miercuri, 19 iunie 2019

Oameni și oameni

Pînă relativ recent, era legal ca oamenii să dețină sclavi. Adică niște oameni care dețineau cu legea în mînă alți oameni pe care nu-i considerau oameni, ci doar o proprietate aducătoare de venit. Niște biete unelte ce nu-și justificau existența decît în măsura în care aduceau plus-valoare. Vite. Capete.

Nu exista o altă grilă de interpretare a acestora. Nu conta că au o viață. Că au o demnitate. Că au interese. Că au o familie, copii, emoții. Doar decît niște biete scule. Cînd se strica scula, o aruncai și cumpărai alta. Ce e aia demnitate? Ce e aia natură umană? Doar eu sînt om, căci am putere. Ăsta micu de-aici care se zbate în lanțuri? Ăsta nu e om, dă-l în mă-sa. Cît îmi dai pe el?

Pentru a se aboli sclavia s-au dus lupte grele. Unele din acestea la nivel de aprinsă dezbatere publică și de confruntare legală, cum a fost cazul în România. Altele, pur și simplu războaie civile, cu sînge, morți și suferință, precum cel din Statele Unite – singurul război purtat vreodată pe teritoriul USA.

Prin cîteva colțuri bicisnice ale lumii sclavia mai există și azi. Bieți oameni chinuiți de alți oameni. Toată lumea “civilizată” rostogolește ritos ochii în cap și emite adînci panseuri de dispreț superior la adresa primitivilor care-și permit să dețină suflete omenești în proprietate. Progresiștii fac une cause célèbre din acest subiect. Țț țț țț.

Problema este că, dincolo de cazurile izolate de sclavie fizică, ideea de sclavie încă este cît se poate de atractivă în mințile multora dintre noi. Doar noi sîntem oameni, noi ăștia cu succes, atractivi, productivi. Uite, noi facem lumea să se miște. Noi sîntem cei mai foarte oameni. Restul? Dă-i în mă-sa. Să moară. Cîți bani produc? Aaaa, nu produc bani? Atunci nu sînt oameni. Nu au dreptul să voteze. Nu au dreptul să emită pretenții. Nu au dreptul să respire, căci respiratul costă bani pe lumea asta. Nu au dreptul să existe. Cum facem să scăpăm de ei?

Nu e glumă. E fix gîndirea dominantă din ziua de azi din mințile tefeleilor. Bătrînii? Niște loaze enervante și primitive care fac degeaba umbră pămîntului. Nu produc nimic, doar consumă. Doar vor pensii. Doar ne freacă pe noi la cap și ne împiedică să ne bucurăm de roadele plus-valorii noastre capitaliste globaliste. Să moară, dă-i în morții lor de bătrîni.

Săracii? Să moară și ei, dă-i în morții lor de săraci. Cum poți să fii om atunci cînd ești sărac? E clar că săracii nu sînt oameni. Țăranii? Ăia fără școală? Să moară toți. Doar noi avem dreptul să existăm. Restul nu sînt oameni. Sînt suboameni. Sînt niște tîrîturi bicisnice pe care merită să le strivești sub picior. Ca pe gîndaci. Să nu-i văd în fața ochilor, că mi se face scîrbă și simt nevoia să-i distrug.

Nu e glumă. E un mod de gîndire. Nu e prima dată cînd se întîmplă asta în istorie. Unii, mai cinici, ar spune că de fapt e cam modul dominant de gîndire de-a lungul vremurilor. Noi și ei. Doar noi sîntem oameni. Restul nu sînt oameni. Nu le recunoaștem esența umană. Vorbesc altfel. Se poartă altfel. Vin din altă parte. Deci putem să facem ce vrem din ei.

Această gîndire, dacă o combini cu logica productivității, produce rezultate remarcabile. Vede potențialul rezidual din persoanele care nu sînt oameni și se străduie să-l exploateze.

Adică să facă săpun din grăsimea subcutanată a celor care nu sînt oameni. Mă rog, nu prea au ei multă grăsime, că sînt bătrîni și săraci, dar ceva ceva tot o să iasă. Merge de-o Cola...

. Citeste tot...

marți, 18 iunie 2019

Aaaaahhh, ce aer!!

În copilărie, veneau pe la noi prietenii de la București ai lu’ Nana – mătușa mamei mele în a cărei casă stăteam, fostă chiaburoaică pe bază de petrol. Soseau simandicoși, ca orice bucureștean în anii ’80 cînd se ducea “la țară” și se dădea jos din mașină, să-l vază țăranii că e în vilegiatură. Se dădeau jos din mașină, se întindeau agale, ca niște pisici mari și îmbuibate, scoteau varii sunete de amuzament și relaxare, salutau băștinașii primitivi și exclamau invariabil, întinzînd brațele în lateral, ca la exercițiile alea de la educație fizică și sport, “aaaaah! ce aer!!”.

Eu, copil telegean, mă uitam la ei cu oarecare scîrbă și restul uimire, ca orice băștinaș primitiv care se uită chiorîș la antropologii cei superior-disprețuitori – era încă de pe atunci înfiptă în mine lupta de clasă cum e înfiptă săgeata în iepurele cel săgetat. Mă uitam la ei, la mașinile lor, la țoalele lor și mă întrebam cu un aer de Moromete de 10 ani: “Ce aer, frate? Aer. Aer ca tot aerul. Ce-s cu figurile astea de bucureșteni procopsiți și îngîmfați? N-au mai văzut aer?? E aer peste tot. Ce blambeci...”

Timpul a trecut. Pufosul de 10 ani s-a făcut mare și a mers la București. Încet încet, pas cu pas, cum ar zice deontologul, a ajuns să aibă și el mașină și să sosească înapoi acasă, la Telega, să se dea jos din mașină cu un aer procopsit și îngîmfat, să întindă brațele cu entuziasm în lateral și să exclame: “Aaaah, ce aer!”.

Ai dracu’ bucureșteni procopsiți și îngîmfați, cam aveau dreptate. Dar ca să-mi dau seama a trebuit să plec de-acasă și să mă fac și eu un pui de viperă bucureșteană. Cît eram la Telega, eram ca peștele în apă, ca rîndunica în aer, ca telegeanul la Telega: respiram și nu știam ce respir. Respiram în proză fără să știu. De-abia cînd am plecat la București și mi-am îmbîcsit plămînii cu aerul cel metalic al orașului mare, de-abia atunci plămînii mei au început să-și dea seama de diferență. “Aaaaah, ce aer!”

De fapt, nu respiram în proză fără să știu. Respiram în poezie fără să știu. Pentru că aerul aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, este o poezie. Are consistență. Are parfum. Are o calitate simfonică. Tragi în piept și-n alveolele pulmonale, în bronhii și bronhiole, îți sună Haydn și Haendel și Bach și Mozart. Halleluia! Așa strigă plămînii tăi cînd inspiri aer de Telega.

Aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, care respirați în fiecare zi aer metalic și fierbinte de oraș mare, aerul e ca fructul de mango cel copt și perfect. Îl poți felia cu cuțitul, să-l adulmeci, să-l admiri, să-l apreciezi, să-l guști. Tai cu cuțitul o felie de aer și din el curge zeamă de iarbă și de trandafiri și de rîndunele și de mițorlani. Din aerul de Telega curge poezie, bre pufoșilor, bre.

Aaaaahhh, ce aer!!

. Citeste tot...

miercuri, 5 iunie 2019

PSD deja pierduse alegerile în 2017

PSD nu a pierdut alegerile în 2019. Le pierduse deja în 2017 și în 2018, din cauza greșelilor proprii, greșeli neforțate, cum se zice în tenis.

Au început prin a o mermeli cu numirea primului premier. Dragnea nu putea. O voia pe Sevile. Au ajuns în cele din urmă la un compromis cu Securitatea: civilul de Grindeanu.

Încă nu erau probleme, lumea le ierta tot. Luna de miere.

Pe urmă, în privința legilor pe justiție, au ales dintre toate variantele pe cea mai proastă: să anunțe că le dau și nu le-au dat. Și au ținut-o langa pe acest subiect doi ani de zile: uite, mîine le dăm. Să moară mama dacă nu le dăm mîine. Și nu le-au dat. Ori le dădeau, ori tăceau din gură. Au ales fix ce era mai prost.

Încă nu erau probleme, votanții lor le-au iertat și asta în primele luni. Luna de miere continua.

Însă apoi a venit primul pai care a început să rupă spinarea cămilei. La șase luni după victoria fulminantă a început să se întîmple adevăratul dezastru, muuuult mai detrimental decît proasta gestionare a legilor pe justiție: schimbarea premierilor.

Cum l-au schimbat pe Grindeanu, cum sondajele au făcut bum la vale. De la 17%-20% total populație, cît obținuseră în puternica victorie din 2016, la 11%. Au pierdut aproape jumătate de susținere într-o lună.

Ironia este că, înainte de asta, în trei luni de proteste masive din partea tefeleilor, nu pierduseră aproape nimic. Procentele se încăpățînau să stea acolo constant, în zona scorului oficial obținut la parlamentarele din 2016.

Cum însă l-au schimbat pe Grindeanu, acul sondajului a făcut fleoșc imediat. Acolo a fost adevăratul dezastru, nu la tefeleii cu luminițele lor de prost gust la iPhoane.

Apoi PSD și-a mai revenit un pic. Fix cît să aibă de unde să cadă la loc, să facă loc pentru următoarea greșeală neforțată. Buum! La nici jumătate de an, au perseverat în dezastru. Să-l dăm jos și pe Tudose. Iar au scăzut, la fel de brusc, pînă la un neverosimil 5% din total populație.

Voi înțelegeți? 5%. Doar 5%. Cum ar veni, doar o treime din ce obțineau cu fix un an în urmă. Adică un vestit minim istoric de vot din total populație, pe care nu-l mai atinseseră hăhăt din 2007, cînd la fel au avut proasta inspirație, împinși de la spate de vizionarul de Voiculescu, să-l suspende prima dată pe Băsescu.

Apoi votanții i-au mai iertat un pic din nou, și-au revenit înapoi spre 10%. Doar ca să o comită din nou. Buuum! Referendumul pentru familie în octombrie 2018. Hai înapoi la 5%.

Și de-abia atunci, după cea mai recentă bîlbă catastrofală, le-a venit mintea pesediștilor înapoi la cap și s-au apucat să reconstruiască în comunicare, cu accent pe partea pozitivă, pe realizări.

Cum au făcut asta, cum linia a luat-o înapoi la deal. Doar că recuperau dintr-o groapă prea adîncă. În șase luni de zile, s-au întors înapoi la 11%, fix cît au luat oficial în alegeri (ATENȚIE! Toate procentele sînt din total populație cu drept de vot, ăia 18,2 milioane de români).

Deci? Deci concluzii.

În primul rînd, efortul de comunicare pozitivă din campanie nu a fost prost, cum clamează unii, care zic că PSD a pierdut că nu a pus suficient accentul pe campania negativă. Nicht. Nyet. Din contră: pe baza comunicării pozitive au crescut la loc. Daea. Daea everywhere. Roșii și irigații. Pensii și salarii.

Doar că au avut de recuperat un handicap atît de sever, de parcă s-ar fi chinuit să ia startul plecînd de la o linie de start diferită de a tuturor celorlalți, de undeva din fundul satului, la vreo sută de metri în spate față de tabăra anti-PSD. E greu să recuperezi dintr-o groapă de minim istoric, precum cea imediat de după referendumul pentru familie.

A doua concluzie? Singura cu adevărat importantă. PSD nu a pierdut în 2019, în campanie. Pierduse deja alegerile încă din 2017 și 2018, într-o succesiune simplă: jos Grindeanu – Jos Tudose – Referendum pentru familie.

Ca să înțelegeți: la începutul lui 2017, imediat după alegeri, Iohannis stătea dezastruos. Era la un minim istoric de încredere, mult sub Dragnea. Într-o jumătate de an, cum s-a apucat PSD să facă tîmpenii și să se împuște singur în picior, cum s-a restabilit ierarhia: Iohannis mult mult peste Dragnea.

Restul greșelilor? Da, evident, au contat și ele, dar nu atît de mult precum cele neforțate de care v-am spus mai sus.

Toată lumea insistă că PSD a pierdut din cauza marotei cu legile pentru justiție. E drept, insistența privind legile pentru justiție i-a întărîtat pe ceilalți, pe cei din tabăra anti-PSD, convertind vreo 7-8 puncte procentuale de nehotărîți în votanți muiePSD.

Dar PSD a pierdut mult mai mult în rîndul PROPRIULUI electorat pe mișcări de șovăială, lipsă de putere și decizie și infighting.

PSD dacă nu făcea greșelile neforțate nu-și dezamăgea propriul bazin electoral și n-ar fi avut de urcat la loc ditamai panta din groapa de 5%.

Evident, la asta s-au adăugat și cele 3 puncte procentuale ale trădării lui Ponta. Dacă nu pleca Ponta, ar fi fost probabil 11 + 3 = 14. Adică nu cum mult sub cele 17 puncte procentuale pe care le-au obținut în 2016 și care au fost considerate o victorie excepțională.

Da, știu: după război mulți viteji se-arată.

Mai jos, graficul evoluției scorurilor PSD din 2006 încoace, ca să vedeți că

- PSD a mai trecut prin chestii de-astea

- în 2009 PSD avea cam 13% în sondaje, deci nu mult diferit de cele 11% cît a obținut acum, iar atunci nimeni nu urla că PSD e gata, pa, istorie, dinozaur, the way the dodo went

și mai ales că

- se cîntă cam prematur prohodul partidului, căci e partid puternic și și-a revenit de fiecare dată cînd Securitatea a încercat să-l transforme în următorul PNȚ-CD.

Precizare metodologică: cerculețele reprezintă rezultatul oficial obținut la respectivele runde de alegeri. Asta pentru a compara sondajele cu ce s-a întîmplat cu adevărat.

Precizare metodologică: repet din nou încă o dată pentru a doua oară: toate procentele, TOATE, absolut TOATE din acest grafic sînt din total populație. Repet: TOTAL POPULAȚIE. Să nu vă aud că veniți pe-aici să chelăcăiți că procentele e greșite, că vă ... de numa numa.

Hai, că știu că vă pricepeți la sondaje. Sînteți buni. Sînteți foarte buni.



. Citeste tot...

duminică, 2 iunie 2019

Animal. Animal.

Seară. Palatul Mogoșoaia. La restaurantul din curte. Sînt la masă cu o seamă de psihologi, colegi de-ai soției, după un congres de-al lor. Atmosferă faină. Discuție telectuală. Oaspete special: un psihoterapeut din Londra, destul de cunoscut în breaslă, italian de fel și filosof prin vocație și studii, pe lîngă cele de psihoterapie.

După cum spuneam: atmosferă faină. Înserare. Dăm să plecăm. Cînd colo, o ploaie de-aia grozavă, de tip rupere de nori, de tip furtună. Unde să te duci? Ne-ar fi făcut ciuculete într-o jumătate de minut. Evident că decidem să mai stăm un pic. Eram cu masa pe un soi de pridvor, în dreptul unor coloane. Prin fața noastră, de pe acoperiș curgea o perdea aproape neîntreruptă de ploaie. Un spectacol impresionant.

Toată lumea admira dezlănțuirea elementelor. Ne oprisem din discuții și priveam în tăcere iureșul ploii. La un moment dat, îmi trece prin minte, căci oricum discutasem mai devreme cu italianul despre filme și despre Tarkovski: măi să fie, plouă ca în Tarkovski. Dau să mă întorc să-i spun. Mă rețin. Gîndurile, în cap.

Hai, dă-o dracu, nu fi mai pedant cultural decît e cazul. Stai dracu și privește ploaia. Plouă că plouă, nu plouă ca-n Tarkovski. Potolește-te cu referințele astea culturale care-ți strică trăirea. Cealaltă voce lăuntrică însă, aia pedantă și snoabă și drăcușor, nu se potolește, nici chiar certată: nu numai că plouă ca-n Tarkovski, plouă ca-n Rashomon. Dă-te dracu de snob, zice vocea admonestatoare.

Mă întorc cu fața de la perdeaua de ploaie. Între timp, lumea reîncepuse să vorbească. Italianul englez psihoterapeut filosof îmi face semn din cap și zice zîmbind: plouă ca-n Tarkovski.

Mda. Îmi cade fața, mă bufnește rîsul, îi povestesc că tocmai asta gîndisem și eu și încercasem să mă abțin să o spun. Uite bre cum gîndesc oamenii la fel. Ai dracu oameni de cultură, ce culți la cap sîntem noi cu toții. Vocea din cap: spune-i că plouă ca-n Rashomon. Nu-i spun. Taci naibii din gură, nu te mai da în stambă.

Mda. Știu că sînt vanitos. Însăși faptul că recunosc că sînt vanitos îmi conferă o vanitate și mai scîrboasă, o vanitate de ordin secund. Snob. Înfumurat. Cu capul plin de referințe culturale.

Sîntem năpădiți de cuvinte. Sîntem năpădiți de idei. Trăim realitatea printr-o pîclă de referențiale, de simboluri, de straturi peste straturi de musaca de simboluri. O pîclă ce ne împăienjenește creierul și ne îmbîcsește realitatea.

Nu numai că sîntem tentați să vopsim realitatea în cuvinte. Mai mult. Sîntem tentați, pe măsura bagajului cultural pe care-l purtăm după noi în cap, să ne tapițăm lumea interioară într-o nebuneală adolescentină de reprezentări suprapuse, afișe peste afișe peste afișe de referințe culturale, palimpsest de îmbîrligături inutile care adulterează, modifică, strică ce vine spre noi dinspre exterior.

Lumea nu mai e lume. Percepția nu mai e percepție. Este o filtrare continuă și o continuă colorare întru valorile care băltesc în noi. Ploaia nu e ploaie. E fie rupere de nori, o sărăcie de stereotip verbal care fute tot fengșuiul descrierii. Sau e ploaie ca în Tarkovski, știți voi, acolo în Andrei Rubliov cînd intră ăia în bordei cînd se adăpostiseră de ploaie și era ăla care țopăia prin ploaie pe de-afară și ploua de la streașină,

vedeți?

vedeți?

nici acuma nu mă lasă în pace, nu pot trăi ploaia ca o simplă ploaie, trebuie să vină tăvălugul de imagini asociate, v-am spus că în Rashomon era templul ăla sub streașina căruia se adăpostiseră un tăietor de lemne, un preot și parcă mai era unul, curgea de la streașină și unul din ei povestea că...?

Ne îmbîcsim mintea cu referințe culturale. Această marmeladă de imagini străine vine să se lipească precum balega de paie de trăirile noastre, să le mînjească iremediabil, să nu ne lase să ne trăim realitatea în pace, fără filtre, fără intermediari, fără cuvinte.

Fără cuvinte.

Doar imagini. Doar instinct. Animalul care se uită la ploaie și ploaia este ploaie și nimic altceva. Mai tare. Mai încet. Fără trecut. Fără comparații. Un continuu prezent. Animal. Animal.

Pe urmă ploaia parcă s-a mai potolit un pic și am ieșit printre picături să mă duc să aduc mașina, să-i scot și pe ceilalți de acolo. Aveam umbrela în mînă. N-am deschis-o, că doar picura. Am mers printre picuri, pe întuneric, în ritm grăbit. Și pe urmă ploaia a pornit din nou mai tare. Și am deschis umbrela. Și simțeam cum ploaia pătrunde prin țesătura pantalonilor. Aveam blugi pe mine. Blugii erau negri. Mi se udau blugii. Și pantofii. Pantofii erau negri și ei. Asfaltul era și el negru. Lucios.

Animal. Animal. Instinct. Fără cuvinte. Apă. Ud. Întuneric. Pași grăbiți. Respiră. Mișcă. Mașina e acolo. Pași grăbiți. Apă.

Am ajuns la mașină. Am pornit înapoi. Asfaltul lucea lucios. Ca într-un film noir. Ați văzut The Killing? Ba nu, pardon, care era? Ăla cu Burt Lancaster. Stai, că nu-mi aduc aminte titlul. Imediat, să caut. Sweet Smell Of Success. Acolo, la un moment dat, e o secvență în care Tony Curtis se urcă într-un taxi și taxiul pornește și asfaltul e ud și lucios și toate sclipesc în noapte și Tony Curtis își aprinde o țigară și atu

Animal. Animal.

.

. Citeste tot...

Cum se descurcă o țară cînd n-are capital?

Diferența dintre capitalul deținut de România și cel deținut de marile puteri economice ale lumii este precum cea dintre o cutie de chibrituri și un bloc de 10 etaje. România e pur și simplu insignifiantă în fața capitalului străin.

Această comparație este foarte importantă pentru că nici o economie nu poate funcționa fără bani. Banii sînt esențiali.

Întrebările decurg în mod inevitabil.

Cum se poate descurca o țară mică precum România într-o competiție economică necruțătoare în care banii produc și mai mulți bani, cine nu are nu se poate așeza la masă, căci fără bani nu exiști, iar peștele mare îl înghite pe cel mic?

Cum poate rezista România în acest scenariu total defavorabil, cînd de un secol încoace a fost puternic decapitalizată și încă n-are nici acum capital să-l pună la treabă, necesarii bani care fac alți bani?

Cum scăpăm din ipostaza de slugă care muncește pentru alții, în așa fel încît să avem și noi banii noștri, cum se străduiesc toate celelalte țări?

Cum creăm dezvoltare folosind banii proprii?

Economia unei țări folosește patru factori principali de producție: resursele fizice, capitalul, forța de muncă și cunoașterea.

Diversele domenii de activitate economică, în funcție de specificul lor, folosesc în mod intensiv acești factori de producție.

Țările de regulă ajung să aibă economiile specializate în jurul unuia din acești factori de producție.

Există o relație între complexitatea producerii de plus valoare și acești factori de producție. De la simplu la complex, ordinea este: resurse fizice – forță de muncă ieftină – capital – cunoaștere.

De regulă, cu cît domeniul economic este mai complex, cu atît plus valoarea produsă este mai mare și de asemenea o pondere mai mare a sa rămîne celor care o creează.

Complexitatea economică merge mînă în mînă cu acumularea de capital și cu dezvoltarea socială.

La nivel de gîndire strategică, țările lumii se străduie să-și crească complexitatea economică printr-un mix de politici publice, inclusiv politici fiscale.

Orice țară își dorește să iasă din sărăcie, dintr-o economie nediferențiată, orientată preponderent spre exploatarea resurselor fizice. Apoi își dorește să treacă și de etapa dependenței de forța de muncă ieftină – labour intensive economies, middle income trap.

Orice țară se străduie să-și diversifice economia în așa fel încît aceasta să fie preponderent axată pe domeniile unde e nevoie de mulți bani (capital intensive economy) sau de multă cunoaștere (knowledge economy).

România a trecut prin aceleași etape. Ca și Mexic sau Vietnam cu niște decenii în urmă, a început prin a-și pune la dispoziție resursele fizice (exportul de materii prime, agricultura) și forța de muncă ieftină. Apoi s-a străduit să-și crească nivelul de complexitate economică, spre domeniile intensive în capital sau în cunoaștere.

Dacă te axezi pe capital și nu ai bani, e evident că ai nevoie să-i convingi pe alții să vină cu bani. Trebuie să convingi capitalul străin, căci e nevoie de mulți bani pentru crearea anumitor produse. Exemplele clasice: industria chimică sau industria auto.

În ultimii 20 de ani, industria auto s-a dezvoltat puternic în România, ajungînd la o pondere însemnată din PIB: 13%. A fost un parteneriat de tipul actorii lor și caii noștri. România a pus la dispoziție forța de muncă și ieftină, și calificată, a contribuit și cu facilități fiscale, iar investitorii străini au adus tehnologia și mai ales banii. Costă al naibii de mult să faci o fabrică de autoturisme.

Problema este că în această logică de tip "actorii lor și caii noștri" împărțirea plus valorii este puternic în favoarea capitalului. După ce se trage linie și se exportă profitul, în țară rămîn prea puțini bani în afară de cei de salarii.

Ok, ai asigurat cetățenilor locuri de muncă. Nu-i rău. Dar cam nimic în plus. Nu poți pune deoparte pentru a crea acumulare proprie de capital, pentru a face investiții, pentru a crea dezvoltare. Căci n-ai avut bani de la bun început, iar cei nou creați s-au dus la stăpînii lor, afară.

Drept pentru care este dezirabil să completezi mixul de strategie economică încurajînd și domeniile bazate pe cunoaștere și creativitate: knowledge economy.

Partea bună este că nu depinzi atît de mult de capitalul străin. Ai nevoie în continuare de bani, dar într-o intensitate mai scăzută decît în cazul industriilor discutate mai sus.

Partea proastă însă este că nu poți dezvolta asta peste noapte. Pentru a crea cunoaștere, în primul rînd trebuie să construiești fabricile de producție de cunoaștere. Adică universitățile și zonele de cercetare.

Asta durează, nu se întîmplă de la un an la altul. E un proces ce se întinde de-a lungul generațiilor.

România exact asta a făcut într-un domeniu care a devenit o adevărată poveste de succes autohtonă: industria IT, care deja a ajuns la 6% din PIB.

E vorba despre o strategie de țară care funcționează de jumătate de secol, încă din anii 50, imediat după al doilea război mondial.

Cînd domeniul de-abia înflorea, cînd se puneau primele baze teoretice și americanii îl aveau pe Shannon și pe Wiener, noi îl aveam pe Solomon Marcus, acest vizionar care a pus România pe șinele viitorului.

Din anii 50 încoace România s-a străduit să dezvolte o industrie IT.

În anii 50 au făcut primele laboratoare și primele studii la nivel universitar.

În anii 60 au făcut primele facultăți distincte: Automatică, Electronică și Calculatoare, în mai multe centre universitare.

În anii 70 deja aveam industrie, preponderent hardware la vremea respectivă, care deja începuse să producă, să-și scoată banii.

După declinul din anii 80 și dezastrul din anii 90 am avut înțelepciunea să mutăm eforturile dinspre zona hardware spre cea software.

Și, ce e cel mai important pentru discuția noastră, indiferent ce partid a fost la putere din 1989 încoace, această strategie a fost păstrată, s-au ținut de ea. A fost politică de stat transpartinică.

Infrastructura IT a fost în mod continuu dezvoltată. Facultățile care să producă forță de muncă în domeniu au fost în continuu susținute. Iar forța de muncă IT a fost încontinuu încurajată, prin politici fiscale asumate în mod explicit și cu încăpățînare de către statul român, indiferent de coloratura politică a guvernului de la vremea respectivă.

Și acuma, în vestitul an de glorie 2019, după atîta amar de consecvență, ce să vezi? Iaca vine deșteptul de Ludovic Orban să spună că n-ar mai fi cazul, că ar trebui să renunțăm la sprijinirea domeniului IT prin politici fiscale diferențiate.

Orban, prin aceste cuvinte, tocmai a scos cuțitul să taie gîtul gîștei cu ouă de aur.

IT-ul în România reprezintă una din marile povești de succes economice ale acestei țări. Una din puținele situații în care sărăcia aia de cutie de chibrituri minusculă a făcut față handicapului de capital de care suferim și a dezvoltat o industrie unde principala resursă nu e banul, ci creierul.

Față de alte domenii de activitate, unde ești total dependent de capitalul străin, în domeniul IT nu ai nevoie de chiar atît de mulți bani. Dezvolți infrastructura, dezvolți universitățile, le cumperi niște calculatoare puternice, le dai niște salarii decente și restul e făcut doar cu creierul, fără prea multe alte investiții – mai ales dacă vorbim de domeniul software, unde materia primă sînt biții.

Astfel, reușești să ocolești exact problema inițială: dependența de capital străin, și să răspunzi la întrebarea de o mie de puncte: cum creăm plus valoare dacă sîntem o țară fără prea mulți bani pentru investiții?

Doar că pentru asta trebuie să ai creier, nu ca Ludovic Orban. Trebuie să fii cu adevărat om de stat, nu o cîrpă politică.

Îți trebuie o strădanie statală care se întinde cu perseverență tot de-a lungul unor decenii neîntrerupte. Care să fi construit mai întîi o infrastructură academică și pe urmă să o fi completat și cu una din cele mai bune infrastructuri din lume, cît și cu politică fiscală corespunzătoare pentru ținerea în țară a materiei cenușii.

Nimic din toate acestea. Ludovic Orban, acest Sică Mandolină, acest mare om politic remarcabil al epocii noastre pline de oameni politici remarcabil, vine cu înfumurarea sa stearpă și tembelă să ne spună că trebuie să renunțăm la toate astea.

Să distrugem tot, că nu are rost să-i încurajăm pe IT-iști din punct de vedere fiscal. Că România se poate descurca și fără.

Voi vă dați seama că ăsta e posibil să ajungă prim-ministrul României? Voi vă dați seama pe mîinile cui e posibil să cadă țara asta? Voi vă dați seama că ăștia sînt puși doar pe distrus?

Hai, că ne merităm soarta. Pe bune ne-o merităm...

Citeste tot...

Capitalismul și disonanța cognitivă în România

Înainte de 1989, România era cam săracă. Inegalitatea socială era redusă. Erau foarte puțini dintre aceia care să scoată capul din punct de vedere al deținerii unor resurse considerabile.

Înainte de 1989, românii urau comunismul și-și doreau capitalismul. Și datorită sărăciei, și datorită lipsei de libertate, a controlului social strict. Românii se uitau în vestitul catalog nemțesc Nekermann și-și doreau să ajungă să fie și viața lor ca-n Nekermann.

După 1989 a venit capitalismul. Inevitabil, capitalismul a adus acumulare de resurse. Inevitabil, acumularea de resurse a dus la inegalitatea socială. Încet încet, pas cu pas, unii au început să aibă mai mult decît alții. Și mai ales a început să se vadă că unii au mai mult decît alții. Deh, capitalism. De acum 100 de ani ne-a explicat Veblen cum e cu consumul ostentativ.

Creșterea inegalității sociale, inevitabilă într-o societate cu din ce în ce mai multe resurse, nu avea cum să nu stîrnească emoții puternice. Deși oamenii în general aveau din ce în ce mai multe la îndemînă, totuși deveneau din ce în ce mai nemulțumiți.

Pe de o parte, pentru că o lege universală a firii ne spune că ne estimăm succesul nu în mod absolut, cu ceea ce avem, ci în mod relativ, cu ceea ce ne-am dori să avem. Și întotdeauna ne dorim mai mult decît putem.

Chestia e că după 1989 ne-am închipuit că ne putem dori dintr-o dată mult mai mult. Să se facă brusc Nekermann peste tot în jurul nostru, să avem de toate.

Evident că nu se putea. Și dorința creștea mult mai repede decît capacitatea de acumulare, care este oricum frustrant de redusă la începutul acumulării. Și diferența dintre dorință și putirință a dus la din ce în ce mai multă nemulțumire.

Pe de altă parte, pe lîngă diferența dintre ce aveam și ce ne doream, mai era problema și a comparației cu ceilalți. Nu numai că ne comparam cu dorințele noastre, cu Nekermannul nostru din cap, dar și cu ceilalți care treceau pe lîngă noi și se chiverniseau vizibil.

Cum de ceilalți pot și noi nu putem? Frustrarea creștea exponențial.

Nu spun că e bine. Nu spun că e rău. Spun că e pur și simplu un proces social inevitabil, prin care au trecut și alte țări. Cînd toată societatea e săracă, există un anumit tip de supărări în rîndul ei. Cînd începe acumularea, supărările se modifică.

Românii și-au dorit capitalism, fără să știe exact cu ce se mănîncă acest soi de societate. Ei știau capitalismul doar din filme și din povești. Nu știau că în capitalism plus valoarea nu se distribuie relativ egal, cum și-ar fi închipuit ei, ci dureros de inegal. Cine are va avea din ce în ce mai mult. Cine n-are, n-are nici în continuare. Ghinion, cum ar zice Iohannis.

Asta e universal valabil, nu doar în România sau doar în societățile post-comuniste sau doar în societățile de la începutul ciclului, din perioada vestitei "acumulări primitive de capital". Și în rîndul țărilor unde capitalismul funcționează de sute bune de ani, această concentrare a resurselor continuă. Sînt biblioteci întregi scrise despre cum s-a concentrat capitalul și mai puternic în ultimii 50 de ani.

Revenim. Românii și-au dorit capitalism, fără să știe cu adevărat ce presupune asta. Era ca în bancul cu Bill Gates în iad: știau doar varianta demo. Cînd a venit capitalismul, lecția s-a învățat în mod dureros, prin experiență directă. Cine are, va avea și mai mult. Și nu toți au. Supărarea creștea în societate. Timp de 30 de ani, supărarea a avut tot timpul să se acumuleze.

Problema este că românii erau sfîșiați între două emoții antagonice, într-un clasic caz de disonanță cognitivă. Pe de o parte, își doriseră atît de mult timp capitalism. Pe de altă parte începeau să-și dea seama că se întîmplă chestii nasoale în capitalism.

Însă nu aveau cum să-și recunoască sieși că sînt supărați pe capitalism, căci tocmai își doriseră decenii la rînd să vină capitalismul, să se facă Neckermann și pe ulița lor.

Și atunci, ca în orice situație cînd există disonanță cognitivă, mintea trebuie să rezolve cumva această sfîșiere și să găsească un țap ispășitor. Nu ne putem supăra pe capitaliști, pe ăia care au din ce în ce mai mult, iar noi muncim pentru ei.

Atunci cine e de vină? Cineva trebuie să fie de vină. Avem nevoie să ne redirecționăm supărarea spre un surogat.

În acest context, era ușor ca stăpînii inelelor să facă un minim efort de propagandă și să direcționeze această furie spre cine era convenabil. Nu spre capitaliști. Spre clasa politică, atît de convenabil de demonizat.

Ați auzit de Pro TV? E trompeta de spălare de creieri capitalistă a românilor. I-ați auzit vreodată pe cei de la Pro TV să dea vina pe cei care extrag plus valoarea și o duc în Insulele Seychelles? N-o să-i auziți niciodată!

Ei de treizeci de ani încoace fac un efort sîrguincios de a redirecționa furia populară de la capital înspre politic. Cu perseverență, cu pricepere de actor goebbelsian, dau încontinuu vina pe politic, alimentînd zilnic românii cu cele cinci minute de ură orwelliene de care orice sistem de propagandă are nevoie.

Ca Pro TV sînt mulți alții. Europa FM. Digi FM. Hotnews. Doamne, ar trebui să scriu o zi întreagă să fie lista completă! Toți niște harnice, neobosite mecanisme de abatere a urii dinspre logica economică spre logica politică. Huoo! Politicienii fură! Ei sînt de vină că voi suferiți, românilor!

Toate trompetele frumos și necesar controlate de sistem, de statul paralel, care dintotdeauna a fost în competiție pentru putere cu partidele. Lupta dintre militari și politicieni gestionată prin intermediul propagandei și călărind supărarea populației la adresa distribuției inegale de plus valoare, în contextul disonanței cognitive dintre capitalismul de fantasmă și capitalismul de realitate.

E simplu. E pe scurt povestea României din ultimii 30 de ani. Românilor le e scîrbă de comunism. Drept pentru care orice vagă senzație de gînd social-democrat le repugnă, căci vine în trena respingerii celor 50 de ani de comunist.

Din această cauză, românii sînt ușor de dus de nas și li se poate ușor canaliza furia dintr-o parte în alta. Politicul, acest necesar țap ispășitor pentru a scuti freza deținătorilor de capital, care astfel își pot face mendrele nestingheriți în Republica Slugarnică România.

Vă place ce simplu este? Și e inevitabil. Și nu există ieșire deocamdată. Încă cel puțin o generație de români va visa în mod naiv la Neckermann și cînd va vedea că visul nu i se împlinește se va supăra ca sluga proastă nu pe boierul care-i ia banii de sub nas și-i duce în Imperiu, ci pe țapii ispășitori asupra cărora au fost asmuțiți cîinii propagandei.

Ne merităm soarta. Somn ușor, Românie.

PS: Mă gîndesc la acest subiect de mult timp. De cel puțin 2-3 ani. Doar că nu l-am pus pe hîrtie. Îi mulțumesc lui Costi Rogozanu că mi-a adus aminte de el, citindu-i unul din articolele recente. Le mulțumesc de asemenea și prietenilor din Clubul Maioneza, cu care am dezbătut aseară această explicație sociologică a furiei și urii și muii din România zilelor noastre.



. Citeste tot...

luni, 27 mai 2019

O voi fraerilor și famenilor

Cu siguranță sînt mulți care se bucură că Dragnea e trimis la pușcărie. Probabil sînt mulți chiar și în rîndul partidului. Dragnea nu prea a fost popular. Știu mulți din partid cărora nu le-a plăcut niciodată mustața lui. Dragnea a făcut puține eforturi de a fi drăguț cu cei pe care nu-i percepea a fi utili sau semnificativi.

Însă pesediștii care se bucură de arestarea lui Dragnea sînt nu numai deplasați, căci le-a fost totuși președinte, dar și naivi. Ei nu înțeleg un lucru elementar. Oricine ar fi la conducerea PSD-ului, acela va fi demonizat. Mai ales dacă e un lider puternic.

Din seria Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta, Dragnea, singurul care a scăpat mașinăriei de demonizare, de mînjire primitivă a imaginii publice cu orice preț a fost doar Geoană.

Știți de ce?

Pentru că din această serie Iliescu Năstase Geoană Ponta Dragnea, Geoană a fost singurul lider slab. Convenabil Sistemului.

În continua, neîncetata luptă dintre Partid și Securitate, Securității nu-i convine ca PSD să aibă un lider puternic. Ar face orice să aibă parte la vîrful PSD-ului de un pufos moale și nepriceput. Așa, ca Geoană. Care să fie controlabil și ușor de înghițit dintr-o îmbucătură într-o campanie electorală.

În schimb, cînd liderul PSD e puternic, strădania Sistemului de a-l demoniza nu are limite. Pentru că Sistemul se teme de un PSD puternic – singurul partid care poate să-i pună pripon și limite Sistemului autoritarian.

De aceea Dragnea a fost făcut în fel și chip în ultimii ani. De aceea lui Dragnea i s-au inventat procese politice. Și cel de la Referendumul din 2012. Și sărăcia aia de făcătură cu cele două zuze vezi Doamne angajate fictiv de Dragnea. Procese politice. Punct. Mînere crescute artificial de care să-l apuce Sistemul, să-l ghidoneze. Sau dacă nu ascultă de sugestii, să-l înfunde.

Vă place, nu vă place, Dragnea a fost un lider puternic care, dincolo de ura pe care a atras-o și de emoțiile stîrnite, a fost un organizator foarte eficient, cât și președintele care a adus PSD-ului scorul cel mai mare obținut vreodată: 45% în alegerile din 2016. Da, știu: ce a obținut a irosit prin acțiunile ulterioare, culminînd cu acest neverosimil 23% de ieri. Dar totuși. Dar totuși. Parcă nimeni nu zicea vai văleu în 2016... Atunci v-ați bucurat de roadele priceperii politice a lui Dragnea.

O voi fraerilor și famenilor care acum vă bucurați că Dragnea a fost arestat. E ușor să dai într-un om cînd e jos, la pămînt. O spun eu, care n-am avut niciodată vreo mare afinitate cu Dragnea – nici el cu mine. Dar mă doare sufletul să văd cum pesediștii vor începe să dea în cel care le-a fost președinte, pe care ei cu mînuța lor l-au ales să le fie președinte.

O voi fraerilor și famenilor care acum vă bucurați că Dragnea a fost arestat. Mîine, indiferent pe cine îl veți alege ca lider al partidului, mașinăria se va pune imediat în mișcare cu aceeași patimă necruțătoare. Imediat. Întocmai și la ordin. Liderul PSD trebuie musai să fie întruparea răului pe acest pămînt. Satana. Șase șase șase.

Doar dacă nu cumva o să alegeți un pufos slab, moale și convenabil pentru Sistem. Ceea ce tare mă tem că se va întîmpla.

. Citeste tot...

Cu un ochi rîd, cu unul plîng

Cu un ochi rîd, cu unul plîng. Așa e în viață.

Cu un ochi rîd, pentru că profesional vorbind, Sociopol și-a făcut treaba foarte bine. Nu ireproșabil, căci în măsurarea probabilistică întotdeauna e loc de mai bine și există erori. Ci foarte bine.

Îi felicit pe colegii mei pentru eforturile depuse și pentru priceperea arătată ieri în timp real, într-o zi absolut nebună, în care s-au răsturnat absolut toate pronosticurile. Am fost în stare să măsurăm cum trebuie această învolburare socială.

A fost într-un mare fel. It was grace under pressure, cum se zice în limbaj militar.

Am reușit să avem scoruri comparabile cu ale concurenței, ba chiar simbolic mai bune, căci am avut curajul să ne asumăm o ierarhie a partidelor care ieșea din sondaje din ce în ce mai clar pe parcursul zilei, în vreme ce onor concurența nu și-a asumat acest risc, comunicînd în mod constant PSD și PNL la egalitate.

Sociopol a văzut în sondajul de ieri, realizat în timp real, contra cronometru, că PNL este peste PSD și a spus asta. Concurența nu a făcut-o. 1-0 pentru noi.

Mai mult de-atît, am reușit această măsurătoare validă, foarte utilă clientului media pentru care am lucrat, cu resurse mult mai mici decît cele folosite de concurență.

Cu un “simplu” sondaj în ziua votului am obținut aceeași exactitate ca cea realizată la Exit Poll, un tip distinct de măsurare sociologică, cu metodologie diferită, care implică resurse mult mai mari: bani, oameni, efort logistic și comunicațional. 2-0 pentru noi, cum ar veni.

E un semn pe care televiziunile și clienții politici, principalii beneficiari ai acestor tipuri de produse de măsurare socială probabilistică, nu-l mai pot ignora. Sau îl pot ignora în continuare, pe barba și pe banii lor. Nu-i așa, Mihai Gîdea?

Mai mult de-atît, România TV, televiziunea pentru care am lucrat a obținut un rating mai mare decît concurența de la Antena 3 la vestitul “minut de aur”, atunci imediat la 21:00, cînd se comunică rezultatele sondajelor. Deci încă un punct. 3-0 pentru noi.

A fost un rezultat remarcabil pentru Sociopol. Nu are rost să fim modești: a ieșit bine. A ieșit mai bine decît speram în cele mai umede vise ale mele.

Mulțumesc încă o dată colegilor pentru pricepere și efort. Mulțumesc clienților de la România TV pentru tot sprijinul acordat. A ieșit foarte bine, dragilor. Felicitări!

Pe de altă parte, nici nu-mi vine să mă bucur. Cu celălalt ochi plîng.

PSD a obținut unul din cele mai slabe scoruri pe care le-a avut el vreodată, în istoria sa postdecembristă. Dacă nu chiar cel mai slab – trebuie să verific în arhivă, să văd cum au fost la alegerile europarlamentare din 2007, imediat după ce l-au suspendat prima dată pe Băsescu.

Nu are rost să mă ascund după tufiș. Preferințele mele politice nu le-am ascuns niciodată. Nu sînt membru de partid PSD, dar cu sufletul sînt alături de ei.

Am avut chiar și o prestație publică guvernamentală din partea PSD, pe vremea guvernării Ponta, fiind consilier de stat și purtător de cuvînt al Guvernului.

Mai mult de-atît, în momentul în care Victor și-a făcut partid, nu am mers după el, deși mi s-a propus destul de insistent asta.

Consider că Victor Ponta și Pro România n-au făcut bine atunci cînd s-au rupt de PSD și au ales calea definirii politice prin adversitate față de partidul care i-a consacrat politic.

Poate că e o logică realistă în ceea ce au făcut. Politica e nemiloasă. Însă eu nu sînt de acord cu această logică și cu această relaționare conflictuală dintre Pro România și PSD. Victor nu trebuia să atace PSD așa cum a făcut-o în ultimul timp. Sufletul meu rămîne alături de PSD.

Și ăsta este motivul pentru care sînt trist pentru rezultatul de ieri. PSD a suferit o lovitură puternică. Poporul a decis. Au ieșit foarte mulți la vot mînați de ură împotriva PSD.

E drept că și PSD s-a mobilizat și a adus mai mulți la vot decît estimam în sondajele din campanie. Însă ceilalți au adus și mai mulți. Prea multă emoție negativă la adresa PSD.

În condițiile în care din punct de vedere al administrării publice rămîne în continuare partidul cu cele mai bune rezultate economice și de dezvoltare. Toate guvernările PSD au demonstrat că știu să administreze țara și să recupereze decalajul față de țările europene dezvoltate.

Mai mult. PSD, după părerea mea, este singurul partid care încearcă să protejeze cu adevărat interesul național, cel al dezvoltării resurselor proprii,

al păstrării unui echilibru cît de cît între presiunea capitalului internațional care încearcă să acapareze regiunile periferice ale civilizației occidentale și nevoia României de a-și dezvolta capitalul propriu și de a-și apăra resursele proprii.

Celelalte partide din România fac concesii prea mari influențelor străine și cedează prea ușor autonomie.

Mai mult de-atît, celelalte partide nu-și pun problema gestionării valorilor simbolice prin care o țară supraviețuiește pe termen mediu și lung, permițînd prea ușor globalizării să niveleze ca un tăvălug specificul național.

Toate aceste motive mă fac să țin în continuare cu PSD, indiferent de scorul obținut ieri, și să consider că PSD rămîne totuși soluția politică cea mai bună pentru România.

Un motiv în plus să fiu trist pentru rezultatul de ieri. Nefiind membru PSD, nu doresc să mă bag în patima internă ce urmează să înflorească. Va fi o dezbatere internă foarte intensă, care cu siguranță va degenera în conflict.

Nu vreau să iau partea nici uneia dintre tabere. Tare mă tem că cearta care urmează va pune PSD într-o situație și mai complicată decît cea în care se află acum.

Îmi doresc ca cei din PSD să găsească înțelepciunea de a trece peste acest moment sensibil în mod pozitiv.

Îmi doresc ca PSD să rămînă în continuare un partid puternic, care să fie capabil să guverneze această țară.

Pentru că știe, spre deosebire de alții, care și-au arătat relativ recent neputința de guvernare.

Pentru că e probabil singurul partid care chiar guvernează România în interesul României, nu al altora.

Spre deosebire de rezultatul alegerilor, ce urmează e greu de prezis. Îmi păstrez speranța și le trimit pesediștilor gîndul bun care să-i ajute să treacă prin această perioadă dificilă.

După cum vă spuneam, cu un ochi rîd, cu unul plîng.

Așa e în viață.

. Citeste tot...

sâmbătă, 25 mai 2019

Europarlamentare 2016: Prezenta la vot

La fiecare rind de alegeri v-am invatat sa va spun ce prezenta la vot va fi. Asa facem si rindul asta. Estimarile Sociopol indica o prezenta la vot in jur de 39%. Numai citeva minute nu e miine. Vom vedea.

. Citeste tot...

joi, 23 mai 2019

Vin alegerile!



. Citeste tot...

marți, 21 mai 2019

Cîmpu Tactic din diaspora

Unul din stereotipurile electorale care rezidă insidios în creierele noastre de mari pricepuți într-ale politicii românești este că, europarlamentarele fiind fără prea mare interes, votul din diaspora este rezidual, necontribuind cine știe ce la rezultatul final. Iaca acolo niște biete zeci de mii de voturi, un fleac.

Așa a fost pînă acum, de ce s-ar schimba? It is known, khaalesi.

Ei aș. Orice lucru are un început.

Nasul meu de fin prăpăstios îmi spune că e foarte probabil să fim martori prima dată de cînd avem alegeri europarlamentare la introducerea în urnă de manieră sistemic-diasporeziană, rețeta clasică deja.

Ia să vedeți domniile dumneavoastră cum sistemul, în marea sa pricepere vicleană anti-democratică, va folosi bidonul electoral al diasporei drept pretext de șulfăreală pentru a băga voturi necontrolabile în sacul taberei anti-PSD.

Au făcut-o pînă acum la prezidențiale, în două rînduri. Au făcut-o deja și la parlamentare. De ce n-ar face-o și acum, la europarlamentare? Chestii de-alea consacrate: Paris, un vot la 30 de secunde, delicatese deja probate de-ale sistemului.

Ar avea toate motivele pentru o asemenea premieră. Miza acestor alegeri este mult mai mare decît de obicei. Nu avem de-a face doar cu niște “biete” simple europarlamentare. Nu. E vorba pe de o parte despre repetiția generală pentru alegerile prezidențiale. Pe de altă parte, e vorba despre cîți europarlamentari poate trimite PSD la Bruxelles.

Și cum bine știm deja, din experiența de pînă acum, că logica stăpînilor germani și a slugilor sale sistemice de aici e una simplă, asemănătoare cu gîndirea de pe vremuri la adresa amerindienilor: singurul pesedist bun e pesedistul mort,

eu cred că băieții se vor întrebuința serios duminică pentru ca niște diasporezi fictivi să se transforme în voturi cinstite, necesare, numa bune de sprijinit marele efort merkelian de păstrare a controlului asupra Europei.

Să vezi cum o să înflorească vreo trei sute de mii, patru sute de mii, cinci sute de mii de voturi anti-PSD, mult peste ce am avut în 2014, la anterioarele europarlamentare, cînd volumul total de diasporezi români era cam tot același.

Să vezi cum le bagă în traistă peneliștilor niște trei, patru, poate chiar cinci puncte procentuale, bonus de la nașu Cîmpu Tactic.

Tare mă tem. Tare mă tem... Să nu ziceți că nu v-am spus.

. Citeste tot...

luni, 20 mai 2019

Efecte de campanie

Zilele astea toată lumea se concentrează pe soarta partidelor mari. Când, de fapt, adevăratele surprize se întâmplă în cazul celorlalte partide, în partea a doua a clasamentului.

Până acum două săptămâni, sondajele indicau o tendință de creștere pentru PMP. Eu personal eram din ce în ce mai convins că va trece pragul de 5%, la fel cum a făcut și la alegerile parlamentare din 2014: pe ultima sută de metri, la mustață.

Apoi însă a venit dezvăluirea cu Petrov, numele de cod sub care Băsescu a colaborat cu Securitatea. Se pare că utilitatea publică a acestuia s-a epuizat și atunci s-a scos dosarul.

Această dezvăluire a provocat deja consecințe. Măsurarea cea mai recentă arată că PMP a scăzut înapoi la loc, mult sub 5%, irosindu-și tot ce acumulase până acum de la începutul anului. Concluzia: PMP nu va intra în Parlamentul European.

În schimb, sunt semne că voturile se mută către un alt partid din aceeași zonă a clasamentului electoral: UNPR.

În cel mai recent sondaj Sociopol, terminat la sfârșitul săptâmănii trecute, UNPR a trecut deja de 3% și e pe creștere.

Din ce se întâmplă, trag concluzia că că temele legate de zona militară și de securitate i-au priit UNPR-ului în această campanie, ca și recentele subiecte de dezbatere publică: acoperirea crucilor eroilor români cu saci de gunoi în cimitirul miliar din Valea Uzului și demontarea statuii lui Mihai Viteazu la Oradea.

La asta se adaugă probabil și efortul de campanie: din ce am auzit, Oprea a bătut toată țara, vizitând toate județele în ultimele trei luni.

Avem o campanie în care, pe lângă bazinele mari de vot, lupta electorală se duce inclusiv pe bazine foarte bine definite, punctuale, la nivel de categorii profesionale.

Iată că zona militarilor își îndreaptă votul spre UNPR. Va trece pragul de 5%? Urmează o ultimă săptămână de campanie foarte interesantă în această privință.

. Citeste tot...

marți, 7 mai 2019

Sindromul cireșilor înfloriți

Am o ființă dragă sufletului meu care-și dorește mult de tot să ajungă în Japonia, să privească cireșii înfloriți. Din felul în care anticipează experiența, din emoția care îi răzbate în glas atunci cînd povestește cum și ce va face acolo, cu cireșii înfloriți în față, îmi dau seama că înseamnă mult pentru ea lucrul ăsta.

Mai am puțin și plec de la Telega înapoi la București. Mai dau o tură prin grădină. Mai miros încă o dată scorușul înflorit. Mai miros încă o dată măcrișul înflorit.

Nu vreți să știți ce puternic și carnal și bazal și primordial și htonic miros florile de scoruș. Nu vă puteți închipui ce elegant și amar și dulce totodată miros ciucurii galbeni de flori de măcriș.

Îmi continui tura. Iată, strugurii încep să scoată capul – minuscule inflorescențe ce deja anticipează ciorchinele de la toamnă. Iată, crușinul a înflorit. Discrete flori verzi ca niște ținte de iarbă care se profilează cu greu pe fundalul frunzelor la fel de verzi. Iată, și jugastrul a înflorit. Aceeași modestie de verde pe verde. Cît de deosebite sînt florile verzi.

Mai am puțin și plec de la Telega. Am mirosit florile. La nici 10 secunde după ce le-am adulmecat, mirosul a dispărut din creier. E ca și cum nu le-aș fi mirosit niciodată.

Bag din nou nasul. Inspir din nou. Momentan, tranzitoriu, evanescent, mirosul nu există decît cît tragi pe nări. Fleeting, cum ar zice englezii. Puternic cuvînt, fleeting. Ori de cîte ori miros, e un pic acolo. Pe urmă dispare.

De ce este atît de trecătoare senzația?

De ce trece atît de repede momentul?

Prin extensie, de ce trece atît de repede viața și de ce cresc copacii atît de greu, ca apoi dintr-o dată, după ani și ani în care le-ai resimțit cu durere creșterea prea înceată, să-ți dai seama că de fapt au crescut prea repede, și senzația să fie chiar și mai dureroasă?

Draga mea, cireșii japonezi nu sînt deosebiți pentru că sînt în Japonia. La rigoare, avem cireși japonezi și în Herăstrău. Te iau de mînă și două străzi mai încolo de casa noastră, chiar înainte de spălătoria auto, e un cireș japonez și acolo. Ca să nu mai spun că i-am văzut împreună la Washington, cadoul împăratului către învingătorii care nu învinseseră încă – cireșii au fost dăruiți în 1912, cînd lumea încă nu știa nimic despre Pearl Harbor și despre Enterprise și despre Akagi și despre Midway și despre Fat Man și despre Hiroshima și Nagasaki.

Draga mea, cireșii japonezi sînt deosebiți pentru că întruchipează rigoarea tristă a poporului japonez de a se gîndi la cele care trec prea repede și nu se întorc.

Mono no aware îi zic japonezii acestei trăiri. Sfîșierea sufletului că lucrurile trec prea repede. Despre tristețea senină a impermanenței existenței.

Putea fi orice plantă. S-a nimerit să fie cireșul. La noi e zarzărul, draga mea. La noi e mărul. La noi, la Telega, orice pom strigă și cîntă și anunță trecerea timpului, trecerea vremii, trecerea vieții. E trist. E frumos. E inevitabil.

Noi, românii, avem un talent tîmpit de a crede că doar ce crește în grădina altora este de seamă. Cireșul japonez. Turnul Eiffel. Alpii. Apa cristalină a Mediteranei.

Da, draga mea, ai dreptate: ca apa Mediteranei nu găsești nicăieri la noi. Dar cireși japonezi găsim peste tot. În floarea galbenă de măcriș care își atîrnă ciucurii efemeri de frumusețe – azi s-au deschis, în cîteva zile nu-s. În floarea albă de zarzăr, cu parfumul ei înnebunitor. A trecut, deja zărzărelele mici atîrnă fertil pe crengile de mai. În floarea de tătăneasă. În bobocul încă nedesfăcut de măceș. În ciorchinele pe cale de veștejire a liliacului din marginea zidului casei vechi.

Dragii mei. Dragele mele. Prietenii mei. Oamenilor. Viața e aici. Nu e nevoie să mergem pînă în Japonia pentru a înțelege că viața fuge. Fleeting, bre dragilor bre. Mono no aware. Putem fi la fel de japonezi și de triști și de senin-aproape-împăcați și la Telega. Și la București. Și la Mizil. Și la Dej.

Draga mea, ați plecat cu cîteva ore înaintea mea. Sînteți pe drum acum. Mai aveți un pic și ajungeți acasă. Hai că vin și eu.

În urma mea, înserarea se lasă peste Telega și peste florile galbene de măcriș care azi sînt, înnebunitor de parfumate și de elegante, dar cînd ne vom întoarce noi din nou aici nu vor mai fi.

Mono no aware. Adică trece viața.



. Citeste tot...

joi, 2 mai 2019

Robor, această armă de dînșii inventată

Vreți să vedeți cum face BNR politică în România și cum ține cu Raiffeisen, ăia mici și deontologi și anti-pesediști care ieșeau în piață să protesteze împotriva corupților de pesediști care nu-i lăsau să-și facă meandrele cum vor ei?

Ia uitați-vă aici: cît timp au fost premieri de-ăia, cum le zice, iubitori de sistem, adică sistemofili, Cioloș, Grindeanu, Tudose, ROBOR-ul n-a avut nici un fel de problemă să stea la valori minime istoric, sub 1%. Cum a venit un premier mai civil, Dăncilă, cum i-au dat cu ROBOR-ul în cap.

Și asta e doar jumătate de problemă. Restul constă în mașinăria de zgomote a sistemului. În presa deontoloagă civilă cu epoleți, care urlă din unitate la comandă.

Ani de zile ROBOR-ul a fost la valori mari și mult mai mari decît acum.

Pe vremea lui Boc era la 16, apoi a scăzut “doar” la 6. Adică dublu decît acum. Ați auzit pe cineva să urle? Să-și sfîșie cămașa de civil pe el că e jale cu ROBOR-ul?

Vă spun eu: n-ați auzit.

Doar acum, că e ordin pe unitate să se mai inventeze un subiect de demonizare, doar acum și-au scos deontologii corzile vocale la tocit, să jelească pe mormîntul ROBOR-ului care a “explodat” la 3.

După ce aproape 10 de ani a fost în stratosferă, peste 50 și uneori și peste 100, iar alți vreo 10 ani de zile, din 2005 pînă prin 2013, pe vremea lui Ponta, alt premier pesedist demonizat la vremea respectivă, a fost peste 6.

Acuma, că e doar 3.32, e dezastru pentru deontologi. Subiect de întărîtat tefeleii care habar n-au de viața lor și urăsc ce li se spune să urască.

Vă place cum își ia BNR țara înapoi și o dă la austrieci?? Ar trebui să vă placă. Face chestia asta de ani buni de zile, și noi nu zicem nimic. Raiffeisen. Raiffeisen everywhere.

PS: ca să nu avem discuții, sursa datelor este cea mai foarte oficială, de la BNR citire.







. Citeste tot...

duminică, 28 aprilie 2019

Din îndepărtata Telegă, de acolo de unde o...

Din îndepărtata Telegă,

de acolo de unde o petală de măr s-a agățat într-o jurubiță de fir de păianjen și acum atîrnă elegantă, rotindu-se în bătaia vîntului precum un cercel de prințesă bizantină,

de acolo de unde dacă taci și-ți pui frîu gîndurilor nesătule poți auzi zumzetul albinelor în aer, asurzitor tropar cîntat întru gloria naturii,

de acolo de unde soarele este cînd creștin și ne zîmbește și luminează tot împrejur, bijuterie de floare lîngă bijuterie de frunză lîngă bijuterie de fir de iarbă lîngă bijuterie de gîză, cînd păgîn, căci intră în nori și prevestește ploaia – o să plouă la doișpe, fix cînd vrem noi să întindem masa în curte, cred că e cazul să avem în vedere planul B: masa în sufragerie, înghesuiți unii peste alții, masă suprapusă, adulții jos, copiii la etaj,

de acolo de unde păsările cîntă stereo – mierlele în aer și găinile împrejur, prin curțile telegenilor,

din acest colț de rai care zău dacă nu este chiar așa: un binecuvîntat colț de Rai,

adevărat grăit-am vouă, păcătoșii mei dragi: Hristos a înviat!



. Citeste tot...

luni, 22 aprilie 2019

Context is everything: GRR Martin and his preferred medium of expression

E foarte important să înțelegeți contextul, pufoșilor. Și pentru asta trebuie să știți chestii. To drink and to know things.

Vedeți voi, multă lume crede că GRR Martin a lăsat din mîini soarta și hățurile serialului după ce acesta a depășit ca fir narativ cărțile apărute pînă acum.

De pe la moartea lui Jon Snow încolo, de cînd avem poveste doar sub formă de film, lumea probabil crede că încet încet, pas cu pas, cei doi creatori ai serialului, Beniof și Weiss, au din ce în ce mai multă libertate creativă, iar GRR Martin e doar un zeu din umbră, benevolent și impotent, deus otiosus, care stă și mai dă din cînd în cînd cîte o directivă leneșă, dar de fapt adevărata putere de creație e la cei doi.

Asta mai ales că încet încet, pas cu pas, am văzut din ce în ce mai multe diferențe între povestea din serial și povestea din carte, cîtă e ea apărută pînă acum.

O voi poor poor naive summer children. Cît de ușor de păcălit puteți fi.

Să vă esplic.

GRR Martin are în spate o întreagă carieră profesională de scenarist de seriale TV. S-a lansat în anii 70 cu scrieri SF și fantasy, e drept. Dar pe urmă, vreo douăzeci de ani, a tras la rame ca sclavu pe plantația serialelor de la Hollywood.

Pe urmă, pe la mijlocul anilor 90, a publicat Game Of Thrones, prima carte din Song Of Ice And Fire (da, așa se numește de fapt seria de cărți, SOIAF, nu GOT) și s-a cam lăsat de televiziune, concentrîndu-se pe scrierea cărților, care încet încet, pas cu pas, au devenit din ce în ce mai populare.

Pe urmă a venit serialul, care și el a devenit din ce în ce mai popular. Și atunci din nou a sărit dintr-o barcă în alta. S-a oprit din publicat cărțile și a lăsat serialul să meargă pînă la capăt.

Mie îmi este clar că a făcut asta în mod voit. Nu că i s-ar fi terminat benzina creativă, cum îl acuză unii. Ci pur și simplu pentru că dintotdeauna a crezut în puterea mediului vizual și l-a considerat un suport mai privilegiat de spus povești decît cel în scris, doar din simplele vorbe.

Dar nu avea bani cînd a început. Nu avea bani să-și pună povestea în formatul vizual de televiziune. Și atunci s-a retras la un moment din zona scrierii și producerii serialelor TV frustrat că viziunea sa, elaborată și complexă și cinică, nu era preluată de cei care controlau banii și producția.

Doar că n-a renunțat la idee niciodată. Cînd s-a copt momentul, cînd atît cei care dădeau banii, cît și cei care consumau produsul, au dat semne că acceptă viziunea sa, a lăsat mediul creativ mai sărac deoparte și s-a întors la cel în care credea mai puternic: la film, la televiziune, la serial.

Avem un alt exemplu strălucit în lumea filmului în acest sens. Exact aceeași poveste. Un monstru sacru al cinematografiei, Hayao Miyazaki – cine n-a auzit de el să-i fie rușine, repede zece flotări cu mistrețul din Mononoke în spinare – a făcut exact același lucru. Credea în puterea filmului, cel mai bogat mediu de exprimare narativă. Își dorea să se exprime prin intermediul său. Dar nu avea nici suficienți bani, nici suficientă influență în domeniu să iasă lucrurile așa cum își dorea.

Și atunci s-a mutat în alt mediu de exprimare narativă pentru a-și îndeplini visul – măcar prima sa parte. Povestea e celebră. Nausicaa, desenul animat cu care s-a lansat cu adevărat și care ne-a arătat pentru prima oară imensa sa putere creativă, a fost inițial publicată sub formă de manga. Un mediu mai sărac, atît din punct de vedere vizual, dar și al banilor, dar în care își putea mai ușor lansa proiectul.

Manga Nausicaa a devenit la vremea respectivă celebră. Cînd de fapt ea era doar un proiect secundar, conceput drept sursă de fonduri pentru adevăratul proiect: filmul de animație. Și doar ca urmare a acestei celebrități a putut să facă desenul animat, să strîngă resursele necesare – de bani, de control al procesului de creație – încît să-l ducă la bun sfîrșit.

Restul e istorie. Miyazaki, după succesul Nausicaa, a devenit unul din cei mai apreciați regizori ever, scoțînd o serie de perle de filme superbe: Totoro, Mononoke, Spirited Away, multe altele. Dar la început nu avea nici banii, nici controlul asupra mediului preferat.

La fel s-a întîmplat și cu GRR Martin. Și-a dorit dintotdeauna să facă ceva în zona televiziunii. Dar așa cum își închipuia și cum vroia el, nu alții. Și atunci, de nevoie, s-a mutat înapoi în zona mai săracă a cărții, unde a repurtat un succes fulminant, succes care l-a ajutat să se întoarcă înapoi la film, dar de data asta pe baza regulilor impuse de el.

Care au funcționat și care au dus la succesul nebun al serialului Game Of Thrones. Succes care, însă, a pus în primejdie succesul cărții – serie neterminată încă.

Drept pentru care s-a concentrat exclusiv pe serial, lăsînd deocamdată cartea la o parte, să nu se canibalizeze. Oricum credea mai mult în capacitatea de exprimare narativă a televiziunii, căci asta era în suflet: un scenarist de film.

Cine crede că pur și simplu a lăsat hățurile serialului din mînă deoparte e naiv. Căci GRR Martin e acolo, în spatele cuvintelor, în spatele poveștii, pînă la cel mai mic detaliu.

Priviți cel mai recent episod: S08E02. E un detaliu acolo relevant. Cîntecul.

"High in the halls of the kings who are gone
Jenny would dance with her ghosts
The ones she had lost
And the ones she had found


Pentru cine a citit cărțile cu atenție, așa ca mine, care știe SOIAF de la începutul anilor 2000, de pe vremea cînd nici nu erați născuți, pufoșilor, semnul e evident. Versurile sînt clar scrise de GRR Martin. E clar că toate detaliile sînt în continuare controlate de acesta, căci e obsedat de detalii, la fel cum era Kubrick pe vremuri. GRR Martin e prea orgolios și prea control freak să nu fie în continuare inima și motorul creativ al serialului.

De aceea nu s-au mai publicat cărțile. Pentru că pur și simplu s-a întors înapoi la mediul mai bogat în exprimare, cel pe care dintotdeauna l-a considerat mai adecvat pentru povestea sa.

O thou poor poor brittle summer children...



. Citeste tot...

Cu siguranță probabil moare toți

Deci, să recapitulăm. Tyrion moare. Clar. “No girl with her mouth around his...”. Evident că și Jaimie moare. “Who told you there will be an afterwards?”. Unul din balauri moare. Probabil al lui Daenerys. Căci și Daenerys va muri – în luptă cu Night King. Aerial fight, Zero vs Spitfire, de data asta învinge ăia răii, Zero Zero Zero, Tora Tora Tora, ra-ta-ta-ta-ta.

E clar că ăla micu și viteazu, fără cîrnat în dotare, cum îl cheamă, Theon, moare. Cin’ l-a pus să se ofere voluntar să-l apere pe Bran? Bran nu moare, dar nu știu de ce. E doar un presimț.

Să continuăm lista. Tormund clar moare. A supt degeaba la țîță de urieșoaică. Va muri probabil alături de Brienne și de Jaimie, într-o ultimă strofocare. Degeaba a fost făcută Brienne cavaleriță. De fapt, nu degeaba: ci să moară cu onoare, văzîndu-și visul împlinit.

Tot acolo va fi și ăla micu și ăsta fără de cîrnat, cum îl cheamă, iubitu lu Missandrei, Grey Worm, care e clar că dacă l-a pus naiba să facă chestii de iubire cu Missandrei și să vorbească despre plaje și clar de lună, să promită voiaj în Bahamas, clar și-o fură. No bitc... No beach for you, Grey Worm.

Vorbeam de chestii de iubire. Vă dați seama că Arya e pa și ea? Cine a pus-o să-și ofere ce avea de oferit lui Gimmli, sau cum îl cheamă pe Hefaistos ăla, Gendry? Clar Ayra e pa. Scenariștii ăștia: niște bestii. Ne cresc emoțiile și pe urmă se face pe ele.

Sansa va plînge și va supraviețui, că așa e în tenis: ăia răii și urîții scapă.

Cine mai moare? Jorah clar: a primit sabia, deci pa. Samwell și el pa: prea e înțelept și prea o iubește pe Gilly. În plus, e și gras. Deci altă victimă pe eșafodul scenariștilor cei nemiloși. E simplu, e capitalist, e necesar, este despre eficiență și productivitate: cu cît omoară mai mulți, cu atît ștatul de plată se ușurează pentru ultimele trei episoade. It’s the economy, stupid.

Cine mai moare? Aia mică și cu rictusul etern pe față, Lyanna Mormont, verișoară cu ăla mare și trădător, care e văr’so. Prea urîtă. Prea s-a luat în gură că ea nu vrea jos la criptă. Hai pa. Ești ca și moartă, copilo.

Probabil și Podrick va muri: tocmai ni l-au arătat că le știe cu sabia, deci pa. Clar Beric Dondarion – ultima dată cînd își va aprinde sabia. Ăsta oricum a murit deja de atîtea ori, că nici nu le mai știe numărul. Clar ăla mare și urîtu de-i e frică de foc: Sandor Clegane, aka The Hound. Cine l-a pus să bea cu Dondarion? Clar moare și ăla micu și negru și urîtu din Night Watch, de tocmai s-a întors nevătamat, cum îi zice? Eddison Tollett. Na, că e bun și Google ăsta la ceva...

Feelingul meu este că vor muri cam aproape toți. Rămîne Jon Snow călare pe un balaur, fugind spre sud mîncînd pămîntul, cu Night King swifly in pursuit. Și Varis, care găsește el un tunel care duce direct de la Winterfell la King’s Landing. Și Sir Davon the Onion Knight, care și ăsta scapă mereu. Și Gilly, cărîndu-și copilul să-l ofere ofrandă blonzilor cu ochi albaștri și reci. Și Bran Stark, într-o formă modificată, după ce l-a wărguit pe balaurul lui Jon.

A scăpat vreunul? Nope. I-am omorît pe toți. Hai, că mă pricep. Putem începe și noi un Game of Scaune la Telega. Că oricum avem un loc pe drumul spre Buștenari care se cheamă La Scaune.

A, era să uit: am greșit cu ștatul de plată. Unii dintre ei vor veni și în episoadele următoare. Sub formă de morloci, de stafii, de morți vii, mergînd încet și trist, țapăn și mecanic, valuri-valuri, cu ochii tulburi, încet-încet, pas cu pas, către King’s Landing. Wights. Wights everywhere. Winter is here și provoacă efecte. Pas cu pas.

PS: azi, în Săptămîna Patimilor, înainte să vedem episodul 3, unde clar mor cu toții, Sociopol dă drumul la un sondaj deosebit, genial, escepțional, despre Game Of Thrones. Cîți se uită. Care e personajul preferat. Chestii de-astea numai bune de sondaj în campania electorală...

. Citeste tot...

duminică, 14 aprilie 2019

De ce le e frică oamenilor de Islam?

Sînt din ce în ce mai puternice discuțiile despre Islam în zona noastră a lumii, moștenitoare a culturii greco-romano-iudaice. S-a ajuns ca pînă și în rugby-ul din Noua Zeelandă să-și facă loc aceste discuții. Vezi ce se întîmplă zilele astea cu numele echipei de club Crusaders.

Islamul, ca orice altă religie, are oameni frumoși. Suflete puternice. Minți luminate. Creștinismul, ca orice altă religie, are oameni frumoși, sfinți, faruri călăuzitoare. Buddhismul, ca orice altă religie, are...

Islamul, ca orice altă religie, are oameni răi. Minți intense și întunecate. Suflete aspre. Creștinismul, ca orice altă religie, are oameni răi, ticăloși. Buddhismul, ca orice altă religie, are...

E clar că lucrăm cu volume de oameni prea mari, unde orice e posibil. Și sfințenia, și ticăloșia. Și exemplele de urmat, și cele de evitat.

La mijloc, oamenii obișnuiți, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Majoritatea tăcută și invizibilă. Practic cam toți musulmanii, creștinii, budiștii, ateii, pastafarienii acestei lumi sînt niște oameni obișnuiți, pe persoană fizică. Eu, tu, el. Oricare. Nimic deosebit. Un suflet. Un trup. O viață. Carry on. Circulați. Nimic de văzut. Iaca, un om obișnuit.

Însă stereotipurile știm cu toții că nu se construiesc pe baza oamenilor obișnuiți, a milioanelor și miliardelor de suflete tăcute. Stereotipurile pe care le vînturăm în discuțiile publice se bazează pe puterea ilustrativă exemplară a excepțiilor.

Islamul este bîntuit zilele astea în lumea noastră de umbra stereotipurilor demonizatoare. Ăia răi care vor să ne facă rele.

Oamenii nu stau mult să gîndească. Se călăuzesc după idei simple, care să le ușureze viața. De-aia stereotipurile sînt atît de folosite și nu au de gînd să dispară, oricît de mult s-ar strădui să le omoare poliția gîndirii corecte.

Problema stereotipurilor la adresa lumii islamice și mai ales a relației sale cu lumea occidentală de factură creștină este că sînt alimentate de fapte recente, nu de beteșuguri istorice.

Da, creștinismul a avut abuzurile sale. Da, cruciații s-au bătut cu Saladin. Dar asta a fost cu secole în urmă. Da, creștinismul a avut Inchiziția. Dar asta cu secole în urmă. Da, creștinismul a făcut și a dres. Cu secole în urmă. Cu decenii în urmă. Nu acum.

La fel găsim o seamă de exemple îngrijorătoare și în istoria altor religii mari. Buddhiștii au comis și ei crimele și răutățile lor. Dar parcă nu acum, nu acum 10 luni, 10 ani.

Problema în mințile oamenilor obișnuiți este că intensitățile îngrijorătoare ale Islamului nu s-au petrecut cu secole în urmă. Ci acum, în zilele noastre.

Asta este problema pe care Islamul trebuie să o discute și să ne prezinte răspunsuri care să ne facă să nu mai aplecăm urechea la stereotipurile demonizatoare.

Oamenii acum se tem de terorism. Actele de terorism sînt realizate și clamate îndeosebi de musulmani zilele astea. Deși nu dețin monopolul, deși teroriști sînt și de alte religii și cu alte scopuri decît cele religioase, în mintea oamenilor din această zonă a lumii noastre terorismul e cam echivalent cu războinicii sfinți musulmani, cu jihadul.

Islamul trebuie să explice mai bine că este o religie a păcii, ca toate celelalte religii din zilele noastre.

Oamenii se tem că, dacă musulmanii vin în mijlocul lor, viața lor obișnuită va fi pusă în primejdie. De aceea este respinsă emigrația din țările predominant islamice. Dacă în Anglia sau în România ar fi venit dintr-o dată un val de spanioli sau de greci, nu cred că s-ar fi născut atît de multe temeri la adresa acestora.

În schimb, recentele valuri de emigrație din Orientul Apropiat i-au făcut pe europeni să se simtă cumva bizantini – sub asediu. Și oamenii se tem ca nu cumva Europa să aibă soarta Bizanțului.

Islamul trebuie să aibă în vedere aceste temeri ale oamenilor din partea noastră de lume și să vină cu răspunsuri credibile.

Oamenii preferă modernitatea. Drepturile omului, alea mult clamate, sînt considerate de oamenii obișnuiți un cîștig meritat, de care lumea dezvoltată se bucură de aproape 100 de ani.

Oamenii obișnuiți sînt preocupați de felul în care Islamul prezintă tot soiul de elemente pre-moderne.

Dintre acestea, de departe cel mai îngrijorător pentru oamenii obișnuiți îl reprezintă poziția femeii în cultura musulmană.

Femeia, adică om. Femeia, adică nu ceva “aproape” om sau “diferit de” om.

Femeia, acea ființă umană egală cu bărbatul, care are dreptul să-și hotărască destinul, să-și gestioneze viața, înfățișarea, să-și controleze corpul, cariera, resursele pe baza propriei decizii.

Nu sub controlul tatălui, a soțului, a fraților, a fiilor, a paznicilor “înțelepți” și “superiori” care să-i ghideze existența.

Islamul, dacă vrea să nu fie considerat o amenințare în această parte de lume, trebuie să prezinte niște răspunsuri pe acest subiect. Să explice de ce femeia este la fel de om precum bărbatul, cu drept egal al acestuia în societate.

Cît timp Islamul nu vine să vorbească în mod convingător urechilor oamenilor obișnuiți din Europa pe aceste teme, aceștia se vor teme.

Cît timp vocea religiei înțelepte și tolerante nu se va face auzită, oamenii obișnuiți vor apleca urechea la stereotip și se vor arici ori de cîte ori aud de Islam.

Păcat. Islamul, ca orice altă religie, are oameni frumoși. Doar că vocea lor este înnecată de vocea unei minorități aspre și intense care-i face pe semenii mei din Europa să se sperie și să se zburlească.

. Citeste tot...

sâmbătă, 13 aprilie 2019

Vin alegerile!



. Citeste tot...

Mischief, bloody mischief

GRR Martin declara ca baga carbuni puternic la Winds Of Winter. Aha. Ultima sa carte a fost publicata in 2011. E din ce in ce mai clara strategia: nu publica cartile finale pina nu se termina serialul, ca sa tina lumea in suspans, sa faca rating peste rating. Pe urma gata, dintr-o data ii trece si procrastinarea, si writer blockul, si uite catinel cum le termina numa numa, pe repede inainte. Vine si cu cartile, pe valul de succes al serialului. Aha. De-astea faci, care va sa zica. They call it marketing and you can burn in Hell for such grievious mischief.

. Citeste tot...

miercuri, 3 aprilie 2019

Parlamentul European susține persoane penale

“Sîntem șocați să vedem că Parlamentul European susține persoane penale în înalte funcții publice europene.

Sîntem îngrijorați să vedem că Parlamentul European încurajează imixtiunea politicului în justiție.

Sîntem mîhniți să vedem că Parlamentul european folosește dubla măsură și-și încalcă propriile principii. Înalte principii de moralitate, care ar trebui să le guverneze fiecare acțiune în parte.

Recomandăm tuturor înalților funcționari europeni să respecte regulile de interacțiune între instituții pe care însăși Uniunea Europeană le propăvăduie, consecință a legilor emise de către înșuși Parlamentul European.

Recomandăm Parlamentului European să nu realizeze presiuni asupra actului de justiție dintr-o țară membră a Uniunii Europene.

Solicităm Parlamentului European să nu încurajeze prin nici un fel de atitudine publică slăbirea încrederii în actul de justiție, prin sprijinirea vocală a unor persoane urmărite penal.

Urmărim cu preocupare și îngrijorare felul în care cea mai importantă instituție a Uniunii Europene se îndepărtează primejdios de la propriile sale valori și principii.”

Uite, așa aș vrea să văd o interpelare oficială venită din partea statului român la adresa Parlamentului European. Să iasă prim ministrul României, să spună asta, cu subiect și predicat. Să iasă ministrul de externe, cel care veghează la respectarea drepturilor României în relația cu terții externi. Să iasă ministrul pentru afaceri europene. Să le trimită o scrisoare oficială, într-o conferință oficială de presă.

N-o să vezi așa ceva. Sîntem niște fricoși care n-avem curajul să ne apărăm drepturile și țara.

. Citeste tot...

Corectitudinea politică și moartea Occidentului

Occidentalii au intrat în anul morții. Sînt dispuși să facă orice fel de concesii în fața unui Islam în creștere, doar-doar n-o să vină istoria peste ei. În Franța. În Germania. În Spania. În toată Europa occidentală, peste tot. Un mare Bizanț care așteaptă fleașcă și neputincios să vină istoria să le dea lovitura de grație.

Acum, cel mai recent, și în Noua Zeelandă. În urma atentatului împotriva musulmanilor de acolo, echipa de rugby Crusaders a luat decizia să-și schimbe numele. Căci e ofensator la adresa Islamului. Cea mai importantă echipă dintre toate echipele de club din emisfera sudică, avînd un istoric și un palmares unic, dintr-o dată își schimbă numele. Just like that. Pocnind din degete.

Ca să înțelegeți, e nevoie de o comparație. Crusaders în rugby este un soi de FC Barcelona. E ca și cum ar veni catalanii și ar spune: ne cerem scuze față de spanioli, numele nostru este ofensator, hai să-l schimbăm, chemăm o firmă de marketing să facă o cercetare, să vedem cum e cel mai bine să ni se spună.

Știți care este ironia? Toate astea se întîmplă într-un oraș cu un nume cît se poate de clar: Christchurch. "Biserica lui Christos". Acolo au avut loc atentatele. În Christchurch. Acolo își are sediul echipa de rugby Crusaders. În Christchurch.

Vă dați seama că nici acest nume nu e potrivit cu atmosfera timpurilor. E jignitor. Corectitudinea politică ne obligă să luăm măsuri. Vă dați seama că și ăsta trebuie schimbat, nu-i așa? E cazul să facem niște focus grupuri repede, să vedem cum trebuie să-i spună.

Vă dați seama cît de varză sîntem, nu? Vă dați seama că într-o sută de ani o să fim pa? The way the dodo goes. Bizanț. Bizanț everywhere.



. Citeste tot...

marți, 2 aprilie 2019

Încrederea în jurnaliști: Sociopol 2019

Pentru al treilea an consecutiv, Sociopol a realizat un sondaj de opinie care să răspundă întrebărilor aflate în mințile multora: Care sunt cei mai cunoscuți formatori de opinie TV? În care din ei au cea mai multă încredere românii?

Sondajul Sociopol din martie 2019 vă propune o analiză comparativă a celor care își exercită meseria în studiourile televiziunilor din România ce acordă un spațiu semnificativ talk show-urilor: Antena 3, România TV, TVR 1, Realitatea TV , Digi 24 și B1 TV.

Vă prezentăm în continuare principalele rezultate ale sondajului.





• TOP 3: Cei mai de încredere trei jurnaliști TV din România sînt Cristian Tudor Popescu (37%), Ion Cristoiu (34%) și Alessandra Stoicescu (31%)
• TOP 10: Ierarhia primilor 10 cei mai de încredere jurnaliști TV este completată de Mihai Gîdea (29%), Victor Ciutacu (25%), Andreea Crețulescu (24%), Mircea Badea (23%), Bogdan Chirieac (22%), Dragoș Pătraru și Răzvan Dumitrescu (ambii 20%)

• Antena 3 este televiziunea de știri cu jurnaliștii cei mai de încredere. În medie, un sfert dintre români au încredere în jurnaliștii TV măsurați ai acestui post
• Cele mai de încredere vedete TV ale acestui post sînt Alessandra Stoicescu (31%), Mihai Gîdea (29%) și Mircea Badea (23%)

• România TV este a doua televiziune de știri din România din punct de vedere al încrederii în vedetele esale. În medie, o cincime din români au încredere în moderatorii TV măsurați ai acestui post
• Victor Ciutacu (25%) este cel mai de încredere jurnalist România TV, urmat îndeaproape de Andreea Crețulescu (24%)

• Moderatorii TVR 1 măsurați prezintă un nivel mediu de încredere de 10%
• Un singur jurnalist TV de la TVR 1 prezintă încredere ridicată: Dragoș Pătraru (20%)

• Moderatorii Realitatea TV măsurați prezintă un nivel mediu de încredere de 11%
• Un singur jurnalist TV de la Realitatea TV prezintă încredere ridicată: Rareș Bogdan (19%)

• Moderatorii B1 TV măsurați prezintă un nivel mediu de încredere de 11%
• Doi jurnaliști de la B1 TV se detașează ca încredere: Silviu Mînăstire (15%) și Radu Banciu (13%)

• Digi 24 prezintă un nivel mediu de încredere de 8% în rîndul jurnaliștilor măsurați.
• Identificăm o distribuție relativ echilibrată de încredere, cu Cosmin Prelipceanu (10%) pe primul loc

• Nivelul mediu de încredere în analiștii politici măsurați este unul ridicat. În medie, un sfert dintre români au încredere în aceștia, nivel comparabil cu cel al jurnaliștilor TV de la Antena 3
• Cristian Tudor Popescu este pentru al treilea an la rînd jurnalistul TV în care românii au cea mai mare încredere (37%). El este urmat îndeaproape de Ion Cristoiu, care cu nivelul de încredere de 34% depășește tot pentru al treilea an la rînd toți moderatorii TV măsurați. Podiumul analiștilor TV de încredere este completat de Bogdan Chirieac (22%)

. Citeste tot...

marți, 26 martie 2019

Productivitate vs Remunerare. România față de UE

Una din mantrele cvasi-fasciste pe care tabăra anti-pesedistă din România o repetă în mod neobosit, cu o străduință și vehemență demne de Goebbels, este că PSD crește în mod nejustificat și nesustenabil salariile, folosind aceste creșteri drept pomană electorală mascată.

Huooo! Nenorociților! Secătuiți țara! Așa strigă tefeleii în cor de ani de zile. Huuooo! Vindeți țara la ruși și la chineji! Huooo! Nu știți economie elementară! Salariile au voie să crească doar dacă crește productivitatea! Nu crește productivitatea cît creșteți voi salariile! Huooo! Duceți țara de rîpă, comuniștilor!! La pușcărie cu voi!!!

OK. Cunoaștem stilul de comunicare tefelist. Isterie cît cuprinde, varianta “spume la gură”. Să facem un pas în spate. Să tragem aer în piept. Să ne potolim. Să fim oameni normali la cap, raționali. Și să facem ce trebuie să facă orice om normal la cap și rațional: să caute să vadă dacă alegațiile tefeliste sînt adevărate au ba.

Drept pentru care vă propun să deschidem cartea sfîntă a datelor publice disponibile și să consultăm datele de pe site-ul oficial, repet, OFICIAL, al BNR, această mare redută de reticență la adresa politicilor publice pesediste.

BNR, printre multele sale date disponibile, are o pagină de serii de date consacrată stabilității financiare a țării (link aici).

Printre multe alte tabele, dacă veți consulta cel mai recent fișier dedicat Contextului economic și financiar intern și internațional (raport 2/2018, format Excel), și dacă veți avea răbdarea să săpați prin măruntaiele Excelului și să faceți grafice,

veți da în mod inevitabil peste foaia de Excel “1.10”, care prezintă seria de date privind evoluția productivității muncii, respectiv a remunerării angajaților din România, ca procent din valorile respective medii din Uniunea Europeană.

Aha. Vasile. Exact ce căutau ochii noștri plînși să vază. Productivitate. Remunerare. Adică salarii, coane Fănică. După buget.

Păi ia să vedem noi ce zic datele publice și oficiale BNR? Ce fac salariile? Dar productivitatea muncii? Să profităm de aceste date oficiale și publice și să facem ce știm mai bine: să facem grafice. Un grafic face cît o mie de cuvinte.

Pe rînd.

Mai întîi, să admirăm poza evoluției productivității în România, ca procent din productivitatea medie din Uniunea Europeană. Seria de date începe în 2001, deci hăhăt dinainte de intrarea României în UE, și se termină în 2017. Date pe 2018 nu sînt disponibile deocamdată.



Ce vedem noi în acest prim grafic? Vedem că la început, în 2001, eram mici și proști și împiedicați și nepricepuți și primitivi și nu reușeam să facem decît 25% din ce era în stare să facă Uniunea Europeană, dacă standardizăm la unitatea de efort (muncitor / oră) necesară creării de plusvaloare.

Deci 25%. Deci doar un sfert, stimabililor. Adică aveam nevoie de vreo patru muncitori să producă ce producea un muncitor european mediu. Adică eram varză.

Nu intru aici în discuția de ce eram varză. N-aveam capital? N-aveam tehnologie? N-aveam know how și proceduri? Eram leneși și beam la locul de muncă? Furam ca în codru? Vindeam prea ieftin? Nu eram cuprinși în marele lanț al ființei capitaliste, în ciclul global de schimburi? Habar n-am. Nu e cazul să discutăm aici, căci n-avem date. Tot ce putem vedea e că stăteam prost.

Graficul ne arată că, în acești 16 ani analizați, productivitatea muncii în România a crescut în mod constant, încet și trist, ca la văduve, recuperînd din distanța aia groaznică de doar 25% de la începutul anilor 2000.

Identificăm trei etape.

Din 2001 pînă în 2008, în perioada aceea sălbatică a Vestiților Ani Turbați Și Minunați cînd totul era posibil, productivitatea prezintă o linie constantă de creștere, cu o pantă de admirat.

În medie, am crescut în fiecare an cu 3,7 puncte procentuale, recuperînd de la an la an decalajul de productivitate față de UE și ajungînd în 2008 să avem o productivitate a muncii la jumătate față de cea a Uniunii Europene.

Un efort imens într-o perioadă atît de scurtă. În doar 7 ani de zile, practic ni s-a dublat productivitatea, de la un sfert la jumătate. Repet: S-A DUBLAT. Imens. Doar China probabil a mai făcut chestii de-astea de vitejie prodigioasă atît de rapid în ultimul timp.

Pe urmă vine criza și luăm o pauză. Din 2008 pînă în 2011 productivitatea stagnează la 50% din media UE. Să vedem partea bună a lucrurilor. Bine măcar că n-a scăzut, că la ce jale și dezastru a fost în acea perioadă, putea să se întîmple orice.

Pe urmă, din 2012 încoace, productivitatea muncii își ia din nou încet-încet avînt și reîncepe procesul de convergență. Mai ales din 2014 încoace, panta începe din nou să semene cu cea din mirabila perioadă 2001 – 2008.

Consecința acestei convergențe este că în 2017, cel mai recent an pentru care avem date disponibile, productivitatea muncii a ajuns la 65% din cea a Uniunii Europene. Aha. Deci două treimi. Cum ar veni, cîtă plus valoare produc doi angajați în Uniunea Europeană, se produce la noi cu trei angajați. De la o disproporție de 4 la 1 am crescut la una de 3 la 2. Ooookeeeyyy. O creștere foarte semnificativă, cu care chiar ne putem mîndri.

Deci românii, în acești 16 ani analizați, au fost din ce în ce mai productivi, mai harnici, mai pricepuți, mai organizați, mai tehnologizați și mai capitalizați și mai integrați și au creat din ce în ce mai multă plus valoare. Foarte bine. Exact ce ne dorim cu toții. Vrem o țară ca afară.

Dar ia să vedem: au fost românii oare cumva și plătiți pe măsura muncii lor?

Intră în scenă graficul nr. 2. Remunerarea angajaților în România, ca pondere din media UE.



Jale, Fănică. Platfus, Mițo. Dezastru, stimabililor. Un grafic cu o totul altă poveste.

Un grafic mai mult orizontal decît în pantă. Adică, în cuvinte simple: fără prea mari creșteri.

În 2001, primul an cu date disponibile, remunerația medie a muncii angajatului român era de 33%. Adică la o treime din cea a unui angajat mediu din UE. Cum ar veni, cu trei salarii de-ale noastre umpleai un salariu de-al lor. Și a tot stat așa pînă în 2004. Și pe urmă a făcut un ușor salt în 2004 – 2007, la 40% din remunerația medie europeană. Și pe urmă în 2008 a sărit la aproape 50%, pînă prin 2010. Apoi în 2011 a scăzut la 45%. Și așa i-a rămas numele pînă în 2015. Doar din 2016 încoace a început să recupereze din nou. Cea mai recentă valoare disponibilă, cea din 2017, este de 56%.

Deci, la o primă strigare, o concluzie simplă: au crescut și remunerațiile, dar mai lent decît productivitatea muncii.

Cel mai bine se vede dacă punem ambele linii pe același grafic (graficul 3) sau dacă pur și simplu scădem una din alta și obținem o singură linie, diferența dintre productivitate și remunerație (graficul 4) sau dacă facem raportul dintre ele, împărțim remunerația la productivitate (graficul 5).







Acum, că avem aceste grafice, putem răspunde la acuza tefeleilor indignați. Ia să vedem, bre stimabililor bre, e productivitatea peste sau sub salarii?

Răspunsul este simplu: la început, pînă prin 2006, era fie ușor sub (2001 – 2003), fie riguros la egalitate (2004 – 2006). Din 2007 încoace, dintr-o dată, productivitatea este în mod constant, repet: CONSTANT, peste remunerare.

Păi ce s-a întîmplat în 2007? Un fleac, un mizilic: am intrat în Uniunea Europeană.

Deci cum am intrat în UE productivitatea muncii a fost în mod constant, neîntrerupt peste remunerație. Mai mult, pe măsură ce ne apropiem de prezent distanța dintre acestea două crește. Diferența cea mai mare a fost între 2013 și 2015, deci după criză. Se ajunsese ca productivitatea să fie cu 10 puncte procentuale și peste remunerație.

De-abia din 2016 încoace remunerarea începe să crească și să încerce să recupereze, fiind însă în continuare mult în urma productivității. În 2017, anul cu cele mai recente date disponibile, diferența încă este de 9 puncte procentuale. Adică aproape 10.

Adică, stimabililor, vehemenților, dugușliucilor și tefeleilor, productivitatea este mult peste salarii. Doar că voi, vehemenților și pui de fasciști ce-mi sînteți, în marele vostru patriotism, în loc să țineți cu ai voștri, cu românii, cu cei de-un sînge cu voi, țineți cu stimabilele multinaționale care exportă nestingherite de nimeni plusvaloarea în paradisurile fiscale, fără să mărească salariile, ținîndu-și angajații ca pe ciuperci: în întuneric, fără bani și în precaritate pînă la gît.

În graficele de mai sus, rezultatul unor date publice și oficiale de pe site-ul BNR, repet, BNR, această mare redută pro-multinaționale și anti-pesedistă, vedem justificarea politicilor publice propuse de PSD în ultimii ani, cunoscute sub termenul de „wage led growth”.

Mărești salariile și împuști mai mulți iepuri deodată. Pe de o parte, generezi creștere economică. Pe de altă parte, ajuți la o distribuție mai echitabilă a plusvalorii în societate, la o împărțire mai de bun simț între cei care pun osul și sudoarea (angajații) și cei care pun banii și culeg cîștigul (capitaliștii).

Știu că vă arăt aceste grafice degeaba. Știu că cine e convins e deja convins, iar cine nu crede, pot să-i arăt și pe mama și pe tata graficelor, și pe Iisus venit a doua oară pe pămînt, că tot nu vor crede. Tefeleii nu gîndesc. Tefeleii doar vehemesc. Ei doar vîntură lozinci proto-fasciste.

Vă place cum își iau țara înapoi, să o dea la multinaționale, să o exporte ăia pe gratis în Insulele Seychelles?



. Citeste tot...

luni, 11 februarie 2019

N-am răbdare să apună soarele

Privesc. Era un cireș aici. L-au tăiat acum un an. Ba nu: acum doi ani. A rămas doar caisul. Ba nu: e și un vișin amărît, cu crengile într-o parte.

Privesc. Din blocul de alături, de la etajul trei, se deschide o ușă glisantă. Clădire de birouri. Iese o doamnă. Pardon: o fată. Fustă scurtă. Cizme lungi. Cracii la vedere. Vorbește la telefon. Se plimbă agitată pe balcon, de colo colo, și vorbește la telefon. Fusta de blugi. Cracii la vedere. Un mesaj, nu-i așa? O fată, nu o doamnă.

Privesc. Ieșisem pe balcon de fapt să mă uit cum apune soarele, atras de lumina aurie revărsată peste masa de sticlă din mijlocul balconului, acolo unde fumez și citesc și privesc.

Privesc. Nu am răbdare să privesc. Sîntem dependenți de densitatea de informație. De ce nu se întîmplă lucrurile mai repede? De ce nu sînt mai multe cuante de informație pe unitatea de timp? De ce apune soarele atît de încet? De ce doar o femeie cu cracii la vedere care vorbește la telefon și un cireș care nu mai e și un vișin cu crăcile într-o parte și un cais și un soare care apune exasperant de leneș?

Vreau să se miște. Vreau să se întîmple. Nu am răbdare să fiu eu cu mine și cu privirea și cu femeia cu cracii lungi care vorbește la telefon, neștiind că e privită.

Privesc. Pe strada de dincolo de clădirea de birouri trece o fată cu un cîine în lesă. Trecerea ei e scurtă, fulgerătoare. A făcut doi pași, a ieșit din raza vederii mele.

Caisul e tot acolo. Nu se mișcă. Interul e tot acolo. Îi sclipesc geamurile în soare. Ca ieri. Ca alaltăieri, deși alaltăieri nu eram aici, să-i privesc nemișcarea. Ca în fiecare zi.

De ce nu se întîmplă lucrurile mai repede? De ce sîntem drogați cu densitatea de informație? Cînd îmi curăț gîndurile și mintea și creierul și las lucrurile să fie ele, lente, plictisitor de încete? Cînd nu voi mai avea tendința să echivalez lent cu plictisitor?

Privesc. N-am răbdare să aștept să apună soarele. Trebuie să plec de pe balcon și să scriu că n-am răbdare să apună soarele.

E foarte important să vă spun că n-am răbdare să apună soarele. Acum. Acum!

. Citeste tot...