Prea rar, prea puțin

E o apăsare și o nedumerire de care avem parte ori de cîte ori noi, orășenii, dăm cu nasul peste realitatea fără de fard a naturii. Avem creierele atît de îmbîcsîte de ritmurile acre și electrice ale MTV-ului și ale altor formatoare de sinapse artificiale, încît nu ne dăm seama că natura respiră altfel. În alt ritm. Cu altă măsură.

Stăteam zilele astea și beleam ochii la mare, și mă uitam, și mă minunam cum de nu se întîmplă mare lucru pe întinderea sa, pe “foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, cum zice Ion Barbu, unul din cele mai frumoase versuri din limba română.

Și încercam să-mi închipui răbdarea aspră a celor care-și trăiesc traiul de pe urma mării. Cîtă necuprindere, cît spațiu gol, cîtă neîntîmplare și cît nimic.

Căci, în mare măsură, asta este marea. Un nimic cuprinzător, punctat aleatoriu de izbucniri de ectoplasmă pe care pescarii se străduie să le prindă. Fie că te uiți la mare, fie că bagi capul sub apă și te uiți pe sub, tot aia vezi: un mare nimic. Și ici, colo, cîte un peștișor, dacă ai noroc.

Nu e nimic de MTV, de Animal Planet, de National Geographics în nemișcarea și lipsa de acțiune a realității lichide. Știi că e acolo, vezi cîteodată un pește zburător curgînd nefiresc de lin peste apă, cîteva zeci de metri, vezi cîteodată o caracatiță sau o algă. Și în rest? În rest îți trebuie multă răbdare.

Același lucru se întîmplă și în partea cealaltă de lume, sus între stînci, la munte, în pădure. Unde e cocoșul de munte? Unde e rîsul? Unde e ursul? Unde sînt lupii? Unde e turma de căprioare? Unde sînt caprele negre? Unde e toată adunătura de densitate de suflare de animale, aia pe care sîntem învățați să o vedem la un click de telecomandă distanță?

Sînt acolo. Trebuie să ai răbdare. E răbdarea non-tehnologiei, a naturii, a foșnetului de frunză, a valului după val după val după val. Și atît. Mergi la pas zile întregi pînă vezi ceva. Dacă știi să vezi. Dacă nu, mergi degeaba. Poți să hălădui valurile cît vrei, dacă nu știi să cauți, nu găsești pește.

În această tensiune dintre nefireasca ușurătate a rezultatului mediatic – marea năpădire de informație ce vine asupra noastră în fiecare secundă - și goliciunea ermetică a naturii, care nu ți se dezvăluie decît cu răbdare, ca o inițiere într-un mister plin de sînge, în această tensiune stă, printre altele, viața noastră zilele astea. Prea mult. Prea ușor. Prea puțin. Prea greu.

Băgați capul în apă. Nu veți găsi Animal Planet și culorile turbate ale ecosistemului din zona platformei de corali. Băgați-vă burțile în pădure. Nu veți vedea nimic. Ursul e în altă parte. Cîrtița e sub pămînt. Rîsul nu vi se va arăta niciodată. Mai bine uitați-vă la MTV. E mai simplu. Recompensa e la un click distanță. Facebook. Facebook everywhere.

. Citeste tot...

Uliul istoriei și porumbeii români și proști

Întorcîndu-mă de la Telega pe autostrada Ploiești București, în seara asta, cam în dreptul localității Potigragu bag de seamă un norișor ciudat.

Pe măsură ce mă apropiam, norișorul dădea semne că mișcă. Inițial credeam că e un abur, un nor de joasă altitudine, de la sărăcia asta de vreme ploioasă. Pe urmă mi-am dat seama că era un stol de păsări.

Am crezut mai întîi că e de-ăla mare, de mii și zeci de mii de indivizi, o roire de-aia organică și maiestuoasă de care fac graurii. Pe urmă am văzut că de fapt era un norișor cu vreo sută de puncte mici și un punct mare în mijloc.

Aha: mobbing.

Nu e prima dată cînd văd așa ceva. Dar de fiecare dată mi se pare la fel de impresionant fenomenul. Un stol de păsări mici, victime sigure, se aliază și sincronizează împotriva prădătorului.

Dacă uliul ar fi să le ia pe rînd, le-ar mînca fără nici un fel de probleme. Dar în grup, stolul se dovedește un adversar redutabil, care e în stare să contracareze jivina zburătoare, să o hărțuiască, să o devieze de la traiectorie și de la scopul ei ofensiv.

Se cuvin două concluzii.

Prima, de care v-am mai spus: am un ochi de vultur cînd vine vorba de natură. Văz tot, nu-mi scapă nimic. Din mersul de iureș al mașinii pe autostradă, și tot am văzut uliul încolțit de stolul de păsări, la cel puțin un kilometru depărtare. Winnetou scrie pe fruntea mea de etolog ratat.

A doua, filosofică și amară. În unire stă puterea. Spun amară, căci românii nu sînt în stare de așa ceva. Starea naturală de lucruri la români este dezbinarea, încontrarea, ciondăneala și spargerea pe biserici și bisericuțe. În consecință, cu excepțiile de rigoare – Unirea lui Cuza, Mărășești / Mărăști – ne halește uliul istoriei de n-avem aer.

Cel mai recent exemplu de asemenea dezbinare care duce la slăbiciune este ce se întîmplă zilele astea cu PSD-ul și cu Guvernul. În loc să tragă la aceeași căruță, pesediștii își omoară timpul omorîndu-se unii pe alții. Halal politică, pufoșilor. O să vă halească sistemul și Iohannis în doi pași și trei bătăi de aripi de uliu.

Vai de capul vostru. Vai de capul nostru. Ne merităm soarta...



. Citeste tot...

Cum este crinul între spini, cum e fazanul în tufișuri

De la etajul 4 al noii clădiri a SNSPA, dacă te duci în camerele din spate, la toalete, bărbații la bărbați, femeile la femei, căci încă n-am ajuns acolo, la chestia aia pe care o discută ăia prin Occidentul relativizant, să încurcăm ușile dinadins, pe ferestre vezi vastul teren viran pînă înspre RomExpo.

Acolo, deocamdată, sînt doar niște cruci puse de niște intenși. Acolo, probabil, se vor construi două clădiri ce au de-a face cu spiritualitatea și cu patima contestării și a împărțirii oamenilor în noi și ei, în ăia și ăilalți: moscheea și marele templu masonic. Sau nu se vor construi, depinde cine țipă mai tare.

Pînă una alta, însă, acolo e doar teren viran. Priveam azi, undeva pe la prînz, la întinderea deja înverzită, îmi bucuram ochii cu marea de verdeață, mă uitam spre RomExpo. Mă gîndeam la... Habar n-am la ce mă gîndeam. Probabil la crucile de sub mine și la tot scandalul din jurul lor.

Văd deodată mișcând ceva jos, în marginea tufișurilor. Așa am eu ochiul format, văd acolo unde alții nu văd. Mai ales cînd nu e vorba de oameni, ci de copaci și de alte nagode.

Ce văd? Pe unde trecea o alee betonată pe cale să fie năpădită de buruieni, se juca jocul cel mare. Jocul supraviețuirii și al reproducerii. Jocul poftei și dorinței.

Un fazan înghesuia de zor o făzăniță, în focurile curtării. Mai o ocolea, mai o încăleca. Mai o scăpa, mai o prindea din urmă. Cu coada ridicată a dorință și a ritual, îi dădea tîrcoale, o convingea, o dansa, o mermelea.

Făzănița, ca orice făzăniță care se respectă, se făcea și ea că e prinsă în dilema în care orice galinacee mimează că e prinsă de milioane de ani: nu-i bine nici să fug, nici să stau, hai să mă împiedic.

N-am stat să văz dacă s-a împiedicat sau nu. Sînt sigur că, în cele din urmă, s-a împiedicat. Natura nu are timp de lălăială. Azi e mîine, mîine-i iulie, puii dacă nu sînt făcuți la timp nu cresc îndeajuns de mult să fie zdraveni, să treacă prima iarnă. Deci probabil s-a împiedicat.

Nu despre priceperea sociologului cu ochi ager de a urmări de la etajul patru de manieră voyeuristică obiceiurile reproductive la fazani este vorba. Ci despre ceva mult mai important.

Despre felul în care natura, această mare bestie esențială, este puternică și generoasă și neobosită. Și-și face loc în orice crăpătură, în orice interstițiu unde omul ia chiar și cea mai mică pauză de la pofta sa de antropizare imperială.

Natura nu stă pe loc. Imperativul firii, al mugurului de verdeață, al boțului de carne numit fazan, al balenei și bacteriei, al ciutei și mătrăgunei, mișcă lucrurile, umple timpul și spațiul și, în cele din urmă, căci despre asta de fapt e vorba în propoziție, ne salvează – căci cu toții sîntem ai naturii și cei care nu înțelegem asta vom pieri de pe radarul firii mai repede decît face fazanul crrrrr sau pupăza zbrrrrr.

Nevoia de supraviețuire și, în lipsa marii priceperi de nemurire, compromisul by proxy, the next best thing, reproducerea ca supraviețuire prin mandat dat altuia, copiilor tăi, puilor tăi, semințelor tale, asta mișcă și salvează lumea, pufoșilor.

Pofta de viață năpădește aleea de beton cu buruieni prin crăpăturile sale și cu fazani în călduri pe deasupra. Pofta de viață umple aerul de rîndunele și de țînțari, apa de rechini și de alge și de magnificele meduze, proaste ca sarea și înțelepte ca gelatina.

Pofta de viață ne face să facem tot ce facem pe lumea asta, chiar și pe noi, marii pufoși cu aer de atotcunoaștere și atotputernicie care, însă, de fapt nu sîntem cu nimic diferiți de sărăcia aia de fazan care se chinuie să făzănească sărăcia aia de făzăniță.

Pofta de viață, oarba forță care ne mînă pe toți de la spate, mă face să fiu optimist peste măsură. Crește așa în mine o bucurie și siguranță care sînt ferm convins că nu e cu nimic diferită de cea a profund credinciosului cînd este în biserică și se lasă mîntuit.

În asemenea momente, știu că știu, am tăria certitudinii, sînt învelit în siguranță cum era învelit Ahile în platoșa sa de aramă. Știu. Înțeleg. Mă las cuprins, podidit, năpădit.

Sînt mulți cei care mă acuză că sufăr de un optimism naiv, tembel, că prea las de la mine și prea cred că toate se vor rezolva.

Cum să nu fiu însă optimist cînd am văzut ce am văzut azi, de la înălțimea de sticlă și de pisoare șiroind apă a etajului patru SNSPA?

Cînd văd fazanii cum fazanesc, știu că nu greșesc.

Creierul e posibil să-mi dea rateuri, să mă înșele, să mă păcălească, să mă facă să spun ori să fac tîmpenii. Dar inima, instinctul, intuiția, am învățat să-mi dau seama că ele nu mă înșeală niciodată. Ori de cîte ori m-am luat după ele, a fost bine.

Iară inima mea e alături de fazani, pufoșii mei dragi. Alături de balene și de bacterii, de ciute și de mătrăgună, de ulm, de fag, de scoruș, de pîrș, de viezure și de lup.

Și azi inima mea s-a bucurat cu mare bucurie. Căci mi-a spus, a nu știu cîta oară, că e bine. E bine pe lumea asta. Cît timp fazanii își fac treaba lor de fazani, aici, în mijlocul Bucureștilor, pe locul unde oamenii vremelnic se ceartă pe tot soiul de subiecte trecătoare, știu că e bine.

Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele.
Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete.
Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!
El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea.
Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire.
Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde.
Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia!
Auzi glasul celui drag! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte.
Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită.
Şi începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, şi vino!
Iarna a trecut, ploaia a încetat.
Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude.
Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!
Porumbiţa mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută.
Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare.
Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii.
Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart.

. Citeste tot...

Platanii, acești sanitari ai istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapează cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populează orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajă, dar pleznind de sănătate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintă deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecătorilor și mașinilor și clădirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crăci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clădiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacă dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sălbateci și despletiți și neatinși de fierăstrău cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplă: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentă și capitalistă și prosperă și arogantă și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintă un marker inconfundabil al dezvoltării și bunăstării și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales după blestemățiile celui de-al doilea război mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastră despre România, români, catastrofa cea perpetuă și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de păr în care tot trăim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș – și credeți-mă, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtător de frunză prin tîrgul ăsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimă.

Avem, ce-i drept, platani mari în Cișmigiu, unii dintre ei o adevărată mîndrie dendricolă. Avem o haită mică de platani seniori la arenele de tenis din capătul Cotroceniului, drept pentru care e și denumit Parcul cu Platani. Mai avem exemplare frumoase de platani prin oraș, pe ici pe colo – unul care îmi vine repede în minte este cel de la colțul Podului Cotroceni.

Însă în spațiul public, pe marginea străzilor, pe bulevarde, oriunde în afară de parcuri, nu prea îi percepem ca fiind parte dintr-o gîndire urbană bine conturată. Nu reprezintă un clin d’oeil instituțional, un semn de exclamare oficial, o atragere aminte vegetală “Atenție, cetățeni! Platani! Semn că nu sînteți chiar oriunde, ci tocmai pe un mare bulevard!”.

Avem mulți alți copaci care definesc dendricol Bucureștiul. Avem zone cu tei în București, avem străzi întregi cu arțar american (Acer negundo), un adevărat favorit al urbaniștilor de dinainte de 1989, avem și plopi, și stejari, mai ales din cei roșii (Quercus rubra), chiar uneori și paltini (Acer pseudoplatanus), avem bineînțeles inevitabilele hoarde de castani.

Dar străzi care să fie bine definite în București prin prezența unor șiruri consecvente de platani mai puține. Nu spun că nu sînt, ci că sînt mai degrabă excepția. Și dacă stau să mă gîndesc bine, mai ales prin cartiere antebelice, de dinainte de venirea marelui frate sovietic. Era, pare-mi-se, considerat un copac decadent, capitalist, imperialist, semn al opulenței și nemerniciei acelui sistem, ca și blugii, ciunga, bridge-ul și științele sociale. Și atunci nu prea a fost plantat pe bulevardele desenate din anii 50 încolo. Castani, da. Platani, nyet.

Ei bine, lucrurile încet-încet nu mai stau chiar așa. De ceva timp, hai să fie maxim 15 ani de zile, deși mai accentuat de vreo zece ani, avem de-a face cu un adevărat desant de platani pe străzile noastre, pe bulevardele noastre, în ochii noștri, la marginea caselor și vieților noastre.

Ad literam mii și mii de platani au tot fost plantați în ultimul timp prin București. Unii puiuți de doi-trei ani de zile, maxim de 3-4 metri înălțime și cu trunchiul gros cît o mînă de om – la fel ca cei pe care i-am cumpărat să-i pun la Telega. Alții, în schimb, ditamai animalele de copaci de cel puțin 10-12 metri înălțime, copaci de cel puțin 5-6 ani de zile, monștri care deja cîntăresc sute de kilograme și care necesită operațiuni complicate și la plantare, dar mai ales la întreținere, pînă te asiguri că s-au prins – cum ar fi cei de pe mijlocul bulevardului Ana Ipătescu, între Piața Romană și Piața Victoriei.

Mari sau mici, puiuți sau deja adolescenți, platanii au năpădit Bucureștiul. Unii s-au uscat între timp – vezi de exemplu pe Splaiul Unirii, în zona Tribunalului, între Piața Unirii și Izvor. Altora nu prea le merge bine: s-au uscat parțial, a dat înapoi din ei, acum sînt undeva într-o perioadă de convalescență urîtă, smocuri de ramuri noi, bezmetice, care cresc pe lîngă hoiturile ramurilor vechi, uscate.

Însă marea majoritate a acestor mii de platani sînt ok, s-au prins, au deja cîțiva ani de cînd s-au pus pe picioare și deja încep încet-încet să aibă vechime în acest oraș. Nu o vechime de 50 de ani sau de 100 de ani, precum în Barcelona sau în Londra sau în Paris sau în Roma. Doar o “vechime” acolo mai amărîtă, de 10-15 ani, dar totuși mai mult decît nimic. Un început. Marșul de 1000 de mile a început deja cu primul pas. Deja îți dai seama că au crescut. Deja coronamentul lor este vizibil mai mare decît cel pe care îl știai acum cîțiva ani, cînd te bucurai că în sfîrșit se plantează și în București platani. Deja au trecut prin mai multe cicluri de jupuire a scoarței – acest element distinctiv ce definește, printre altele, soiul ăsta de copac și-i dă farmec.

Cred că platanii ăștia pe cale de împămîntenire în cotidianul nostru urban colectiv reprezintă o metaforă tare potrivită pentru ceea ce se întîmplă cu România, cu sufletele noastre, cu starea societății, cu mersul lucrurilor în general. După o perioadă de stagnare post-decembristă, românii încet-încet s-au nărăvit la cele occidentale, s-au dedulcit la viața decadentă a vesticilor, au lepădat încet-încet apucăturile comuniste, și pe cele rele, și pe cele bune, și le-au îmbrățișat pe cele capitaliste. Și pe alea bune, și pe alea rele. Occidentul a prins rădăcini în firea noastră, precum platanii au prins rădăcini în solul de multe ori neprimitor și uscat și de stepă al acestui tîrg mare, murdar, colcăitor dar viu numit București.

La fel cum creșterea platanilor a fost un lucru neînsemnat, gradual, frunză cu frunză, centimetru cu centimetru, pînă cînd deodată, după ceva ani, ne-am trezit că au crescut, așijderea și schimbările din firea noastră, din textura vieții și mentalităților noastre au fost la început microscopice, șovăielnice, un pas înainte, doi pași înapoi, dar s-au tot adunat, fir de schimbare peste fir de schimbare, pînă s-a făcut grămada și acumularea cantitativă a dus în cele din urmă la saltul calitativ, cum mult le mai plăcea să spună politrucilor marxist-leniniști pe vremuri.

În Franța, acum 60 de ani, umbra lui Hitler și a durerii celui de-al doilea război mondial apăsa otrăvit asupra bulevardelor pe unde le plăcea parizienilor să flaneze. În Barcelona, acum treizeci de ani, umbra lui Franco apăsa otrăvit asupra eleganței acelui oraș catalan. Între timp umbrele istoriei acestor orașe au fost înlocuite cu umbra elegantă a frunzelor de platan. Otrava a fost neutralizată de frunze, de rădăcini, de scoarța frumos decojitoare.

Așijderea și la noi, dragilor. Încet-încet, în București umbra istoriei de după al doilea război mondial, cu bunele și relele sale, începe să fie estompată, ștearsă, neutralizată și înlocuită de umbra adolescenților vegetali ce au prins în cele din urmă rădăcini sub asfaltul trotuarelor dîmbovițene. În treizeci de ani platanii vor fi mari, aproape la fel de mari precum cei de acum din capitalele decadent europene. Și noi, uscați și bătrîni și boșorogi și senini, vom îngîna încet, la umbră de platan decadent occidental, cu un pahar de otravă de cucută de Laphroaig în mînă, melodia decadenților de la Rolling Stones: Tiiiiimeee iiizzz on my side, yes it iiiiizzzz…



. Citeste tot...

Sanatoriu, ziua a patra

Sanatoriu, ziua a patra. Un pic de soare palid. Probabil 10 grade. Totuși, nu va ploua. Păpădiile sînt cel mai bun semn. A înflorit din nou toată pajiștea din fața casei, e acuma juma galben, juma verde crud.

Copacii sînt fix la fel cum erau și alaltăieri, înainte să plouă. Prunii un pic mai scuturați de petale, aproape trecuți. Nucul mic la fel de plăpînd, mama lui de nuc, nu vrea să crească precum ridichea din poveste, o să-l aștept cel puțin două sute de ani să se facă și el nuc în toată regula.

Moșmonii dau semne că s-ar fi prins. Dar la fel spuneau și cei de anul trecut pe vremea asta, ca pe urmă, cînd a dat iureșul verii peste ei, să se usuce iremediabil. Agrișii cei noi nu mișcă nimic. Pe dinăuntru sînt verzi, că le-am rupt o crenguță. Dar mugurii se încăpățînează să nu spargă. E foarte posibil să nu se fi prins.

Viața de sanatoriu continuă. De dimineață ne-am trezit în stil alarmă aeriană. Florentina văzuse ceva mișcînd pe uliță și a venit speriată: “Scoală, că vine popa cu botezul!”. Am reușit performanța să fac patul în douăzeci de secunde, să-mi trag pantalonii pe mine în cinci și să înjur de tot restul secundelor pînă s-a umplut minutul – puteam să mai dorm, să-l mai visez pe Ponta, eram în metrou cu el, metroul avea geamurile sparte. Nu, nu mă întrebați: nu știu ce înseamnă.

Degeaba. Alarmă falsă. Nu era popa cu botezul. Era altcineva. Vecinul Gheorghiță, care aduna surcele prin grădina dînsus de noi, ne-a spus că azi popa e cu botezul pe Șoseaua Nouă, adică pe celălalt deal. Probabil va veni mîine. Și mîine voi face patul la fel de repede, în același acompaniament de bombăneli budist-ortodoxe, dacă vine prea devreme, adică înainte de miezul zilei. Sper să nu-l visez pe Ponta din nou.

Viața de sanatoriu continuă. Vecinul Gheorghiță s-a făcut că plouă că am făcut gardul. Nici “bravo, bre, ce gard frumos!”, nici “futu-te-n rasă de capitalist veros, cu banii tăi care ai făcut gardul de colo colo". N-a zis nimic. Nici eu nu l-am întrebat nimic. Puteam să-i bat apropouri, să-i dau de înțeles să contribuie și el, că gardul e și la el, și la mine. Nu i-am zis. L-am întrebat dacă are vaca lapte și dacă poate să ne aducă lapte diseară. Pe bani, evident. De la el cumpărăm lapte cînd venim acasă, la Telega. Tot el ne și cosește. Așa se face pe la țară, la ăia care n-au ce face cu fînul: cine cosește, de regulă ia iarba. Servici contra servici. Ipocrizia salvează România.

Viața de sanatoriu continuă. Azi dealul Măceș se vede din nori, plafonul alb e un pic mai sus. De dimineață, însă, cînd noaptea se îngemăna cu ziua, pe la cinci, cinci și jumătate, la primul cîntat al cocoșilor, cînd m-am trezit să bag lemne în foc – așa e la țară, dacă nu bagi lemne în foc, ai belit-o, nu e ca la voi, orășenilor pufoși, să meargă centrala, să dormi fără grijă, să-l visezi pe Ponta – azi dimineață Măceșul se întrezărea doar pe jumătate, într-o supă aproape albă și difuză. Soarele stătea să apară. Privighetoarea cînta. Cîinii lătrau. Pițigoii se trezeau. Vacile mugeau. Cocoși cocoșeau.

Viața de sanatoriu continuă. O să vă țin la curent. La curent o să vă țin. La doi douăzeci, alternativ, AC / DC. Sănătate curată, curentul alternativ. Așa e la sanatoriu. Halate și curent eftin. Pufoșilor.

Viața de sanatoriu continuă.

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

Unul din premiile recente de fotografie.
Courtesy of Sensei Sabin Dumitrescu.

. Citeste tot...

Cavalcada, acest loc unde învățați echitație

Criza vîrstei de mijloc generează reacții diferite la diferite categorii de pufoși.

Unii se apucă de pian, alții de făcut bani. Unii își fac MBA-ul, alții doctoratul. Unii își trag Mercedes sau BMW sau Porsche sau Ferrari, după posibilități. Alții își trag amantă. Alții își trag Mercedes sau MBW sau Porsche sau Ferrari, cu amantă cu tot. După posibilități.

Eu, mai intelectual de fel, m-am apucat de sport. De acum vreo aproape opt ani de zile, de cînd aveam 35 de ani, am încercat mai multe, cu diverse grade de pricepere. Cînd alții se lasă de sport, eu am început. Evident, la nivel amatoricesc. De pufos.

Totul a început cînd, uitîndu-mă la meciuri de rugby, am simțit instinctiv ce simt ăia acolo pe teren și mi-am dat seama că o să-mi pară rău mai la bătrînețe dacă nu încerc.

Și am încercat. Și mi-a ieșit destul de bine. Nu ca cei care au jucat în tinerețe, dar totuși. Ținînd cont de vîrstă, cred că mi-a ieșit decent. Am avut niște momente faine acolo, jos, pe iarbă. Mersi, pufoșii mei de la Rugby Dracula Old Boys!

Și pe urmă am încercat și aikido. Și pot să spun că nu mi-e rușine cu ce am reușit pînă acum. Îl simt. E acolo, în mine. Am și inventat termeni de specialitate, sînt practic un soi de teoretician al acestei arte marțiale: mermelewaza, electronage și durerowaza. Domo arigato gozaimashita, Nicu Sensei și colegii și prietenii mei de cale de la Itsushin Dojo!

Și pe urmă și schi. Aici mai greu, că încă sînt la început, dar am început să-l simt și pe ăsta. E fain cînd începi să te duci cu panta și cînd începi să înțelegi coborîrea. Mersi, Roland Teodorescu!

Iar acum, cea mai recentă extensie a pufoșeniei mele fizice de vîrstă de mijloc, am început să călăresc.

Nu, nu călărie de-aia la care rînjiți voi fasolea chiar acum, citind aceste rînduri – fi-v-ar rușine dacă v-ați gîndit la ce nu m-am gîndit eu. Călărie de-aia pe bune, adevărată, cu cai.

A fost și contextul potrivit. Am învățat alături de fetele mele. Am dus fetele la schi. De bine de rău, decît să stau pe margine, m-am băgat și eu. La călărie la fel. Am dus fetele la călărie. M-am băgat și eu.

E deja al doilea an de cînd facem. Anul trecut a fost mai așa, mai de tatonare.

Anul ăsta, însă, de cînd a cam dat colțul ierbii și de cînd s-a terminat sezonul de schi – mersi, Roli! ești un instructor excelent și un prieten fain! – am trecut pe călărie. Și am mers în fiecare săptămînă.

Asta pentru că am avut și șansa să găsim un loc fain, autentic, pe placul nostru.

Temerea noastră era să nu fie un loc năpădit de fițe, pentru că totuși călăria, ca și alte sporturi pe-aici pe la noi, ușor o dă în pampon mic burghez, sport de status social, unde contează mai mult cu ce mașină vii și ce cizme ai și cîți bani ai dat pe mănuși decît cum stai în șa, iar dacă nu ai calul tău parcă totuși nu ești chiar din lumea bună.

Din fericire, locul pe care l-am găsit, Cavalcada, păstorit cu pricepere și înțelepciune de Aurel Boată, reușește să evite figurile și trăirismele mic burgheze. E un loc unde te duci să călărești, să înveți, să simți caii, să rezonezi cu ei.



E un loc care reușește să împletească două lucruri tare importante: bunul simț și profesionalismul.

Băieții de la Cavalcada chiar se pricep la cai. Unii dintre ei participă la spectacole medievale și sînt cascadori de film. La filme de-alea adevărate, de Hollywood. Au lucrat cu profesioniști din alte țări.

Au prins școala și priceperea cascadorilor noștri de pe vremuri, de la Sobi. Au trăit de mici copii printre cai, au crescut printre picioarele lor, își știu calul cum își știe tătarul arcul ori samuraiul katana.

Și asta se vede și din felul în care simt clienții, își instruiesc clienții, interacționează cu ei. Știu să identifice nivelul acestora, știu să fie precauți, știu ce complicat e lucrul cu caii. Știu să ofere cu adevărat cursuri de echitație, nu doar să te urce pe cal și să creeze impresie. Și, de asemenea, știu să fie prietenoși, haioși, neforțați. Oameni, nu corporatiști.

Mai e încă ceva, la fel de important. Au niște cai cu adevărat faini.

David și Vijelie și Romică și Decebal și Darius și... na, că pe restul i-am uitat, vă uitați și voi pe site cum îi cheamă. Eu îl călăresc pe David, am început să mă învăț cu el. Andra pe Vijelie, o iapă mai mărunțică, dar cu o vînă în ea de speriat. Marta pe Romică.

V-am spus că am fost și în alte locuri la călărie. Acolo am avut parte de cai nici prea prea, nici foarte foarte.

Doar aici, la Cavalcada, a fost prima dată cînd am simțit cu adevărat ce înseamnă să ai cal sub tine. O forță a naturii. Un cal de rasă. Un cal bine hrănit, cu temperament, care are benzină în el să facă ce trebuie, și repede, și încet, și cinci minute, dar și două ore, dacă e cazul.

Cai adevărați. Cai arăbești cu lipițan, împrumutînd de la amîndouă rasele calitățile acestora: de la arăbești viteza și temperamentul și rezistența, de la lipițani statura și forța.

De patru luni, de când mergem acolo, am început să progresăm și să trecem de momentul acela mai complicat de la început, prin care treci orice sport te-ai apuca să faci.

Sîntem din ce în ce mai spontani la trap și începem să înțelegem galopul. Începem să avem rezistență, să nu mai obosim după o oră de călărie.

Și mai ales și mai ales, începem să călărim instinctiv, să avem momente în care simți că ești una cu calul, că se mișcă cu tine, că te miști cu el, că e o extensie a voinței și putirinței tale.

Și ne place. Din ce în ce mai mult.

Nu vreți să știți cum e. E bestial. În sensul cel mai animalic și mai pur și mai curat al cuvîntului. Ești o bestie pe o altă bestie și totul în jurul tău e natură, mișcare, concentrare, instinct, control, gest, focalizare. Poetry in motion.

Mulți, pe bună dreptate, scot în evidență scopurile profilactice ale practicării unui sport. Te ajută la sănătate, la condiția fizică, la interacțiunea cu ceilalți, dacă e sport de echipă, la spiritul de competiție, te disciplinează, te scapă de burtă, de varice, de toate hibele sedentarismului urban de care suferim.

Și evident că au dreptate. Toate acestea sînt clar în folosul nostru.

Dar la fel cum la aikido nu te duci să faci condiție fizică decît cel mult ca beneficiu secundar, ci te duci să-ți zideți spontaneitatea corporală și să înțelegi ma-ai-ul și să simți chestia aia cea mai foarte complicată și zen și de neexplicat, mushin,

La fel cum la rugby nu te duci pentru condiție fizică și pentru profilaxia coloanei – aici chiar din contră – ci pentru a simți acel fior cvasi-mistic cînd dai eseu sau placaj sau cînd te duci la susținere pentru unul din coechipierii tăi,

și toată realitatea din jurul tău e forță și concentrare și violență sublimată și cooperare și un dans complicat cu mingea, cu adversarul, cu coechipierii, cu vîntul, cu crampoanele,

La fel și la călărie te duci pentru acea senzație foarte tătărească și foarte premodernă cînd ești centaur și una cu calul și cînd totul este neforțat, elegant, zvîcnit, prelung, fluid, iar calul e ca un vînt solid sub tine, iar tu ești ca un zeu lichid călare pe el.

Și asta contează cu adevărat. Calul. Vîntul. Gestul. Mîna. Dîrlogul. Picioarele. Șaua. Și toate laolaltă.

Hai, pufoșilor. Încercați. N-o să vă pară rău. Nu spun că e ușor. Mai ales la început. Dar spun că e fain. Mult mai fain decît mi-aș fi închipuit.

Mulțumesc, Aurel, pentru ce ne înveți. Și mersi că trezești tătarul din mine.

Domo arigato gozaimashita!

PS: și, după ce învăț să călăresc, cînd o să mă fac mai mare și mai grizonat și o să am pătrățele la burtă de la atîta trap săltat, promit că-mi iau și BMW. Și, dacă nu mă spuneți la nevastă, poate nu numai BMW.





. Citeste tot...

Cînd moare o lume, simți un gust amar, ca de pelin, în gură

Cum intri în piață, la Rîmnicu Sărat, piața noastră de suflet, primele tarabe sînt dedicate întreprinzătorilor autentici, țăranii noștri get-beget, cei care vînd chestii specific românești: banane, portocale, roșii cherry și alte grapefruituri.

Printre ei, strecurată pe un colț de tarabă, lîngă tanti aia grasă care vinde gălețele cu cîrlige de rufe și papuci din plastic – altă invenție recentă într-o piață altminteri foarte faină, cu produse chiar bune – uite și o amărîtă de țigancă bătrînă, cu pielea uscată, pergamentoasă și cu postura oamenilor munciți și chinuiți și amărîți și săraci.

Vindea buruieni smulse de pe malul șanțului, ierburi de-ale noastre. Cîteva legături de mușețel, cîteva de pelin, uite și niște cimbrișor, uite și mentă – da, e de-aia bună, nu e izmă porcească. Stai că asta chiar nu știu ce e – s-a dovedit mai apoi a fi salvie, izbucnită în niște flori neașteptat de frumoase, inflorescențe liliachii.

Tocmai intrasem în piață. O lăsasem pe Marta la școală și mă abătusem să cumpăr cireșe. Comandă clară, de la fete: tata, să nu cumva să nu cumperi cireșe. @Trei kile, da? Că iar le mănînci pe toate, ca aseară...”

Mă uitam după cireșe și mă minunam de mirosul pătrunzător de căpșuni, de la hoardele de căpșuni ce au invadat piața, care mai de care mai “românești” și mai “dulci” și mai la șase lei – au început să lase la preț, ieri erau șapte, chiar opt lei kilul.

Văd scena dintr-o privire, în maniera aia gestaltică în care uneori ni se întîmplă să fotografiem realitatea. Țiganca, taraba, ierburile de leac, Plafarul de pe marginea șanțului, cumpărătoarea ușor cochetă, la aproape treizeci de ani, care se uita cam chiondorîș la una din legături.

Era clar că nu știe ce e. Era clar că nu o crede pe țigancă, aceasta încercînd s-o convingă că-i bună la molii.

Țiganca îi întindea legătura de pelin. Tînăra, ușor hipsteriță și preponderent urbană, clar din tribul gulerelor albe, se uita la ea și parcă nu-i venea s-o cumpere.

“Da, chiar pentru molii caut și eu. Dar sînteți sigură că e bună? Nu știu ce să zic”.

Parcă vedeai gîndurile din spatele ochilor: nu mai bine iau eu ceva de dat de molii de pe la Mega Image sau de la Carrefour?

Și în ochii sărmanei țigănci puteai citi ceva, dacă știai să te uiți: exasperare. Nu-și permitea să lase să se vadă asta prea evident, că totuși avea ceva de vîndut. Dar era acolo, bine ascuns.

Cum naiba să nu fie bun pelinul la molii? De pe vremea lui Ghilgameș e bun la molii. Și se vedea din ochii bătrînei că știe clar ce reproșează în gînd, doar îl cunoscuse pe Ghilgameș, era dincolo de timp și de vreme, era bătrînă precum Mediterana.

Mă abat din drumul meu spre cireșe, fac scurt dreapta la taraba ei, mă opresc în dreptul cumpărătoarei, domnița urbană și cochetă care nu știe ce e ăla pelinul. Iaca un gură cască în plus.

Întîi mă uit, apoi mă bag în vorbă. O asigur pe tînăra domniță urbană că da, chiar e pelin, și da, chiar e foarte bun la molii.

Se uită la mine. Se uită la țigangă. Se uită la pelin, de parcă dădea s-o muște.

“Și cum îl pun?”

Țiganca ridică din umeri. Spunem amîndoi, aproape în același timp “Păi cum să-l puneți? Îl băgați între haine”.

“Și nu pătează?”

Acum e rîndul meu să încerc să-mi ascund exasperarea și să răspundă prima bătrîna. “Nu, doamnă, nu pătează. Așa se pune, între haine”.

Parcă nu-i vine să cumpere. Eu o mai asigur încă o dată că e foarte bun contra moliilor. E clar, am viitorul asigurat. Director de marketing la produse tradiționale culese manual mă fac, dacă pică Guvernul.

Tînăra, șovăielnică în continuare. Dacă totuși se pătează hainele? Stric bunătate de haine cu sărăcia asta de buruiană. Se mai gîndește un pic, parcă o simți că nu știe cum să iasă din această situație care începe să devină stînjenitoare.

Noi, răbdători. Avem niște pelin de vîndut, nu grăbim clienta.

“Bine, iau. Dar dați-mi doar o legătură. Cît e?”.

“Un leu legătura, doamnă”.

Țiganca îi întinde pelinul. Domnița urbană plătește și pleacă, frumoasă și tînără și cochetă și aproape la treizeci de ani. Clar din tribul gulerelor albe.

Eu rămîn. Îi cumpăr țigăncii și pelin, și izmă, și mușețel – “vi le dau pe amîndouă, că doar astea mi-au mai rămas” – și cimbrișor, în amintirea tuturor mușuroaielor de furnici pe care le-am deranjat culegînd cimbrișorul cel lacom de soare, și chestie de-aia fistichie liliachie care atunci aflu, cu mare surprindere, că e salvie – mă uit la frunze, cîteva pe tijă, pe jos, da, cam arată a salvie, habar n-aveam că face așa florile. Soc nu iau, că cumpărasem ieri.

Am uitat să vă spun, bătrîna avea de vînzare și cîteva grămăjoare de flori de soc. Erau curate, n-aveau pureci. Numa’ bune să le duci acasă să pui apă și drojdie și zahăr, să faci socată.

Unde s-a rupt filmul? Cînd a început generația noastră și cea de după noi, ăștia de patruzeci de ani, ăștia de treizeci de ani, să uite cum arată pelinul și la ce e bun?

Cînd s-a rupt legătura cu ulmul, cu frasinul, cu leușteanul, cu balega de vacă, cu furca, cu izma, cu socul, cu rădașca și cu coropișnița?

De ce erau ochii țigăncii așa de triști?

Ce o să facem cînd o să ne moară bătrînii și n-o să mai știm la ce e bun pelinul, și nici măcar cum arată, la frunză, la miros, la gust?

Trebuia să-i las mai mulți bani. Ierburile alea făceau cu siguranță mai mult, chiar dacă au fost culese de pe marginea șanțului.



. Citeste tot...

Il pleuge sur Liege

Iar plouă ca la Macondo. Ori face Iahve pomana de 40 de zile a drept-răposatului GGM, ori s-au hotărît șerpilienii de la Holywood să facă ecranizarea pe aici pe plaiuri telegene, că e peisajele frumoase și laptele ieftin și figuranții expresivi la față. Mă întreb oare, cine o fi colonelul Aureliano Buendia de Telega? L-or fi avansat în grad și scos în retragere? De ce plouă ca la Londra? Unde e sediul MI5 al rezidenturii din Telega? Are și subteran? E vreo navă cosmică ascunsă în sala de sport de la noi de la Școala Generală 1? De ce se îndreaptă spre mine oamenii aceia cu găleți electorale și cu o imensă plasă de fluturi în mîini și de ce ascunde ei la spate o cămașă cu mîneci lungi lungi lungi? De ce e oamenii răi cu mine? N-am făcut nimic. Doar am spus adevărul. Ieri a fost ziua presei. Nu merit așa ceva. Am dulapul plin de cămăși. Jur să spun adevărul și numai ade



. Citeste tot...

La ăștia nu vin alegerile

Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

La ăștia nu vin alegerile!

. Citeste tot...

Lupii, apa, viața

Neapărat de văzut. E scurt și atît de puternic.

Nu doar pentru iubitorii de natură și de documentare animalicoase frumos filmate, noi ăștia ecologiștii de fotoliu de la Discovery Channel și de la National Geographic HD.

Ci mai ales pentru a înțelege complicata știință a complexității, relațiile contra-intuitive și non-liniare ce se pot institui între diversele părți ale unui sistem mare, cu multe componente și multe interacțiuni. Ce înseamnă o mică modificare. Efectul de aripioară de muscă de unt, adica the butterfly wing effect.

Recomandat cu căldură tuturor celor care cred că înțeleg societatea românească, economia ei, politica ei, evoluțiile sale electorale, media, de consum FMGC, de stil de viață, structurile sale atitudinale, valorice, tot ce înseamnă fiara asta mare și complicată numită societate și, în consecință, își permit să o critice cu spume, critic, violent, vituperant.

Ce e mare nu e simplu. Ce e la televizor nu e realitate. Și cifrele nu minte, mai ales cînd ele e sondaje.

Sau, cum ar zice polițistul Lucică, fioroasa noastră linie a doua de la rugby, atunci cînd se îmbată (adică e fioros doar cînd se îmbată, în rest îi e frică să se bage la tăvăleală). Se urcă pe masă, ridică paharul, se lasă primejdios de fioros pe spate, de ne bagă pe toți în boală, poate pică plăvanul, sparge dracu' tot, ne pun ăștia să plătim toată cîrciuma, și răcnește: “Luuuupiiiiii, băăăă!”

Așa se studiază complexitatea. Cu sacrificii. “Luuuupiiiiii, băăăă!”





. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Datoria oilor de a fi oi și a balenelor de a fi balene și a oamenilor de a fi ce sînt: oameni

Remarc un articol recent al lui Cezar Paul Bădescu, “Datoria oamenilor de a face copii”.

Evident că încă din titlu ne dăm seama că e vorba de un pamflet, de o ditirambă critică la adresa discursului public statal privind scăderea natalității în România.

Evident că autorul se indignează la adresa felului în care behemotul cu apucături totalitare ne învață ce e bine și ce e rău, unde și cînd s-o băgăm și cu ce consecințe. Cum să ne trăim viața, ce trebuie să facă femeile, care sînt valorile pe care trebuie să le urmăm. Modele constrîngeri manipulări directive. Toate venite direct din vremea ceaușistă și încă și mai și, din vremea lui Big Brother și a lui 1984.

Doar că autorul ignoră un lucru: natura. Dincolo de stat, dincolo de poliție și miliție și thought control și de politicile reproducerii, avem un behemot mult mai aspru și mai nemilos care ne împinge de la spate, ne croiește viața și ne îndrumă pașii spre necesitate, spre trebuie, spre musai și neapărat.

E viața însăși. E natura, bre. E gena, cum ar zice Dawkins. Gena, acest mare tiran care ne joacă pe degetele ei băloase de-atîtea proteine și alte mitocondrii.

Pe lumea asta, dincolo de vălul iluziei și de păcălelile pe care ni le administrăm în vena creierului în fiecare zi, sînt doar două imperative: să supraviețuiești și să puiești. În rest e suprastructură, e dantelărie, accesoriu, detaliu inutil, parafernaliu.

Avem două succese de bifat, fie că sîntem oaie, balenă, om, elefant, musca țe-țe, prigorie, bacterie sau ornitorinc: să reușim să ne păstrăm echilibrul homeostatic, adică să viețuim, adică să supraviețuim. Și odată menținut acest echilibru homeostatic, păpică, somnic, lăptic, evitat dujmani, belit victime, pe urmă să facem puișori, să dăm gena mai departe, să replicăm structura și la generația n+1.

Restul, tot ce se agregă în jur, e doar un accesoriu la aceste doo succesuri, după cum ar spune prestigioasa noastră reprezentantă în Parlamentul European, puiul prestigiosului nostru supraviețuitor de la cîrma țării.

Accesorii, instrumentalizări ale atingerii celor două obiective esențiale: viață și reproducere. Religie stat armată agricultură transporturi Michael Jacskson Benone Sinulescu presă gaze de șist Greenpeace și bunica porno, toate se subsumează acestor două imperative. Cine nu știe să citească astfel textura vieții dispune de o pereche de ochelari tare aburiți, dragă Cezar Paul Bădescu.

Asta facem de milioane de ani. Noi de mai puține milioane de ani. Oile de mai multe milioane de ani. Balenele de și mai multe milioane de ani. Bacterii de și mai multe miliarde de ani.

Ăsta este singurul joc care se joacă, singurul joc care merită jucat, singurul joc care ne joacă, chiar dacă noi vrem să stăm pe margine – cum ar zice Phoenix în versurile lor, Arghezi în versurile lui (“Puii mei, bobocii mei, copiii mei! // Așa este jocul. // Îl joci în doi, în trei, // Îl joci în cîte cîți vrei // Arză-l-ar focul”), John Le Carre în scrierile lui cîinești, atît de lumești.

Știți cum zicea Lenin, nu? “You may not be interested in war, but war is interested in you”. Așijderea zice și gena, de milioane și miliarde de ani “You may not be interested in sex, but sex is interested in you, my dear intellectual concerned with the perpetration of power by means of reproductive strategies of control”.

Cine nu joacă jocul rămîne pe margine, nu-și perpetuează această strategie de succes biologic. Conform principiului înțelept al marelui înțelept Murphy, “Celibatul nu este ereditar”.

Drept pentru care, dacă voi nu vreți să supraviețuiți și să puiți, cu siguranță se vor găsi alții care să o facă în locul vostru, mai proști, mai mici, mai melteni, mai săraci, nu atît de eminamente telectuali ca voi, o strălucitorilor telectuali care esteți voi, dar cu siguranță cu mai multă poftă de viață decît voi. Nu se supără nimeni. Voi stați pe margine și frecați menta dezamăgirii și bîzdîcului estetico-critic, în timp ce ceilalți fac ce știu ei mai bine să facă: să supraviețuiască și să facă pui.

Și, să mă ierte doamnele care citește aceste rînduri: în acest caz să știți, dragă telectualilor, că oile e infinit mai deștepte la creerul ăla al lor de oaie care face beee și căcăreze și lînă decît voi. Indiferent cum simțiți voi furie și resentiment la adresa discursurilor îngălat-patriotice ale reprezentanților puterii că ar trebui să vă coțcăriți și să vă puiți, oaia o face fără nici un îndemn. Face bee face lapte face pui. Și pe urmă moare. Și gata.

Urmînd un imperativ și o înțelepciune de milioane și miliarde de ani, mult mai veche și mai înțeleaptă și mai perenă decît orice gînd de răutăcism autoritar de-al lui Big Brother, de-al lui Isaac și Abraham ori chiar de-al lui Traian Băsescu.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Foaie verde mițorlan / Nu e ceasul cît un an

Grădinăritul, printre altele, te învață complementaritatea dintre blîndețe și cruzime.

Blîndețea. Blîndețea bibilelii fiecărui fir bleg de plantă, a umblatului cu mînuși la muguri și la rădăcini, la împletiturile de lăstari care dacă îi bruschezi se rup. Încă nu am ajuns să altoiesc, să stăpînesc chirurghia de sub coajă, laparoscopia cu smoală și miere, însă încet-încet o s-o facem noi și pe asta. Dar înțeleg intim, organic ce și cum și care sînt mizele și consecințele meltenelii pe subiecții vegetali a cerbiciei de strungar frezor care e învățat să strîngă piulița de 14 pînă se îndoaie filetul cu prezon cu tot.

Cruzimea. Cruzimea tăiatului în carne vie, de fapt în lemn viu. Să înfigi hîrlețul în brazda de iarbă și să smulgi halca de viu din împletitura ei de rădăcini, s-o zvîrli în scîrbă mai încolo și să continui să sapi groapa. Cruzimea ridicării hotărîte de topor, copacul ăsta e pa, îl tai de jos, sînt prea mulți, păcat de el, dar și mai păcat de mine. Fierul cum intră în lemnul moale, tăietură triunghiulară care despică viață și fibră.

Yin și yang. Viață și moarte. Și mai ales detașare. Fără patimă, fără farafastlîcuri hipstericești, dar și fără mîrlănisme de brută de Pantilimon, pentru care natura este un cuvînt de scîrbă. Tai plantezi rupi sădești belești îngrijești, într-un ritm nici prea-prea nici foarte-foarte. Cu grijă, dar nu cu prea multă grijă, că trece primăvara. Cu forță, dar nu cu prea multă forță, că dă cafeaua în foc și se rupe filetul la arac. Cu detaliu, dar nu cu prea mult detaliu, că se lasă seara și mai avem încă un sfert de grădină de scos la lumină.

Lucruri care îți ajută pe urmă și în alte părți, la aikido, în familie, în sociologie, în relațiile profesionale, în continua înfrigurata neasemuita luptă a mirării că scriți a întîmplării că vă răspund.

Grădinăritul, printre altele, te învață perseverența și răbdarea.

Perseverența. Perseverența de a planta acolo unde s-a uscat de atîtea ori, de a uda încet, metodic, fără să te uiți la ceas, fără să numeri în gînd, fără să te plictisești, de a da cu coasa cu grebla cu sapa cu toporul la rînd, încet, metodic, nici prea-prea, nici foarte-foarte, fără să te gîndești.

Rădbarea. Rădbarea de a planta ceva care va face rod peste 3 ani, sau poate peste 10 ani, că pe-aici pămînturile sînt sărace și argiloase și pomii cresc cam greu, mai ales pe coasta asta unde avem casa. Răbdarea de a aștepta dincolo de moment, de ceas, de clipă, dincolo de sezon, de an, peste hăhăhăt, mai încolo, mai spre vîrsta cealaltă. Cînd se va face cireșul ăsta mare? Cînd nu voi mai fi. Cînd o să mănînc zmeură de aici? Poate peste doi ani. Cînd o să se prindă părul ăsta? Cînd o vrea Dumnezeu. Și tu, dacă îl uzi la timp :)

Lucruri care nu știți cît îți ajută pe urmă și în alte părți, în viață, în luptă, în familie, în dragoste, în zbatere, în neasemuita înfrigurata uimire a minunii că sîntem a întîmplării că ne facem oameni mari și proști și triști și fără de iluzii.

Grădinăritul, printre altele, te învață despre viață și despre moarte.

Lucruri care nici nu știți cît îți ajută în alte părți, mai ales în viață și mai ales în moarte.


. Citeste tot...

Galaxiile din frunzele de miez de noapte

Mă întorc de la emisiune, e aproape miezul nopții, și de la mașină pînă la intrarea în bloc merg cu privirea în sus, în frunze. Sînt dintre inadecvații acestei lumi meltenești de iubesc copacii. Nu doar îi apreciez. Nu doar îi plac. Îi iubesc. Cu de-alea prin corp, cu fluturi în stomac, cu fiori undeva între plămîni și coaste, unde teoretic e inima, doar că cu toții știm că sociologii n-au inimă, doar o cutiuță cu SPSS și restul Weber sau Geertz.

Doar că eu am fost bolnav cînd eram mic, am fost otrăvit de maică-mea și de Tolkien să iubesc copacii, mi-aș pune copaci și în cap, și pe umeri, aș planta paltini și frasini și pe bec, aș lăsa ulmii să strice gardul și cositura și grajdul și zidul și fundațiile și acoperișul, să se umple lumea de ulmi și de alte lighioane vegetale, să fim sufocați de jugaștri și de fagi, să ne spele păcatele gherghinul cel puturos la floare și socul cel împuțit la frunză, carpenul și plopul să-și facă culcuș în vetrele noastre și lumea să fie mîntuită de carcalacii ăștia de oameni prin multe, multe rădăci și frunze.

Și dat fiind că sînt bolnav la cap de copaci, deși știu că-mi dăunează grav sănătății mentale, profesionale, sociale și comunicaționale, umblu noaptea cu privirea în sus, bucurîndu-mă de frunzele cele noi ale teilor și paltinilor de cîmpie ce populează parcul din fața blocului nostru. Luna se face din ce în ce mai borțoasă, a trecut de primul pătrar, înflorește spre lună plină, săptămîna viitoare de 1 Mai va fi cum nu se poate mai bine, lumină noaptea și cald și verde în copaci.

Și mă îndrept spre casă, cam obosit, cum îi șade bine sociologului părerolog care iată, se întoarce de la tembelizor cu satisfacția lucrului bine făcut, a mai bătut cîmpii cu folos alte două ore, a mai tembelizat încă cel puțin vreo sută de mii de cetățeni vajnici, dar vînjoși pe diverse teme și subiecte, după nevoi, coane Fănică, după nevoi. Și acum sociologul nostru, blîndă fiară prin jungla cea urbană, belește ochii la frunze, cîntărînd în buzunarul drept snopul de chei cu care va deschide ușa blocului, pe urmă ușa casei, înapoi la nevastă, la copii, la Facebook și la uitare prin somn.

Și mă îndrept spre casă, mă uit la frunze, pe măsură ce înaintez cu pas egal, de om cu oareșce burtă și prestanță, dar care încă își mai păstrează din zvîcul zvelt al tinereții, diversele planuri de frunze și crengi îmi defilează cu viteze diferite prin fața ochilor, cum făceau meșteșugarii de desene animate înainte să se inventeze calculatorul, desenau mai multe rînduri de fundaluri și pe urmă le puneau să curgă cu viteze diferite, ca în Sandy Belle, ca în Totoro, creînd iluzia de adîncime, perspectiva aia naiv-școlărească de manga. Și luna e nemișcată, și frunzele din față se mișcă mai repede, cele din spate mai încet, blocul dincolo de intersecție imperceptibil, la fiecare pas imaginea zvîcnește de-abia întrezărit, ca pe vremuri operatorii nepricepuți de film cînd dădeau la manivelă și nu reușeau să țină un ritm constant.

Și deodată-n jurul meu natura

Și deodată și dintr-odată și dendată iar mă simt năpădit de senzația copleșitoare, ca un tăvălug de certitudine, că sînt năpădit de fractali, că înot precum melcul printre adîncimile lor imposibile, prin imensitatea cîmpiilor nesfîrșite ale convergenței și dantelei infinite. Brusc și implacabil, de la celulă la lună la galaxie și înapoi la bloc și la pași, totul dintr-o dată și deodată și dendată devine una, întorlocat mister și unul și tot, și infinitul e infinit și finitul e și el infinit și îmi dau seama că de cînd m-am scufundat întîiași dată pentru prima oară într-un set Mandelbrot, de atunci sînt blestemat, sînt blestemat să înțeleg Universul, să-l înțeleg fără să-l pricep, să urlu din cauza limitării, a finitudinii în fața scufundării în infinitul mic care reflectă infinitul cel mare.

Pentru mine Dumnezeu este infinitul. Pentru mine Dumnezeu este matematica. Pentru mine este atît de simplu: se întîmplă inexorabil și inevitabil și totuși probabilistic, întîmplare întîmplătoare, vibrație cuantică în înfășurarea inițială imposibil de densă, acolo unde simetria de început fără de timp și fără de spațiu, justă și perfectă în așezarea ei cristalină și elegantă și geometrică și riguros egal distribuită a fost zăticnită de prima suflare, de prima vibrație, de prima sfîșiere a perfecțiunii, de vibrația cuantică infinitezimal de mică, acel pas imposibil de descris și imposibil de înțeles de la zero la ceva, cel ce în sîmburele său imposibil de înghesuit conține deja toată curgerea timpului și toată desfășurarea nebuloaselor și galaxiilor și tuturor roirilor întru gravitație și forță și inevitabilitate fizică, statistică, probabilistică și astronomică.

Adică matematică.

Și mi-e milă de cei care bîjbîie, de cei care se roagă, de cei care cred în voință și în destin, și mi-e silă de mine că nu pot să fiu insuportabil de limpede și de cristalin în descrierea acestei experiențe extatice dar atît de liniștite și de raționale, fără patimă, fără de rest, fără de tăgadă. Întîmplarea necesară, trecerea de la zero la ceva, timpul care se pornește din acel miez de împreunare cristalină unde nici spațiu nici timp nu este, ci doar fundul, puțul, hăul, monstrul singularității.

Adică matematică. Adică acolo unde infinitul mic se întîlnește cu cel mare.

Și pe urmă trec strada și deschid ușa la bloc și pe urmă ușa la lift și pe urmă ușa la casă și ajung la nevastă și la copii și la Facebook și la uitarea prin somn.

Am zis.


. Citeste tot...

When lassie is about

Pentru cine stiu eu :) Tsumasan. Okusan. Tsutsusan. :)


Citeste tot...