Corectitudinea politică și moartea Occidentului

Occidentalii au intrat în anul morții. Sînt dispuși să facă orice fel de concesii în fața unui Islam în creștere, doar-doar n-o să vină istoria peste ei. În Franța. În Germania. În Spania. În toată Europa occidentală, peste tot. Un mare Bizanț care așteaptă fleașcă și neputincios să vină istoria să le dea lovitura de grație.

Acum, cel mai recent, și în Noua Zeelandă. În urma atentatului împotriva musulmanilor de acolo, echipa de rugby Crusaders a luat decizia să-și schimbe numele. Căci e ofensator la adresa Islamului. Cea mai importantă echipă dintre toate echipele de club din emisfera sudică, avînd un istoric și un palmares unic, dintr-o dată își schimbă numele. Just like that. Pocnind din degete.

Ca să înțelegeți, e nevoie de o comparație. Crusaders în rugby este un soi de FC Barcelona. E ca și cum ar veni catalanii și ar spune: ne cerem scuze față de spanioli, numele nostru este ofensator, hai să-l schimbăm, chemăm o firmă de marketing să facă o cercetare, să vedem cum e cel mai bine să ni se spună.

Știți care este ironia? Toate astea se întîmplă într-un oraș cu un nume cît se poate de clar: Christchurch. "Biserica lui Christos". Acolo au avut loc atentatele. În Christchurch. Acolo își are sediul echipa de rugby Crusaders. În Christchurch.

Vă dați seama că nici acest nume nu e potrivit cu atmosfera timpurilor. E jignitor. Corectitudinea politică ne obligă să luăm măsuri. Vă dați seama că și ăsta trebuie schimbat, nu-i așa? E cazul să facem niște focus grupuri repede, să vedem cum trebuie să-i spună.

Vă dați seama cît de varză sîntem, nu? Vă dați seama că într-o sută de ani o să fim pa? The way the dodo goes. Bizanț. Bizanț everywhere.



. Citeste tot...

Sociologie in secolul 10

[...] It may therefore come as a surprise to many people that there is a long and vibrant intellectual tradition of dissidence and freethinking going back to the Middle Ages. The Islamic thinkers of the early medieval period expressed ideas and engaged in debates that would appear strangely enlightened in comparison with the attitudes and views adopted by modern Islamic scholarship.

This is the basic argument presented by From the History of Atheism in Islam by the renowned Egyptian thinker Abdel-Rahman Badawi. Published in Arabic in 1945, the book was reprinted only once in 1993. It discusses the work of the Islamic philosopher-scientists of the medieval period and the way they upheld reason, freedom of thought and humanist values, while questioning and often refuting some basic Islamic tenets.

Although many of those thinkers, according to Badawi, did not attempt to disprove the existence of God, they lashed out against the notion of prophethood and argued against the privileged position occupied by the Prophet Muhammad and his followers.

Most prominent among those scholars was Abu Bakr al-Razi (865-925 CE) who believed in the supreme importance of reason. He argued that the mind had an innate capacity to distinguish between good and evil, and between what was useful and what was harmful. According to him, the mind did not need any guidance from outside it, and for this reason the presence of prophets was redundant and superfluous.

Al-Razi directed his most vehement attack against the holy books in general, including the Qur'an, because he saw them as illogical and self-contradictory. He also believed that all human beings were equal in their intellectual capacities as they were in all other things. It made no sense therefore that God should single out one individual from among them in order to reveal to him his divine wisdom and assign him the task of guiding other human beings. Furthermore, he found that prophets' pronouncements and stories often contradicted those of other prophets. If their source was divine revelation as is claimed, their views would have been identical. The idea of a divinely-appointed mediator was therefore a myth.

Al-Razi understood the hold of religious belief on society, which he attributed to several factors. Firstly, systems of beliefs spread mainly through the human propensity for imitating and copying others. Secondly, religion's popularity rested on the close alliance between clerics and political rulers. The clerics often used this alliance to impose their own personal beliefs on people by force whenever the power of persuasion failed. Thirdly, the lavish and imposing character of the attire of religious men contributed to the high regard in which they were held by common people. Lastly, with the passage of time religious ideas became so familiar that they turned almost into deep-seated instincts that were no longer questioned.

Amira Nowaira: When Islamic atheism thrived




. Citeste tot...

Așa începe

Așa începe ziua în deșert. Așa sǎ vǎ înceapǎ ziua în minte, în cap, în suflet, în rǎrunchi, strǎlucitorilor, pǎgînilor, drept-credincioșilor, fraților, oamenilor.

Zakir Hussain. Music of the Deserts. Maaaare muzician. Maaare album (nu chiar la fel ca Making Music, dar orișîcît).

Citeste tot...

Cîte pliculețe de zahǎr?

“... și un ceai negru, vǎ rog”

La McDonalds, evident. Mi-era foame, eram pe fugǎ, doar nu vroiați sǎ mǎnînc la restaurant?

“Cîte pliculețe de zahǎr?”

“Nici unul”.

Și atunci, pentru a nu știu cîta oarǎ, vǎd expresia aceea de uimire, de nedumerire, de aproape revoltǎ: Cuuuum? Fǎrǎ zahǎr?

Și fix în momentul ǎla, ca un fulger de iluminare, mǎ lovește: damn it! Asta este o trǎsǎturǎ culturalǎ care spune ceva despre noi, despre români, ca și despre alte popoare de prin pǎrțile astea orientale ale lumii. Cum de nu vrei cu zahǎr? Cum de nu îți îndulcești aceastǎ viațǎ grea, dar dificilǎ? Cum de nu te dedulcești? Cum de nu pui botul la plǎcere?

Arabii beau ceaiul negru cu cantitǎți imense de zahǎr. Aproape cǎ stǎ lingurița în poziție verticalǎ de cît zahǎr pun în dînsul. Turcii la fel: mǎnîncǎ și beau dulce într-o gǎlǎgie. În schimb, pe partea cealaltǎ a globului, japonezii sînt în stare sǎ spele katana în tine dacǎ pui zahǎr în ceai. Nici englezii nu prea se dau în vînt dupǎ ceaiul îndulcit. Mǎ rog, ei îl beau cu lapte – maaare tîmpenie, dar nu despre asta este vorba aici.

Cum facem saltul de la un incident cotidian la marea teorie sociologicǎ ce explicǎ toate misterele lumii? Elementul de legǎturǎ este conceptul de amînare a gratificǎrii. De sacrificiu. De minimalism. De auster. De ascezǎ.

Ǎsta este cuvîntul. Ascezǎ. Sǎ îți înfrînezi poftele, dorințele, pentru atingerea unui scop nobil, superior, pentru sublimare. Sǎ bei ceaiul amar ca dracu pentru a-i simți gustul cum trebuie, toate damfurile cele subtile care rǎzbat din zeama aia cu gust de otravǎ parfumatǎ. Sǎ strîngi din fǎlci, din buci, din toate articulațiile din dotare, pentru a depǎși un obstacol.

Push, damn it, push! cum spunea Martin Johnson cînd au rǎmas cu un om în minus pe grǎmadǎ în finala Cupei Mondiale. Push, damn it! Lasǎ farafastlîcurile și împinge! Strînge din dinți! Nu mînca prea mult! Nu te îngrǎșa! Mǎnînci prea mult zahǎr! Sacrificǎ-te! Înfrîneazǎ-ți poftele! Transpirǎ! Hai, cǎ poți mai mult! Doar atît? Mai mult!

Amînarea gratificǎrii. Cea care a construit imperii și a dus la progresul umanitǎții. Cea care i-a fǎcut pe japonezii cei aroganți sǎ construiascǎ o societate riguroasǎ, elegantǎ, funcționalǎ și cîinos de eficientǎ. Cea care i-a fǎcut pe englezi sǎ cucereascǎ mǎrile și sǎ inventeze toate invențiile lumii și sǎ fie una din marile nații, culturi. Cea care a fǎcut pasul spre modernitate, eficiențǎ, spre societatea teoretizatǎ de Weber. Sacrificiul. Perseverența. Austeritatea protestantǎ, budistǎ, confucianistǎ, orice dar nu ortodoxǎ. Lipsa de dedulcire. Asceza. Înfrînarea. Controlul.

Știți cum spune popa, nu? Sǎ nu te dedulcești la... Știți cum spune Herakles? Sǎ alegi calea cea grea. Știți cum spun cei din Legiunea Strǎinǎ? Mergi sau crǎpi. Știți cum spun cei de la privat celor de la stat? Încercați și voi fǎrǎ zahǎr. Hai, cǎ puteți...
Citeste tot...

Calea bolovanului si calea voalului

Cineva intr-adevar rafinat si priceput intr-ale contrainformatiilor, asa cum se presupune ca era Osama asta, ar fi trebuit sa scoata niste fake gunoi la poarta, ca tot omul, si sa aiba o conexiune telefonica si un internet pe care sa se intimple doar banalitati, ca sa fie camuflajul perfect. Nu credeti?

Au ales calea fortaretei: sirma ghimpata, ruptura totala cu exteriorul, in loc sa aleaga calea sarpelui, a mascarii.

Asta imi aduce aminte de parabola citita in copilarie, cu cei doi luptatori din cruciade, unul franc si unul arab. Francul se lauda cu priceperea sa razboinica, dadea cu sabia aia grea, de o minui cu doua miini, si taia ditamai bolovanul in doua. "Ei, ai vazut?" Atunci arabul scoate sabia inconvoiata si zvirle o voal de matase in aer si il spinteca in zbor.

Doar ca acum arabul n-a dovedit aceasta pricepere a elegantei si a rafinamentului si a fost de o ghiolbanie operationala fatala.

Of of, mai mai... :/

Citeste tot...

Despre lucrurile cu adevarat importante

"Urmează să spun ceva ce am învăţat pe propria piele, cu mari greutăţi, dar ceva ce e greu de acceptat pentru mulţi oameni binevoitori din Vest: toţi oamenii sînt egali, dar nu toate culturile şi religiile sînt egale. O cultură care celebrează feminitatea şi consideră femeile a fi stăpînele propriilor vieţi este mai bună decît o cultură care mutilează organele genitale ale fetelor, care le închide în spatele zidurilor şi a vălurilor, care le biciuieşte pentru că se îndrăgostesc. O cultură care protejează prin lege drepturile femeii este mai bună decît o cultură în care un bărbat poate avea prin lege patru neveste, iar surorile primesc jumătate din moştenire faţă de fraţi. O cultură care numeşte femei la Curtea Supremă este mai bună decît o cultură care consideră că mărturia unei femei valorează cît jumătate din cea a unui bărbat (...). În loc să promoveze valorile stilului de viaţă tribal, occidentalii ar trebui să facă eforturi pentru a le dezmembra."
Ayaan Hirsi Ali, Nomad - A Personal Journey through the Clash of Civilizations (2010)

Via Cristi Ghinea / Dilema Veche

Citeste tot...

Mai fac si altzii sondaje

Nu, nu ala care a aparut aseara. Despre ala e alta poveste.

Vorbim de sondaje serioase, pe teme serioase.

Insh'Allah, said Major Thompson slowly sipping his mid-afternoon tea.

:wink:

Citeste tot...

Cinic, dar adevarat

Stiu ca suna cinic si rece si necrutzator shi mirlanesc, insa in general geopolitica este cinica si rece shi necrutzatoare si mirlaneasca. Daca nu erau bezmeticii aia cuprinsi de fervoare dumnezeiasca si turbanizata acum 9 ani, sa darime doua blocuri in Manhattan si sa miste cirma cea grea a istoriei, noi si acum eram iaca acolo o biata tzara prapadita de margine de fringe de zdreantza, o Bielarusie si o Ucraina si o Moldova, un cordon sanitar, un nomansland de banda de fishie igienica de securitate care sa puna distante si kilometri, cit mai mii de kilometri intre granita Vestului si suburbiile Moscovei, sa li se termine benzina la tancuri pina acolo, mama lor de invadatori occidentali care vor sa fure steaua roshie de pe Kremlin.

Ce cruda si rece si rea si ironica e istoria asta. De atitea ori Romania a tras in jug ca plavanul, ca boul asuprit, ca proasta care cara apa de la fintina cu sita, eforturi aspre, inutile, rele, crincene. Cel mai mare efort militar al ei, cu cele mai bune generatii, sfirsit intr-o hecatomba. S-a ales praful si pulberea de ei. Ca acum, la 60 de ani dupa, sa i se puna pe tava cea mai favorabila pirtie din istoria ei ca tzara, datorita unor lumi si patimi si religii total straine ei. Si cine a beneficiat de asta? O generatzie de bicisnici si de pigmei si de hedonisti si isterici si de mediocri.

Ironie, numele tau este istorie.

Noroc, numele tau este Romania.

:/

Citeste tot...

Probleme, Gogule?

Am avut discutia asta de multe ori, si in carne si oase, si pe Internet: structura demografica a Rusiei afecteaza maniera in care e in stare sa-si proiecteze puterea in zonele sale de vecinatate.

In cele ce urmeaza, o analiza taioasa, limpede precum cleshtarul de Prussia, precum sticla din Muntii Urali, despre problemele pe care le are Rusia in Asia Centrala si despre diferenta dintre ce putea sa faca acum 50 de ani sau 100 de ani sau 150 de ani si ce nu mai poate acum. Totul bazat pe o minte clara, pe analiza si pe date demografice, impletite cu o buna cunoastere geo-politica.

Ce mai: jos palaria! Sint datz dracu shpionii ashtia publici si oficiali de la Stratfor, dom'le...

:blink:

PS: Pun aici doar componenta de analiza demografica din articolul Stratfor. Restul cititi-l la ei (felul in care aceasta modificare de structura demografica afecteaza jocul de putere al Rusiei din Asia Centrala, in contextul crizei din Kirghistan).

PPS: Cititi cu atentie despre barierele geografice pe care Rusia de secole incearca sa si le stabilizeze / securizeze si veti vedea de ce ursul sovietic e atit de poftitor de carne romaneasca. Vedeti ca acolo scrie si de Muntii Carpati, si de Rep. Moldova, si de felul in care pofta militara a Rusiei da batai de cap si cosmaruri romanilor noaptea.

PPS: Sunt curios in cite ore si restul minute de cind postez acest articol va aparea rusofilul de servici, stimabilul domn Gheorghe, sa ne explice ca de fapt nu e asha, ca americanii sint niste nemernici insetatzi de singe nevinovat care maninca ficati de copii la gratar si ca de fapt mareatza maica Rusie nici nu are picioarele slabe si moi, din contra, este un colos de care nu e bine sa ne ridem, si nici nu se gindeste la prostii, ci din contra doreste pacea internatzionala si infratzirea intre popoare. Pe bune: ia uitati-va voi la minutul postarii si pe urma la momentul in care apare dom' Gheorghe sa ne beshteleasca un pic, asha, pe la nas, cum scrie la fisha postului, ca de ce nu-i iubim noi pe rushi, ca toata lumea ar trebui sa-i iubeasca pe rushi, ca si ei ne iubesc pe noi, de sute de ani ne tot iubesc cu organu gros si cu membru viguros... :wink:

* * *

[
de aici incolo, bucata semnificativa din articolul Stratfor ]

Russian Geography, Strategy and Demographics
Russia’s geography is extremely open, with few geographic barriers to hunker behind. There are no oceans, mountains or deserts to protect Russia from outside influences — or armies — and Russia’s forests, which might provide some measure of protection, are on the wrong side of the country. The Russian taiga is in the north and, as such, can only provide refuge for Russians after the country’s more economically useful parts have already fallen to invaders (as during the Mongol occupation).

Despite its poor geographic hand, Russia has managed to cope via a three-part strategy:

1. Lay claim to as large a piece of land as possible.
2. Flood it with ethnic Russians to assert reliable control.
3. Establish an internal intelligence presence that can monitor and, if need be, suppress the indigenous population.

Throughout Russian history, this strategy has been repeated until the Russian state reached an ocean, a mountain chain, a desert, or a foe that fought back too strongly. In many ways, the strategies of the Kremlin of 2010 are extremely similar to those of Catherine the Great, Ivan the Terrible or Joseph Stalin.

But it is no longer the 17th century, and this strategy does not necessarily play to Russia’s strengths anymore. The second prong of the strategy — flooding the region with ethnic Russians — is no longer an option because of Russia’s demographic profile. The Russian birth rate has been in decline for a century, and in the post-Cold War era, the youngest tranche of the Russian population simply collapsed. The situation transformed from an academic debate about Russia’s future to a policy debate about Russia’s present.

The bust in the birth rate in the 1990s and 2000s has generated the smallest population cohort in Russian history, and in a very few years, those post-Cold War children will themselves be at the age where they will be having children. A small cohort will create an even smaller cohort, and Russia’s population problems could well evolve from crushing to irrecoverable. Even if this cohort reproduces at a sub-Saharan African birthrate, even if the indications of high tuberculosis and HIV infections among this population cohort are all wrong, and even if Russia can provide a level of services for this group that it couldn’t manage during the height of Soviet power, any demographic bounce would not occur until the 2050s — once the children of this cohort have sufficiently aged to raise their own children. Until 2050, Russia simply has to learn to work with less. A lot less. And this is the best-case scenario for Russia in the next generation.


The Kyrgyzstan Crisis and the Russian Dilemma
Simply put, Russia does not have the population to sustain the country at its present boundaries. As time grinds on, Russia’s capacity for doing so will decrease drastically. Moscow understands all this extremely well, and this is a leading rationale behind current Russian foreign policy: Russia’s demographics will never again be as “positive” as they are now, and the Americans are unlikely to be any more distracted than they are now. So Russia is moving quickly and, more important, intelligently.

Russia is thus attempting to reach some natural anchor points, e.g., some geographic barriers that would limit the state’s exposure to outside powers. The Russians hope they will be able to husband their strength from these anchor points. Moscow’s long-term strategy consistently has been to trade space for time ahead of the beginning of the Russian twilight; if the Russians can expand to these anchor points, Moscow hopes it can trade less space for more time.

Unfortunately for Moscow, there are not many of these anchor points in Russia’s neighborhood. One is the Baltic Sea, a fact that terrifies the Baltic states of Estonia, Latvia and Lithuania. Another is the Carpathian Mountains. This necessitates the de facto absorption not only of Ukraine, but also of Moldova, something that makes Romania lose sleep at night. And then there are the Tien Shan Mountains of Central Asia — which brings us to the crisis of the moment. Citeste tot...

Patima

Patima. Adica Passion.

Zice ca pe vremuri, demult de tot, acum vreo treizeci de ani, unul din cineastii aia iconoclasti si ciudati si freakish a vrut sa faca un film rau si iconoclast si adevarat si fierbinte si nonconformist si potential mult mai plauzibil istoric despre unul din marii inadecvati ai istoriei, despre Iisus. Cineastul cu pricina nu era inadecvat deloc. Era italian si rau si destept si genial si talentat si cu un ochi filmic cum Italia nu mai daduse de la Fellini incoace.

Vorbim de Last Tempation of Christ, evident, unul din marile filme pacatoase si blasfemiatoare si in contra crestinismului de dogma si de manual si in contra bisericii cea inchistata in mazga conformismului si a ritualului bizantin de rit vaticanesc. Mare film, mare opera de arta. Poate o sa avem timp sa ne aplecam alta data asupra sa mai pe indelete, sa ii dam pretext de prilej lui Doamne-Doamne (observati cu cata reverentza scriu cu litera mare numele Sau) sa ne fulgere un pic pentru cat de pacatosi si de blasfemiatori suntem cand luam numele Sau in deshert. In balon. Peste picior.

De asemenea, este evident ca vorbim despre Scorsese, marele trairist bine controlat al epocii de amurg a studiourilor hollywoodiene, pe vremea cand anii de fier ai gloriei lor de pina in televiziune apusese si cand blockbusterurile Jaws si Star Wars inca nu le redefinisera noua putere si glorie si orgoliu si superbie.

Dar nici despre Scorsese nu e vorba in acest post, desi poate ar fi cazul sa vorbim si despre el mai pe indelete. Poate dupa ce catadisesc si eu sa vad, in cele din urma, cap-coada Raging Bull (stiu, stiu: in nemernicia mea, ca un caine turbat, nici acum nu l-am vazut d'al cappo al fine. prefer sa citesc romane ieftine cu Jack Reacher cum se bate el cu nasoii secretzi din America).

Buuun. Dar este la fel de evident ca nu ma apucam eu aici si acum sa vorbesc degeaba despre Scorsese sau despre filmul sau The Last Temptation of Christ. Pentru ca de fapt despre ei este vorba in propozitie, doar ca with a different edge. E vorba de unghiul auditivo-muzical. E vorba despre coloana sonora a acestui film, scrisa de Peter Gabriel. Alt mare om, mare caracter, desi nu ma omor atat de mult dupa el cum o fac altii.

Insa ce a putut face Peter Gabriel cu aceasta coloana sonora transpusa in albumul Passion merita toate laudele si acoladele de cuviinta. Cine nu stie albumul, sa dea fuga sa-l caute si sa-l asculte si sa se minuneze cu mare minunare. Cine il stie, sa dea mare graba spre lauda si spre recunoasterea meritelor lui Gabriel in redefinirea atat a muzicii de film (OST, cum se spune: Original Sound Track), cit si a eforturilor pe care le-a facut de a prezenta publicului larg si de a il ajuta sa descopere muzica lumii (World Music).



Pentru ca acest album OST este de fapt influentat puternic, fundamental de catre muzica Orientului Mijlociu si a Maghrebului, a zonei muzicii musulmane, atat in ipostaza sa sacra / devotzionala, de dervishi si de qawwali si de imami si congregatii spiritualo-religioase egiptene si marocane si libiene si siriene, cat si in cea mondena, laica, populara, cu mult habibi si floricele baroc-kitschoase. Habibi habibi iaa habibi pan' la epuizare, cum ar zice maneaua.

Albumul Passion se sprijina muzical pe aceste influente, sublimate de priceperea componistica de tip progressive rock si new wave a lui Peter Gabriel. In spatele albumului sta o compilatie de piese muzicale, un album paralel, care arata radacinile din care si-a tras seva Gabriel cand a compus muzica de film.



Albumul se numeste Passion: Sources si este o bijuterie de compilatie de muzica de la mama ei, de la tatal ei, de la arabul si turcul si pakistanezul si egipteanul si marocanul ei, de la tzatza caprei Orientului Mijlociu. Neinfrumusetzata, nebibilizata, geme brute si puternice si mustoase. Muzica adevarata, facuta de oameni adevarati si pre-moderni si simpli si aspri. Muzica dintr-o alta lume, pe care post-modernul de Peter Gabriel a luat-o si a sublimat-o si a facut altceva din ea, mult mai inalt si mult mai curand, cum ar zice poetul. Muzica aleasa sa dea seama despre o religie sora religiei musulmane, si despre niste vremuri indepartate, cand popoarele semite, fie ele israelite sau arabe, traiau pe aceleasi locuri pline de iarba aspra si uscata, de capre, de soare, de saracie, de lupta si de traire intru zei aspri, rai, luptatori si al naibii de gelosi pe unicitatea lor.

Va propun sa ascultati ambele variante. Si cea modern sublimata, superb suport sonor pentru iconoclastia lui Scorsese: Passion (FLAC aici, mp3 aici). Dar si cea traditional-mustoasa, din care prima isi trage radacinile: Passion Sources (mai greu de gasit daca nu aveti cont pe vreunul din site-urile specializate. Puteti incerca asha; vedeti care din ele merge).

Si va propun sa-l ascultati pe Nusrat Fateh Ali Khan, daca nu stiati despre el, sa tremurati in fatza vocii sale, a imensitatii puterii vocii sale de om posedat de patima intru Domnul, si sa rezonati la infloriturile imposibil de complicate si de elegante ale sitarului lui Shankar si la impetuozitatea sacadata a percutziei lui Hossam Ramzy. Influente cultural-muzicale diferite impletite intru acelasi scop: al preamaririi zeului unic si puternic si gelos si razbunator si mare. Insh'Allah! Slava Tzie, Doamne!

Doua mari albume ale muzicii recente, de neignorat, de ascultat, de apreciat si de iubit.

Peter Gabriel - The Feeling Begins


Hossam Ramzi - Fallahi
(cu un mix bestial de secvente de film, Rushes of the Afternoon,
practic o mini-istorie a cinematografiei si o opera de arta in sine)


Last Temptation of Christ - Trailer

Citeste tot...