Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici

Tinerețea e ca o boală. Ca o boală grețos de dulce, cum sînt prăjiturile cele turcești îmbîcsite în miere. Ca o boală de care te lecui și te lepezi și apoi îți pare rău că te-ai vindecat de ea.

Tinerețea e ca o orbire. Nu are nici un pic de autoreferențialitate. Puțini sînt dintre cei care să fie suficient de maturi și de decentrați încît să fie în stare să se desprindă un pic de propriul eu, să se privească de la o anumită depărtare, să se perceapă și să-și conștientizeze starea.

În tinerețe trăiești ca în întuneric, ca în vis, fără să fii conștient de ceea ce faci. La fel precum, pe vremuri, meltenii lui Voltaire vorbeau în proză fără să știe, tinerii trăiesc în tinerețe fără să-și dea seama, într-o dulce orbecăciune.

Îmi dau seama de asta privind la niște poze pe care tocmai mi le-a trimis de la Telega fata noastră cea mică, Andra. Poze în care ea are cîțiva anișori, în care sora sa mai mare, Marta, are cu cîțiva anișori în plus, probabil stă să intre la școală, iar fata vecinilor și prietenilor noștri e un biet prunc care de-abia stă în picioare.

Mă uit la aceste poze și nu-mi mai amintesc. Nu-mi mai amintesc cum arătau fetele noastre, decît dacă-mi arăți poze de atunci, cum s-a întîmplat în seara asta. Nu-mi mai amintesc mare lucru din acea perioadă. Știu că am trăit într-un prezent perpetuu, fără nici un pic de noimă și de conștientizare a trecerii timpului.

Poate alți tineri or fi mai înțelepți. La cum mă uit în preajmă, tare mă tem că nu. Despre alții nu știu. Dar despre mine, știu sigur că eu am fost prost la tinerețe. Nu prost neapărat în accepțiunea obișnuită a termenului, în cea intelectual – rațională, deși și în această privință am dovezi în acest sens. Ci îndeosebi în partea emoțională, relațională. Am trăit ca un animal bezmetic și fricos, cu frică de asumarea responsabilității, cu frică de viitor, de asumarea riscului. Greu m-am pus pe un drum cît de cît decent.

Iar unul din lucrurile de care mi-e cel mai scîrbă de mine e că nu am petrecut suficient timp cu copiii mei. Am fost prost, impardonabil de prost în această privință. Nici acum probabil nu sunt cu mult mai responsabil, dar măcar încerc, măcar din cînd în cînd.

Însă vremurile alea, cînd fetele mele erau delicios de mici, niște copile naive și adorabile, au trecut iremediabil. Nu mai întorc timpul înapoi, nu le mai văd așa cum erau, mici și fragile și dulci și delicate, decît în sărăciile astea de poze spălăcite și artificiale, și totuși atît de prețioase.

Mi-e un dor cumplit de fetele mele cînd erau mici. Mi-e dor de anii ăia. Și nu se mai întorc. Și acum îmi dau seama de curgerea timpului, sînt ca Moromete și salcîmul, “și dintr-o dată timpul n-a mai avut răbdare cu ei”. Dar atunci nu eram. Atunci trăiam ca o sălbăticiune bezmetică, în întunericul unui continuu prezent.

Și atunci nu era nimeni care să mă tragă de mînecă să-mi spună: Prostule, trece timpul. Prostule, o să-ți crească fetele și n-o să le mai vezi așa cum sînt acum. Prostule și cretinule și dobitocule și tefeleule, lasă dracului fuga de realitate și stai cu copiii tăi.

Nu mi-a spus nimeni. Îmi spun eu mie acum, cînd simt că mi-a trecut trecutul printre degete.

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici.

. Citeste tot...

Gagica avea un buchet de trandafiri albi în mînă

Conduc. Pe lîngă mine trece un motociuclist cu gagica agățată de el în spate. Cu o mînă se agață de gîtul lui. În cealaltă strînge cu disperare, să nu-i cadă, un buchet imens de trandafiri albi.

În timp ce stau în trafic și mă pregătesc să vă povestesc despre gagica cu trandafirii cei albi, că e prea mișto să nu vă spun și vouă, o mașină mă claxonește de pe banda alăturată. Fetele mele, cu cealaltă mașină, în drum spre Telega. Fix fetele mele: Flo, Marta, Andra. Apropiem mașinile, conducem paralel, ne atingem degețelele. Ne pupăm vizual. Ne hăhăim. Ce coincidență! Nu există coincidențe.

Cu atît mai mult am motiv să încep să scriu, să vă povestesc. Bag nasul în telefon, căci traficul era de tip “și melcul țuști!”, încep să butonez din dește, cînd aud o voce băsistă cum mă întreabă: "Ce faci, îi scrii lui Ghiță?". Răspund fără să ridic nasul din telefon: "Nu, doar avocatului său". Ridic privirea: era Silviu Mînăstire, în drum spre casă. Ne hăhăim. Îmi prezintă soția, care era la volan. Eu îi spun că a mea e mai în spate, la alt volan. Ne urăm sărbători fericite. Merge mai departe. V-am spus că nu există coincidențe? V-am spus.

Între timp, mă prinde iar Flo din urmă cu mașina lor, pe banda din stînga. Ne hăhăim din nou. Le întreb ce fac. Făceau ordine în CD-urile din mașină. “Auzi, mai ai CD-urile alea cu compilații rock?” Le mai avea. Marta îmi pasează CD-urile pe geam. Ne hăhăim din nou. V-am spus că nu există coincidențe? Chiar atunci, trece printre noi motociuclistul, ăla cu gagica în spate. Nu mai avea trandafirii albi.

Să moară pisica fiartă în tocăniță de miel dacă vreun miligram din ce v-am povestit eu aici nu e adevărat. Viața bate ficțiunea, pufoșii mei. Cu 33 la zero o bate. Scor de maidan, pufoșilor.

La vita e bella, kaghebiștii mei dragi. Chiar și în Vinerea Mare, viața tot frumoasă rămîne. Chiar și în traficul demonic din București.



. Citeste tot...

2001 daisies blossoming into our childish brains

Azi a fost o zi deosebita. O zi pe care cel putin doi oameni si-o vor aminti pentru tot restul vietii lor.

Andra, pentru ca stiu ca tot restul vietii ei isi va aminti trecerea de la maimutza si os la nava spatziala si la vals si la HAL si la psihedeala colorata spatiu-timp.

Eu, pentru ca stiu ca tot restul vietii mele o sa-mi amintesc expresia de pe fatza Andrei cind s-a terminat filmul.

Asa se scrie istoria. Cadru cu cadru. Emotie cu emotie.

"Daisy
Give me your answer, do
I'm half crazy
All for the love of you. "



. Citeste tot...

You cannot change fate, however, you can rise to meet it

Știți voi butada aia stereotipă din psihanaliză: copilăria ne urmărește toată viața.

Toată copilăria am suferit că nu vedeam cîte filme mi-aș fi dorit.

Pe de o parte, pe vremea comuniștilor se dădeau cumplit de puține filme la televizor, și alea în mare parte din zona comunistă. Vestitele filme coreeene :(

Pe de altă parte, mai mă și trimiteau ai mei la culcare cînd mai era cîte un film. “Lasă, că ai tot timpul să-l vezi”. Probabil vroiau să se uite în liniște la el.

În plus, fiind din Telega, acolo nu aveam cinematograf. Autobuzele spre Cîmpina erau puține. Nici o șansă să mă duc la cinema, copil fiind.

Drept pentru care toată viața m-a urmărit fraza teoretic liniștitoare a lui taică-meu, care în schimb pe mine mă enerva la culme: “Lasă, că ai tot timpul să le vezi. Filmele nu fug nicăieri.”.

Filmele nu fugeau, dar copilăria da. Și adolescența. Și apoi am venit în București, am scăpat din lanț și Cinemateca a fost a mea. The rest is history. Pe unde m-am dus, am căutat și filme. Astfel, am devenit un oareșce cinefil, și cu ajutorul "cuceririlor tehnologice" (prietenii-știu-de-ce).

Acum, am ajuns să văd filme împreună cu fetele mele, toată familia. Stăm seara și mai punem cîte un film. E unul din momentele faine ale familiei, acel neprețuit quality time la care rîvnesc toți. Ne uităm la un film și simțim că sîntem împreună. Aimer, c’est regarder dans la meme direction, cum ar zice Le Chat.

În seara asta m-am uitat la un film doar cu Andra. Flo era obosită, Marta îl văzuse deja. Ne-am uitat la Mononoke hime. A fost bulversant pentru Andra. Acel amestec dumnezeiesc pe care ți-l face filmul în cap de frică, dorință, plăcere și uimire.

A fost chatarsis curat. Mononoke, această sălbatică în căutarea dreptății. Ashitaka, prințul care o iubește și o apără. Un basm pe care îl poți revedea de cîte ori îți permite credința că încă mai ești copil, acolo înăuntru.

A fost o seară deosebită, dragii mei pufoși. Pe urmă ne-am uitat pe Internet și am citit despre film și despre kodama. Apoi am citit un pic despre Hayao Miyazaki. Apoi am făcut o mică avanpremieră la Kaze no Tani no Naushika, pe care Andra încă nu l-a văzut, dar o va face în curînd.

A fost o seară de vis. A fost ce înseamnă mai bun filmul. A fost cu adevărat the stuff the dreams are made of, pentru cine știe ce înseamnă aceste cuvinte. A fost, în plus, și o răzbunare a copilăriei mele, cînd ai mei nu se uitau la filme cu mine, doar îmi spuneau “Lasă, că ai tot timpul să le vezi”. Acum mă uit eu cu fetele mele, spre tămăduire și spre bună viață.

A fost. Domo arigato gozaimshita, Miyazaki shihan! Domo arigato gozaimashita, Mononoke sama!

Domo arigato gozaimashita, An’dara cha... Watashi no ai, watashi no taiyō :(

:bow:



. Citeste tot...

"Frige", strigă el înspăimântat

Ca de fiecare dată cînd mergem la călărie, dăm muzica tare și scuturăm din cap. Necesarul moment de bonding emoțional. Necesara lecție de muzică rock acordată unui public captiv format din copiii mei țintuiți în scaun, la semafor.

Dăm pe Rock FM, acești anti-guvernamentali mișto, singurii anti-guvernamentali pe care îi consum din plăcere, nu din obligație profesională, fără să-mi fie scîrbă, silă și alte senzații politice.

Dăm pe Rock FM, dăm muzica tare și, încet-încet, facem cultură muzicală la mămăruțele mele. “Ce trupă e asta?” “Dar la asta cum îi zice?”.

Ne ajută și faptul că play-listul amărîților de rockefemiști este repetat pînă la sațietate. Iaca acolo vreo 50 de melodii pe care tot le învîrt în heavy rotation, că n-au avut bani de mai multe.

La început evident că fetele nu știau nici o melodie. Acum au început să le mai bunghească, oarecum. Azi, de exemplu, Andra și-a dat seama că e AC/DC. Iete-te, că a început să le miroasă... Fata lu’ tata!

Dar sînt încă destul de multe melodii pe care fetele le aud pentru prima dată. Stăm în trafic, la barieră la Voluntari, mai avem un kilometru pînă la Aurică și la caii lui faini, și ascultă gagicile mele muzică întîiași oară pentru prima dată, ca de început de lume, ca la Macondo pe vremea cînd încă nu ploua și lucrurile erau atît de tinere încît n-aveau nici măcar nume, iar pufoșii încă nu văzuseră gheață.

// aside comment: v-am spus povestea cu braziliencele de 50 de ani de la malul Pacificului, de la buza Ecuatorului, care au văzut în România prima dată zăpadă, de 1 Mai la Sinaia, și au plîns de emoție? Nu v-am spus-o. Nici nu v-o spun. E prea frumoasă s-o stric să apară pe Hotnews, s-o mînjească ăia //

Și stăm la barieră, și mă uit la Andra cum îi înflorește melodia pe față. Emoția copilului care aude prima dată ceva. În seara asta era Still Got The Blues a lui Garry Moore, Dumnezeu să-l odihnească.

Și Garry se văita din chitară, și muzica era dată tare, și Andra începea să înțeleagă și versurile, și muzica îi intra încet în oase.

Se numește imprinting și se aplică nu numai la gîștele sălbatice ale lui Tinbergen sau Lorenz sau care a fost ăla. Nu. Se aplică la tot soiul de copii, de creiere pufoase și tinere și proaspete ale naturii ăsteia. La copiii noștri, la copiii de gîscă sălbatică, de gîndac, de elefant, de rechin, de delfin, de gazelă, de albatros. De inorog.

Și Andra noastră vedeai cum i se imprimă cablajele mentale cu muzica aia, era ca și cum aveai un perete de sticlă în loc de craniu și se vedea înăuntru acul de cristal care lasă urmă zgîriată pe scoarța ei cerebrală, o dîră sinuoasă și elegantă și limpede, cum numai chitara lui Garry Moore putea fi cîteodată.

Și atunci mi-a înflorit o clipă binecuvîntată în cap cînd creierul meu s-a lepădat pe moment de prea multe sale sarsanale de gînduri, de amintiri, a uitat că știe melodia aia aproape pe de rost și a reușit pentru cîteva prețioase secunde s-o audă cum o aude Andra, întîiași oară pentru prima dată.

Și un fior de bucurie dureros de limpede m-a cutremurat tăcut pe dinăuntru, de la mațe pînă în vîrful urechilor, și m-am simțit recunoscător pentru cadoul pe care tocmai l-am primit, fără să-l caut, fără să-l merit.

Și în Macondo încă nu începuse să plouă și pufoșii ăia inocenți încă nu văzuseră gheață în viața lor.

Am ajuns la călărie cînd s-a terminat melodia. Eram cu geamurile lăsate jos. Ardeleanu scotea caii să pună șeile pe ei, pe David și pe Vijelie. Am parcat în același loc în care parchez de obicei, băgînd mașina cu botul în frunzele unui nuc tînăr, cu crengile crescute de jos, pe trunchi, aproape de pămînt.

Și atunci a pornit Metallica, Enter Sandman, cu începutul ăla al său obsedant, acumulant, val peste val de bas și de premoniție de dezastru și de fiere și de moarte și de teamă și de primejdie, duduind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie, vine vine vine vine calcă totul în picioare,

na că am ajuns și eu să plagiez ca și Cărtărescu, ce oameni, ce vremuri de palimpsest,

și parcă niciodată sărăcia aia de melodie n-a sunat mai proaspătă și mai aducătoare de fiori,

era clar de la Red Bullul băut,

Ardeleanu punea deja șeile pe cai, Andra se dăduse jos din mașină, nerăbdătoare,

și eu am stat să ascult, cu geamurile lăsate jos, cu botul mașinii băgat în frunzele nucului cel tînăr, cu crengile pînă la pămînt, cu muzica dată tare, prea tare, mai tare decît permite Codul Fiscal,

“Uite, tata, cum tremură geamul! Uite, și pămîntul vibrează pe afară, pe lîngă mașină”, spunea Andra,

n-o auzeam, muzica era prea tare, îi ghiceam cuvintele din semnele făcute, din mișcarea buzelor,

și deși știam melodia pe de rost, am auzit-o și pe asta întîiași oară pentru prima dată.

Și a fost bine. A fost prea bine, pentru prea puțin timp.

Și atunci a început să plouă în Macondo și să se topească gheața pe frunzele de bananier în care era înfășurată, ca într-un lințoliu verde și ud și cald, mult prea cald.



* * *

“În clipa în care uriaşul ridică capul, din sipet răbufni un suflu îngheţat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care ţâşneau în steluţe multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că băieţii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una:

— Acesta este cel mai mare diamant din lume.

— Nu, corectă ţiganul. Este gheaţă.

Fără să înţeleagă, José Arcadio Buendía îşi întinse mâna spre bloc, însă uriaşul îi opri gestul. "Încă cinci reali pentru a-l atinge", îi spuse el. José Arcadio Buendía plăti şi apoi putu pune mâna pe gheaţă, ţinând-o acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie şi totodată de teamă la contactul cu misterul.

Neştiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experienţă miraculoasă. Micul José Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar şi-o retrase îndată: "Frige", strigă el înspăimântat.

Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenţie. Extaziat în faţa acestei minuni autentice, îşi permise să uite pentru o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante şi de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali şi, punând mâna pe blocul de gheaţă, aşa cum jură un martor pe evanghelie, strigă:

— Iată marea invenţie a epocii noastre.“





. Citeste tot...

Cavalcada, acest loc unde învățați echitație

Criza vîrstei de mijloc generează reacții diferite la diferite categorii de pufoși.

Unii se apucă de pian, alții de făcut bani. Unii își fac MBA-ul, alții doctoratul. Unii își trag Mercedes sau BMW sau Porsche sau Ferrari, după posibilități. Alții își trag amantă. Alții își trag Mercedes sau MBW sau Porsche sau Ferrari, cu amantă cu tot. După posibilități.

Eu, mai intelectual de fel, m-am apucat de sport. De acum vreo aproape opt ani de zile, de cînd aveam 35 de ani, am încercat mai multe, cu diverse grade de pricepere. Cînd alții se lasă de sport, eu am început. Evident, la nivel amatoricesc. De pufos.

Totul a început cînd, uitîndu-mă la meciuri de rugby, am simțit instinctiv ce simt ăia acolo pe teren și mi-am dat seama că o să-mi pară rău mai la bătrînețe dacă nu încerc.

Și am încercat. Și mi-a ieșit destul de bine. Nu ca cei care au jucat în tinerețe, dar totuși. Ținînd cont de vîrstă, cred că mi-a ieșit decent. Am avut niște momente faine acolo, jos, pe iarbă. Mersi, pufoșii mei de la Rugby Dracula Old Boys!

Și pe urmă am încercat și aikido. Și pot să spun că nu mi-e rușine cu ce am reușit pînă acum. Îl simt. E acolo, în mine. Am și inventat termeni de specialitate, sînt practic un soi de teoretician al acestei arte marțiale: mermelewaza, electronage și durerowaza. Domo arigato gozaimashita, Nicu Sensei și colegii și prietenii mei de cale de la Itsushin Dojo!

Și pe urmă și schi. Aici mai greu, că încă sînt la început, dar am început să-l simt și pe ăsta. E fain cînd începi să te duci cu panta și cînd începi să înțelegi coborîrea. Mersi, Roland Teodorescu!

Iar acum, cea mai recentă extensie a pufoșeniei mele fizice de vîrstă de mijloc, am început să călăresc.

Nu, nu călărie de-aia la care rînjiți voi fasolea chiar acum, citind aceste rînduri – fi-v-ar rușine dacă v-ați gîndit la ce nu m-am gîndit eu. Călărie de-aia pe bune, adevărată, cu cai.

A fost și contextul potrivit. Am învățat alături de fetele mele. Am dus fetele la schi. De bine de rău, decît să stau pe margine, m-am băgat și eu. La călărie la fel. Am dus fetele la călărie. M-am băgat și eu.

E deja al doilea an de cînd facem. Anul trecut a fost mai așa, mai de tatonare.

Anul ăsta, însă, de cînd a cam dat colțul ierbii și de cînd s-a terminat sezonul de schi – mersi, Roli! ești un instructor excelent și un prieten fain! – am trecut pe călărie. Și am mers în fiecare săptămînă.

Asta pentru că am avut și șansa să găsim un loc fain, autentic, pe placul nostru.

Temerea noastră era să nu fie un loc năpădit de fițe, pentru că totuși călăria, ca și alte sporturi pe-aici pe la noi, ușor o dă în pampon mic burghez, sport de status social, unde contează mai mult cu ce mașină vii și ce cizme ai și cîți bani ai dat pe mănuși decît cum stai în șa, iar dacă nu ai calul tău parcă totuși nu ești chiar din lumea bună.

Din fericire, locul pe care l-am găsit, Cavalcada, păstorit cu pricepere și înțelepciune de Aurel Boată, reușește să evite figurile și trăirismele mic burgheze. E un loc unde te duci să călărești, să înveți, să simți caii, să rezonezi cu ei.



E un loc care reușește să împletească două lucruri tare importante: bunul simț și profesionalismul.

Băieții de la Cavalcada chiar se pricep la cai. Unii dintre ei participă la spectacole medievale și sînt cascadori de film. La filme de-alea adevărate, de Hollywood. Au lucrat cu profesioniști din alte țări.

Au prins școala și priceperea cascadorilor noștri de pe vremuri, de la Sobi. Au trăit de mici copii printre cai, au crescut printre picioarele lor, își știu calul cum își știe tătarul arcul ori samuraiul katana.

Și asta se vede și din felul în care simt clienții, își instruiesc clienții, interacționează cu ei. Știu să identifice nivelul acestora, știu să fie precauți, știu ce complicat e lucrul cu caii. Știu să ofere cu adevărat cursuri de echitație, nu doar să te urce pe cal și să creeze impresie. Și, de asemenea, știu să fie prietenoși, haioși, neforțați. Oameni, nu corporatiști.

Mai e încă ceva, la fel de important. Au niște cai cu adevărat faini.

David și Vijelie și Romică și Decebal și Darius și... na, că pe restul i-am uitat, vă uitați și voi pe site cum îi cheamă. Eu îl călăresc pe David, am început să mă învăț cu el. Andra pe Vijelie, o iapă mai mărunțică, dar cu o vînă în ea de speriat. Marta pe Romică.

V-am spus că am fost și în alte locuri la călărie. Acolo am avut parte de cai nici prea prea, nici foarte foarte.

Doar aici, la Cavalcada, a fost prima dată cînd am simțit cu adevărat ce înseamnă să ai cal sub tine. O forță a naturii. Un cal de rasă. Un cal bine hrănit, cu temperament, care are benzină în el să facă ce trebuie, și repede, și încet, și cinci minute, dar și două ore, dacă e cazul.

Cai adevărați. Cai arăbești cu lipițan, împrumutînd de la amîndouă rasele calitățile acestora: de la arăbești viteza și temperamentul și rezistența, de la lipițani statura și forța.

De patru luni, de când mergem acolo, am început să progresăm și să trecem de momentul acela mai complicat de la început, prin care treci orice sport te-ai apuca să faci.

Sîntem din ce în ce mai spontani la trap și începem să înțelegem galopul. Începem să avem rezistență, să nu mai obosim după o oră de călărie.

Și mai ales și mai ales, începem să călărim instinctiv, să avem momente în care simți că ești una cu calul, că se mișcă cu tine, că te miști cu el, că e o extensie a voinței și putirinței tale.

Și ne place. Din ce în ce mai mult.

Nu vreți să știți cum e. E bestial. În sensul cel mai animalic și mai pur și mai curat al cuvîntului. Ești o bestie pe o altă bestie și totul în jurul tău e natură, mișcare, concentrare, instinct, control, gest, focalizare. Poetry in motion.

Mulți, pe bună dreptate, scot în evidență scopurile profilactice ale practicării unui sport. Te ajută la sănătate, la condiția fizică, la interacțiunea cu ceilalți, dacă e sport de echipă, la spiritul de competiție, te disciplinează, te scapă de burtă, de varice, de toate hibele sedentarismului urban de care suferim.

Și evident că au dreptate. Toate acestea sînt clar în folosul nostru.

Dar la fel cum la aikido nu te duci să faci condiție fizică decît cel mult ca beneficiu secundar, ci te duci să-ți zideți spontaneitatea corporală și să înțelegi ma-ai-ul și să simți chestia aia cea mai foarte complicată și zen și de neexplicat, mushin,

La fel cum la rugby nu te duci pentru condiție fizică și pentru profilaxia coloanei – aici chiar din contră – ci pentru a simți acel fior cvasi-mistic cînd dai eseu sau placaj sau cînd te duci la susținere pentru unul din coechipierii tăi,

și toată realitatea din jurul tău e forță și concentrare și violență sublimată și cooperare și un dans complicat cu mingea, cu adversarul, cu coechipierii, cu vîntul, cu crampoanele,

La fel și la călărie te duci pentru acea senzație foarte tătărească și foarte premodernă cînd ești centaur și una cu calul și cînd totul este neforțat, elegant, zvîcnit, prelung, fluid, iar calul e ca un vînt solid sub tine, iar tu ești ca un zeu lichid călare pe el.

Și asta contează cu adevărat. Calul. Vîntul. Gestul. Mîna. Dîrlogul. Picioarele. Șaua. Și toate laolaltă.

Hai, pufoșilor. Încercați. N-o să vă pară rău. Nu spun că e ușor. Mai ales la început. Dar spun că e fain. Mult mai fain decît mi-aș fi închipuit.

Mulțumesc, Aurel, pentru ce ne înveți. Și mersi că trezești tătarul din mine.

Domo arigato gozaimashita!

PS: și, după ce învăț să călăresc, cînd o să mă fac mai mare și mai grizonat și o să am pătrățele la burtă de la atîta trap săltat, promit că-mi iau și BMW. Și, dacă nu mă spuneți la nevastă, poate nu numai BMW.





. Citeste tot...

Ce-ți doresc eu ție...

La mulți ani, țară frumoasă cu oameni frumoși!

Legal disclaimer / Fine print: Persoanele și atributele folosite în acest material promoțional sînt cu titlu de prezentare. Sensul de "frumos" poate diferi de cel utilizat în mod obișnuit, în vorbirea curentă. Produsele din magazin pot diferi de cele din imagine. Nici un animal nu a avut de suferit în cursul filmărilor. Nici un sondaj de opinie nu a fost realizat în cursul ședinței fotografice. Nici un sondaj de opinie nu a fost folosit pentru prelucrarea acestor imagini.



Citeste tot...

Ședință de cadre în rîndul PMT

Ședință de cadre în rîndul celulei de bază a societății, familia. Seara pe răcoare, înainte de culcare.

Ce pot discuta cei doi secretari generali ai partidului, adicătelea mama și cu tata, în această ordine nonaleatorie, deci ierarhică? Păi discutăm ce discută toți oamenii întregi la cap, dar un pic ciupiți la neuron zilele astea. Adică discutăm sondaje.

Discuția este evident catalizată și de faptul la fel de nealeatoriu că unul din cei doi secretari generali ai PMT (Partidul Mama și Tata) este preocupat de sondaje, ca să nu spun mai mult. În timpul liber. Doar în timpul liber, da?

Andra, culcușită la picioarele SGM (Secretarul General Mama). SGT (adică Secretarul General Tata), în picioare, între pat și șifonier, scărpinîndu-se încep prin tricou pe burtă.

Yuk. Nu trebuia să menționez asta. Să reformulăm.

... Deci în picioare între pat și șifonier, scărpinîndu-se pe antebrațe și povestind cele mai recente date de sondaj. (Nu, nu vi le spun. La familie da, la Facebook ba. Regula de bază în partid la noi).

Marta, în cameră la ea, deja băgată la dodo. O scoatem pe Marta din ecuație. Rămîne Andra, cu urechile ciulite la dezbaterile ședinței de cadre din rîndul celulei de bază din partidul nostru PMT.

Inevitabil, vine vorba despre doamna Udrea și despre mirobolantele sale procente din sondaje.

Andra, ca căprioara, cum ar zice Nicolae Labiș, ridică capul din pătură și

(Ah, ce fabulos e să poți face cacofonii de la înălțimea funcției de demnitar. Demnitar, demnitar, dar totuși în timpul liber, după 11 seara, cînd pînă și filme erotice ai voie să dai la televizor, dar să vorbești pe persoană fizică pe Facebook n-ai. Mama ei de rigoare demnitărească)

Unde rămăsesem? Aha. Căprioara. Ca căprioara.

Andra, ca căprioara, ridică capul din iarba savanei în formă de pătură și o emite masiv, ca un soi de 4NT deschidere la bridge:

- Udrea? Doamna aia de pe panourile roz?? -

Ups. Stai că știe și asta politică. Așa de fragedă și atît de precoce. Ne-am dat dracu, toți știm politică în familia asta. Gata. Mîine o plasez consilier de campanie, că am unde.

- Da, Andruța, spune Flo, făcînd eforturi să nu rîdă. Îți place de doamna Udrea? - Hainele ei sînt mai frumoase decît ea, emite grav Andruța noastră, aproape la fel de grav precum Radu Tudor cînd cere demisia președintelui Băsescu. Sau măcar suspendarea. -

Crash. Bang. Bum.

Tăcere perplexă de cîteva microsecunde în rîndul secretarilor generali din PMT.

Pe urmă, secretarul aproape-șef și desigur-tată izbucnește, nemaiputîndu-se abține:

- O pun pe Facebook! Gata! Nu mai pot! O PUN PE FACEBOOK! -

Rîsete. Aplauze. Ovații. Bodiguarzii inundă Sala Palatului, încercînd să controleze mulțimea dezlănțuită.

Andra, din iarba savanei de pătură, se fîstîcește de rușine. După cum vă spuneam: ca căprioara.

- Tata, da' s-o pui pe privat, să n-o citească toți. Să nu se supere domnu' Băsescu. -

7 trefle. Contra. Recontra. Bum! Adică BUM!

V-am spus că o fac consilier de imagine?

V-am spus că e trecut de 11 noaptea și am voie, conform precizărilor metodologice CNA, să postez chestii de-astea pe persoană fizică pe Facebook?

V-am spus că articolul ăsta o să fie mîine Breaking News cel puțin pe Realitatea TV, pe Mediafax, posibil chiar și pe Antena 3, dacă nu reușesc să-i trimit o sticlă de vin la timp lui Radu Tudor, să nu scrie nimic pe blogul lui? Și desigur, indubitabil și inexorabil, articol indignat în Gîndul și serie de 10 talk-showuri pe B1 TV? Totul plecînd evident de la o postare de pe DC News, "Ce-a mai scris consilierul de stat Palada pe Facebook"?

V-am spus că e viața frumoasă, pufoșilor?

:)

Citeste tot...

Blissed and blessed be thy evening, as our already was

Andra strikes again.

"Cînd o să mă fac mare și o să iau carnetul și o să am mașină, n-o să merg cu mașina mea, să nu o stric. O să merg cu mașina voastră la început".

Aha. Bine. Las' că ținem minte... :)

Dar nici Marta nu se lasă mai prejos.

În aceeași seară, la aceeași masă în familie, Flo gusta din vinul de Xeres, dulce și gros, numai bun pentru cucoane. Andra luase deja o gură și îi lăuda deja calitățile organoleptice. Marta, reticentă, căci nici acum nu vrea să pună buzele pe vin. La insistențe, își înmoaie în cele din urmă boticul în pahar, mai în silă. Gustă, se luminează la față. "Hmmm! Ăsta nu e ca alte vinuri! Ăsta e foarte bun! E mai bun decît Ibalginul!"

L-a băut pe tot. Noroc că era puțin în pahar.

Pentru cine nu știe, Ibalgin e un micadent antiinflamator pentru copii. Asta da comparație: vin și Ibalgin.

O s-o ținem minte și pe asta... :)



. Citeste tot...

Cu caii, la Slănic

Weekendul acesta am dat o fugă de la Telega pînă la Slănic Prahova, pe drumuri sinuoase, adică pline de curbe, domnu' Pleșu, să călărim. Găsisem pe net despre cei de la Centrul Ecvestru Husar Slănic, și duminică ne-am încumentat în cele din urmă.

Nu ne-a părut rău.

Au cai frumoși, gidrani de-ai noștri din Ungaria, cum intri în Imperiu pe stînga. Caii sînt blînzi și răbdători cu copiii și oamenii grași, cu excepția celui călărit de mine, evident, căci cineva trebuie să aibă și noroc pe lumea asta. Să mă fi văzut cum îl struneam, parcă eram John Wayne pe perfuzii de whisky. A fost fain, a fost o simbioză intensă cal-călăreț. În cele din urmă omul gras a răzbit, că așa e în viață, în politică, la Guvern și la călărie: omul gras cîștigă alegerile.

Ne-am plimbat pe dealurile din partea de nord a Slănicului, spre Malul Vînăt. Niște coaste de coclauri faine, cam ca la Telega, doar că ceva mai abrupte și evident ceva mai puțin frumoase, că nu era la Telega, era în altă parte. Pentru cei care nu știu, Malul Vînăt este o rîpă impresionantă de argilă verde, de o culoare nepămînteană, pe drumul abrupt de la Slănic peste deal, spre Vălenii de Munte și mai ales spre Teișanii domnului Pleșu.

(Wave, domnu Pleșu. Incremental vorbind, mi-e dor de Dvs și de poliția Dvs spirituală. E august și mă plictisesc. Eu cu cine mai tachinez privind legătura ontologic-emoțională dintre magnetizare și matrafocsare?)

După ce am trecut de Malul Vînăt am dat într-un platou unde am putut să ne punem la încercare priceperea de trap, cei care doreau. Evident că era să cad de pe cal. Evident că a n-am căzut. Evident că nu scăpați de mine așa de ușor. Evident că a fost fain. Aproape ca John Wayne pe perfuzii. De whisky.

Pe urmă am mers prin pădure, pe la umbră și carpeni și tufe și tei porcesc. Pe urmă am ieșit iar la loc drept, iar am făcut un pic de trap. Din ce în ce mai bine controlat, că sînt la început. Pe urmă am coborît la loc înapoi spre punctul de plecare pe un drum de țară unde am mîncat și mere. Pe urmă am ieșit la loc (mai) drept, pe la o pensiune recent înființată, unde iar am putut să mergem la trap. Și a fost fain, și a fost prima dată cînd am simțit cum e să strunești cu adevărat animalul sub tine. Repetiția, mama învățăturii.

Au fost două ore plăcute, și pentru copii, și pentru oamenii mari. Căci am fost cu fetele, cu Marta și cu Andra, și le-a plăcut și lor. Drept pentru care, descoperindu-mi eu tîrziu gena de mongol cuceritor din sînge, de tătar cu PhD, promit să mai mergem și vă recomand și vouă. Poate data viitoare facem o tură mai lungă, de o zi, căci au și de-astea.

E fain să călărești, dragilor. O plăcere descoperită tîrziu, ca babele la 40 de ani. Ar trebui să facem și noi la Telega așa ceva. Poate într-o viață viitoare. Poate copiii noștri.

Hajime!



Citeste tot...

În seara asta s-a întîmplat ceva

În seara asta s-a întîmplat ceva.

M-am dus să o iau pe Flo de la cabinet. Era seară. Au coborît. Era și cu Andra. Marta e într-o tabără, nu e în București. Și ne-am dus cu Andra să cumpărăm înghețată. Și am cumpărat înghețată. De-aia la vafă, nu spunem de care, nu facem reclamă. Și ne-am întors la mașină. Mașina era parcată lîngă cabinetul lui Flo, vis-a-vis de Librăria Cărturești, în centru, dinjos de Romană. Și se auzea muzică. De la terasa din spatele Librăriei Cărturești.

Și muzica suna cunoscut. Era Celelalte Cuvinte!

Am intrat, am tras un scaun, concertul era pe terminate, Flo a stat pe scaun, Andra în brațe la ea, eu am comandat un mojito, o băutură specific românească, și Celelalte Cuvinte aveau concertul pe terminate. Fîntîna Suspinelor. Și dintr-o dată s-a făcut tîrziu și prea devreme în jurul meu, și s-a făcut tinerețe și anii 90 în jurul meu,

și deodată-n jurul meu natura se făcu un cerc, de-a dura, și mojito avea gust de votcă, și Celelalte Cuvinte sunau cam cum au sunat acum 20 de ani, în aulă la Universitate, jos la Drept, un concert la începutul anilor 90, noi eram tineri și studenți și aveam părul lung, ei erau tineri și rockeri și aveau și ei părul lung, tocmai scoseseră al doilea album și sunau mai heavy metal decît prevedea legea, și concertul a fost fabulos, și concertul din seara asta a fost la fel de fabulos, mojito-ul al doilea l-am comandat expre fără zahăr, chelnerul s-a uitat la mine ciudat, cum aia mohijto fără zahăr, uite că se poate,

și Celelalte Cuvinte cîntau Dacă Vrei, și Andrei îi plăcea – Dumnezeule! îi place! - și pe urmă au terminat, și mai aveam mohito în pahar, și s-au retras de pe scenă, aveau părul alb și chitara cam burtoasă, era lume cam puțină și entuziasmul era cam subțire, și totuși lumea a bisat, și totuși ei s-au întors pe scenă, și totuși au cîntat Iarbă prin păr.

Și Andrei i-a plăcut.

Și deodată-n jurul meu natura, se făcu un cerc, de-a dura, cînd mai larg, cînd mai aproape, ca o strîngere de ape, și privirea-n sus țîșni și auzul o-ntîlni tocmai lîngă ciocîrlii

Acolo sus, lîngă ciocîrlii, Celelalte Cuvinte cîntau Iarbă prin păr și fi-mea a a mică de 8 ani și restul zile fredona cîntecul de acum 20 de ani, de acum 20 de secole, de pe vremea cînd aveam părul lung și mintea un pic mai subțire decît acum.

Și pe urmă concertul s-a terminat. Și ne-am dus acasă. Și teoretic s-ar fi terminat și acest text. Toată lumea frumoasă și fericită, mesaj motivațional, numa bun de pus pe Facebook, uite Palada ce copii frumoși are și cum ascultă el Celelalte Cuvinte de parcă n-ar lucra la Guvern.

De fapt, de-abia acum începe. Pentru că fi-mea a vrut să asculte din nou Celelalte Cuvinte. Și am scos laptopul și i-am pus, courtesy of YouTube. Și pe urmă și-a amintit de cîntecul ăla care îl știa ea, cu Nu contează cît de lung am părul, important e ce și cum gîndesc. Și uite că Andra, fata mea de 8 ani și restul zile, știa cîntecul ăsta. De unde, nu știu. Și l-am pus, și răposatul Pittiș, Dumnezeu să-l odihnească unde este el acum, și-a fluturat pe ecranul laptopului meu părul său cel sur și ne-a spus ce căutăm cu toții. Ce căutăm cu toții? Lumina. Vinovații fără vină / Cer să se facă lumină.

Și s-a făcut lumină, și într-un colț cînta Baniciu la chitară, și tata i-a explicat Andrei că nenea ăsta cu părul lung și sur a cîntat și pe albumul celor de la Celelalte Cuvinte ("... cu ăpă sărată / de lacrimi udată..."), dar și pe albumul lu' nenea ăsta de la chitară, care cînta într-o trupă de pe vremea cînd tata era copil și lumea era altfel, o trupă Phoenix. Hai să-ți pună tata Phoenix. Hai în sufragerie, că aici în bucătărie rîșnește mașina de spălat în care Flo deja băgase niște rufe, inclusiv janghinoșeniile mele de la rugby.

Și ne-am dus în sufragerie, și tata a fost îndrăzneț, pentru că așa trebuie să fie un ungur, autonom și mîndru și frumos și îndrăzneț, mai ales după două mojito, și i-a pus tata fetei sale de opt ani fix albumul cel mai foarte perfect al celor de la Phoenix, nu e cazul să vă spun care este acesta, dacă nu știți, înseamnă că n-ați avut niciodată părul lung,

V-am spus că am avut părul lung? Nici lui Andra nu i-a venit să creadă, a căscat niște ochi mari și uimiți, "Cum, tata, tu ai avut părul lung ca nenea ăsta care spune că nu contează cît de lung am părul, important e ce și cum gîndesc?", "Da, Chichișor, am avut părul chiar mai lung decît al lui mama", și mama a zîmbit nostalgic, aducîndu-și aminte ce frumos și zvăpăiat și slab și bezmetic și tembel și plin de viață eram cînd m-a luat.

Și am dat drumul la Cantafabule, oarecum cu inima strînsă. I-am spus că e cel mai bun album al acestor nene de pe vremuri, Phoenix, dar mă temeam că s-ar putea să nu-i placă și să se rupă lanțul de vrajă început cu ascultatul Celorlalte Cuvinte, la o terasă din centrul Bucureștiului.

Și lanțul de vrajă și de farmece băbești nu numai că nu s-a rupt, ci din contră s-a întărit. Pentru că fata noastră știa deja albumul. Pentru că tăticul ei îl ascultase de mai multe ori în timp ce lucra, și albumul se strecurase insidios în mintea rockeriței mele de opt ani și restul zile, și cînd i-am dat drumul nu numai că l-a recunoscut, ci chiar a început să cînte fără falseturi pe el.

Și de-abia aici a început magia, dragilor.

Pentru că preț de aproape o oră doi zevzeci și doi tembeli și doi oameni frumoși și zadarnici, unul de peste patruzeci de ani, gras și cinic și guvernamental și urît și altul de opt ani, zvelt și numai potențialitate și cu iarbă prin păr și inorogi prin creier, am ascultat și cîntat și zbierat și recunoscut și trăit tot albumul. Mă rog, aproape tot albumul. Pentru că la un moment dat mi-am dat seama că nu se merită să-l ascultăm numai pe laptop – nu, nu am instalație Hi-Fi în casă, sînt un proletar de corcitură care vede filmele pe laptop și ascultă muzica pe laptop, fără fițe, just cheap thrills - și dîndu-mi seama că sună totuși prea încet m-am scufundat sub biroul cel vechi unde zac niște boxe mediocre de calculator nefolosite de vreo 3-4 ani și am înbigubat cîteva minute, firul ăsta, jackul ălălant, pînă i-am dat de cap și am băgat boxele în priză și mufa în jackul de căști al laptopului

Și dintr-o dată-n jurul meu natura se făcu un cerc foarte zgomotos de-a dura, și Filip și Aspida au căpătat o viață aparte, pentru că dintr-o dată le-au crescut niște decibeli în plus, mulți decibeli în plus,

Și fi-mea Andra ținea două pixuri în mînă și bătea vîrtos în măsuța de sticlă, să vezi că acum o sparge, ce dacă, la dracu, să o spargă, seară ca asta nu mai trăim noi așa curînd, să fim dionisiaci, mi-am mai turnat un pahar de rom și Filip și Aspida și-au dat duhul și a început cea mai foarte perfectă melodie de pe albumul acela cel mai foarte perfect, Sirena,

Ce să fac cu tine goală, doamnă din adânc,
Ce mă laşi să zac de boală de băiat nătâng?
Ce să fac cu tine, pântec care nu legi rod,
Că-ntre noi nu este punte şi nu este pod.
Şi nu este pod.

Și într-o fereastră cînta YouTube și în altă fereastă un gras nostalgic de patruzeci de ani și un prunc frumos, copil de iele, sămînță de elfi de opt ani, citeau versurile și le cîntau și le zbierau și făceau cel mai foarte perfect karaoke tată – fiică

Și dacă vă mai povestesc piere orice farmec. A fost cea mai foarte perfectă seară din seara asta. Și mîine îi pune tata rockeriței lu tata Rush (Fly By Night) și Jethro Tull (Aqualung) și Led Zeppelin (orice), să-i arate de unde vine talentul celei mai foarte perfecte trupe românești, Phoenix, și cel mai foarte perfect album românesc: Cantafabule.

Și pe urmă a venit Flo să ne spună că nu poate să doarmă, și că e aproape miezul nopții. Și am mai ascultat un pic. Și apoi Andra s-a dus la culcare. Și apoi eu mai mi-am turnat niște rom, și am scris aceste rînduri de spovedanie absolut necesară și absolut ziditoare,

și îi mulțumesc fratelui Pittiș pentru Nu contează cît de lung am părul și pentru toate serile de la începutul anilor 90, cînd îi ascultam emisiunile la radio și cînd învățam muzică,

și zvăpăiaților geniali de la Phoenix pentru Cantafabule, și babalîcilor de la Celelalte Cuvinte, care au început totul în seara asta,

și fetei mele Andra pentru că există și pentru că a bătut cu cele două pixuri în seara asta în masa de sticlă, mai ceva să o spargă,

și serii acesteia pentru că e lună plină și pentru că a început să plouă afară cu tunete și fulgere,

Și mai vreau rom, și mai vreau rock

și mai vreau o seară ca asta

Am zis.

Hey, hey, mama, said the way you move, gonna make you sweat, gonna make you groove.
Oh, oh, child, way you shake that thing, gonna make you burn, gonna make you sting.
Hey, hey, baby, when you walk that way, watch your honey drip, can't keep away.



. Citeste tot...

Bumerangologie: Dîrji, dar triști

– Deci, tata, știi ce credeam eu că sînt astea pînă acum?

Treceam pe la o intersecție, pe undeva prin centru, Polonă colț cu Eminescu, și era unul din semnele acelea de circulație care spunea "Interzis la stînga". Andra, în spate, monitoriza environementul cu atenția specifică unui copil sclipitor, deci anoaiant.

– Ce credeai tu că înseamnă, honey bunny?

Andra, cînd începe să vorbească, vorbește. Nu vreți să știți. O forță a naturii. Eu sînt unul din acei tătici specifici epopeii sovietice "Așa s-a călit oțelul". Am fața dîrză, cu riduri mărunte. De la strîns din ochi. O suferință post-modernă, demnă de un roman cu oșteni sovietici dîrji, dar triști.

– Stăteam eu și mă uitam la semnele astea cînd mai mergeam așa pe străzi și mă gîndeam "Doamne, de ce nu e voie să arunci cu bumerangul pe aici?" Știi, uite, vezi, seamănă cu un bumerang și mă gîndeam de ce nu ne lasă dom'le să aruncăm cu bumerangul? Ce, să nu spargem geamurile sau să nu dăm în cap cuiva? Și de-abia acum zilele astea mi-am dat seama că de fapt e vorba că nu ai voie să o iei cu mașina pe acolo.

Mda. Cum ar zice australianul: da-mi-aș una peste marsupiu să-mi dau. Așa se întîmplă cînd ai copii prea deștepți: suferi.

Sufăr. Uitați-vă la mine cum sufăr. Strîng din dinți și sufăr. Strîng din fălci să nu mă apuce rîsul la intersecție, să mă fluiere polițistul pentru comportament umoristic ilegal la volan. Oțelul ăsta cînd se călește, nu-l întreabă și pe el nimeni dacă-l doare?

Mama lor de sovietici, cu cangurii lor. Bumerang. Nu zvîrliți cu bumerangul la stînga, s-ar putea să vă vină înapoi în freză...

:)





. Citeste tot...

Ia-l de mîner / Că-i făcut din fier

Ne-am instalat Internet la Telega. Fără să vrei, trebe să-ți bagi și telefon. Băga-și-ar sîrmă în nas de Romtelecom, că nu vreau telefon. Mă rog: cine vrea fripturică, plătește și ciorba de praz. Drept pentru care l-am tratat cu dispreț, cu scîrbă: nu l-am pus la încărcat.

De-abia azi, după aproape o lună, fetele l-au înviat prin sfînta mișcare a băgării în priză. Un pic de doi doozeci și gata: telefonul fix care de fapt e un pic mobil a început să lucre. Marta îmbigubează la el. Andra, pe lîngă ea, nerăbdătoare să-și bage și ea nasul. În cele din urmă Marta termină procesul tehnologic.

Andra: “dă-mi și mie! vreau să fac poză”.

Marta, superioară, de la înălțimea preadolescenței: “ce, ai, fato? ăsta nu face poze!”.

Andra, indignată: “cum să nu facă? păi nu e telefon??”

Go figure. Înțelepciunea copiilor de șapte ani și restul tehnologie atomică. Mă simt preistoric: îmi amintesc telefoanele alea cu manivelă, de învîrteai la ele de ziceai că rîșnești nuci. Cuuum? Nici de mașina de rîșnit nuci nu vă mai aduceți aminte? Doamne, pe ce lume v-ați născut, recenților?



. Citeste tot...

Întrepletirea dintre șinele tramvaiului numit dorință

Mă întorc pe linia de tramvai, printre șine, după ce am dus-o pe Andra la școală, și mă uit pentru a nu știu cîta oară la cele ce cresc între cele două alei de beton, the yellow brick road. De-a stînga și de-a dreapta șirurile de copaci își leapădă frunzele, cei mai mulți plopi, ciuntiți la vîrf de-o boală care în cîțiva ani îi va usca, dar și platani plantați recent, chiar și cîte un frasin care nu știi dacă a fost pus de cei de la Spații Verzi sau și-a croit drum cu încăpățînare spontană, așa cum doar frasinii știu să o facă. Și oțetarii. Și salcîmii. Și paltinii :)

Și între cele două alei de beton e o întretăiere și întrepătundere și țeseală de fire de iarbă și de frunze moarte, felurite feluri de buruieni, uite un smoc de graminee, uite rîia pămîntului, uite o frunză de platan, uite și un căcat de cîine, uau! cîți mușchi sînt, e semn că aerul e totuși cît de cît curat, chiar dacă în stînga și în dreapta canionul bulevardului își varsă șuvoiul de mașini de dimineață.

Uite cum se împletesc. Mai sînt încă spații goale, îmi aduc aminte acum cîțiva ani, era mai mult moloz și iarbă foarte puțină, și acum cîțiva ani tot pe aici mergeam, doar că o duceam pe Marta la școală, între timp Marta și-a schimbat școala, e rîndul Andrei să meargă la 88. Și timpul a trecut și iarba a crescut și roua s-a pus pe împleteala de buruieniș și de moloz și de frunze moarte și de felurite feluri de ierburi cărora nu le știu numele, doar la copaci mă pricep, botanica mea se rezumă la ce crește cel puțin juma de metru deasupra solului, nu le știu numele, însă le cunosc prea bine după cum arată, m-am întîlnit de-atîtea ori cu ele pe cîmpuri, pe poieni, le știu felul.

Și două gînduri îmi răsar în minte, la fel cum au răsărit și ieri, și alaltăieri, îndeosebi toamna cînd e rece afară și frigul îți spală creierul și te ajută să gîndești limpede, mergi încet și trist pe calea de tramvai cu mîinile în buzunar, zgribulit de frig, te uiți la copaci și la iarbă și te gîndești la sensu vieții, la lume și la tăte prostiile pe care le poți gîndi dimineața, încet și trist, senin precum Bodhisattva și însetat de cafea precum calul lui Lucky Luke.

Primul gînd este cel cinematografic. Gîndul că pe măsură ce mă mișc încet și trist, cu gîndul la cafea, fac un travelling plin de sens la o adunătură de lucruri teoretic haotice, aruncate de-a valma. La fel ca în Stalker, cînd camera alunecă încet peste mozaicul inundat, plin de gunoaie, mîl, fierătanii, icoane, poze, obiecte stricate. Sens. Sens sens sens. Sîntem niște maimuțe însetate de sens, peste tot decupăm semnificații, le întrezărim, le inventăm, tigrul din junglă, șarpele din copac, monstrul din întuneric, structura din haos.



Al doilea gînd este cel ecologic, biologic și științific. Și, în cele din urmă, civic și filosofic. Gîndul că precum textura de buruieni și de mușchi care a acoperit încet-încet molozul și acuma îmi încîntă privirea de biolog ratat în fiecare dimineață cînd mă întorc de la școală, la fel și lumea în care trăim, post-comunistă și urîtă și rea și plină de bube și de puroaie zemoase, puturoase, începe încet-încet să se cicatrizeze, să se întrețeasă într-o complexitate de interacțiune normală, pardon, am uitat să pun ghilimelele, “normală”, nimic nu este normal fără ghilimele în sociologie, toate normele sînt construite, inventate, puse la îndoială și tot timpul negociate, renegociate, într-un joc zilnic, un joc secund, de-a oamenii și viața.

Cicatrizare. Tămăduire. Întrețesere. Roiul de mașini care merge în fiecare dimineață la rostul lor, roiul de oameni pe jos care se îndreaptă prin frig spre metrou, platanii care încet-încet cresc, în fiecare zi cu încă o zecime de milimetru de coajă, cu două codițe de frunză, uite-le, chiar și în noiembrie mai au frunze verzi, schimbarea asta de climă, toate întrețeserile și interacțiunile și schimburile de priviri de bani de gînduri de vorbe de fapte pe care le jucăm în fiecare zi în fiecare secundă pe această mare scenă urîtă și șuie, dar frumoasă și dreaptă, toate duc încet-încet spre vindecare.

Și camera curge încet-încet, și nenea cu aparatul de făcut fum merge pe lîngă cameră, și asistentul de sunet merge cu prăjina în mînă după trăsură, microfonul atîrnat deasupra actorilor, și trăsura merge încet, scîrța scîrța, și regizorul îi spune lui Pufi să deschidă ochii, să închidă ochii, așa Pufi, nu le spune nimic



și pe urmă vine celălalt regizor și ne spune că de fapt toată viața e ca un clopot de biserică, bate copile cu pumnul în zăpadă, bucură-te și plîngi, ești om mare, ți-a ieșit, viața are sens, clopotul cîntă,



și pe urmă totul se șterge din minte și bag caseta în aparat și Mozart cîntă și-mi iau pilulele și mă apuc de treabă. It’s show time, folks!





To be on the wire it's life. The rest is waiting...



. Citeste tot...

Those were the days

Poza de invitatie de botez Andra. 2006

Milenii, decenii, secole, chiar ani au trecut de atunci.

Unde naiba o fi plovarul asta, ca nu l-am mai vazut prin casa?




. Citeste tot...

Covrigarie. Fierarie. Bucurie.

"Cum se numeste locul unde se face mierea?
Cum sa se numeasca? Simplu: mierarie"

Andra, la micul dejun de azi


. Citeste tot...

Bǎga-mi-aș: ho ho hoooo!

Nici n-a nins bine cinci centrimetri și deja e un aer de sǎrbǎtoare catastroficǎ în aer.

Deși e frig, deși zǎpada vîjuitǎ de vînt înțeapǎ bine la fațǎ, deși traficul este încetinit, “îngreunat”, cum ar zice milițienii cei cu limbǎ de lemn, deși pe strǎzile mari substanțele împrǎștiate au transformat zǎpada într-o zeamǎ de culoare grețoasǎ, umoralǎ și imoralǎ, totuși e o atmosferǎ de sǎrbǎtori în aer, iar unii rînjesc veseli fasolea la tine de parcǎ le-ar suna numai a clinchet de zurgǎlǎi în creierul ǎla vesel al lor.

Zǎpada a învelit crengile copacilor și gǎrdulețele de plasǎ de sîrmǎ într-o vǎlǎturealǎ de carte poștalǎ. Cîinii vagabonzi din pǎrculețul dintre blocuri se hîrjonesc prin zǎpada cea neînceputǎ de parcǎ altceva n-ar mai fi pe lumea asta, mama lor de javre vesele.

Copiii, cînd îi duci la școalǎ ori la grǎdinițǎ, saltǎ în mers mai ceva decît caii cei nǎrǎvași care miros dragostea de iapǎ. Le miroase a zǎpadǎ, iresponsabili mici și bucǎlați ce sînt, și încep sǎ țopǎie și sǎ dea cu zǎpadǎ în stînga și-n dreapta, sǎ-și ude mînușile și sǎ strice plini de entuziasm perfecțiunea stratului de zǎpadǎ așezatǎ pe mașini și pe bǎncile de pe trotuare, cele supraevaluate în bugetele locale.

Cînd îi bagi apoi în cǎldura și comfortul grǎdiniței, îi auzi comentînd cu glas surescitat, în timp ce pǎrinții trag resemnați de ei sǎ le scoatǎ hainele cele ude, ce au fǎcut și cum s-au tǎvǎlit și ce zǎpadǎ mare este și ce frumos este și ce oameni de zǎpadǎ or sǎ facǎ.

E o atmosferǎ de entuziasm și de început de lume de parcǎ am fi în Macondo, în Epopeea lui Ghilgameș, în musicalurile americane, de parcǎ am țopǎi toți într-un Șapte mirese pentru șapte frați în variantǎ hip-hop.

Și atunci scuturi hainele cele ude ale odraslei, înainte sǎ le bagi în dulǎpior, îi pui botoșeii de grǎdi și strigi în gînd, nǎpǎdit de entuziasmul javrelor din parc și a nesǎbuiților mici și bucǎlați din jurul tǎu și uitînd pe moment cǎ ai o mașinǎ de curǎțat și treabǎ de fǎcut și o viațǎ de luat în piept pe vremea asta de cîine comunitar: Ho ho ho! Meeeerrrry Christmas!
Citeste tot...

Domestic bliss

De vreo jumatate de ora, toata familia citeste, in camere separate.

Flo in dormitor, despre psihoterapie.

Eu in sufragerie, despre big bang si nasterea universului.

Fetele, Marta si Andra, in dormitorul lor.

Marta o carte de Terry Pratchett tradusa in romana pe care am inceput-o aseara impreuna - sper sa-mi fi iesit pasenta si s-o fi agatzat intru Pratchett :).

Andra o carte de povesti interactiva cu printese, una din primele ei carti pe care o citeste singura.

"Tataaa! Ce inseamna inmiresmata?"

Inseamna sa miroasa frumos in casa, iubire, a creier incins si a iubitori de hirtie plina de viermisori negri, inmiresmati :)

. Citeste tot...

Stance: Once Upon A Time (2011)

Deci am vazut Homeland. Tot sezonul 1. In cirdasie cu Boardwalk Empire. Tot sezonul 2.

Si asta inainte sa ajungem la Telega, unde ca regula este sa ne petrecem sarbatorile in viteza intiia, lent, incet, trist si inertial, ca la vaduve, refacindu-ne sinapsele distruse de un an de shmotruiala cu vizionari excesive de seriale de spalat creierii din cap.

Si atunci ne-am intrebat: ce ne facem, neamule? La ce ne uitam noi la Telega? In disperare de cauza, era bun si The Simpsons, the good ol' Simpsons, deja ajuns la al 12lea sezon de vizionare neintrerupta in aceasta familie demna de o cauza mai buna.

Dar am avut noroc cu Dan Selaru care ne-a recomandat Once Upon A Time. Doar sapte episoade, intr-adevar, dar suficiente incit sa ne dea senzatia de sarbatori cum se cuvine.

Ceea ce va recomandam si voo, o voi stralucitorilor atomici care acum va intrebati ce sa faceti cu vietile voastre odata ce sfintul Craciun plin de excese culinare a trecut.

Pai ce sa faceti? Sa veniti la Telega, sa reparati gardul (damn it, mi-am luat o sirma ruginita in dest, simt cum se coace incet-incet, pulseaza, miine o sa fie deja puroi) si sa va uitati la seriale inutile.

Life is good and the Internet is wasting it.

:) :wink:

Citeste tot...

La vita e bella, bre nasoilor bre

Citeste tot...