[...] the courage for the changing of the guards [...]

Sînt artiști pe care îi lovești cu marea iubirea ta din prima. Și îi arzi pînă la capăt, din prima într-o secundă, într-o săptămînă, într-o haiduceală. Și, culmea, pe urmă, cînd începi să vezi soarele apunînd, îți dai seama că această rînduială de jertfă, această ardere de tot necurmată este un semn de superficialitate și de lenevie a minții. A minții tale. A minții lor. Prea scurt, prea de tot, prea dintr-una. Prea dintr-o dată. Ce mai rămîne după? Cenușă acră și diamante calpe.

Iară mai apoi sînt dintr-aceia pe care îi cauți, îi găsești, îi pierzi, îi nedumerești și-i chinui o viață întreagă. O sisifeală de nepătrundere care, iată, cum zice popa în biserică, e acea mare taină pe care n-o vei pătrunde niciodată, deși pentru asta e popa acolo, să fii pătruns de ea. Launcelot săltîndu-se mîndru în șa, tînăr și aspru și plin de îngîmfarea perfecțiunii, punînd mîna pe lance și strigînd cătră cei din preajmă, cătră cei din pagină, cătră păcătoșii din toate vremurile, din toate timpurile, noi toți aici, proștii lumii ăsteia și ăsteilalte: “Să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată”.

Iaca, bunăoară, Picasso. Îl poți căuta și înjura și topi și bezmetici și rătăci pe Picasso o viață întreagă. Să dai nas în nas cu el, cînd dai colțul la un zid de muzeu, și să ți se înmoaie picioarele. De taină. De iubire. De prea mare frumusețe tristă. De fior de zeu. Am pățit-o. Apoi să-l întîlnești cu porumbei și alte trăirisme și să-l înjuri de mamă – dă-te dracu’ de prost, de îmbuibat, de păcălici. Am trăit-o și pe-asta. Să-l alergi, să-l conjuri, să-l întrezărești. Să-l scuipi, să-l renegi, să-l arzi. Să-l descoperi o viață întreagă, apoi să-l uiți și să-l descoperi din nou și apoi să ți se ia de el și apoi să-l descoperi din nou și apoi să ți se umfle în cap și în piele pînă nu mai contează și apoi să-l descoperi din nou. Și apoi să vezi soarele apunînd și să faci ce fac toți oamenii cînd văd soarele apunînd: să mori.

La fel și cu Bob Dylan, pufoșilor. Să-l înjuri. Să-l simți ca pe un jărăgai aspru, necuvenit, pe beregată, ca și cum ai fi mîncat o tigaie întreagă de friptură arsă în prea mult ulei, cum fac babele prin Balcanii ăștia. Să-l vomiți. Să-l renegi. Să-l știi doar pe de margini, în grabă, în viteza nepăsării. Să-l știi doar cu alea două-trei căcaturi geniale, pe care le știe toată lumea, căcaturi care au schimbat lumea, vorbe de geniu, vorbe de clacă, vorbe de snobi. Apoi să-ți crească așa încă o melodie prin tine, pe care n-o știai, de ce n-o știai, de ce ești atît de prost și de snob și de tîrziu. Apoi să-l uiți, să te duci după alții. Apoi să-l mai găsești încă o dată. Apoi, într-o vară, să te lovească după douăzeci de ani prea tare, prea tîrziu, prea neașteptat, și să simți fiorii de inevitabilitate și de tristețe și de neputință și de poftă de viață și de durere, cum n-ai mai simțit de atunci, de cînd soarele de-abia răsărea. Și asta, slavă Domnului, înainte să ia Nobelul și toată lumea să sară pe el cu picioarele, cu iubirea, cu ura, cu disprețul, cu idolatria, depinde de care parte a patimii ești.

În vara asta, pufoșilor, înainte să ia Nobelul pentru pacea dintre cuvinte și dintre picioare, pufosul de mine l-a mai descoperit încă o dată pe Dylan. După ce, evident, îl mai descoperisem încă o dată pe Bowie. Tot în vara asta. În nemernicia mea, ca un plăvan cîine tîrziu și turbat, i-am mai descoperit încă o dată. Ah, Doamne, ce tîrziu și ce binecuvîntat sînt!

Mai rămîne să-l mai descopăr încă o dată pe Brel, pe această bestie necruțătoare pe care o știu pe de rost. Ce mai am de găsit la dînsul? Nu știu. Voi găsi. Săptămîna trecută tocmai găsisem ceva nou într-unul din cîntecele sale, J’arrive. Despre moarte, evident. Despre moarte tot timpul găsim ceva de descoperit. Apoi mai rămîne să-l mai descopăr încă o dată pe Bach, singurul zeu care a catadicsit să moară și să nu învie, cîtă aroganță, de regulă nici măcar zeii nu-și pot permite așa ceva. La Bach în fiecare an găsesc ceva, apoi uit, pierd, și găsesc din nou. Acolo chiar nu ai cum găsi totul, căci Bach, ca și infinitul, este mai infinit decît infinitul. Ce poți să-i faci infinitului, decît să te scufunzi într-însul și el să se scufunde în tine?

Apoi, mult mai apoi,

ce n'est qu'après, longtemps après

mai rămîne să mai descopăr încă o dată soarele care apune. Și atunci, și atunci, și atunci, dans l'odeur des fleurs qui bientôt s'éteindra, je sais que j'aurai peur une dernière fois.

Hai, pufoșilor. Învățați să iubiți toată viața. Căci viața, dacă iubire nu-i, e un căcat și jumătate.

Gentlemen, he said
I don’t need your organization, I’ve shined your shoes
I’ve moved your mountains and marked your cards
But Eden is burning, either brace yourself for elimination
Or else your hearts must have the courage for the changing of the guards

. Citeste tot...

Un Sting de Brel, cum ar veni

Deci la asemenea vorbe nu putem spune decit: waw.

:blink:




. Citeste tot...

Repetitio, mater excelsiorum brelifericorum

Puterea detaliului

Știți cum spun englezii, sper: the devil is in details.

Și pentru că veni vorba de englezi, azi vom vorbi de un belgian, de un francez pîrît, de un mostru, de o bestie într-ale vorbelor. De Jacques Brel, pe care îl aminteam în postul anterior.

Brel este recunoscut pentru poezia versurilor sale. El este de fapt un poet care s-a întîmplat să le pună pe muzică și să-i iasă, mama lui de șansonetist. Triada Jacques Brel – Georges Brassens – Boris Vian (la care evident că putem adauga și pe alții: Yves Montand, Leo Ferré, Charles Aznavour, Georges Moustaki) își trage seva și puterea din vorbe, nu din muzică.

Una din caracteristicile poeziei lui Brel o reprezintă repetiția. Cantitatea care produce calitate. Repetiția însoțită de mici variații la Brel produce un efect devastator. Precum o fugă de Bach care îți ia o temă și mi ți-o freacă gradual pînă te aduce la extaz, la exasperare, la orgasm, la nervi, la fel și Brel ia o frază, un motiv, o sintagmă și mi ți-o variază ușor, enervant de discret, încît dacă nu asculți cu atenție versurile, de preferință de mai multe ori, e foarte posibil să treacă efectul pe lîngă tine precum trenul prin gară, tu fiind cufundat în paradigma “e cîntec, deci să ne concentrăm pe muzică, pe melodie dă-le dracu’ de cuvinte, să cînte fanfara”.

Însă efectul produs este teribil. Deși variația întru repetiție este discretă, aproape neobservată, un cuvințel schimbat ici, unul schimbat colo, o ușoară întorsătură de frază dincolo, efectul este cocoșător, non-liniar, precum bătaia aripilor de fluture din Carpați ce produce furtună pe Orinoco, precum variația lentă a coapselor atunci cînd apeși în unghiuri ușor diferite, și în cotlonul ăla, și în ălălant, hai înapoi pe unde am mai fost o dată, de două ori, de nouă ori, un pic mai tare, un pic mai tare! un pIC MAI TARE!! pînă cînd... pînă cînd...

Pînă cînd știți voi. Dacă nu știți, probabil nu ar trebui să citiți acest blog, n-aveți încă buletin, nu știți voi ce se poate face din mișcarea sacadat-repetat-variată a coapselor, din șolduri, din vintre, din...

Buuun. Unde rămăsesem?

La variația aproape la fel de erotică a vorbelor la Brel.

Un bun exemplu, că totuși se face seară și sînt pe terasă și mi se termină bateria la laptop și n-am chef să trag prelungitorul pe fereastră, este în cîntecul de dragoste, de jale, de disperare și de auto-miștocăreală Madeleine.

E povestea unui fraer de fraer, a unui guvid de bulache care tot pune botu la promisiunile unei curviștine cu pulpe franțuzești care îl face din vorbe că o să vină la întîlnire, o să se și țină poate de mînă, o să meargă la cinema, o să facă tot ce pot să facă adolescenții complexați în visele lor umede și foarte limitate și timide și naive.

Și curviștina de Madeleine evident că nu vine la nici una dintre întîlniri și-l face pe fraer din vorbe și fraerul stă în ploaie cu buchetul de flori ofilite în mînă, și tot speră, și tot speră, și vine și a doua zi, și și atunci plouă la fel de balzacian și de pedepsitoriu.

Și fraerul rămîne fraer și plin de speranță, că de-aia e poiezie și nu roman de spionaj, John Le Carré care să ne explice de ce nu e dreptate în lume, doar învingători, supraviețuitori și restul multe, multe pietre de mormînt.

Iar tonul, savoarea, culoarea cîntecului de fraer sînt date de o simplă repetiție discretă, savuroasă, cvasi-neobservabilă.

E vorba de numele “verilor” curviștinei de Madeleine, mereu alții, pe care guvidul de fraer de bulache e suficient de naiv să-i ia drept veri, dar noi, ascultătorii avizați și un pic mai duși la moara realității, autorul ne face cu ochiul, un clin d’oeil, a wink in a wink, nu-i așa că voi stimați cititori și ascultători vă dați seama că de fapt “verii” ăia nu e ei chiar veri, ci niște golani de babarditori de băeți de băeți care de fapt o gestionează de manieră angrosistă pe Madeleine, în timp ce fraerul stă în ploaie, cu buchetul de liliac plouat într-o mînă și cu cutia de ciocolată în cealaltă.

Joël, Gaston, Gaspard, pe parcursul a trei strofe numele se schimbă necruțător. Alți golani, alte nume, aceeași naivitate de copil fraer care încă mai crede în Moș Crăciun, în virgine la 18 ani și în dragoste la prima vedere care nu necesită schimburi reciproce de fluide și fluxuri asimetrice pecuniar-bancare.

Brel mai are astfel de cîntece unde variația produce admirația. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, mai toate cîntecele sale sînt construite pe o structură repetitivă, pe un rondel sau catren sau cum paștele mă-sii îi zice acestei subspecii poetice. Iei o strofă, o spui, pe urmă îi schimbi ușor ceva, pe urmă încă ceva și tot așa pînă la enervare sau la extaz, depinde de pricepere.

Hai, gata, că mi se termină bateria la laptop. Învățați naibii și voi odată franceza asta și ascultați Brel, să simțiți că nu trăiți degeaba, damn it!

* * *

Jacques Brel
MADELEINE
1961


Ce soir j'attends Madeleine
J'ai apporté du lilas
J'en apporte toutes les semaines
Madeleine elle aime bien ça
Ce soir j'attends Madeleine
On prendra le tram trente-trois
Pour manger des frites chez Eugène
Madeleine elle aime tant ça
Madeleine c'est mon Noël
C'est mon Amérique à moi
Même qu'elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Joël
Mais ce soir j'attends Madeleine
On ira au cinéma
Je lui dirai des "je t'aime"
Madeleine elle aime tant ça

Elle est tellement jolie
Elle est tellement tout ça
Elle est toute ma vie
Madeleine que j'attends là là

Ce soir j'attends Madeleine
Mais il pleut sur mes lilas
Il pleut comme toutes les semaines
Et Madeleine n'arrive pas
Ce soir j'attends Madeleine
C'est trop tard pour le tram trente-trois
Trop tard pour les frites d'Eugène
Madeleine n'arrive pas
Madeleine c'est mon horizon
C'est mon Amérique à moi
Même qu'elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Gaston
Mais ce soir j'attends Madeleine
Il me reste le cinéma
Je pourrai lui dire des "je t'aime"
Madeleine elle aime tant ça

Elle est tellement jolie
Elle est tellement tout ça
Elle est toute ma vie
Madeleine qui n'arrive pas

Ce soir j'attendais Madeleine
Mais j'ai jeté mes lilas
Je les ai jetés comme toutes les semaines
Madeleine ne viendra pas
Ce soir j'attendais Madeleine
C'est fichu pour le cinéma
Je reste avec mes "je t'aime"
Madeleine ne viendra pas
Madeleine c'est mon espoir
C'est mon Amérique à moi
Mais sûr qu'elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Gaspard
Ce soir j'attendais Madeleine
Tiens le dernier tram s'en va
On doit fermer chez Eugène
Madeleine ne viendra pas

Elle est elle est pourtant tellement jolie
Elle est pourtant tellement tout ça
Elle est pourtant toute ma vie
Madeleine qui ne viendra pas

Mais demain j'attendrai Madeleine
Je rapporterai du lilas
J'en rapporterai toute la semaine
Madeleine elle aimera ça
Demain j'attendrai Madeleine
On prendra le tram trente-trois
Pour manger des frites chez Eugène
Madeleine elle aimera ça
Madeleine c'est mon espoir
C'est mon Amérique à moi
Tant pis si elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Gaspard
Demain j'attendrai Madeleine
On ira au cinéma
Je lui dirai des "je t'aime"
Et Madeleine elle aimera ça.

* * *



Citeste tot...

La franglaise, c'est mon Amérique à moi

PS: Pentru pseudo-alexandrinii semi-decadenți care nu și-au terminat calificarea la locul de muncǎ încǎ, referința poieticǎ din titlu e de aici. Cu vorbe de ureche auditivǎ, aici.

Cine nu știe, nu cunoaște...




. Citeste tot...

Brel: Il nous fallut bien du talent

La chanson des vieux amants
Jacquel Brel


Bien sûr, nous eûmes des orages
Vingt ans d’amour, c’est l’amour fol
Mille fois tu pris ton bagage
Mille fois je pris mon envol
Et chaque meuble se souvient
Dans cette chambre sans berceau
Des éclats des vieilles tempêtes
Plus rien ne ressemblait à rien
Tu avais perdu le goût de l’eau
Et moi celui de la conquête

Mais mon amour
Mon doux, mon tendre, mon merveilleux amour
De l’aube claire jusqu’à la fin du jour
Je t’aime encore, tu sais, je t’aime

Moi, je sais tous tes sortilèges
Tu sais tous mes envoûtements
Tu m’as gardé de piège en piège
Je t’ai perdue de temps en temps
Bien sûr tu pris quelques amants
Il fallait bien passer le temps
Il faut bien que le corps exulte
Finalement, finalement
Il nous fallut bien du talent
Pour être vieux sans être adultes

Oh, mon amour
Mon doux, mon tendre, mon merveilleux amour
De l’aube claire jusqu’à la fin du jour
Je t’aime encore, tu sais, je t’aime

Et plus le temps nous fait cortège
Et plus le temps nous fait tourment
Mais n’est-ce pas le pire piège
Que vivre en paix pour des amants
Bien sûr tu pleures un peu moins tôt
Je me déchire un peu plus tard
Nous protégeons moins nos mystères
On laisse moins faire le hasard
On se méfie du fil de l’eau
Mais c’est toujours la tendre guerre

Oh, mon amour...
Mon doux, mon tendre, mon merveilleux amour
De l’aube claire jusqu’à la fin du jour
Je t’aime encore, tu sais, je t’aime.

. Citeste tot...

De ce îți place?

- Cine e domnul ǎla din Timeline-ul tǎu?
- Jacques Brel.
- Cine e?

Îi dau linkul de pe Wikipedia.

- De ce îți place?
- Ascultǎ-l și mai ales citește-i versurile și o sǎ-ți dai seama. Dacǎ știi franceza, evident. Altminteri nu se pune...

Îi dau și linkul (rusesc!) cu versurile lui Brel.

Și pe urmǎ încep cu adevǎrat sǎ mǎ gîndesc. Știu de ce îmi place Brel. Dintotdeauna știu de ce îmi place Brel. Din 1990, imediat dupǎ Revoluție, de cînd aveam 17 ani și cînd ne-au dus cu liceul în Belgia o sǎptǎmînǎ, unde l-am descoperit, de atunci îmi tot place. Și îmi place din ce în ce mai mult. Cu cît îl ascult, cu atît îmi place mai mult. Cu cît îmi schimb pielea și vîrsta și cu cît îmi lepǎd iluziile și sentimentele și cu cît mǎ apropii mai mult de pendula de argint care zice oui și care zice non, cu atît mai degrabǎ îmi vine sǎ zvîrl cu pietre spre cer și sǎ strig Dumnezeu e mort și sǎ-mi chem prietenii și vacile și femeile sǎ bem un vin de Perigod și sǎ ronțǎim niște iluzii, sǎ-mi amintesc de vremea cînd mi-era fricǎ de moarte, spre deosebire de acum, cînd mi-e fricǎ de moarte, sǎ-mi amintesc de vremea cînd îmi tresǎrea inima cînd vedeam fetele primǎvara, spre deosebire de acum, cînd îmi tresare inima cînd vǎd fetele toamna, sǎ-mi aduc aminte de felul în care se moare îndeosebi primǎvara, pe ecluzǎ, la canal, noi la Telega neavînd nici o apǎ și nici o mare prin preajmǎ, și nici catedrale pe post de singuri munți, dar știind cum e aia sǎ-ți chemi rudele sǎ cotrobǎie prin sertare dupǎ ce mori, sǎ-ți frunzǎreascǎ scrisorile de dragoste și e-mailurile și amintirile, ah Jef, ah Jef, de ce trebuie sǎ ne aducem aminte toate astea cînd mai avem atîtea de fǎcut, atîtea de temut, atîtea de trǎit în mod naiv și lipsit de iluzii?

Repetiția. Repetiția. Cu cît repeți, cu atît devii mai simplu și mai curat și mai luminos și mai ironic și mai bǎtrîn și mai temǎtor și mai netemǎtor și mai ascuțit la limbǎ și mai luminos la inimǎ și mai aproape de moarte. Tot mai aproape de moarte.

No, Jef, t’es pas tous seul...



Citeste tot...

Va-t'en, tristesse!

Poza mea de desktop. De vreo 10 ani :)

:wink:

. Citeste tot...

La pendule d`argent qui dit "je vous attends"

Foto courtesy of Tunaru





Les Vieux
Jacques Brel

Les vieux ne parlent plus ou alors seulement parfois du bout des yeux
Même riches ils sont pauvres, ils n`ont plus d`illusions et n`ont qu`un cœur pour deux
Chez eux ça sent le thym, le propre, la lavande et le verbe d`antan
Que l`on vive à Paris on vit tous en province quand on vit trop longtemps
Est-ce d`avoir trop ri que leur voix se lézarde quand ils parlent d`hier
Et d`avoir trop pleuré que des larmes encore leur perlent aux paupières
Et s`ils tremblent un peu est-ce de voir vieillir la pendule d`argent
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, qui dit: je vous attends

Les vieux ne rêvent plus, leurs livres s`ensommeillent, leurs pianos sont fermés
Le petit chat est mort, le muscat du dimanche ne les fait plus chanter
Les vieux ne bougent plus leurs gestes ont trop de rides leur monde est trop petit
Du lit à la fenêtre, puis du lit au fauteuil et puis du lit au lit
Et s`ils sortent encore bras dessus bras dessous tout habillés de raide
C`est pour suivre au soleil l`enterrement d`un plus vieux, l`enterrement d`une plus laide
Et le temps d`un sanglot, oublier toute une heure la pendule d`argent
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, et puis qui les attend

Les vieux ne meurent pas, ils s`endorment un jour et dorment trop longtemps
Ils se tiennent par la main, ils ont peur de se perdre et se perdent pourtant
Et l`autre reste là, le meilleur ou le pire, le doux ou le sévère
Cela n`importe pas, celui des deux qui reste se retrouve en enfer
Vous le verrez peut-être, vous la verrez parfois en pluie et en chagrin
Traverser le présent en s`excusant déjà de n`être pas plus loin
Et fuir devant vous une dernière fois la pendule d`argent
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, qui leur dit: je t`attends
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non et puis qui nous attend. Citeste tot...

L'aventure, c'est l'aventure

Citeste tot...

Je vous en...

Je vous enchante.
Je vous encule.
Je vous enseigne.
Je vous enrage.
Je vous entraine.
Je vous enerve.
Je vous enriche.
Je vous envie, vous soyaint si vifs et moi, moi, tellement mort.

:(







Citeste tot...

Acești nebuni care ne aratǎ calea

Japonezii îi spun ki. De la chinezescul Qi, evident, cǎ de-acolo au învǎțat ei mai toate ce meritǎ învǎțate.

Românii îi spun vînǎ, sau vlagǎ.

Polinezienii și antropologii îi spun mana.

Indienii îi spun prana, sau tot mana.

Romanii îi spuneau numen.

Grecii îi spuneau enthousiasmos.

Vikingii îi spuneau berserk.

Malaezienii îi spun amok.

Dervișii nu știu cum îi spun, dar știu cǎ îl danseazǎ, învîrtindu-se fǎrǎ sǎ amețeascǎ și preamǎrindu-l astfel pe Allah.

Șamanii au felurite feluri de a-i spune, și îl scuturǎ și intrǎ în transǎ și trec dincolo.

Foarte dincolo.

Iar eu vǎ spun: uitați-vǎ la apucatul ǎsta, la posedatul ǎsta, la acest demoniac și dyonisiac și la acest avîntat și gîndiți-vǎ ce înseamnǎ sǎ vǎ fie fricǎ de moarte, dar de fapt sǎ nu vǎ fie fricǎ, ce înseamnǎ sǎ vǎ apuce amokul, ce înseamnǎ sǎ fiți berserk, cǎlǎrit de zei, în transǎ, dincolo de bine și de rǎu, Übermensch și totalmente liber și creativ.

Și transpirat, evident.

Doamnelor și domnilor, aduceți-vǎ aminte cǎ uneori așa trebuie sǎ fiți, chiar dacǎ în viața Dvs. de zi cu zi sînteți niște bieți contabili prǎfuiți.

Ia zi-le, domnu’ Jac. Spune-ne tu cum sǎ ne ieșim din pielea noastrǎ de contabil cea de toate zilele...

:)



Citeste tot...

Cine e burjui, sa sara'n sus cu mine

Brel, acest monstru de talent si de ireverentza tandra, Brel, acest obscen colportor de poezie, Brel, acest robespierrean de rit trist,

Brel ne tine astazi o lectie de sociologie, despre stratificarea sociala, despre mobilitatea sociala si despre etapele vietii. In rolul principal, moi. Actori secundari: Jojo si Pierre.

Cine stie franceza, foarte bine, nota 10, stai jos si asculta.

Cine stie flamanda, tot e bine, ca citesti subtitrarile si tot inveti ceva de la viata.

Cine nu stie nici franceza, nici flamanda, si mai bine. A voastra va fi Imparatzia Cerului. Doar sa nu cumva sa va faceti notari, caci s-ar prea putea sa aveti parte de niste surprize vizuale pe parcursul vietii voastre nobile si plina de prestanta.

Sa nu zicetz ca nu v-am spus.

Maestre, zi-le sa ii doara, mama lor de burjui!

:)


Citeste tot...

Ia mai du-te-n background!

Noul meu background de telefon.

Dum-dum-dum-duummm.


Noul n Citeste tot...

Despre moarte, numai de dragoste

A trecut putin timp de cind ne-am gindit impreuna la moarte.

In schimb, a trecut destul de mult timp de cind nu ne-am gindit impreuna la Brel. Acest zeu, acest inutil, acest mortz tzeapan acum, dar atit de viu odata, pe vremuri, cindva, antan.

E vremea sa compatibilizam aceste tendinte divergente si sa
facem amindoua lucrurile simultan si in acelasi timp: sa ne gindim la moarte si la Brel. El, in fond, doar asta a facut toata viata: s-a gindit la moarte si la el. Mare egoist, mare depresiv, mare om, mare caracter.

Ma rog, s-a mai gindit el si la femei, mult mult de tot, a gindit femeile prin babardire sincera si patimasa toata viata lui, dar asta e alta poveste, pentru alt articol ironic. De asemenea, a si injurat popii si religia si pe Dumnezeu toata viata lui, dar si asta este alta poveste, pentru un moment cind ma voi afla intr-o cusca Faraday, sa nu care cumva sa ma trazneasca din motive de blasfemie.

Azi, acum, in aceasta seara, ne rezumam sa ne gindim la moarte si la alte chestii de-astea nasoale, care genereaza revarsari de hormoni negativi in singe. E suficient. Lasam babardeala si popii pentru alte seri, cu alte stari si alta luna plina.

Cine nu stie franceza, e un nashparliu primitiv care nu va intzelege nimic din cele ce urmeaza. Asha cum patzesc eu ca nu stiu rusa, cind ascult Visotzki, sau germana, cind ascult Ricky Dandel sau Bach. Restul, ascultati, cititi, plingeti, jeliti.

PS: Da, aia cu Bach a fost o poanta ieftina, sa neutralizam cumva gravitatea subiectului.

Hai, ascultatzi si taiatzi-va lent, dar incet, pe vene, in apa calda de la baie.

Jacques Brel - J'arrive



De chrysanthèmes en chrysanthèmes
Nos amitiés sont en partance
De chrysanthèmes en chrysanthèmes
La mort potence nos dulcinées
De chrysanthèmes en chrysanthèmes
Les autres fleurs font ce qu'elles peuvent
De chrysanthèmes en chrysanthèmes
Les hommes pleurent les femmes pleuvent

J'arrive j'arrive
Mais qu'est-ce que j'aurais bien aimé
Encore une fois traîner mes os
Jusqu'au soleil jusqu'à l'été
Jusqu'au printemps jusqu'au à demain
J'arrive, j'arrive
Mais qu'est-ce que j'aurais bien aimé
Encore une fois voir si le fleuve
Est encore fleuve voir si le port
Est encore port m'y voir encore
J'arrive j'arrive
Mais pourquoi moi pourquoi maintenant
Pourquoi déjà et où aller
J'arrive bien sûr, j'arrive
N'ai-je jamais rien fait d'autre qu'arriver

De chrysanthèmes en chrysanthèmes
A chaque fois plus solitaire
De chrysanthèmes en chrysanthèmes
A chaque fois surnuméraire
J'arrive j'arrive
Mais qu'est-ce que j'aurais bien aimé
Encore une fois prendre un amour
Comme on prend le train pour plus être seul
Pour être ailleurs pour être bien
J'arrive j'arrive
Mais qu'est-ce que j'aurais bien aimé
Encore une fois remplir d'étoiles
Un corps qui tremble et tomber mort
Brûlé d'amour le cœur en cendres
J'arrive j'arrive
C'est même pas toi qui est en avance
C'est déjà moi qui suis en retard
J'arrive, bien sûr j'arrive
N'ai-je jamais rien fait d'autre qu'arriver

Citeste tot...

Frica de viatza

Uite de-aia nu vreau sa mor inainte de vreme.
Sa dau cu pietre spre cer.

Ceea ce va doresc si voo, stimatzi ortodocsi de rit cristalin, buni cunoscatori ai limbii franceze si ai fricii de viatza.

Vezi cu roshu. Dupa ce a venit Moshu. Sa ne curetze coshu...



A mon dernier repas
Je veux voir mes frères
Et mes chiens et mes chats
Et le bord de la mer


A mon dernier repas
Je veux voir mes voisins
Et puis quelques Chinois
En guise de cousins
Et je veux qu'on y boive
En plus du vin de messe
De ce vin si joli
Qu'on buvait en Arbois
Je veux qu'on y dévore
Après quelques soutanes
Une poule faisane
Venue du Périgord

Puis je veux qu'on m'emmène

En haut de ma colline

Voir les arbres dormir

En refermant leurs bras

Et puis je veux encore

Lancer des pierres au ciel

En criant Dieu est mort

Une dernière fois.

A mon dernier repas
Je veux voir mon âne
Mes poules et mes oies
Mes vaches et mes femmes


A mon dernier repas
Je veux voir ces drôlesses
Dont je fus maître et roi
Ou qui furent mes maîtresses


Quand j'aurai dans la panse
De quoi noyer la terre
Je briserai mon verre
Pour faire le silence
Et chanterai à tue-tête
A la mort qui s'avance
Les paillardes romances
Qui font peur aux nonnettes


Puis je veux qu'on m'emmène
En haut de ma colline
Voir le soir qui chemine
Lentement vers la plaine
Et là debout encore
J'insulterai les bourgeois
Sans crainte et sans remords
Une dernière fois


Après mon dernier repas
Je veux que l'on s'en aille
Qu'on finisse ripaille
Ailleurs que sous mon toit


Après mon dernier repas
Je veux que l'on m'installe
Assis seul comme un roi
Accueillant ses vestales
Dans ma pipe je brûlerai
Mes souvenirs d'enfance
Mes rêves inachevés
Mes restes d'espérance
Et je ne garderai
Pour habiller mon âme
Que l'idée d'un rosier
Et qu'un prénom de femme


Puis je regarderai
Le haut de ma colline
Qui danse qui se devine
Qui finit par sombrer
Et dans l'odeur des fleurs
Qui bientôt s'éteindra
Je sais que j'aurai peur
Une dernière fois.

Citeste tot...

Cu ce ramanem pana la urma

Ramanem cu un panegiric.

Tango Funèbre



Ramanem cu o frica.

A Mon Dernier Repas



Ramanem cu o furie si cu o bucurie. Si cu niste cartofi prajitzi.

Amsterdam



De fapt, tot cu o moarte ramanem, pana la urma.

Mda. Cam nasol...

:/ Citeste tot...

Wende Waw!

Un anonim bineintentionat ne-a adus la cunostinta urmatoarele efecte aurale ale naturii dezlantzuite asupra corpului uman.

De ascultat, de admirat, de tremurat, fugit si ascuns in mijlocu padurii. Sa nu puna mana aceasta bestie magnifica pe noi, ca oameni ne face...

:rofl:

Wende - Je Suis Comme Je Suis


Bonus: Cel mai Ne me quitte pas cantat de cand s-a dus Brel pe insulele celelalte

Wende Snijders - Ne Me Quitte Pas


Waw. I mean waw. Ati vazut? Ati tremurat? Vi s-au inmuiat picioarele? Va dati seama cat de mult i-ar fi placut femeia asta lui Brel, el, pofticiosul intr-ale femeilor frumoase si puternice si expresive si date dracului?

Dar stai asa. Cred ca la mijloc este altceva. Egzista o ecsplicatzie, si ecsplicatzie este eleganta si implica religia. La mijloc se intampla metempsihoza. Reincarnarea. Reintruparea. Karma cea vesnica si dureroasa. Se intampla ca Jacques Brel a murit pe data de 9 octombrie 1978, iar Wende Snijders s-a nascut pe data de 10 octombrie 1978. Adica fix la o zi dupa, exact cat i-ar trebui sufletului sa treaca prin vamile cerului, prin toate filtrele birocratice ale revenirii pe Pamant, pana face vavavoum din nou intr-un trup nou, proaspat, de-abia iesit din cuptorul burtii mamii sale de copil nou-nascut.

Deci e clar. Deci Jacques s-a reincarnat in Wende. Asta i-a fost blestemul budist pentru viata sa sbuciumata, pentru foamea sa neostoita de carne de femeie tanara. Sa se intrupeze in trup de femeie tanara si apriga si frumoasa si talentata si sa bantuie scenele Pamantului inca o viata, inca o generatie, strigand cu mare strigat de durere: Let me out! I'm trapped within her!

Uite asa, stimati cititori atei si plebei, se muta paroxismul bine temperat, dyonissicitatea eleganta si electrica dintr-un trup in altul. Uite asa suna goarna in Ierihonul artistilor, mai contabililor si calculatoristilor si consultantilor politici tristi si incercanati. Uite asa ii mana arhanghelul la lupta cu fiara: oameni frumosi si zaltati din toata lumea, uniti-va, treziti-va, inviatzi, cantati, exaltati-va, entuziasmati-va si orgasmizati-va pana la paroxism. Sfarsitul lumii este aproape! Mai avem de trait doar patru miliarde de ani si trebuie sa ne grabim. Hai, cantati, damn it! Cantati, pana nu se termina combustibilul din Soare...

:) Mda. Stai sa-mi trag sufletul, ca eu nu-s ca ei.

:) Deci gata. Deci mi-am tras sufletul. Deci din nou si de la capat:

Aaaaargh! Achtung! Exista frumusete in lume, si voi acum trebuie sa o vedetzi. Acum.

ACUM, I SAID, DAMN IT!

:)

Citeste tot...

Omul care nu are zi de moarte

8 aprilie. Ziua in care s'a nascut Brel. Ziua in care in fiecare an Brel se nashte din nou. Pentru ca in fiecare an are zi de nastere, dar nu si de moarte.

Brel. Jacques Brel. A cantat despre lucrurile cu adevarat importante. Despre putinele, foarte putzinele lucruri cu adevarat importante: despre viata si despre moarte. Despre dragoste si despre ura. Despre batranetze si despre bere. Despre dezamagire si despre speranta.

Dar mai ales despre moarte. I'a fost frica de moarte, si de batranete, si de boala. Si si'a epuizat frica de moarte cantand despre ea. Singing his fear to death, cum ar zice englezul.

Si cantand despre moarte, traieste pentru totdeauna.

Nu uitati: azi e ziua in care s'a nascut. Brel nu a murit. Traieste inca. Privitzi'l aici, in filmele de mai jos. Bucuratzi'va de el, chiar si cand canta despre lucruri triste.

Par de'un examplu, unul din cele mai intense momente de expresivitate pe care puteti sa le vedetzi pe vreo scena, vreodata. Despre bere, dar dincolo de bere si despre dragoste, si despre munca si despre visuri si despre viatza si moarte. Amsterdam. Nu pot sa'l pun aici, ca nu da voie YouTube. Dar duceti'va neaparat acolo, pe link, si facetzi ecranul mare si privitzi cum poate sa traiasca un om pe scena. Si sa cante. Si sa te faca sa tremure carnea pe tine. Uite aici: click.

Si mai sunt...

Despre dragoste: Mathilde


Despre dezamagire: Jef


Despre batranete: Les vieux


Despre moarte: Le Dernier Repas


Despre ura? Nu azi. Altadata... Avem destul timp sa uram.

La multi ani, Jacques! Citeste tot...

In caz ca vine

Asta micu si rau, Ciutacu, zice ca vine sfarsitu lumii, ca fac unii nu's ce chestii prin Elvetzia si o sa ne facem gaura neagra.

Vine pe dracu, ca neamu rau si pielea naibii nu piere asa ushor, dupa cum cu sigurantza shtim din intzelepciunea populara.

Sa presupunem insa, de dragul argumentatziei si ca sa avem de ce continua, ca vine. Si ca ar trebui sa spunem ce sa facem in alea ultime clipe si momente.

Ce dracu sa facem? Sex, nu?

Sex pe dracu. Cum sa te babardeshti cand vine sfarshitu lumii, mai frate ma? Voi asha, un pic de stima shi respect pentru eschatologie nu avetzi deloc in voi, ca va bate popa cu cadelnitza incinsa peste ochi? Bine, ma frate, suna Armaggedonu la usha sa ne cante plugushoru shi voi tot la frolics va duce mintea aia putzina si plina de lichide intime? Un pic de rushine, bre, cand piere lumea. Ce naiba...

:(

Deci nu facem sex. Nu'i frumos. Nu se cade. Nu se cuvine. Sexul il lasam pentru lunga perioada de ashteptare pana la Judecata de Apoi, care, dupa cum shtim, va cadea intr-o joi.

Pana atunci, insa, sa ne repentam, cum zice unguru necunoscator de romana. Sa ne pocaim. Sa ne aducem aminte si sa cantam, cum canta tziganu de foame, georgianu de grija rusului si bloggeru de grija altuia.

Deci ascultatzi la baiatu asta aicea, urat, da' care le zice bine, ca asha sunt belgienii: uratzi, dar nasoi, care va invatza cum sa muritz frumos. Estetic. Corect in neputintza voastra de muritori iremediabili.

Hai, la masa. La ultima masa. Le dernier repas. Ultima crapelnitza.

Et puis, je veux encore
Lancer des pierres au ciel
En criant : "Dieu est mort !"
Une dernière fois



PS: pentru cei care nu intzelege limba franceza, ca a fost bolnavi cand era mici shi nu le'a dat Gigi Becali nici un sfantz sa recite Crezu, uite si versurile. Macar sa nu intzelegetzi in scris, nu doar in viu grai:

A mon dernier repas
Je veux voir mes frères
Et mes chiens et mes chats
Et le bord de la mer
A mon dernier repas
Je veux voir mes voisins
Et puis quelques Chinois
En guise de cousins
Et je veux qu'on y boive
En plus du vin de messe
De ce vin si joli
Qu'on buvait en Arbois
Je veux qu'on y dévore
Après quelques soutanes
Une poule faisane
Venue du Périgord
Puis je veux qu'on m'emmène
En haut de ma colline
Voir les arbres dormir
En refermant leurs bras
Et puis, je veux encore
Lancer des pierres au ciel
En criant : "Dieu est mort !"
Une dernière fois

A mon dernier repas
Je veux voir mon âne
Mes poules et mes oies
Mes vaches et mes femmes
A mon dernier repas
Je veux voir ces drôlesses
Dont je fus maître et roi
Ou qui furent mes maîtresses
Quand j'aurai dans la panse
De quoi noyer la Terre
Je briserai mon verre
Pour faire le silence
Et chanterai à tue-tête
A la mort qui s'avance
Les paillardes romances
Qui font peur aux nonnettes
Puis je veux qu'on m'emmène
En haut de ma colline
Voir le soir qui chemine
Lentement vers la plaine
Et là, debout encore
J'insulterai les bourgeois
Sans crainte et sans remords
Une dernière fois

Après mon dernier repas {x2}
Je veux que l'on s'en aille
Qu'on finisse ripaille
Ailleurs que sous mon toit
Après mon dernier repas
Je veux que l'on m'installe
Assis seul comme un roi
Accueillant ses vestales
Dans ma pipe, je brûlerai
Mes souvenirs d'enfance
Mes rêves inachevés
Mes restes d'espérance
Et je ne garderai
Pour habiller mon âme
Que l'idée d'un rosier
Et qu'un prénom de femme
Puis je regarderai
Le haut de ma colline
Qui danse, qui se devine
Qui finit par sombrer
Et dans l'odeur des fleurs
Qui bientôt s'éteindra
Je sais que j'aurai peur
Une dernière fois. Citeste tot...

Ami, remplis mon verre

In sanatatea lu Groparu, pentru ca ne iubeshte femeile shi e moarte dupe noi.

Lasa, frate! Uite aici cum se sublimeaza durerea si cum se stoarce arta din suferintza.

Sa cante muzica! Sa curga votca! Inca una shi ma duc...

L'ivrogne
Ami, remplis mon verre
Encore un et je vas
Encore un et je vais
Non, je ne pleure pas
Je chante et je suis gai
Mais j'ai mal d'être moi
Ami, remplis mon verre
Ami, remplis mon verre

Buvons à ta santé
Toi qui sais si bien dire
Que tout peut s'arranger
Qu'elle va revenir
Tant pis si tu es menteur
Tavernier sans tendresse
Je serai saoul dans une heure
Je serai sans tristesse...

Pentru restul cantecului, duceti-va si voi aici. Si, in cele ce urmeaza, privitzi-l pe maestrul cu fatza de cal. Brel. Jacques Brel.

Jacques, ne nous quitte pas...


Citeste tot...