The world in a coffee shell

Capsulele alea de cafea de la Nestle reușesc performanța – de fapt, contraperformanța – de a simboliza concis, esențial și expresiv tot ce este mai rău cu lumea în ziua de azi. Toate excesele consumerismului, felul în care modernitatea în care atîția dintre noi și-au pus speranța a luat-o razna.

Disprețul față de mediul înconjurător
În primul și în primul rînd, este un produs absolut iresponsabil. Sub ambalajul noutății și excelenței și stilului și prestigiului avem de-a face cu una din cele mai prăpăditoare chestii inventate vreodată. Ca să faci o cafea, risipești cantități absolut strigătoare la cer de aluminiu și de alte substanțe realizate prin tehnologii înalt intensiv energetice.

Avem de-a face cu un produs groaznic de destructiv, chintesența iresponsabilității acestei generații la adresa mediului înconjurător. Pentru o amărîtă de cafea trebuie să ardem ad literam sute de kilowați necesari pentru producerea aluminiului și a foliei și a celorlalte materiale și pentru ambalarea cafelei în minuscula doză respectivă. Un întreg lanț tehnologic elaborat cumplit de ineficient și mai ales de detrimental pentru mediu.

E pur și simplu strigător la cer. Și totuși, oamenii acceptă această risipă iresponsabilă. De ce? Vom vedea mai jos.

Dependența de tehnologie
Cum ar zice țața Veta: ne-am dat dracu’, ne-am ajuns. Nu se mai poate, bre, să mai fii lotek pe lumea asta (low tech, pentru cei care nu știu parlance-ul cyberpunk). Trebuie să-ți trăiești viața doar și decît cu chestii complexe, pe care să le bagi în priză și care musai și neapărat să fie inventate de oamenii de știință britanici.

Nu mai e îndeajuns să bagi lingurița de cafea într-o pungă și să scoți de acolo cît ai nevoie, o linguriță, două, șase, să-ți faci la ibric sau la espresso. Neah. Nyet. Verboten. Trebuie neapărat să folosești tehnologii de care probabil doar astronauții au nevoie în zero g. De parcă am fi cu toții Homer Simpson în nava spațială și ne-ar preocupa stringenta problemă să nu o ia la fugă cumva prin navă firișoarele de cafea măcinată, să intre în agregatele electrice, să facă scurtcircuit. Delir. Pur și simplu delir.

Cafeaua la capsule reprezintă un simbol foarte puternic al felului în care omenirea devine din ce în ce mai dependentă de tehnologie, de nu mai e în stare nici măcar să-și mai tragă chiloții pe ea fără vreo mașinărie prin preajmă s-o ajute.

Prinderea clientului în capcana copyright-ului
În al doilea rînd, este vorba despre nesimțirea de a te face captiv prin intermediul unei tehnologii construite în mod voit pentru asta.

Odată ce-ai cumpărat agregatul otrăvit, ești halit. Trebuie să iei de la ei. Și doar de la ei. Ca să poți să-ți faci o amărîtă de cafea, nu poți să te mai duci să-ți cumperi un pachet de cafea pur și simplu și să-l folosești tu cum vrei tu. Neah. Nyet. Verboten. Neapărat și musai trebuie să iei capsule de-alea, făcute de ei. Doar de ei. Nici măcar alt fel de capsule, că nu se potrivesc la diametru și oricum sînt protejate de sfîntul copyright, tu ca și competitor n-ai voie să le faci la fel, că te mănîncă pușcăria.

De parcă atunci cînd a inventat cineva ibricul, Dumnezeu și Allah și Buddha să-i mîntuiască sufletul prin ceruri pentru această mare invenție necesară, ar fi dat imediat directivă europeană și globală și cu c în cerculeț: nimeni nu mai are voie să facă ibrice decît mine, că am copyright pe formă și pe modalitatea de întrebuințare. Din nou: delir, delir curat.

Adică imperialism și monopol în formă clasică, de manual.

Otrava marketingului păcălicios
Toate aceste probleme sînt frumos mascate printr-o poveste vicleană, dulceagă, realizată cu cele mai elaborate valori de producție cinematografice.

Este folosit cel mai foarte Don Juan din ziua de azi, unul din cei mai celebri actori, George Clooney, pentru a-ți țese o fantasmă atractivă, răpitoare. Astfel încît tu, mascul pufos, să te identifici cu el și să fii convins în capul tău în mintea ta de consumator naiv și prost și tălîmb că doar dacă bei cafea de la Nespresso vei deveni dintr-o dată un cuceritor de nerezistat. Vei fi celebru și frumos și elegant și cuceritor, iar femeile îți vor cădea la picioare cum îți cade iarba cînd dai cu coasa pe poiană.

Atenție! Doar dacă. Doar decît. Dacă nu bei Nespresso, vei rămîne ceea ce ești de fapt: un biet papagal care bea cafea de-aia medievală, la espresso sau, Doamne ferește! la ibric.

Medievalule! O să rămîi precum papagalii ăia de parteneri din reclamă, diformul de Danny DeVito ori grăsanul de Jack Black, actori sidekick și de tip comic relief care au fost acolo inserați cu mare schepsis psihanalitic, să ne transmită un necesar mesaj subliminal de avertizare, de risc de excluziune.

Ai văzut ce se întîmplă dacă nu bei Nespresso? În loc să devii și tu ditamai perfectul de George Clooney, așa cum lasă că știm noi că îți dorești, o să rămîi mic și boamben și urît și lipsit de succes, ca amărîții ăia doi care nu au făcut necesarul pas de a consuma doar și decît Nespresso.

Și dacă ești femeie, mesajul prezintă același viclean mecanism subliminal. Succesul e garantat doar și decît de consumul produsului nostru. Când vei bea o guriță de Nespresso, musai neapărat în secunda următoare va apărea respectivul Făt Frumos de George Clooney, la care lasă că știm noi cu toții că visezi noaptea cu oftături, și-ți ravisează ditamai fantasma ravisatoare.

Stimată doamnă consumatoare, vă asigurăm: o să fie o romanță și o babardeală ca în povești. Nici nu știți ce-o să dea peste dumneavoastră. Vă spunem noi: însuși George Clooney o să dea peste dumneavoastră. Vă garantăm că o să dea. Vai, cum o să dea! Vai, ce excelent și ce foarte perfect o să fie!

De altfel, specialiștii de la departamentul nostru de previziuni de consum estimează că, în plus față de cea mai foarte perfectă babardeală de care veți avea dumneavoastră vreodată parte în viață, vă garantăm asta, e ca și cum s-ar fi întîmplat deja, aveți de asemenea și o probabilitate de 83% ca, în cazul în care consumați cel puțin 2 kilograme de capsule Nespresso pe zi, să faceți prin inseminare fantasmatică un copil deosebit de cel mai foarte perfect cu distinsul domn Clooney. Doar și decît pentru că ați folosit prestigioasele noastre produse.

Din nou, avem de-a face cu un exemplu dureros de expresiv care vorbește despre chintesența societății zilelor noastre. Felul în care marketingul este folosit pentru a ne spăla mințile și pentru a face cele mai zăpăcitoare chestii pe care altminteri nici nu am catadicsi să le acordăm vreo fărîmă de atenție.

Și asta se întîmplă nu doar în industria bunurilor de larg consum. Nuuu. Aceeași otravă dulce, insidioasă, vicleană și nemernică este folosită și în comunicarea politică, și în divertisment, și în modificarea valorilor sociale. Păcăleala folosită în scopuri distructive.

Înlocuirea specificului local cu genericul globalist
În cartea sa, “Globalizarea nimicului” (2004), sociologul George Ritzer, cel care de altminteri a introdus și foarte expresivul concept de mcdonaldizare a societății, ne vorbește despre globalizarea unor practici care, prin tăvălugul lor nediferențiator deosebit de eficient, duc la o ștergere a specificului local și la o transformare a lumii într-un deșert al lipsei de semnificație.

Exact asta se întîmplă când un astfel de produs îți invadează practicile cotidiene. Cele ale locului sunt năpădite și șterse de pe fața pămîntului. Practicile locale sînt stigmatizate, definite în discursul hegemonic drept învechite și desuete și primitive. Iar populațiile sînt îndemnate insidios să renunțe la ele pentru a avea parte de succes social.

Faceți ca noi, să fiți și voi cineva. Nu mai beți cafea la ibric, că veți rămîne proști și medievali. Îmbrățișați tehnologia epocii atomice și deveniți... Și deveniți consumatorii noștri captivi.

Băutul cafelei la ibric devine astfel un marker al eșecului și al înapoierii.

De altminteri, pe parcursul ultimelor decenii am avut de-a face cu o succesiune de modificări tehnologice care prezintă certe referiri simbolice la nivelul de status social al utilizatorilor.

Mai întîi cafeaua instant, Ness-ul, cum a intrat în limbajul nostru de zi cu zi, deși era de fapt vorba despre o marcă, la fel precum Xerox sau Adidas. Mesajul la vremea respectivă era clar: nessul e mai bun decît cafeaua la ibric. Beți Ness (v-ați prins? Ness, tot de la Nestle; o continuitate remarcabilă). Dacă nu aveți Ness, înseamnă că nu sînteți racordați la rețelele de succes social care asigură produse premium într-o perioadă de penurie. Rămîneți la nechezolul vostru, sărăntocilor.

Mai apoi espresso, care a fost și el – și rămîne în continuare – o propunere de adoptare tehnologică însoțită implicit de un discurs hegemonic al superității față de practicile anterioare. Încet, s-a împămîntenit ideea că espresso e mult mai bun decît cafeaua la ibric. E un semn de distincție (Bourdieu), de ascensiune pe scala statusului social. Este rafinat și necesar, nu ca prostia aia de cafea la ibric pe care o beau doar săracii și înapoiații și turcii și țăranii și proștii și bătrînii și comuniștii.

Acum, cel mai recent, această invenție a cafelei la capsule care își dorește să le înlocuiască pe celelalte în mințile consumatorului și care vine și ea cu aceeași elaborare de discurs simbolic referitor la relația dintre tipul de consum și succesul social. Doar cine bea cafea la capsulă este un om realizat, înstărit, așezat, elaborat în gîndire, cu stil și eleganță. Restul: niște sărăntoci primitivi. Niște comuniști. Ciuma roșie! Ciuma roșie!!

Exploatarea inventatorului
Un alt element ce ne arată cât de expresiv este acest produs pentru starea societății actuale e maniera în care inventatorul său pe de o parte a fost păcălit, pe de altă parte a avut parte de remușcări DOAR DUPĂ ce a fost păcălit.

Povestea e lungă, cu siguranță o puteți găsi, sînt o grămadă de articole și interviuri pe această temă. Pe scurt: cel care a inventat produsul cafea la capsule a ajuns să piardă controlul asupra lui, în momentul în care marile corporații au mirosit succesul și i-au tras preșul de sub picioare.

Au venit cu capitalul și, prin mijloace specifice, prin păcăleală, prin nebăgare de seamă, prin avocați vicleni și prin fine printul de la sfîrșitul contractului, i-au substituit pufosului invenția. Adică, mai pe românește, i-au furat-o. Fructul minții sale a început să producă pui de bani pentru alții. Bani mulți. Foarte mulți.

Moment în care pe domnul inventator l-a cuprins remușcarea și l-a lovit revelația de pe Drumul Damascului și a început să măcăne la adresa marilor pericole pe care le reprezintă produsul inventat chiar de el. Și, culmea, chiar avea dreptate: produsul inventat de el chiar reprezintă un pericol pentru mediul înconjurător. E o risipă cruntă de materiale și de energie pentru a face o amărîtă de cafea. Cît timp însă s-a înfruptat din profit, n-a zis nimic. Doar în momentul în care i s-a tras preșul de sub picioare, dintr-o dată a dat mintea cea de pe urmă peste el.

Încă o ilustrare exemplară a felului în care merg lucrurile în zilele noastre. Definitoriu pentru felul în care creatorii schimbărilor tehnologice își dau seama prea tîrziu ce monștri au scăpat de pe planșetele lor. Bomba atomică este de departe exemplul cel mai cunoscut. Dar mai sînt și altele. Vezi de exemplu cum s-a schimbat atitudinea față de plastic în ultima perioadă.

Decadența: Larks Tongues In Aspic
Last, but not the least, e vorba de componenta stilistică a acestui subiect, care vine și ea să încununeze exemplul nostru ilustrativ. Să pună bomboana în vîrful colivei.

E vorba despre consumul ostentativ. Felul în care oamenii își asumă de multe ori în deplină cunoștință de cauză consumul ostentativ, rafinamentul decadent al excesului asumat, spune foarte multe despre sustenabilitatea din ce în ce mai greu de întreținut a societății zilelor noastre.

S-a tot scris despre felul în care sistemele din ce în ce mai complexe devin din ce în ce mai greu de întreținut. E un subiect relativ bine documentat în zona fizicii și a ștințelor complexității. S-a scris de asemenea destul în studiile istorice și despre specificul cultural și stilistic al civilizațiilor trecute de zenitul dezvoltării lor, cînd încep să o ia la vale, dar înainte să se dărîme de tot imensa șandrama.

Felul în care civilizația, în forma sa prea complexă, prea elaborată – sau imperialismul în forma sa tîrzie, dacă este să adoptăm termenii sociologiei critice – este mai mereu însoțită de expresii cvasi-distructive ale gestionării resurselor disponibile. Opulență, consum ostentativ, potlatch. Degete băgate pe gît pentru vomat și golit stomacul doar pentru a putea mînca în continuare. Exces. Exces. Exces. După noi, potopul. Piftie de limbi de ciocîrlie. O Chină de oameni care-și doresc Mercedes.

Cam așa și cu respectivele capsule de cafea. O manieră prea elaborată și prea ostentativă și auto-distructivă de a face lucrurile obișnuite din viață.

În loc să mănînci pur și simplu, pentru a-ți potoli foamea, să mănînci piftie de limbi de ciocîrlie. Un stol întreg de ciocîrlii prins și măcelărit, zeci de sclavi alergînd pe cîmp cu plase imense după mii de păsăret, doar pentru a face un biet castron de piftie. Doar pentru ca unii nobili romani să-și potolească foamea de glorie. The happy few.

La fel și cu aceste capsule din zilele noastre. În loc să bei cafea, pentru a-ți potoli nevoia de cofeină din corp, să bei cafea cu ajutorul unei mașinării care altminterea nu se justifică decît dacă ești pe orbită, în stația spațială. Resurse prăpădite degeaba. Doar pentru ca unii dintre noi să ne potolim nevoia de prestigiu. The happy few.

Problema e că acuma nu mai sîntem the happy few, ca nobilii romani pe vremuri. Ci the happy billions. Hoarde și hoarde de pufoși pe persoană fizică, toți visînd la George Clooney și la necesara distincție, ah, să fiu diferit, am nevoie de distincție, să fim cu toții diferiți, unici și irepetabili și eleganți și elaborați și mari boieri ai băutului cafea la capsulă, adică să fim toți la fel, consumînd chestii din ce în ce mai elaborate și mai nesustenabile doar pentru a ne satisface momentat fantasma din cap. Întrebarea e: ne duce pămîntul pe toți, în cursa noastră de amăgit orgolii, de alergat fantasme?

The world in a coffee shell
Iată, pufoșii mei dragi și iresponsabili și un pic cam naivi și cam ușor de păcălit, consumeriștii mei zeloși, felul în care zăticnirea zilelor noastre este surprinsă dureros de exact și de expresiv, fix ca într-o capsulă, am putea spune, în aceste capsule de cafea despre care sînteți ferm convinși că reprezintă unul din cele mai dezirabile cadouri de Crăciun, căci sînt moderne și prestigioase și reprezintă tot ceea ce-și poate dori un om în casa lui.

Este că tînjiți după un Nespresso, să fiți și voi măcar trei secunde ca strălucitorul de George Clooney?



. Citeste tot...

Și copacii se grăbesc, nu-i așa?

Am un prieten care de vreo doi-trei ani și-a făcut un soi de casă, cumpărând un apartament la parter într-unul din complexurile acestea rezidențiale noi și amenajând grădinița din jurul lui, pe care a cumpărat-o la pachet.

Grădinița este cam ce îi spune numele: o grădină destul de mică, cel puțin după standardele noastre de la Telega, unde o grădină înseamnă un loc unde ai zeci de pomi și unde poate să alerge vaca în voie. Un soi de L care mărginește pe două laturi blocul, cu o adîncime a terenului de vreo 5 metri. Cît poate să fie? Iaca acolo niște zeci de metri pătrați, maxim 100 – 150. Repet: la Telega asta înseamnă grădiniță.

Pe această fîșie de teren prietenul meu a pus copaci. Unii ormanentali – m-a uimit cum acum e la modă carpenul ornamental, pentru mine carpenul e copac de pădure, nici naiba nu s-ar gîndi la Telega să pună carpen în mijlocul curții. Alții, pomi fructiferi de-ăștia de-ai noștri: meri peri pruni și alte sîmburoase din care poți să faci multe, adică de regulă țuică la Telega.

Ei bine, de ce toată această introducere balzacian-sadoveniană? Pentru că prietenul meu a făcut un lucru care la vremea respectivă m-a luat pe sus, m-a bulversat, m-a zdruncinat în convingerile mele de țăran cu Internet și cuvinte complicate la purtător.

El a făcut un contract cu o firmă de amenajări și aceștia i-au adus copacii direct mari. Nu ditamai bulamacii de arbori seculari, dar nici puieții ăia firavi pe care de regulă îi plantezi toamna sau primăvara în grădină, niște nuiele mai răsărite.

Au adus oamenii muncii niște copaci în toată regula, 3 metri, 4 metri, groși ca pe mînă, ditamai adolescenții care altminteri ar fi crescut în 7 - 10 ani, poate chiar mai mult la această dimensiune.

Au venit, au săpat ditamai gropile, i-au plantat cu mașina. Au jucat un pic țonțoroiul pe lîngă ei, să se așeze pămîntul. Au mai jucat pe urmă încă un pic țonțoroiul încă vreo cîteva săptămîni cu udatul și avutul grijă. Și voila! At a snap of a finger, copaci instant. Cum pui nessul în cană și dai un pic de freci cu lingurița de s-a făcut ditamai spuma, la fel și ei: au frecat un pic prin preajmă și au ieșit ditamai copacii.

O logică total diferită de cea pe care eu, instinctual și animalic și pre-modern, o învățasem de mic copil de la Telega. Acolo, unde zboară corbul și crește fagul și prunul care dă fructe, adică țuică, se face altfel. Se face chinuitor de încet.

Ori pui sămînță. Ori optimizezi sălbatic și atunci sari peste chestia cu sămînța – o ieși? n-o ieși? și cumperi matale de la ăia de la piață și pui o sărăcie de nuia mică mică mică mică, de un an, doi ani, maxim trei ani, un pui firav de copăcel.

Și pe urmă aștepți ani întregi să se facă un copăcel mai mare, unul și mai mare. Și cînd ajungi om în toată firea s-a înălțat cireșul și în sfîrșit poți și tu să mănînci cireșe din el. Iar cînd ajungi bunic nu te mai urci în el, că te dor tăte și șelele și picerele și toate oasele.

Și atunci te uiți mătăluță frumos de pe scăunelul din curte de la umbră unde-ți odihnești bătrînețile cum se urcă nepoții sau copiii vecinului și-l jumulesc de-l ia naiba, de ți se face rău la stomac și-ți vine să pui mîna pe furcă să-i alergi un pic. Da’ nu mai poți. Și atunci înjuri și-ți mai rotești o țigară Carpați.

Această întîmplare măruntă de viață, cu copaci mici și cu copaci mari, gata crescuți, este, dragii moșului atomic, fics diferența de logică dintre modernitate și pre-modernitate.

Dintre societățile tradiționale agrare centrate pe evitarea riscului și pe creștere înceată, organică, agonizant de înceată, și societățile moderne, industriale, consumeriste, marketizate, centrate pe eficiență, pe acum, pe repede repede repede mult mult mult tare tare tare. Dintre țăran și orășan. Dintre mine și prietenul meu.

Este o diferență de valori care dacă nu-ți dai seama de ea, dacă nu ți-o conștientizezi, îți permează insidios toată viața, de la ce haine îți cumperi la ce școală îți dai copiii la ce profesie îți alegi la cum rezonezi la promisiunile religioase la cum îți proiectezi viața.

Aceste modele de gîndire îți modelează viața, îți țes în jurul tău un ham invizibil de rigori și limitări și potențialități din care ieși foarte greu.

Adică, așa cum ar spune Berger și Luckmann, adică mai mult neamțul de Luckmann și mai în traducere americanul de Berger; the social construction of reality.

Tot vălătucul de idei valori concepte propensiuni preconcepții (în accepțiunea weberiană) care te înconjoară și te modelează și au imaterialitatea unei pînze de păianjen pe care de-abia o vezi în lumina zorilor, dar puterea tăioasă și necruțătoare a oțelului de sabie.

La vremea respectivă, cînd am văzut cum se creează o grădină într-o săptămînă, out of blue air, mi-a căzut fața. Măi să fie! Prietenul meu, cu un buzunar de bani, a pocnit din degete și a făcut grădină cu copaci. Azi. Acum. Imediat.

În schimb, eu bibilesc și sap și tund și tai și ud și rog frumos din vorbe și din gînduri la mine la Telega ditamai haita de copăcei care tot sper să crească. Și asta o fac de ani de zile.

Unii se usucă. Pun alții. Alții cresc încet. Îi înjur în gînd și îi rog cu voce tare. Alții, prea puțini, se mișcă cu viteza pe care mi-o doresc.

Dar mai toți au o logică impeturbabilă, naturală, înceată, domoală, de ani și de decenii, nu de zile și de săptămîni.

Haide bre, crește, fi-ți-ar neamul de morcov să-ți fie! Degeaba. El, nemuritor și verde și belereg, stă și tace ca morcovul, ca mărul, și se mișcă în legea lui.

În iarna asta am adus de la beci, acolo unde ținem ghivecele cu flori să treacă iarna, un amărît de rozmarin care mai avea un pic și dădea colțul. L-am pus în balcon, la căldură și lumină, l-am udat, l-am cocoloșit.

A dat din cei doi amărîți de craci ai lui niște lăstari lacomi care s-au zvîrlit spre viață, spre lumină, spre sus. M-am bucurat de parcă l-aș fi prins pe Ben Hur de picior. Trec în fiecare dimineață, cu cana de cafea în mînă, să-l rog să crească, să-i fac auditul vegetal. Pe dracu! Crește în legea lui.

La fel și cu un amărît de pui de lămîi pe care eu în mintea mea fantasmatică mi-l închipui ditamai fiara de copac, peste vreo zece?? douăzeci?? de ani. Eu la pensie. El mare și plin de lămîi mediteraneene.

Serios??? Nici vorbă! Pe bestia mea de lămîi îl doare la frunză. Crește cum vrea el. Cîte o frunză pe secol. Sau cel puțin așa mi se pare mie. Pe cînd prietenul meu și-a luat un lămîi de-a gata, direct mare. Aaargh! Turbez! Lămîi nemernic! Îți ordon să crești! Acum!

Ieri, cumpărînd niște jardiniere pentru florile de pe balcon, am văzut într-un colț al magazinului de plante un ditamai monstrul de rozmarin mare de vreun metru și ceva, cu zeci de lăstari mari, zdraveni, proaspeți, semn de poftă de viață și de viteză atomică. Cam cît o sută de rozmărinei de-ăia mici de pe balconul meu.

Nici nu m-am uitat la bani. L-am cumpărat. Imediat. Pe loc. At a snap of a finger.

Flo s-a uitat urît: unde îl mai punem? Eu am îndurat eroic furia nevestei și mi-am asumat că o să dorm pe preș la noapte, să-mi îndrept oasele, și l-am cumpărat. Nevastă, pot să dorm și pe preș, dar eu tot îl cumpăr!

Acum am și eu rozmarinul meu atomic, modern, după logica modernității și a imediatului și a lui “acum voiesc!”, “să se facă acum vară în jurul meu”. Scriu și mă uit la el și nu-mi vine să cred că pot să am rozmarin direct mare, direct monstru.

Scriu și mă fac capitalist, bătu domnu’ Goe din picior nerăbdător, cerînd să se facă Neckermann în jurul său, să poată să-și cumpere toate hainele și toate jucăriile și toate mașinile și toți chiloții și toate tricourile și toate electrocasnicele care sînt prezentate în paginile prestigiosului catalog nemțesc care circula prin anii 80 prin rîndul românilor săraci și visători la deliciile capitalismului de poză și de marketing.

Na, să se facă Neckermann și rozmarin acum, pe loc, pe moment, nu peste zece ani.

Iar în primăvara asta să moară sociologia dacă nu-mi cumpăr și trei cireși de-ăia mari, babani, direct pe rod. De la firmă. Să-i aducă cu mașina, să-i planteze cu tehnică industrială, de-aia de strivește corola de minuni a lumii și strică iarba pe unde trece. Să am și eu direct cireși mari, în care să mă urc eu în ei, nu nepoții mei.

Mama mea de țăran care am crezut o viață întreagă că pomii cresc încet...



. Citeste tot...

Politics as they really are

Mama ei de teorie, cum da jos coaja amagirii, voalul iluziei si arata balaurul asa cum este. Politica. Putere. Violenta. Resurse.

Restul e panglicareala, facere din vorbe, dulce limbism.

:wink:

* * *

What do we understand by politics?

The concept is extremely broad and comprises any kind of independent leadership in action. One speaks of the currency policy of the banks, of the discounting policy of the Reichsbank, of the strike policy of a trade union; one may speak of the educational policy of a municipality or a township, of the policy of the president of a voluntary association, and, finally, even of the policy of a prudent wife who seeks to guide her husband. Tonight, our reflections are, of course, not based upon such a broad concept. We wish to understand by politics only the leadership, or the influencing of the leadership, of a political association, hence today, of a state.

But what is a 'political' association from the sociological point of view? What is a 'state'? Sociologically, the state cannot be defined in terms of its ends. There is scarcely any task that some political association has not taken in hand, and there is no task that one could say has always been exclusive and peculiar to those associations which are designated as political ones: today the state, or historically, those associations which have been the predecessors of the modern state. Ultimately, one can define the modern state sociologically only in terms of the specific means peculiar to it, as to every political association, namely, the use of physical force.

'Every state is founded on force,' said Trotsky at Brest-Litovsk. That is indeed right. If no social institutions existed which knew the use of violence, then the concept of 'state' would be eliminated, and a condition would emerge that could be designated as 'anarchy,' in the specific sense of this word. Of course, force is certainly not the normal or the only means of the state -- nobody says that -- but force is a means specific to the state.

Today the relation between the state and violence is an especially intimate one. In the past, the most varied institutions -- beginning with the sib -- have known the use of physical force as quite normal. Today, however, we have to say that a state is a human community that (successfully) claims the monopoly of the legitimate use of physical force within a given territory.

Note that 'territory' is one of the characteristics of the state. Specifically, at the present time, the right to use physical force is ascribed to other institutions or to individuals only to the extent to which the state permits it. The state is considered the sole source of the 'right' to use violence.

Hence, 'politics' for us means striving to share power or striving to influence the distribution of power, either among states or among groups within a state. This corresponds essentially to ordinary usage. When a question is said to be a 'political' question, when a cabinet minister or an official is said to be a 'political' official, or when a decision is said to be 'politically' determined, what is always meant is that interests in the distribution, maintenance, or transfer of power are decisive for answering the questions and determining the decision or the official's sphere of activity.

He who is active in politics strives for power either as a means in serving other aims, ideal or egoistic, or as 'power for power's sake,' that is, in order to enjoy the prestige-feeling that power gives.

Max Weber, Politics as Vocation

Citeste tot...