale. Acolo unde obiectul și subiectul cunoașterii încep să se suprapună.

Omul nu e foton. Omul nu e continent. Omul nu e nici acid, nici bază. În ștințele naturii, omul, ca subiect al cunoașterii, se diferențiază de obiectul cunoașterii. Măsurăm șuruburi și copaci și elemente chimice. Cunoaștem realități diferite de carnea și de trupul nostru.

Drept consecință, separația obiect – subiect este bine definită. Oamenii care cunosc de-o parte a paginii. Șuruburile și copacii de partea ailaltă. Nu există emoție, dincolo de fiorul estetic al cunoașterii. Ați văzut ce frumoasă e complexitatea? Ați văzut fractalii ce frumos se întorloacă? Ați auzit de cea mai frumoasă ecuație de pe lumea asta: e la puterea i ori pi plus unu egal zero?

Pe măsură ce ne apropiem de tărîmul oamenilor, însă, cunoașterea este din ce în ce mai permeată, mai îmbibată, mai îmbîcsită de emoție, de valoare. De sărăcia aia de judecată care ne tot guvernează creierul de cînd sîntem noi maimuțe prin jungla asta a realității înconjurătoare.

Ce e bine? Ce e rău? Mie ce-mi iese din asta? Ce trebuie să fac – cu accent pe trebuie, altminteri e nasol? E nevoie cumva să-mi activez mecanismele emoționale de intensificare volitivă pentru a interacționa în mod adecvat cu realitatea?

În asta constă purgatoriul oamenilor de știință din domeniul social, spre deosebire de strălucitorii nemuritori și reci din domeniul științelor naturii. Oamenii sînt puși în situația de a studia alți oameni, nu bacterii sau șuruburi sau quarci.

Aha. Deci eu, om care pe persoană fizică sînt supus nevoilor și trăirilor și valurilor de tumult emoțional-valoric, trebuie să măsor, să cunosc alți oameni. Să încerc să mă pun în pielea celuilalt om pentru a înțelege mai bine ce-a vrut să facă și astfel să pot genera plus-valoare de cunoaștere.

Acest tipar epistemologic se aplică tuturor științelor sociale, istorie, psihologie, sociologie, economie, ștințele politice, științele războiului, filosofie, care-or mai fi ele pe-acolo.

Aici intervine marea schismă de cunoaștere. Explicația se transformă în interpretare. Eu, om între oameni, trebuie să dau seamă de acțiunile altor oameni.

Ce-a vrut să facă Napoleon? Cum se explică inegalitatea socială? Cum se face redistribuirea de plus-valoare? Care este specificul mecanismelor de optimizare a producției de plus-valoare în Franța secolului XV, spre deosebire de Indonezia secolului XX?

Prin ce se deosebesc strategiile de cooperare socială de cele de competiție socială? Care din ele sînt mai eficiente pe termen lung? Dar mai eficace pe termen scurt, la moment de ruptură bruscă a continuității acționale, adică de criză, de catastrofă? Care sînt caracteristicile conflictului social, și cum este acesta influențat de schimbarea tehnologică?

Unde rezidă centrul puterii în societate? E doar centru, sau un cîmp mai larg întins? Cum se gestionează puterea? Cum se creează ordinea socială? Cum influențează geografia competiția pentru putere? Dar tehnologia? Dar modalitățile de comunicare? Care e relația dintre centru și periferie între societăți?

Multe întrebări. Toate pertinente. Toate despre oameni. Toate întrebări puse de oameni despre oameni. Oameni, nu șuruburi sau bacterii sau fotoni.

Inevitabil, felul meu de a fi cam om pe persoană fizică îmi colorează semnificativ efortul de cunoaștere la adresa strădaniilor altor oameni.

Sînt bogat? Sînt sărac? Sînt rus sau francez? Sînt creștin sau mă închin la idolii polinezieni? Trăiesc la centru sau la periferie? Cred că viața e aspră și necruțătoare, sau că oamenii sînt buni la suflet? Cred în nemurirea sufletului sau mă închin la zeii cei aleatori ai probabilității?

De pe urma cărui tip de cunoaștere beneficiez mai mult? Care mi-e modelul teoretic care mă avantajează, pe mine și pe apropiații mei? Cu cine țin? De partea cui sînt? Ce-mi place și ce nu?

Mă enervează Napoleon sau îl adulez? Mă emoționează imnul Americii, al Rusiei sau al Noii Zeelande? Țin cu iezuiții sau cu ortodocșii? Cine vreau să aibă dreptate: ungurii sau românii? Distribuirea de plus valoare consider că trebuie să privilegieze capitalul sau forța de muncă?

Ah. Cîte apăsări valorice. Ah, cum de la Max Weber încoace sîntem încontinuu chinuiți de aceste limitări epistemice. Eu, omul subiectul cunoașterii, nu mă pot desprinde de oameni, obiectele cunoașterii mele.

Slavă Domnului că Weber a venit să ne bată obrazul, să ne bage înapoi în cotețul disciplinei. Să ne învețe aspra străduință a nevoii de a ne conștientiza aceste valori. După ce ne dojenește și ne îndeamnă să fim corecți la cap, tot el vine să ne asigure că nu ne vom putea niciodată lepăda întru totul de aceste valori.

Dar tot el vine mai apoi să ne îndemne: hai, încercați, zvîrliți peste bord cît mai mult lest valoric pentru a vedea realitatea socială cît mai obiectiv. Cum zicea Launcelot cînd a pornit să caute Sfîntul Graal: să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată.

Nu există obiectivitate în științele sociale. Inevitabil, undeva acolo rezidual, preconcepțiile valorice despre care ne atrage atenția Weber ne vor tot mînji efortul de cunoaștere cu culoarea trebuinței, a emoției, a binelui și a răului. Dar hai măcar să încercăm să ni le conștientizăm și astfel parțial să le neutralizăm.

În psihanaliză, una din marile concluzii ale acestui sistem de limpezire a cunoașterii despre psihicul uman este că nu putem să ne lepădăm de inconștient, de Id. De fierberile bazale alea care se ni se zvîrcolesc încontinuu prin hipotalamus. Dar măcar putem să-l aducem parțial la suprafață, să-l sublimăm, să-l îmblînzim și să ni-l facem prieten, rugîndu-l să tragă la aceeași căruță cu partea conștientă din noi

La fel și în științele sociale.

Sîntem îndemnați să scoatem bestia valorică la suprafață. Să facem un efort separat de analiză a dînsei. Cum sînt? În ce cred? Ce-mi place? De ce mi-e frică? Unde vreau să mă îndrept în viață? Care e definiția “vieții bune, virtuoase” pentru mine? Care mi-este grupul de referință?

Cum îmi influențează asta strădania sistematică de cunoaștere la adresa semenilor mei, numită știință socială?

Pe baza răspunsurilor cît de cît decente la aceste întrebări, curățăm vitraliul cunoașterii și încercăm să nu sărim gardul în partea cealaltă, în propagandă și în dogmă și în predică valorică.

Eu, ca sociolog, atunci cînd analizez inegalitatea socială, pot să fac pe neutrul, pe superiorul, pe biologul sau pe chimistul, să ridic pur și simplu din umeri și să remarc cinic: întotdeauna a fost inegalitate socială, e inevitabilă. La fel precum distribuția uniformă este de departe cea mai rar întîlnită distribuție între toate funcțiile probabilistice care împrăștie aleatoritatea pe lumea asta, la fel și cu inegalitatea. E peste tot, n-ai ce-i face.

Dar asta deja e o judecată valorică, morală, imediat cum ai rostit-o. Pentru că legitimează inegalitatea și-i conferă o aură inevitabilă, în fața căreia n-ai de ce să te lupți. Las-o așa cum a căzut. Mama lor de săraci. Întotdeauna vor fi săraci. N-ai ce le face. Indiferent ce afirmație teoretică faci la adresa realității sociale, inevitabil o bazezi pe un substrat valoric, sau produci consecințe valorice de cunoaștere și / sau de acțiune.

La fel și cu alte teme mari din științele sociale. Tot valoric și plin de coloratură morală este și un discurs științific care tinde să pună pe prim plan conflictul social, iară nu colaborarea și funcționalitatea și ordinea socială. La fel și în cazul celor care dau la o parte simbolicul și proclamă întîietatea epistemică a materialului, a relațiilor de producție. La fel și cu cei care trîmbițează că fără generare și structurare simbolică lumea asta se duce de rîpă și nu mai sîntem oameni.

Toate abordările din științele sociale, toate întrebările pertinente pe care ni le punem sînt inevitabil valorice. Toate sînt inevitabil limitate de această povară pe care o cărăm după noi, precum cară pușcăriașul bila de fontă legată cu lanț la picior. Toate sînt la ani lumină de neutralitatea valorică a fizicii, atunci cînd studiază fotonii.

Cu cine țineți? Cu Napoleon sau cu omul simplu? Cu rușii sau cu americanii? Cu cei de la Mizil sau cu cei de la Monaco? Cu furnicile roșii sau cu furnicile negre?

Aplecări morale, predispoziții valorice pe care poate în mod conștient ne amăgim că ni le-am băgat la țarc, că le-am domesticit. Dar care încă mustesc purulent acolo dedesubt, în zeama inconștientă a fierberii noastre instinctuale de om pe persoană fizică, dincolo de profesia noastră de psiholog, istoric, economist, sociolog sau prelucrător social prin așchiere.

Grele întrebări de domolit. Grea strădanie. Necesară luptă cu patima. Dureros efort.

* * *

Au ardelenii o vorbă, genială vorbă, îmi place de numa numa. La vorba asta îi zice simplu, dar complex, paradoxal de adînc în cîteva vorbe, înșelător de amăgitor de laissez-faire:

“N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva”.

În aceste cuvinte puternic dialectale zace o imensă înțelepciune epistemică. E fix vorba despre neutralitatea cunoașterii din științele naturale, neutralitate pe care noi cei din domeniul științelor sociale ne chinuim degeaba s-o atingem.

Cumva, într-un fel, lucrurile se așează. Nu contează cum. Se așează. Orice stare a sistemului este o stare, indiferent dacă-ți convine sau nu cum este ea. Ce contează? Lucrurile cumva sînt acolo, independent de nevoile voastre, de fantasmele voastre. Restul, bateți voi cîmpii, ăștia cu vorbe multe la voi.

Ei bine, dragilor, în meseria noastră ne vine tare greu să ne așezăm bărbia în palme în măciulia bîtei de frasin,

să zvîrlim gînditor privirea peste culmile Carpaților, peste plaiurile mioritice mitizate și mitizante,

să ronțăim molcom un pai uscat în gură

și să grăim lent, dar rar, în ritm regional de tip “și melcul țuști”, cu acel specific de cioban ardelean învelit în șuba cea mițoasă și-n nepăsare zen multimilenară:

n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.

* * *

Stați așa, că n-am terminat. Mai e ceva relevant de spus în această privință.

O altă patimă, o altă piedică în calea cunoașterii sociale constă nu în dimensiunea morală, ci în cea estetică. Nu în valoare, ci în stil.

Inevitabil, cunoașterea se transmite prin discurs. Inevitabil, discursul are un stil. Inevitabil, discursul științelor sociale este mai eseistic, mai puțin formalizat decît discursul științelor naturii. Nu e preponderent cu formule, e preponderent cu fraze elaborate.

Cum afectează stilul cunoașterea? Unde este granița dintre discursul neutru și înflăcărarea ideologică?

Nietzsche a scris năvalnic. Bourdieu a scris necruțător de elegant. Geertz este unul din marii scriitori pricepuți ai acestor vremuri pline de oameni iscusiți întru mînuirea cuvintelor. Noica a rostit și rostuit vorbe tulburător de potrivite pentru potrivita, provinciala, obscura noastră limbă românească. Tacitus a fost o bestie de elocvență rece, seacă, bine ținută în frîu.

Sînt atîția oameni inteligenți pe lumea asta care au scris cumplit de elocvent în domeniul științelor sociale, sporind eficiența de transmitere a cunoașterii, dar mai ales puterea de convingere a ideilor lor. Retorica, acest mare instrument de întărire a interpretării. Dacă nu spui convingător, degeaba spui adevărat.

Dar și o capcană. Retorica, cea care te azvîrle atît de ușor din domeniul cunoașterii în domeniul propagandei, al iureșului de vorbe și al simplificării și al stîrnirii de patimi. Necesare patimi. Oare chiar necesare?

Unde se oprește cunoașterea? Unde începe propaganda? Cu cine țin, dintre semenii mei? De ce-mi tot vine să țin cu semenii mei, cu cei de-un fel cu mine? In-group și out-group, eterna zbatere a maimuței din noi, nevoia de apartenență, de scufundare într-un bine colectiv. De ce nu pot să fiu neutru, precum bestia de biolog care se uită la furnicile negre, la furnicile roșii, la peștii albaștri, la peștii verzi, și nu ține cu nici unul?

Cunoașterea salvează lumea. Sau iubirea? Nici nu mai știu. Ar trebui să știu, dar mereu mă iau cu altele și uit ce e cu adevărat important în viață...


. Citeste tot...

Despre lucrurile cu adevărat importante

Știe România să facă blugi?, ne întrebam noi, la nivel inconștient, prin anii 80-90, cînd eram tineri. Nu știe. Doamne, ce poftă aveam de blugi cînd eram tineri! Cine știe să facă blugi? Străinii.

Vrem blugi. Străinii fac blugi. Românii nu știu să facă blugi.

Deci străinii sînt buni, românii sînt nașpa. Trebuie să-i ascultăm pe străini.

Știu, știu. Sună absolut aiurea. Dar așa funcționează creierul omului, la nivel inconștient, în acele străfunduri unde nici nu-ți dai seama de ce gînduri îți mișună prin hoit, prin creierul reptilian.

Tinerii în România au o reticență instinctivă, animalică, față de țara lor. Percep mediocritatea din jurul lor, fac comparații necruțătoare cu ce e în străinătatea dezvoltată și trag concluzii rapide, la fel de instinctive, animalice: străinii sînt buni, ăștia ai noștri sînt nașpa. Trebuie să ne luăm după străini.

Fiecare generație a trecut prin această greșeală de gîndire. Cu toții am fost tefelei la vremea noastră.

Anii 60 – 70 – 80. Ah, ce grosolani și aspri și mîrșavi sînt ăștia bătrîni, care nu ne lasă să purtăm blugi și să ascultăm Beatles. Să vină americanii să ne salveze!

Anii 90 – 2000. Ah, ce respingători și primitivi sînt ăștia bătrîni, cu Iliescu lor și cu comuniștii lor și cu iile lor și cu mermeleala lor. Mi-e scîrbă de ei. Să vină nemții și francezii, să ne salveze! Vrem în Uniunea Europeană!

Și tot așa.

De ce spun greșeală de gîndire? Pentru că se sare de la o premisă relativ corectă: Beatles, blugi, Netflix, tot ce înseamnă sclipici competent de consum și bunăstare, la o concluzie greșită: că străinilor le-ar păsa cumva de noi și ne-ar vrea binele.

Ei, aș. Ne vor tot binele pe care nu-l putem noi duce. Le pasă pe dracu. Vor un singur lucru de la noi. Să le fim un pic de slugi și un pic de iobagi, cum le-am tot fost sute de ani la rînd.

Fundamental vorbind, nu e nici o diferență între cîinoșenia elegantă a distinsului grof von Brukenthal și nemernicia bine camuflată sub un ștaif la fel de elegant a distinsei grofițe von der Leyen. Niște von amîndoi, care nu știu decît un singur lucru: cum să sugă de aici cît mai mult. Prețuri de transfer. Monopol. Multinaționale. The name of the game.

Tinerii noștri nu-și dau seama că orice țară, la vremea ei, a fost mai mermelită și mai împiedicată și mai puțin strălucitoare decît cele puternice de la momentul respectiv. Și ăia mari de acum au fost cîndva mici și fraeri, față de alții. Că nu e nici o rușine să o iei de jos, de la mediocritate și de la înapoiere.

Americanii, cînd se scuturau de lanțurile coloniale, erau niște pițifelnici de vînători-culegători, totalmente primitivi în fața strălucitorilor de stăpîni englezi. Coreenii de sud, după al doilea război mondial, erau niște împiedicați aproximativi care în afară de perii din păr de cîine și de cules orez nu prea știu mare lucru. Nu credeți? Citiți Ha-Joon Chang, The Bad Samaritans.

Exemplele sînt cu duiumul. Nici o țară nu s-a născut direct imperiu, capitală resplendentă și convolută și plină de sofisticare culturală, tehnologică, economică. Fiecare a luat-o de la piciorul broaștei, de la barză viezure mînz.

Doar că au luat-o crezînd în ei, nu în alții. Fiind mîndri, nu permițînd altora să le inculce rușine și scîrbă față de ei însuși.

Aici greșesc tinerii noștri, copiii noștri, cei care azi ne urăsc și se închină la falșii idoli ai Occidentului, crezînd că Occidentului îi pasă de noi. Aici am greșit și noi, la vremea noastră, cînd eram tineri. Blugi ciunga și Beatles / Depeche Mode. Altceva nu exista. Nu ne dădeam seama de pofta de imperialism și de exploatare a periferiei de care dădeau dovadă ăia din țările care producea blugi, ciungă, Beatles și Depeche Mode.

Acuma, pentru tefeleii din ziua de azi, atracția și respectul față de Netflix and chill îi orbește fix la fel ca pe noi pe vremuri. Știe România să facă Netflix? Nu. Știe România să facă Facebook și Insta și TikTok și toate prostiile în care belim ochii și pierdem timpul? Nu știe. Știe să facă Mercedesuri? Nu știe.

Înseamnă că străinii sînt buni și românii sînt nașpa / răi / proști. Să ne luăm după străini. Să avem încredere în străini. Să ne conducă străinii. Să alegem candidați care au nume străine – stratagema electorală folosită de vreo două cicluri electorale încoace de civilii de la USR.

În spatele tuturor patimilor electorale recente stă acest proces mental instinctiv, pre-conștient. Și această greșeală elementară. Dacă străinii știu să facă chestii, înseamnă că sînt buni și le pasă de noi.

Greșit. GREȘIT. Le pasă de ei, nu de noi. Și încearcă să-și convertească superioritatea tehnologică, financiară și mai ales simbolică în putere și în dominare, în control. Republica Supusă România, gubernia Europei.

Mie mi-a venit tare greu să-mi dau seama de asta, de acest proces viclean de gîndire care-mi luase prizonier creierul. Nu uitați: am fost un tefeleu, am fost bursier Soros. Teoretic, eu trebuia să îngroș rîndurile deontologilor de azi care preaslăvesc străinătatea și-și demonizează țara.

Mi-a venit greu. În primul rînd, a trebuit să mă contrazic pe mine însumi și să ies din mîzga disonanței cognitive. Cuuum? Am fost păcălit? Am fost fraier? Am fost un prost, un pufos, un idiot util?

Da, dragule, ai fost un prost un pufos un idiot util.

Doamne, nu știți cît doare să recunoști așa ceva față de tine însuți. Doare rău de tot.

Ăsta e principalul motiv pentru care tinerii din ziua de azi se lasă așa de ușor duși de nas. Ăsta e motivul pentru care mișcările de gîndire suveraniste sînt așa de ușor de demonizat. Pentru că în mintea instinctivă a pufosului, a tefeleului, se produce un scurtcircuit logic și se face foarte ușor saltul de la “România nu știe să facă Netflix” la “Ăi bătrîni sînt niște nasoi” la “Pesediștii vor să vîndă țara la ruși și la chineji”, deci “Muie PSD”.

Simplu.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu spun că România e o țară cine știe ce. E o țară mediocră, populată de oameni mediocri. Care nu știe să facă nici Netflix, nici submarine. Între timp a învățat să facă blugi, dar deja blugii nu mai sînt un indicator de status dezirabil, ci mai degrabă semn de sărăcie.

Nu-mi idealizez țara. Din contră: de cele mai multe ori am o atitudine prea critică față de ea.

Ce vreau să spun este că, dacă străinii știu să facă Netflix și submarine, asta nu le dă nici un drept, dar absolut nici un drept, să sugă fără nici un fel de opreliște banii de aici, să-i ducă în paradisurile fiscale și să întrețină relații neocoloniale cu țara mea mediocră.

Străinii pot să facă orice. Să-și bage dildouri unde vor ei și să se căsătorească cum vor ei și să poarte kimonouri și să se sfîntuvalentinească și să se tatueze și să facă ce vor mușchii lor.

Un singur lucru n-au voie străinii să facă. Să ne jupoaie de bani, folosindu-se de poziția lor superioară în mintea unora dintre români.

Totul pînă la bani. În asta constă adevăratul neocolonialism. În extracția de bani, legitimată de hegemonia simbolică.

Și asta trebuie să le explicăm răbdător, cu iubire, cu înțelegere, cu perseverență și fără nervi tinerilor noștri. Dragii noștri tineri, străinii vă jupoaie și vă fac din vorbe într-un asemenea hal încît ajungeți să le și mulțumiți pentru asta.

Nu fiți fraieri, dragii mei tineri. Dați-vă seama de lucrurile cu adevărat importante. Dați-vă seama că orice ban supt de von Brukenthal și von der Leyen și de von der Multinaționalen de aici înseamnă un ban în minus pentru voi. Pentru viitorul vostru. Pentru asfaltul și pentru autostrăzile voastre. Pentru spitalele și școlile voastre. Pentru sentimentul vostru de auto-respect.

Cînd vă veți da seama de asta, cînd nu vă veți mai lăsa păcăliți de străini, cînd veți înțelege că străinii își văd interesul lor, nu al nostru, atunci voi fi împăcat. Atunci o să vă las să mă certați pentru orice altceva. Voi fi bucuros că am o generație care înțelege mersul lucrurilor cu adevărat. Și care ține cu țara lor. Pentru că au ajuns, în cele din urmă, să țină cu ei înșiși.

Pînă atunci, însă, mai avem mult de tras.

Ghinion.



. Citeste tot...

Medicii confirmă: valul patru în toamnă

În primăvara asta, prin martie, am făcut Covid. O formă severă. Nu știu dacă era să mor sau nu, dar eu așa am simțit la vremea respectivă. Vreo săptămînă a fost iadul pe pămînt. Nu știu dacă vreți să treceți prin asta.

Drept consecință, am deocamdată anticorpi să-mi pun și-n cap, să donez și la sărmani. Chiar și așa, la trei luni după terminarea bolii, cînd mi-au recomandat medicii, mă voi duce să mă vaccinez. Eu mă pricep la sondaje. Medicii se pricep la boli. Fiecare cu domeniul său de competență.

În ciuda acestui lucru, susțin în continuare că este o mare greșeală să obligi oamenii să se vaccineze. E o încălcare strigătoare la cer a libertății, a drepturilor individuale. Atîta timp cît cei vaccinați sînt apărați de posibila intruziune în viața lor a celor nevaccinați, pentru simplul fapt că sînt vaccinați și nu se mai îmbolnăvesc, atunci nu există nici un motiv să se restrîngă drepturile celor care, din varii motive, întemeiate au ba, hotărăsc că nu vor să se vaccineze.

Oamenii au dreptul la libertate. Inclusiv la acel fel tîmpit de libertate iresponsabilă. Să fumeze. Să și-o dea în venă. Să nu se vaccineze. Să-și expună corpul și mintea la tot soiul de chestii. Dacă începem să suferim de pofta de a spune celorlalți ce să facă cu viața lor, riscăm să alunecăm pe o pantă foarte, foarte urîtă.

Pe parcursul istoriei au fost suficiente cazuri în care oamenii au fost împărțiți în cetățeni de rangul întîi și cetățeni de rang secund. În purtători de stele galbene și în oameni care n-au voie să meargă în autobuz decît în spate. Nu mai e cazul să mai trecem prin astfel de abuzuri.

Știu, tentația e mare. Statul are ditamai bîta în mînă cu care poate să-și proiecteze puterea. Dar cu atît mai mult statul trebuie să se abțină de la această tentație fascistă, autoritariană, dictatorială. În fond și la urma urmei, evreii au fost discriminați de către naziști cu legea în mînă, chiar cu știința în mînă – mă rog, știința lor, de pe vremile alea.

Azi am fost la analize. Stînd de vorbă cu medicii, după ce ne-au luat sînge, temperatura, tensiunea, concentrația de oxigen, am ajuns inevitabil și la subiectul evoluției pandemiei Covid.

Opinia medicilor a fost una clară, fermă, fără putință de tăgadă: ei se pregătesc deja pentru următorul val, care va fi consecința răcirii vremii în toamnă și mai ales a răspîndirii variantei indiene de virus.

Pentru ei nu există “dacă” va mai fi un alt val, ci doar “cînd”. Și acest “cînd” e foarte probabil să fie prin octombrie. Valul patru. Atenție! Vorbim de un centru specializat în tratamentul Covidului, de specialiști de top în acest subiect, nu de fitecine.

Același lucru vi l-am tot spus și eu în ultimul timp, de cîteva săptămîni încoace. Același lucru îl auzeam sub formă de zvon de la tot soiul de băieți civili. Acuma mi s-a confirmat și dintr-o sursă cît se poate de profesională: medici specializați în Covid.

E clar: nu se va termina așa ușor. E clar: la toamnă vor fi din nou restricții. E clar: ăștia de la putere vă păcălesc, vă fac să credeți că e cam gata. Ne-au dat drumul din coteț pentru o băiță de vară, să dăm cîrpa jos de la gură, să mai respirăm un pic de aer curat, să ni se pară că e bine nu e rău.

Pardon. Păcăleală. Nu e bine. Pandemia continuă.

În toamnă, capu’ la fund și respirație prin cîrpă din nou. Restricții. Jandarmi. Miliție. Abuzuri. Busines as usual. Credeați că ați scăpat? Ghinion.

. Citeste tot...

Noua obscenitate care trebuie stîrpită din fașă, din rădăcină, din creier

Motto: "crimethink — Thoughts and concepts that go against Ingsoc, frequently referred to by the standard English “thoughtcrime”, such as liberty, equality, and privacy, and also the criminal act of holding such thoughts" George Orwell, 1984

Ideea de bază care stă la baza tiraniei corectitudinii politice este că stereotipul este dăunător.

Această idee simplă conferă o aură de moralitate cvasi-religioasă corectitudinii politice. Avem de-a face cu un bazin imens de energie etică, ce face creierele să se încingă, gurile să toace precum morișca și indignarea să se transforme în lege și în noua poliție politică a zilelor noastre.

Stereotipul e dăunător. E rău să bagi toate femeile laolaltă, să le judeci la grămadă. Da, chiar așa este. E rău să bagi toți țiga... Ups. Scuze. Toți rromii laolaltă. Da, chiar așa este. E groaznic să bagi toți neg.. Ups. Scuze. Toți afro-americanii laolaltă.

(Atenție! Îndreptar metodologic. Chiar și ălora care sînt născuți în Africa tot afro-americani le spunem. Că dacă le spunem negri ne arestează imediat, ca pe fraierul ăla de arbitru care a fost demonizat de toate gurile de tun ale Inchiziției contemporane.)

Așa este. Pînă aici, nimic greșit. Stereotipul este dăunător. Chiar este. Multă suferință a provocat și încă mai provoacă stereotipul. Toți românii sînt hoți, nu-i așa, distinsă doamnă Merkel? Ca să nu mai spun că toți românii sînt țig...? Ups. Pardon. N-am voie să rostesc acest cuvînt. Nici măcar să-l gîndesc n-am voie.

Dar consecința acestei idei puternice, “stereotipul este dăunător”, în mod paradoxal este și mai dăunătoare. În vînătoarea noastră de stereotipuri, omorîm și conceptele care au generat stereotipurile.

E moral greșit să stereotipizezi femeile sau minoritățile sexuale? Da. E moral greșit. Femeile merită egalitate ontologică cu bărbații. Și homosexualii cu heterosexualii.

Păi atunci e simplu. Se rezolvă dintr-o învîrtitură de condei. Pur și simplu nu mai e voie să se mai vorbească despre femei, bărbați, homosexuali, transexuali.

Sexul este un construct social. Așa ne învață pe noi la școală. Dacă vreau, pot fi femeie cu țîțe, cu uter și cu vagin, chiar dacă sînt de fapt bărbat cu barbă, cu coa... Cu alt fel de organe biologice sexual diferențiatorii.

E moral greșit să discutăm despre diferențierile biologice? La de simplu: demonizăm toată biologia, o aruncăm la coșul de gunoi al istoriei, al ideilor greșite. La fel și cu etnicitatea. O bestie construită social. Primordialiștii să moară în chinuri. Totul e construct social pe lumea asta.

E nasol că negrii au fost oprimați de-a lungul istoriei de albi, iar țiga.., iar săracii de romi de nemernicii de boierii români? Păi atunci interzicem să mai existe oameni negri sau etnie țigă.. etnie românească pe lumea asta.

(Ups. Am zis etnie românească atunci cînd mă refer la romi? Trebuia să zic etnie rromă, cu doi de rr, și am zis cum mi-a venit la gură: românească? Păi așa e în limba românească: românii sînt romi. Rom. Român. Tot aia e. Ne tragem de la Roma și sîntem ți... romi. Tot un drac. Așa gîndește orice neamț. Dar el are voie să stereotipizeze etnic, că e stăpînul Imperiului. Stăpînii au voie. Slugile nu. Închid din nou paranteza răutăcioasă. Da, știu: sînt primitiv și penal).

Sau, ca să ne băgăm fix în miezul gîndirii primejdioase, de acolo de unde nimeni n-a mai ieșit și nici toată apa de pe lumea asta nu te mai spală. E moral greșit să discuți de posibila diferențiere intelectuală dintre evrei și goimi? Păi atunci interzicem sociobiologia și cercetările în acest domeniu, căci readucem ideea de rasă și e moralmente greșit și sîntem naziști.

E corect să discuți de ce samoanii și tongalezii și în general populațiile Pacificului sînt dedați la diabet (Pacifika, cum li se spune în mod stereotipizant, huooo)? O caracteristică înnăscută a acestei populații, bazată pe selecție naturală? Da, e corect. De diabet avem voie să discutăm, să-l combatem. Săracii samoani, ce predispuși sînt ei sărăcuții la diabet. Să facem ceva. Spitale, chestii. Să nu mai mănînce atît de mult, mama lor de primitivi tribali.

Însă e moralmente greșit să vorbești cumva despre vreo diferențiere biologică, înnăscută a evreilor, căci imediat ești etichetat drept rasist. Nu mă credeți? Căutați pe Google “Ashkenazi intelligence” și o să găsiți o grămadă de articole vituperante, care se străduie să educe proto-fasciștii de biologi că gîndesc greșit.

Sîntem în situația proverbului nostru stereotipizant: aruncăm copilul din copaie odată cu apa.

Odată cu zoaiele stereotipului, aruncăm la gunoi realități biologice pe care orice copil le vede în fața ochilor: cel puțin 99% din femei sînt biologic diferite de cel puțin 99% din bărbați. Pentru mai puțin de 1%, ce vorbesc eu aici 1%, 1% e mult, încă cel puțin o treaptă de raritate, 0,1%, 0,01%, deci pentru mai puțin de 0,1% excepții genetice trebuie să renunțăm la aceste concepte vetuste, primitive, medievale: femeie, bărbat, copil, el, ea.

Ele au coa... Pardon. Mă gîndeam la altceva. Ele au piz... Pardon. Nu am voie să pronunț cuvîntul. Voi fi banat și demonizat și arestat.

Ele au vagin și țîțe și fac lapte și pot face copii.

Nu. Greșit. Ele nu mai au nici vagin, nici țîțe, nici lapte, nici nu mai fac copii. Ele fac ce vor ele, căci sînt zeițe și zeițele au voie orice.

Ei au pu... Pardon. Îmi stă cuvîntul în gît, nu pot nici să-l scot, nici să-l înghit. Eu au pe... Hai, că nici nu pot să pronunț cuvîntul, că mă rușinez și mă tem de consecințe. Ei nu au vagin, au penis. Ei nu pot face copii, cu excepția lui Arnold Schwarzenegger în filmele de la Hollywood –

– și probabil a lui Chuck Norris, că el poate orice, dar încă nu s-a făcut filmul cu Chuck Norris gravid, căci le-a fost frică de consecințe, căci nu poți rămîne gravid decît dacă ești futut, și ce om întreg la cap poate să îndrăznească să-l fută pe Chuck Norris fără să fie strivit ca o furnică?

(Iar am deschis o paranteză. Iartă-mă, Chuck Norris. Promit că nu voi mai gîndi niciodată astfel de gînduri oribile. Sînt primitiv. Sînt penal. Merit să fiu pedepsit. Ah, pedepsește-mă, Chuck. Pedepsește-mă...)

Scuze. Unde rămăsesem?

Ei nu mai au nici pu..., nici coa..., ei nu mai au nimic. Ei pot să fie orice. Uite, eu de exemplu, tocmai mă gîndesc că sînt Bill Gates și că pot face orice. Pardon, nu Bill Gates, că e o bestie de bărbat. Bărbații e răi, primitivi, medievali. Cum să-mi doresc să fiu bărbat? Eu acum tocmai sînt Angelina Jolie. Ahhh, ce sfîrcuri am.

Hai, că glumesc. Hai, că nu există nici bărbați, nici femei. Nu mai există "el" și "ea". Nici Angelina, nici Bill. Doar "it" și "persoană". Ca pe vremea cetățeanului Robespierre. Nici negri, nici țig... Nici alte grupuri etnice. Nici samoani. Nici evrei. Nici țigani. Nici pule. Nici pizde. Nici coaie. Nici femei. Nici bărbați. Nici spermă. Nici tendoane. Nici iris. Nici diabet. Nici neuroni.

Nimic. Nu mai există nimic.

Nu există decît ce e voie să vorbim că există. Alt adevăr elementar. Luat direct din manualul de corectitudine politică scris de George Orwell. Îi zice 1984. Acolo avem concepte puternice, necesare. Thought crime. Newspeak. Crimethink. Doublethink. Unperson.

Și mai ales și mai ales, ideea principală. Ce nu se poate gîndi, nu se poate vorbi. Nu există. Și ca să nu se poată gîndi, trebuie interzise cuvintele. Hai, că nu mai există pulă. Hai, că nu mai există țîțe. Dacă o să fie nevoie, peste 60 de ani n-o să mai existe nici tendoane, nici unghii, nici iris, nici diabet.

Nu mai există decît ce zicem noi că există. Noua Inchiziție. Noul Vatican care interzice cunoașterea primejdioasă și care pune cărțile la index. Noul Stalin. Noul Robespierre. Noul Qin Shi Huang, împăratul mitic al Chinei care a declarat că de la el începe existența și a interzis toate cărțile și, după ce i-a cucerit și i-a omorît pe toți, și-a făcut armată de soldați de lut să cucerească și Raiul sau Iadul sau unde s-o fi dus el după moarte să cucerească tot.

Hai, că o să fie bine. Hai, că sînteți cu toții niște penali. Nici bărbați, nici femei. Doar decît niște penali primitivi și medievali. Care trebuie să fim educați de noua elită morală a lumii. Care, pe lîngă că salvează urșii polari, reușește să ne salveze și pe noi de la asemenea gînduri mîrșave și ne ajută să fim oameni mai buni, mai perfecți, mai tefelei.

În momentul de față, corectitudinea politică ne învață un adevăr necesar. Ne educă aspru, cu forța, ca la experimentul Pitești. Ne transformă din primitivi penali în tefelei morali și perfecți.

Ne învață că nu există nici o diferență între durerea cognitivă provocată de vechile cuvinte urîte precum pulă, pizdă, futut și noile cuvinte urîte: femeie, bărbat, familie, copil, naștere, biologie.

Ah, ce cuvinte urîte. Ah, ce obscenități. Femeie a ajuns să fie mai obscen decît pizdă. Familie mai scîrbos decît futut. Bărbat mai vulgar decît pulă. Oricum, bărbații nu prea mai au pulă în ziua de azi – iată în sfîrșit un stereotip bun, necesar, pozitiv.

Hai, că o să fie bine. O să vă placă. E ca la futut: doare, dar pîn’ la urmă o să fie bine. Depinde de care parte a istoriei ești.



. Citeste tot...

Twenty twenty la fifty fifty

În România, aproximativ jumătate din populație vrea să se vaccineze. Pe dos: în România, aproximativ jumătate din populație nu vrea să se vaccineze. Jumate jumate. Fifty fifty. Principala moștenire lăsată în lume de acest tîmpit ani douăzeci douăzeci.

În SUA găsim același raport între procente. Fifty fifty. În Polonia găsim aceeași egalitate. Fifty fifty. E clar că în spate există ceva dincolo de simpla așezare întîmplătoare a procentelor. Un raport constant, trans-societal, care vorbește despre o așezare persistentă în mințile oamenilor. Adică despre o structură socială.

Această structură socială este una valorică. Ideile puternice, care ne mînă viața, care ne definesc ce e bine și ce e rău și care – mai ales – generează comportamente.

Această structură socială are un nume bine definit, sub care e cunoscut de decenii. E cunoscut sub titulatura de “culture wars”. Toate acele conflicte sociale mocnite, toate acele hărțuieli între oamenii din cadrul aceluiași popor, a aceleiași societăți.

Crezi în evoluție sau nu?

E bine să ai dreptul să deții arme sau nu?

E bine să fie voie ca femeile să facă avorturi sau nu?

E bine să lași oamenii să adopte în mod conștient comportamente riscante, detrimentale și pentru ei, și pentru cei din jurul lor: să consume alcool, să fumeze, să tragă droguri în piept și în venă?

E bine să mergi cu mașina sau cu bicicleta?

E bine să ții legat cîinele în curte sau să-l lași să umble brambura, liber și frumos?

Tensiunile sînt multe. Nu știu dacă există domeniu semnificativ al vieții sociale care să nu fie atins de această patimă care ne macină mațele pe dinăuntru.

De departe, clivajul social care împarte cel mai clar societățile în două, continue armate de oameni care se disprețuiesc, chiar se și urăsc sincer și entuziast unii pe alții îl reprezintă cel dintre conservatori și progresiști. Acest clivaj acoperă toate domeniile vieții. Acest clivaj are în spate idei intense, pe care le considerăm că fac parte intrinsecă din fibra noastă existențială, idei fără de care nu știm ce am face, idei care ne produc emoții puternice și ne generează energii acționale intense.

Toate cele trei țări de care vă povesteam mai sus: SUA, România, Polonia, sînt țări în care clivajul conservatorism – progresism este într-un echilibru procentual bine definit. Jumate jumate. Fifty fifty.

Acest clivaj se concretizează și în raportarea noastră la vaccinarea anti-Covid. Avem atitudini, păreri, opinii despre covid și despre vaccinare în funcție de ideile noastre generale despre lume și viață, în funcție de ontologia pe care o avem în creier și de etica ce ne guvernează viața.

Idei mari, puternice, care se declină și concretizează în fiecare domeniu al vieții. Ce înseamnă lumea? Cine a creat-o? Care e mai importantă: libertatea sau echitatea? Cum se definește dreptatea? Care e rolul, scopul și poziția omului în univers? Cum funcționează lumea?

Întrebări esențiale, filosofice, pe care cei mai mulți dintre noi nu ni le punem explicit, dar care cu toate acestea ne guvernează viața clipă de clipă.

Ori de cîte ori citiți în lunile care urmează despre vaccin și despre cei care fie îl îmbrățișează cu entuziasm, fie îl resping cu entuziasm egal, să țineți minte: viața ne este guvernată de culture wars. De războaiele culturale.

Mother, do you think they'll drop the bomb?
Mother, do you think they'll like the song?
Mother, do you think they'll try to break my balls?
Ooh
Mother, should I build the wall?
Mother, should I run for president?
Mother, should I trust the government?
Mother, will they put me in the firing line?

Citeste tot...

Covidu și perfecțiunea

Sîntem din ce în ce mai puțin predispuși la risc.

În mod paradoxal, creșterea globală a bunăstării ne-a fragilizat. Ne-a transformat din ce în ce mai mult în niște corcoliți, în niște pămpălăi înconjurați de tehnologia protectoare.

Nu mai demult de-acum 20-30 de ani, era cît se poate de obișnuit să-ți lași copilul să meargă singur la școală. Acuma, dacă faci asta, toată lumea se uită la tine ca la un nebun iresponsabil. În unele țări ești chiar pasibil de amendă.

Neapărat copilul trebuie dus în cele mai sigure condiții cu mașina. Să nu care cumva să pățească puișorul ceva. Să nu-i cadă vreun meteorit în cap. Să nu i se așeze vreo muscă pe gît. Să nu-l mănînce vreun dinozaur cînd coboară din tramvai.

Acest exemplu aparent mărunt este exemplar despre felul în care ni s-a schimbat relația cu realitatea. Găsim exemple de-astea la tot pasul, de la tăiatul verzei la restaurant la cum se aleg subiectele de film la Hollywood. S-au scris cărți întregi pe această temă a felului în care societățile dezvoltate își modifică apetența la risc.

Criza covid de zilele astea e doar un alt exemplu al acestei schimbări valorice generale.

Puțină lume știe că în 1968 – 1969, timp de doi ani, a fost o pandemie de gripă la fel de mortală ca cea de acum.

I-a zis gripa Hong Kong, că de acolo a pornit. Da, tot din Asia. Tot de la liliac și de la pangolin, probabil. O sută de mii de morți doar în SUA, un milion în tot globul. Spitale în carantină, oameni care purtau măști.

S-a răspîndit iute peste tot, o pandemie la fel de globală ca cea din ziua de azi. Și a fost mortală. La fel de mortală. În Berlin, bunăoară, la un moment dat au parcat morții prin tuneluri, că nu mai pridideau cu făcutul gropilor.

Dar, per ansamblu, reacția societății la pandemie a fost cu totul diferită.

Din punct de vedere al măsurilor de prevenire, reacția nu a fost la fel de exagerată. S-au băgat spitale în carantină. Au întărit igiena publică. Au închis prin unele locuri școlile, dar doar punctual. Și cam atît. Gripă, ce să-i faci...

Din punct de vedere al comunicării, a primit atenție secundară, undeva prin paginile de mijloc ale ziarelor, cîteva rînduri, eventual o poză. Nu s-a făcut prea mare tam tam.

Din punct de vedere al interacțiunii sociale, aproape că nu s-a simțit. Afacerile nu s-a închis. Economia și-a văzut de treabă. Nu au fost nici un fel de interdicții.

Elocvent din acest punct de vedere e faptul că celebrul festival de muzică de la Woodstock s-a ținut fix în mijlocul pandemiei, în august 1969. Patru sute de mii de tineri s-au bălăcit vesel în noroi timp de două zile și au ascultat toată floarea cea vestită a muzicii hippie. A fost memorabil. A fost imens.

Repet, poate nu ați reținut cum trebuie: patru... sute... de... mii... de... oameni. Aproape jumătate de milion. Patru sute de mii de oameni strînși unul în altul, unul în alta, toți în toate, dacă înțelegeți ce vreau să spun, în cazul în care nu știți care era specificul vieții de hippiot.

Lumea a tratat gripa de atunci, la fel de mortală ca cea de azi, ca pe un fenomen secundar. A fost atît de insignifiantă, încît manualele de istorie nici că o mai pomenesc atunci cînd se referă la perioada respectivă. Altele erau temele importante ale zilei: războiul din Vietnam, primul om pe lună, războiul rece.

Cît de mult s-a schimbat lumea de atunci!

Acum sîntem paralizați de frică. Sîntem atît de obsedați de perfecțiune, încît reacționăm bolnăvicios de disproporționat.

Ni s-au schimbat standardele de viață bună. Ni s-a schimbat atitudinea față de moarte. Am vrea ca totul să fie perfect, mai mult decît perfect, să trăim într-un rai al vieții ideale. Fără moarte. Fără suferință. Fără probleme. Fără risc.

În 1968, de-abia trecuseră mai puțin de 30 de ani de la al doilea război mondial. Lumea avea experiența morții și a suferinței. Pentru ei, o gripă era o gripă. Un risc asumat. Da, unii oameni mureau. Viața mergea înainte.

Comparativ cu ce orori văzuse generația aceea, cîteva sute de morți pe zi, o sută de mii de morți într-un an nu însemna ce înseamnă pentru noi acum. Oamenii erau vaccinați emoțional. Drept pentru care au și tratat subiectul pe măsură: cu prudență, dar fără mare isterie.

Între timp, standardele de calitate a vieții ni s-au schimbat. Viața trebuie să fie perfectă. Dacă este și doar 0,1% mai puțin decît perfectă, ne panicăm, ne isterizăm, iarba nu ne mai place, gura nu ne mai tace.

Mai mult de-atît, acum fiecare din noi avem o voce publică.

Atunci erau două televiziuni și zece ziare de la care aveai de unde să te informezi ce se întîmplă. Agenda de interes era puternic controlată de filtrul oficial.

Acuma, toți urlăm în gura mare. Și televiziuni – nenumărate. Și ziare – nenumărate. Dar mai ales nenumărate guri pe persoană fizică. Un vacarm în care, cu cît urlă fiecare mai tare spre a se face auzit, cu atît nu se mai aude nimic, decît un mare vuiet isteric.

Nu fac apologia morții. Nu fac apologia lipsei de responsabilitate. Doar vă atrag atenția că sîntem, totuși, mult mai isterici și mai pămpălăi și mai papițoi decît prevede Codul Rutier.

Ne-am învățat cu binele. Cu prea binele. Și această învățătură ne-a moleșit. Sîntem prea pretențioși de la viață.

E ca și cum am fi făcut trecerea într-o generație de la mămăligă cu brînză la caviar cu șampanie. Acuma asta a devenit noua normalitate: caviarul cu șampanie. Nimic altceva nu mai e bun. Nu mai e de nasul nostru. Cum să mîncăm orice altceva decît caviar cu șampanie? Tot ce nu e perfect e cîh și nașpa.

Nu spun că nu trebuie să avem grijă la covid. Doamne ferește. Și cei din 1968-1969 au avut grijă. Spun doar că reacția noastră la criza actuală este totalmente inadecvată. Pentru că am ajuns să avem niște standarde din ce în ce mai greu de menținut.

În căutarea vieții perfecte, am ajuns să nu mai știm să trăim. Reacția noastră la primejdie, la risc, este într-atît de tîmpită încît ajungem să producem mai multe probleme decît dacă n-am face nimic.

De frica covidului, nu mai lăsăm pe alții să se trateze în spitale. Și așa ajung oameni să moară nevinovați, că sîntem noi mai catolici decît papa, mai epidemiologi decît epidemiologii de pe vremea ciumei.

De frica covidului, am ajuns să nu mai facem nimic, să ne blocăm în case panicați și să ne ascundem tremurînd într-un colț, așteptînd să vină covidu’ să ne pape.

Ne transformăm, încet încet, pas cu pas, în niște morloci. În niște pămpălăi. În niște corcoliți. În niște fătălăi.

O societate isterică și infantilizată care la primul bau, la prima zgîrietură din partea vieții începe să se tăvălească pe jos și să strige ca din gură de șarpe.

Strămoșii noștri, trecuți prin atîtea, se uită cu scîrbă la noi de dincolo de morminte. Uită-te și la neputincioșii ăștia. Vai de capu’ lor de fătălăi...

Așa e. Au dreptate. Vai de capu’ nostru de fătălăi...

A, era să uit: să nu cumva să ieșiți afară. E plin de dinozauri pe stradă, care mănîncă oamenii de vii, îi mușcă de cap, le scot mațele cu ghearele alea ale lor de velociraptori și pe urmă îi mai și infectează cu covid, să se îmbolnăvească săracii oameni de boala asta groaznică și mortală.

PS: articolele despre pandemia din 1968 – 1969, cît și despre Woodstock în mijlocul pandemiei, linkuri mai jos

Gripa Hong Kong

Woodstock și pandemia

. Citeste tot...

Parlamentul European susține persoane penale

“Sîntem șocați să vedem că Parlamentul European susține persoane penale în înalte funcții publice europene.

Sîntem îngrijorați să vedem că Parlamentul European încurajează imixtiunea politicului în justiție.

Sîntem mîhniți să vedem că Parlamentul european folosește dubla măsură și-și încalcă propriile principii. Înalte principii de moralitate, care ar trebui să le guverneze fiecare acțiune în parte.

Recomandăm tuturor înalților funcționari europeni să respecte regulile de interacțiune între instituții pe care însăși Uniunea Europeană le propăvăduie, consecință a legilor emise de către înșuși Parlamentul European.

Recomandăm Parlamentului European să nu realizeze presiuni asupra actului de justiție dintr-o țară membră a Uniunii Europene.

Solicităm Parlamentului European să nu încurajeze prin nici un fel de atitudine publică slăbirea încrederii în actul de justiție, prin sprijinirea vocală a unor persoane urmărite penal.

Urmărim cu preocupare și îngrijorare felul în care cea mai importantă instituție a Uniunii Europene se îndepărtează primejdios de la propriile sale valori și principii.”

Uite, așa aș vrea să văd o interpelare oficială venită din partea statului român la adresa Parlamentului European. Să iasă prim ministrul României, să spună asta, cu subiect și predicat. Să iasă ministrul de externe, cel care veghează la respectarea drepturilor României în relația cu terții externi. Să iasă ministrul pentru afaceri europene. Să le trimită o scrisoare oficială, într-o conferință oficială de presă.

N-o să vezi așa ceva. Sîntem niște fricoși care n-avem curajul să ne apărăm drepturile și țara.

. Citeste tot...