La cald, despre Schengen

Se înfoaie toată lumea acuma să facem, să dregem, boicot. Mușchii cît casa pe noi. Șo pe ei. Get them. Get them. Ah, ce sfîntă indignare. Știți ceva? O să ne țină două săptămîni. Maxim. Pe urmă uităm. Ne învățăm. Ne resemnăm. La fel precum uităm, acceptăm, ne resemnăm de regulă.

Ete fleoșc. Parc-ar fi prima dată... Deci în maxim două săptămîni, o să uitați că trebuie să vă închideți conturile la *acele* bănci și că nu mai trebuie să mai alimentați de la *acea* benzinărie.

Nu-i nimic. Asta ne e soarta. Asta ne e firea. Știm să practicăm acest sport. Deci simplu. Deci beți încet, căci conține blegeală de calitate superioară.

* * *

De-abia aștept să fac primul sondaj care să fie complet cu culegerea datelor în perioada post-dezastru Schengen. De-abia aștept. Presimt niște rezultate foarte calitative, cum ar fi zis celebrul analist politic Marean. O să fie mishteaux. Foarte mishteaux. Ah, de-abia aștept. Procente. Lăsați procentele să vină la mine.

Precizare metodologică. Doar la mine. Nu și la voi. Cunoașterea costă. Și mai produce și emoții. Deci mai bine vă menajez, dacă n-aveți bani să plătiți biletul de intrare la vizionarea de procente. Cine vrea adevăr remarcabil, puteți încerca la ghișeul de alături, la dom’ PieleaNU, lumina cunoașterii voastre probabilistice.

* * *

Deci Ciucă Al Nostru vine să completeze galeria marilor oameni de stat ai României, alături de Cioloș Guvernul Zero, Dăncilă Area Circului, Orban Ăla Bunu și Cuminte și Docilu, Cîțu Nu Luăm Prezoneri.

Ah, ce calitate deosebită. Ah, ce ștaif remarcabil.

Ați văzut declarația sa de aseară? Delicioasă. Cît de dîrz și de aspru, dar sever, a fost drăguțul de el. Pînă și un chihuahua proiecta mai multă indignare decît el. Genial. Sărăcuțul. Mi s-a făcut și milă de el. Deși n-ar trebui.

Iar impresia publică, inevitabil a evoluat pe măsura priceperii sale. De la cer la abis. La început, stereotipul eroului salvator. Acuma, poza unei verze fleșcăite.

Acum un an, la începutul mandatului, dom’ General era Marele Om Providențial Militar Deosebit General Remarcabil Care Cu Siguranță Va Salva Patria. Toate cu litere mari, evident. Cîrmaciul Neamului. Iar în sondaje românii se făceau preș în fața competenței sale. Două treimi de bine, doar una de rău.

Acuma, sărăcuțul, după acest débâcle de manual, e fix pe dos. Două treimi negativ, furie, dispreț, scîrbă. Doar o treime încă îl mai îngăduie. În cap. Pur și simplu în cap s-a dus. Doar deosebitul de Cîțu s-a erodat mai remarcabil decît deosebitul de Ciucă.

Și asta, atenție. Ce vă povestesc eu acuma despre doi la unu negativ pozitiv era măsurat *înainte* de mărețul dezastru de ieri. Acum două săptămîni, cînd încă visam la Schengen și la alți cai verzi pe pereți și cînd propaganda încă mai vindea iluzii la gloata de cetățeni din care cu toții facem parte. Deci acuma, post-dezastru, estimez că prăbușirea e și mai și.

Ah. De la Zorba Grecul n-am mai văzut asemenea bunăciune de situație catastrofală, demnă de făcut film, să rîdă și strănepoții.

Glorie. Slava. Slava. Aleluia.

* * *

E înduioșătoare producția de suveraniști recenți.

Unii făcuți la mijlocul drumului Damascului. O minoritate demnă de apreciat, care trăiește pe pielea sa măreața zicere neaoșă “mintea românului cea de pe urmă”. Sărăcuții. Welcome to the dark side, primitivilor, medievalilor, știrbilor. We have cookies.

Alții, niște bicisnici profitori ai momentului. Schimbători convenabili de scufiță, poate poate le iese ceva. Paradigmatic în acest sens este scîrbavnicul de Traian Ungureanu, care din pupat poala lui Băsescu s-a transfigurat măreț, în pupat poala lui Simion. Felicitări, George, că l-ai luat în preajma ta. Keep up the good work.

Ăștia trans-schimbiștii oportuniști bicisnici și jegoși valoric sînt cei mai mulți. C-așa se întîmplă în general în istorie. Călăresc și ei valul, în căutarea biscuitului caloric. Legionarii care s-au transformat în comuniști. Comuniștii care s-au transformat în monarhiști și aspri anti-comuniști de operetă, precum Băsescu cu a sa butaforie de condamnare a comunismului.

Acuma, mai recent, rezistenți și progresiști și useriști deveniți peste noapte încruntați suveraniști. Ah, quel mishteaux. E delicios Caramitru Jr cum face el spumițe mici mici și multe și verzi la gură împotriva stăpînilor săi. Cum mușcă el mînuța care l-a hrănit. Pur și simplu delicios.

Ah, era să uit. A nu se ignora în nici un chip a treia categorie de liber-schimbiști întru suveranism. Ăia făcuți la apelul bocancilor. Necesară categorie, unde evident trebuie să-i încadrăm și pe TRU, și pe Juniorică.

Ah, ce oameni necesari. Ah, ce cadre de nădejde. Ah, ce suveraniști puternici. Mi se umple pancreasul de lacrimi de emoție. În curînd o să fie bulevardul plin de suveraniști. N-o să mai avem loc de ei. Evident că în mentalul colectiv ei vor deveni adevărații suveraniști, nu nasoii ăștia de noi, lătrăii vechi care tragem semnale de alarmă de cel puțin zece ani la adresa relației imperiu – colonie. De-abia aștept să devină suveranist și Radu Tudor. Atunci chiar va fi semnalul că România e pe drumul cel bun.

Nu-i așa, dragă Edi? Păcat că a ieșit Anaconda la pensie, c-ați fi regizat și voi o de-aia, cum îi zice, o manifestație populară de indignare. Păcat. Mare păcat. Dar să știi că încă nu e timpul prea tîrziu. Nu se poate să n-aveți voi acolo un om bun la organizare. Hai, că în 2018 aveați. Trebuie s-aveți și acum.

* * *

Îmi scrie văr’meo pe WhatsApp. Unul din mulții veri pe care îi am. Un tip fain pe persoană fizică. Dar un nasol de progresist pe persoană ideologică. Mă uit în ecranul telefonului. Mă bufnește rîsu. “Am devenit Eurosceptic”.

Ah, quel mishteaux. Bon Dieu, comme t’est gamin, bre vere bre. Iar mi s-a umflat pancreasul de emoție sinceră, puternică. Pe bune? Haidi, bre. Fii consecvent. Bucură-te de lumina occidentalilor și acuma, la greu. Nu doar cînd îți convenea.

Așa se călesc caracterele puternice. Prin suferință. Prin fidelitate. Zoe, fii bărbată. Rămîi progresist entuziast în continuare. O să fie bine. O să-ți placă. Doare doar la început, pe urmă te înveți. Chiar ajunge să-ți și producă plăcere.

Joke aside. Acuma înțeleg cum de s-a putut ca legionarii să se transforme așa de repede în comuniști. Pe bază de nevoi și de conversie sinceră, necesară. Delicios. Pur și simplu delicios. Vere, you’ve just made my day. Spasiba.

* * *

Evident că nu se va întîmpla nimic. Evident că nu se va produce nici o consecință.

Nici o demisie. Nici o măsură disciplinară la adresa intereselor Austriei în colonia România. Nici o impunere de sancțiuni, cum fac alte țări atunci cînd consideră că le sînt încălcate interesele.

Țările mari le disciplinează pe cele mici și fraere cu sancțiuni. Ah, ce cuvînt virtuos, deontologic. Ai făcut buba? Hai să-ți dea tanti doamna dirigintă nănița la bani. Hai să te pedepsesc cu legea în mînă.

Dar asta o pot face doar țările mari. Cu pricepere imperialistă. Noi, fraerii, știm doar un singur lucru. Să înghițim. Deci beți încet, căci conține istorie multimilenară. Ghinion.

* * *

A, și să nu uităm cel mai important lucru. Concluzia cea mai puternică și cea mai potrivită spațiului și timpului și momentului și situației și țării și destinului nostru de popor puternic, dar viteaz. E o concluzie simplă. O știți deja. Dar trebuie s-o repetăm des, să ne intre bine în cap.

Românii merită tot ce e mai bun.

The rest is silence.

Ghinion.

Citeste tot...

Cum vreți să am încredere în ei?

Cum vreți să am încredere în Uniunea Europeană, cînd de atîția ani ne tratează drept cetățeni de rang secund?

Cum vreți să am încredere în UE, cînd de atîția ani ne ține cu subvențiile agricole mult mai reduse decît cele pe care le primesc fermierii din țările vestice?

Adică cum: dreptate să fie, dar doar pentru căței? Noi, dacă sîntem săraci, trebuie să rămînem săraci? Tractoarele noastre consumă cumva mai puțină motorină decît ale voastre? Îngrășămintele chimice costă mai puțin decît la voi?

Țăranii noștri merită mai puțin decît ai voștri? Produsele agricole vestice să fie competitive pentru că sînt subvenționate mult mai generos, să le dea la o parte de pe raft pe cele românești?

Cum vreți să am încredere în UE, cînd de atîția ani ne găsește mii de pretexte absurde să nu ne primească în Schengen?

Cînd de fapt e doar pofta de monopol a deontologilor de olandezi, care nu vor ca portul Constanța să însemne ceva pe harta de transporturi a Europei?

Cînd își bat joc de transportatorii noștri, de TIRiștii noștri, inventîndu-le tot soiul de pretexte absurde, doar ca să nu poată intra pe piața comună? Le-am securizat toată granița de est, cheltuind miliarde.

Degeaba. Dreptate să fie, dar nu pentru căței.

Cum vreți să am încredere în UE, cînd de atîția ani ne găsește mii de pretexte absurde să ne definească drept penali, să fie ei superiori și morali și noi să fim ca milogii pe lîngă ei?

Îndeplinim toate condițiile să fie ridicat MCV. Degeaba. Nu, nu se poate. Se inventează alte condiții. Mereu altele. Doar ca noi să nu fim în rînd cu ceilalți.

Dreptate să fie, dar nu pentru căței.

Cum vreți să am încredere în UE, cînd ei ne acuză că sîntem corupți și că n-avem voie să influențăm economia, iar ei imediat ce se întîmplă ceva, hoarde de ambasadori se prăvălesc asupra oficialilor noștri, să facă presiune pe față, deșănțată pentru a-și privilegia firmele care comit infracțiuni în țara noastră, dar trebuie iertate, mereu iertate?

La ei nu-i mai zice corupție, la ei îi zice lobby. Ei au voie. Noi nu. Doar ei au voie să-și bage deștele în economie, să influențeze, să tragă sfori. Ei nu mai sînt penali. Ei sînt doar sistemici.

Dreptate să fie, dar nu pentru căței.

Cum vreți să am încredere în UE, cînd vine să-mi bage cu de-a sila propagandă pe gît, la fel cum făceau comuniștii pe vremuri?

N-am voie să mai mănînc carne de vită, trebuie să mă simt vinovat pentru asta.

N-am voie să mai tai porcul, nici măcar să mai cresc porci, trebuie să mă simt vinovat pentru asta, primitiv și medieval.

N-am voie să mai fac foc cu lemne sau să dau foc la frunze în curte, că imediat sînt etichetat primitiv și medieval.

N-am voie să mai fiu heterosexual sau creștin, că deja o hoardă întreagă de sorosiști sar cu gura, să ne demonizeze, să practice ritualuri de superioritate morală și de shaming.

La ei, dacă se ia cineva de obiceiurile lor, sar imediat de zece prăjini în sus, că sînt agresați valoric. Doar nouă se poate să ni se îndese progresism pe gît cu de-a sila.

Mă, voi sînteți întregi la cap? Ne-ați primit în Uniunea Europeană că aveați nevoie de slugi? Voi nu înțelegeți că și noi sîntem oameni, avem tot două mîini, două picioare?

Voi nu înțelegeți că englezii v-au dat cu flit tocmai din aceste motive, că vă mănîncă între buci să vă impuneți valorile voastre asupra tuturor, să fiți voi superiori și deontologi și să proiectați hegemonie simbolică și economică, să-i tratați pe ceilalți ca pe niște slugi?

Voi chiar credeți că s-a întîlnit hoțul cu prostul? Că românii o să se lase păcăliți întru veșnicie?

N-am cum să am încredere în Uniunea Europeană, atîta timp cît judecă cu dublă măsură și cît încearcă să ne mențină într-o situație de vasalitate. Înțeleg că-i place zicala “dreptate să fie, dar nu pentru căței”. Doar că mie nu-mi place.

Ghinion.

. Citeste tot...

Uniunea Europeană are o problemă

Uniunea Europeană are o problemă.

Nu, nu alea la care vă gîndiți voi. Da, știu, UE are probleme multe. Însă, dincolo de acestea, începe să aibă din ce în ce mai mult și o problemă de legitimitate.

Cuvîntul cheie este “colonialism”.

Nu mă refer la acțiune. Mulți dintre noi știm, ne dăm seama sau bănuim că ce face acum centrul dezvoltat al țărilor occidentale bogate cu periferia țărilor est-europene e pur și simplu continuarea politicii de colonialism de pe vremuri. Îi zice neo-colonialism. Îi zice Wallerstein. Îi zice Imperiu. Îi zice hegemonie. Îi zice în multe feluri.

Nu asta e problema. E un secret à la Polichinelle că statele occidentale dezvoltate practică politici de extracție pe spinarea noastră.

Nuu. Problema Uniunii Europene e că slugile, între timp, au cam început să vocifereze, să protesteze la adresa acestor politici neo-coloniale.

Vedeți voi, cît timp furia la adresa extracției de tip colonialist este exprimată pe persoană fizică, de diverși cetățeni obișnuiți, așa ca mine, problema e ușor de gestionat. Imensului aparat de propagandă îi vine ușor să ne demonizeze, să ne baneze, să ne eticheteze și hărțuiască.

Ce te faci, însă, atunci cînd ditamai șefii de stat folosesc în mod constant această acuză la adresa partenerilor lor instituționali?

Să vă dau citate, de-alea cu ghilimele, să vedeți cum această familie de cuvinte, “colonie”, “colonial”, “colonialism” a ajuns să fie utilizată din ce în ce mai des în discursurile oficiale ale liderilor țărilor post-comuniste din estul Europei.

Viktor Orban, premierul Ungariei și președintele principalului partid maghiar, 2 iulie 2021. “E o abordare colonială. Pur şi simplu nu se gândesc la ce pot şi ce nu pot spune despre o altă naţiune și despre legile altor țări”. “Ungurii nu se vor supune niciodată dictatelor străine”. Se referea la maniera în care conducătorii Olandei găsiseră de cuvință să-l tragă de urechi pentru politicile sale anti-LGBT.

Janez Janša, premierul Sloveniei, 2 iulie 2021. “Slovenia nu este o colonie, nu este un stat de mâna a doua”. Tot ca reacție a unei urecheli superioare venite dinspre superiorii deontologi de la conducerea UE, de data aceasta Frans Timmermans, vicepreședintele Comisiei Europene. Declarația sa e cu atît mai semnificativă, cu cît e făcută în momentul în care Slovenia tocmai preluase președinția semestrială a Consiliului Uniunii Europene.

Jarosław Kaczyński, vicepremierul Poloniei și președintele principalului partid polonez, 25 octombrie 2020: “Avem de-a face cu o încercare de a ne priva de suveranitate, chiar și în domeniul culturii. Polonia, cînd a decis să se alăture Uniunii Europene, nu a fost de acord să fie colonia nimănui”.

Hooopa. Deja trei lideri de țări est-europene post-comuniste fac aproximativ aceleași declarații. Uniunea Europeană ne tratează drept colonii, nu drept parteneri cu drepturi egale.

Aceste declarații sînt cu atît mai importante, cu cît ele vin dinspre niște țări care știu prea bine ce înseamnă să fii colonie, avînd o tristă istorie recentă în această privință. Nu numai că au fost pînă recent coloniile imperiului sovietic, controlate cu tancurile timp de aproape cincizeci de ani. Dar înainte de asta gustaseră secole la rînd și din deliciile colonialismului habsburgic.

Deci au experiență în acest domeniu. Știu ce înseamnă experiența colonială. Știu să recunoască semnele prin care unii puternici se poartă ca niște slugi cu cei slabi.

Orice imperiu stă frumos pe picioare cît timp supușii nu fac scandal prea tare. Cînd slugile încep să fie nemulțumite, apar problemele.

Doar în vremurile noastre recente, avem exemplul a trei imperii care ne-au afectat direct și care au fost din ce în ce mai slăbite de către mișcările de nemulțumire ale supușilor care n-au mai vrut să fie supuși. Imperiul otoman așa a pățit-o. Uriașul cu picioare de lut. Imediat după el, imperiul habsburgic. La aproape un secol după, imperiul sovietic.

Toate aceste trei imperii s-au confruntat cu nemulțumiri din ce în ce mai puternice din partea vasalilor, a țărilor de la periferie care nu mai acceptau relația asimetrică dintre centrul bogat și guberniile de extracție de plus-valoare. Toate aceste imperii s-au confruntat cu mișcări de autonomie, de independență. Care în cele din urmă au dus la destrămarea respectivelor imperii. Procese istorice de lungă durată, dar ireversibile.

Mai mult de-atît. Toate aceste mișcări de independență din partea vasalilor în ultimele două sute de ani s-au bucurat în mod constant în istoriografia oficială de un loc privilegiat. Sînt date drept exemple de onoare, de cutezanță și de forță. Nu doar în istoriografia lor națională, ci și în narativele oficiale ale țărilor mari.

Grecii. Bulgarii. Românii. Ungurii. Cehii. Polonezii. Toate țările din Europa Centrală și de Est s-au ridicat la un moment dat împotriva behemoților care le stăpîneau și le exploatau. Și pentru asta au primit ovații din partea restului lumii. Cutezanța lor le-a fost cîntată în versuri și dată drept exemplu generațiilor următoare.

N-am auzit pînă acum exemplu de lucrare ori de manual de istorie care să prezinte de manieră negativă mișcarea de independență a Greciei ori a României din secolul 19, răscoala din 1956 a ungurilor sau mișcarea de rezistență sindicală Solidarność a polonezilor din anii ‘80.

Ei bine, exact asta începe să se întîmple, încet-încet, din nou în această parte de lume. Coloniile sînt din ce în ce mai nemulțumite de hegemon. Și încep să se semețească. Și să pună la îndoială dreptul imperiului de a le hotărî soarta, de a le exploata resursele, de a-i conduce prin dictate arbitrare.

Nu spun că vor reuși din prima. Nu spun că va fi un proces simplu. Nici pentru greci n-a fost ușor, acum două sute de ani. Nici pentru români, acum o sută de ani. Nici pentru unguri, în 1956. Nici pentru polonezi, ori de cîte ori au fost tăvăliți de nemți sau de ruși.

Ce vreau să spun este că istoria este de partea acestui tip de atitudine. Pe termen lung, istoric națiunile au dreptate în fața imperiului.

Și imperiile întotdeauna, dar întotdeauna pier. Mai devreme sau mai tîrziu.

Doar România preferă în mod entuziast statutul de slugă. Și la nivel de popor. Și la nivel de administrație oficială. Ce să-i faci: asta e. Mai mult nu se poate. Capul plecat sabia nu-l taie.

Ghinion.

(Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei)



. Citeste tot...

Sfînta Greta Trotineta și PeNeNeReta

Ideologia dietei virtuoase și neocolonialismul mascat prin reziliență

Țările europene dezvoltate sînt țări post-imperialiste care au supt secole la rînd de la toți amărîții pămîntului. Anglia, Franța, Germania, Olanda, Austria, Spania, chiar și Italia, au asuprit cu metodă pe cei care n-aveau tunuri, tancuri, capital. Au luat de la săraci să dea la bogați. Să se îmbuibe ei.

Și, Doamne!, ce s-au mai îmbuibat secole la rînd.

Ori de cîte ori mergi prin capitalele alea mari, celebre, devenite adevărate locuri de pelerinaj turististic, nu poți să nu se strîngă inima în tine. Uite, în Paris palatul ăsta e din banii din colonia aia. Iar statuia asta din Londra e din exploatarea poporului celălalt.

Dacă te plimbi prin Viena sau prin Budapesta (sau, mai la est, prin Istanbul sau prin Moscova), poți chiar să și pui degetul pe rana noastră, proprie și personală. Uite, asta e din aurul din Apuseni. Asta e luată de la gura copiilor români din Sibiu, să mănînce gura nepoților nemți din Berlin. Uite, palatul ăsta e din sarea și petrolul de la Telega, iar stația asta imperială de metrou din grînele din Bărăgan și din pădurile din Carpații noștri.

Ce să-i faci? Asta e. Istoria nu are milă față de cei proști, de cei slabi, de cei care nu știu să-și vază interesul. Se numește colonialism și funcționează din primii zori ai istoriei, de la Sumer încoace. Unii exploatează, alții sînt exploatați.

Iar nouă se pare că ne place jocul ăsta tîmpit, că ne-a intrat în sînge. Aprobăm cu entuziasm necontenita extracție de resurse de aici, din România, De secole acceptăm asta. Să vină alții, să ne ia aurul, sarea, petrolul, copiii, banii.

Să ia tot, să ducă la ei acolo, să facă metropola frumoasă și bogată. Ce să facem noi cu ele? N-avem nevoie de ispita asta. Luați-le, mă, voi pe toate, să vă bucurați voi de ele cu copiii și nepoții voștri turci, habsburgi, ruși.

Mai nou, să vină francezii, să ne ia banii prin bănci, să ne pună primar și să ne taxeze pe apă cît nu face. Să vină austriecii, să ne ia banii prin bănci, Petromul moca și pădurile cu garniturile de tren. Să vină nemții, să ne pună președinte și să instituționalizeze slugărnicia.

De sute de ani, metropola se tot îmbuibă pe spinarea slugilor. Și, ce să vezi? De ceva timp, metropola dezvoltată și imperială a descoperit că îmbuibarea cronică produce obezitate. Că dezvoltarea produce consecințe neplăcute. Buba la mediu. Suferă liliecii, somonii, broscuțele și pîrșii de alun. Suferă aerul, apa, rîul, ramul, mediul înconjurător.

După ce occidentalii secole la rînd au penetrat cu entuziasm tot ce puteau prinde spre penetrare, acuma dintr-o dată a dat grija peste ei. Vai, maică, trebuie să intrăm la dietă. Sîntem obezi. Suferim. Respirăm greu. Avem colesterol social. Vai, ce nasoale sînt autostrăzile: produc poluare. Vai, ce nasol e să te plimbi cu Mercedesul: produce aroganță. Să vină Greta să ne facă clismă, să scoatem toxinele din noi. Să ne învețe să ne ne pocăim și să ne deplasăm doar pe trotinetă.

Dintr-o dată, țările dezvoltate au devenit mai virtuoase decît Papa. La fel cum sînt acele persoane care, după o viață de dezmăț culinar și senzorial, după o anumită vîrstă încep să se simtă rău, să descopere că au diabet, colesterol și alte bube-n cap. Și atunci, dintr-o dată, devin virtuoase.

Nu mai fumează decît țigări de-alea sănătoase, ecologice, la baterie. Nu mai beau decît apă cu lămîie. Nu mai circulă decît cu trotineta, ei care decenii la rînd n-au avut altceva în cap decît autostrăzi și mașini luxoase. Nu mai mănîncă decît carne de struț. Și nu mai fu... nu mai penetrează decît pe alții la cap, că alt fel de penetrare nu mai au cu ce.

Ca babele alea virtuoase, foste actrițe corporal-senzoriale, devenite dintr-o dată cucernice maici și sfinte. Ajunse la menopauza dezvoltării post-materialiste, la menopauza poftei de înavuțire, țările occidentale dezvoltate renunță virtuos la toate cele pămîntești și o descoperă pe Sfînta Greta cea Acră și Năpraznică.

Și nu numai că intră la penitență, dar îi obligă și pe ceilalți să facă același lucru, indiferent în ce stadiu al existenței lor ar fi ei. Îi freacă la cap pe ceilalți să nu bea, să nu mănînce, să nu fu..., să nu fornice, să nu mai facă nimic, decît mătănii pentru păcatele încă necomise.

Țările europene dezvoltate reprezintă miezul puterii Uniunii Europene. Avînd puterea în mînă, ele fac ce au făcut dintotdeauna. Îi exploatează pe alții. Continuă politica neocolonială de extragere a resurselor din țările de la periferie. Doar că nu o mai fac cu tunul sau cu tancul. Nuu. Acum avem alte mijloace, mai viclene, mai insidioase.

Din pix. Din hîrtii. Din documentele programatice. Din PNRR. Să dea reziliența în noi. Cuvinte pompoase care ascund de fapt un control ideologic necruțător. Putem păstra decalajul de dezvoltare pur și simplu forțînd băștinașii slugi prin lege, prin propagandă, prin sfîntă indignare de tip Greta Trotineta. Nici nu mai e nevoie să tragi cu tunul. Tragi cu Facebookul și cu fondurile europene.

România e în continuare o țară săracă. Nu atît de săracă precum acum 20 de ani sau acum 10 ani. Dar în continuare săracă. Mai ales în comparație cu restul Uniunii Europene. România are nevoie în continuare să se dezvolte, să dea un pic de cheagul abundenței și al înstăririi. Nu vrem nimic altceva decît ce au și îmbuibații. Ce ne-au promis cînd am acceptat să intrăm în Uniunea Europeană. Dezvoltare. Bunăstare. Să fie bine să nu fie rău.

În limbajul de lemn al parlance-ului administrativ bruxellez, vorbim de convergență. Adică să-i prindem din urmă pe cei bogați și puternici. Și de coeziune. Adică de responsabilitatea celor bogați și puternici care, pentru faptul că ăia mici au renunțat la o parte însemnată de suveranitate statală spre behemotul european, și-au asumat prin tratatele europene să-i ajute pe ăia mici și slabi să crească, să-i prindă din urmă, să realizeze procesul de convergență.

Ete fleoșc. Ce-i prostia asta? Nici o convergență. Nici o coeziune. Post și rugăciune. Acuma noi ăștia dezvoltați sîntem obezi și trebuie să intrăm la dietă, să ascultăm de Sfînta Greta Trotineta. Deci ghinion, sărăntocilor. Renunțați la visele voastre de convergență, de dezvoltare. V-ați așezat la masa îmbuibaților prea tîrziu, cînd deja strîngem tacîmurile și nici firimituri nu mai aveți voie să ciuguliți.

Gata cu prostiile astea de dezvoltare. Acuma trebuie să protejăm pîrșul de alun. Uitați de irigații. Nu contează că noi ăștia, îmbuibații, de fapt așa ne-am dezvoltat, prin irigații. N-aveți nevoie de irigații, că sînt extensive, se evaporă prea multă apă și strică armonia naturii. Lasă, că am stricat-o noi destul. De ce s-o mai stricați și voi? Stați așa acolo, ca în secolul XIX, că așa avem nevoie de voi. Săraci și fără irigații.

Uitați de autostrăzi. Nu contează că noi avem cea mai densă rețea de autostrăzi de pe fața pămîntului, cu care ne mîndrim și din care n-am dărîma nici un centimetru. Ce să faceți voi cu autostrăzile? N-auzi că intrăm la dietă? N-auzi că Sfînta Greta Trotineta ne pune la mătănii și la canoane?

Gata cu îmbuibarea. Produce suferință. Ia uitați-vă la noi ce suferim, după ce ne-am îmbuibat pe spinarea voastră sute de ani. Acuma capu’ la fund, urmează program de reziliență. Adică de austeritate. Toată lumea la dietă. Noi, din bogăția noastră. Voi, din sărăcia voastră.

Adică neocolonialism mascat prin cuvinte frumoase, virtuoase, pline de înțelepciune tristă, post-materialistă, menopauzatică. Sfînta Greta Trotineta și PeNeNeReta.

Vă place ce ieftin continuă procesul de colonialism? Extracție de resurse cu maximă eficiență. Fără tunuri. Fără tancuri. Doar din vorbe. Ăi bogați să rămînă bogați. Iar ăi săraci să rămînă și ei la fel, tot săraci, să nu sufere pîrșul de alun.

Doamne, ce ieftine sînt vorbele. Și ce puternice. Ce ușor controlezi oamenii doar din vorbe.

Vă place cum ne place să fim făcuți din vorbe? Vă place ce ușor punem botul la păcălelile stăpînilor? Vă place cum n-avem nici coloană vertebrală, nici interes național?

Lasă, că n-avem nevoie de coloană vertebrală. Nici de interes național. Ce să facem noi cu ele? E de ajuns că au alții, nu ne mai trebuie și nouă. Noi avem nevoie de trotinetă, mă sărăntocilor mă.

Ghinion.

. Citeste tot...

Karma, UE și necesitatea istorică a lui Schadenfreude

Karma este necesară. Cînd europenii cumpărau tot ce puteau prin statele sărace și proaste din periferia post-comunistă, era bine. Fluturau virtuos drepturile pieței libere și ne acuzau că sîntem protecționiști și comuniști dacă nu le vindem bijuteriile coroanei. Să fie bine, să nu fie rău.

Și le-am vîndut. Ah, ce le-am mai vîndut. Să aibă occidentalii, să nu avem noi. Noi să fim doar colonie, să ne guverneze stăpînii cei înțelepți. Să culeagă ei roadele, că doar ei merită. Dragii de habsburgi, să mănînce și gura lor ceva. Așa trebuie. Așa e istoria. Cine poate, ia. Cine nu, să vină DNA să-l ia.

Acuma roata istoriei se întoarce încet. Vin chinezii și le cumpără fabrici pe acolo pe la ei, prin Occidentul bogat și virtuos. Hooopa. Henț. Buba. Dintr-o dată, cînd au simțit focul la fund, virtuoșii economiei de piață deschise s-au simțit amenințați și au schimbat foaia.

Dintr-o dată, Uniunea Europeană descoperă că, totuși, nu e bine să vină niște nasoi de străini să-ți cumpere chestii la tine în țară. Vai, cîtă pricepere discursivă în a justifica de ce nu e bine, dar deloc bine, să vină chinejii să cumpere într-o piață deschisă, concurențială, unde banul și doar banul contează.

Ah, ce frumoasă e istoria. Ah, ce necesară e karma. Ah, ce bun e ursul Arthur, cînd e împușcat în altă țară. Ah, ce nevoie e de conceptul de “țară”. Naționaliștilor. Primitivilor. Soros să vină să vă ia / Să vă dea la DNA.

Ghinion.

“FRANKFURT—The European Union unveiled draft rules on Wednesday aimed at cracking down on state-subsidized foreign companies in Europe, a move that could allow regulators to pursue big Chinese companies in much the same way they have targeted U.S. multinationals such as Apple Inc. and Amazon.com Inc.

The legislation is the latest sign of Europe’s shifting stance toward China, the bloc’s biggest trading partner for goods and a crucial market for its exporters. While the new rules don’t single out China, analysts said large Chinese companies would be a primary target.

If approved by the EU’s 27 governments and the European Parliament, the rules would grant the bloc’s muscular antitrust authorities new powers to block foreign companies from making acquisitions in Europe or receiving public contracts if they are deemed to have benefited from government subsidies. Companies would face stiff fines if they failed to comply with the EU’s demands.”

Wall Street Journal, 7 mai 2021, ediția electronică

. Citeste tot...

Slugile nu au voie autostrăzi

Țările Uniunii Europene și-au construit bunăstarea prin mijloacele modernității. Adică prin creștere economică, infrastructură și multe betoane. Autostrăzile reprezintă miezul dezvoltării europene. Timp de jumătate de secol, au tot turnat betoane și, drept consecință, au trăit din ce în ce mai bine.

Iete că acuma, cînd au ajuns și proștii de estici la sacul cu bani, dintr-o dată nu mai e voie autostrăzi. Acuma, distinsa și înțeleapta UE ne dă bani doar pentru urșii polari. Hai, maxim pentru căi ferate. Dar pentru autostrăzi, Doamne ferește! Nicht! Verboten!

Îmbuibată și sătulă, coana Europa nu mai are bani decît pentru mofturi post-moderniste. Perdele de protecție, urși polari, orașe inteligente, adică urși polari. După ce zeci de ani au tot băgat în betoane, inclusiv în țările sărace care au aderat ceva mai tîrziu: Grecia, Portugalia, Irlanda, acuma dintr-o dată nu mai sînt bani de betoane și pentru proștii de estici.

Dreptate să fie, dar nu pentru căței. Autostrăzi să fie, dar nu pentru slugi. Bani să fie, dar doar pentru urșii polari. Să nu cumva să aibă parte de autostrăzi și slugile estice, căci cine știe, poate riscă să ajungă să trăiască mai bine la ei în țară și atunci nu mai au motive să emigreze spre vest, spre lumina imperiului plin de autostrăzi. Să emigreze, să fugă la stăpînii lor, să șteargă îmbuibații de vestici la fund, să salveze urșii polari. Să fie slugi în continuare.

E fabuloasă ipocrizia stăpînilor europeni. Ce frumos știu ei să îmbrace jocul economic neocolonialist în meșteșugite justificări ecologice. Vai, ce înțelepți sîntem noi că vă punem piedici să faceți autostrăzi. Vai, ce moraliști sîntem. Pentru binele vostru nu vă dăm banii, nu de altceva. Vă salvăm de la poluare, fraierilor. Lasă, e mai sănătos să mergeți cu trotineta. Ce vă trebuie vouă autostrăzi. Uite la noi, avem autostrăzi să ne punem și-n cap și uite în ce hal sîntem.

Mda. Mare pricepere să maschezi războiul economic centru-periferie pe bază de urși polari. Noroc că știe Nicușor Dan să facă buget pentru urșii polari la București, căci altminteri nu știu unde ajungeam cu relația asta de neocolonialism pe față.

Beți încet, căci conține deontologie europeană. E deontologie de-aia superioară, prin care faci slugile să-ți pupe mîna și cînd îți bați joc de ele și le tai din bani.

Ghinion.

PS: Un articol foarte bun pe această temă aici.

. Citeste tot...

Parlamentul European susține persoane penale

“Sîntem șocați să vedem că Parlamentul European susține persoane penale în înalte funcții publice europene.

Sîntem îngrijorați să vedem că Parlamentul European încurajează imixtiunea politicului în justiție.

Sîntem mîhniți să vedem că Parlamentul european folosește dubla măsură și-și încalcă propriile principii. Înalte principii de moralitate, care ar trebui să le guverneze fiecare acțiune în parte.

Recomandăm tuturor înalților funcționari europeni să respecte regulile de interacțiune între instituții pe care însăși Uniunea Europeană le propăvăduie, consecință a legilor emise de către înșuși Parlamentul European.

Recomandăm Parlamentului European să nu realizeze presiuni asupra actului de justiție dintr-o țară membră a Uniunii Europene.

Solicităm Parlamentului European să nu încurajeze prin nici un fel de atitudine publică slăbirea încrederii în actul de justiție, prin sprijinirea vocală a unor persoane urmărite penal.

Urmărim cu preocupare și îngrijorare felul în care cea mai importantă instituție a Uniunii Europene se îndepărtează primejdios de la propriile sale valori și principii.”

Uite, așa aș vrea să văd o interpelare oficială venită din partea statului român la adresa Parlamentului European. Să iasă prim ministrul României, să spună asta, cu subiect și predicat. Să iasă ministrul de externe, cel care veghează la respectarea drepturilor României în relația cu terții externi. Să iasă ministrul pentru afaceri europene. Să le trimită o scrisoare oficială, într-o conferință oficială de presă.

N-o să vezi așa ceva. Sîntem niște fricoși care n-avem curajul să ne apărăm drepturile și țara.

. Citeste tot...

Fotbalul, această geopolitică

Mîine seară e finala Campionatului Mondial de Fotbal. Încununarea unei luni de strădanie pe teren și de patos în afara sa.

Finala de mîine seară e mai mult decît fotbal. E geopolitică.

Dincolo de patimile noastre fotbalistice pe persoană fizică, că ne place felul în care Mbappe controlează mingea în timp ce aleargă cu 100 km/hr, că îl adorăm pe Luka Modrić cum găsește el întotdeauna singura pasă posibilă și o dă în modul cel mai perfect cu putință, la omul potrivit, la momentul potrivit,

emoțiile pe care o să le trăim mîine seară și mai ales țara cu care o să alegem să ținem să cîștige Cupa Jules Rimes spun despre felul în care preferăm să vedem lumea. Despre valorile pe care le avem internalizate.

Ce e bine pe lumea asta? Cum trebuie să fie viața bună? Cum ne dorim să fie societatea bună?

Pe de o parte, avem susținătorii Imperiului. Și cînd spun Imperiu, de data asta chiar nu folosesc nici un fel de nuanță depreciativă în termen. Au fost multe imperii pe lumea asta de-a lungul istoriei. Imperii bune. Imperii rele.

Ce este mai important decît eticheta valorică pe care o asociem Imperiului este specificul său structural. Este vorba despre structurarea statală supra-etnică. Despre felul în care se gestionează de la centru resursele unui teritoriu întins, dincolo de agregările punctuale etnice. Cu bunele și relele acestei gestionări.

Relația Centru – Periferie. Felul în care ordinea, organizarea, structurarea se propagă pe parcursul acestui întreg teritoriu. Dar și felul în care relațiile asimetrice se coagulează, între complexitatea și deținerea de putere a Centrului și relativa simplitate și lipsă de autonomie a multelor Periferii ce gravitează în jurul acestui Centru.

Evident că cel mai recent Imperiu de care ține soarta noastră este Uniunea Europeană. După toate celelalte care și-au pus pecetea pe acest spațiu și pe acest popor, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus / Sovietic,

acuma e rîndul Imperiului Uniunii Europene, adică un soi de imperiu bicefal franco-german, să intervină semnificativ în soarta României și a românilor.

Repet: cu bunele și cu relele acestui aspect, căci nimic nu e pe lumea asta nici totalmente 100% bun, nici totalmente 100% rău.

Drept pentru care, cine ține cu Franța mîine seară, dincolo de faptul că ține cu elegantul de Mbappe, putem spune că sociologic vorbind ține cu Imperiul. Fie că știe sau nu. Sufletul său este înspre acest tip de structurare socială. Cu beneficiile, dar și cu costurile acestei structurări sociale.

Ține cu complexitatea produsă de centru și răspîndită apoi cu porția spre periferii. Cu rigoarea aspră a aplicării regulilor de gestionare a relației Centru – Periferie, dacă e nevoie uneori cu forța. Cu transferul de resurse fizice dinspre periferie spre centru, însoțit de transfer de resurse simbolice și de plus valoare dinspre centru spre periferie. Cu relația asimetrică. Cu lipsa de autonomie. Cu hegemonia culturală.

Este o opțiune pe care mulți români au îmbrățișat-o. Conștient sau nu, românii știu că nu sîntem suficient de pricepuți în a genera și susține un nivel dezirabil de complexitate pe termen lung – de la tehnologie la proceduri sociale la produse culturale. Și atunci ne aciuim pe lîngă unii mai complecși, acceptînd relația Centru – Periferie. Actorii lor și caii noștri. Softul lor și capitalul lor și contractele lor și IT-iștii noștri în lohn. Tehnologia lor și muncitorii noștri.

Nu e nici bine, nici rău. E într-un fel. E un tip de strategie socială pe care, de altfel, multe țări au adoptat-o pe parcursul vremii.

În schimb, cine ține mîine seară cu Croația, ține nu doar cu Modrić, ci cu simbolul din spatele lui Modrić. Ține cu Națiunea. Ține cu Grupul Etnic care nu dorește să intre într-o relație subordonată cu Imperiul supra-etnic.

Ține cu Periferia care nu vrea să renunțe la autonomia sa, la controlul său exclusiv asupra teritoriului. Care nu acceptă un pact social prin care să delege o parte din suveranitatea sa către Centrul supra-național. Ține cu Națiunea ce înfruntă Imperiul.

Evident că și în acest caz nu putem vorbi de 100% bine sau 100% rău. E pur și simplu o altă strategie de gestionare a realității. Tot așa, cu bunele și cu relele sale.

Croații, un popor mîndru, bătăios, bîzdîcos. O nație care nu se lasă ușor călcată în picioare și care vrea să-și gestioneze ea bucățica ei de spațiu și de timp. Dar și un popor violent. Un popor care, alături de sîrbi și de celelalte nații din zona Iugoslaviei, au trecut printr-un foarte urît proces de separare la începutul anilor ’90. Unii spun că din cauza lor și a naționalismului folosit pe post de bîtă ideologică pentru păstrarea puterii. Alții spun că, din contră, din interesele puterilor europene de a destructura Iugoslavia – îndeosebi din interesul Germaniei.

Nu știm care au fost cu adevărat cauzele acelui urît război. Ce a fost cu adevărat acolo, în afara faptului că a fost multă suferință și că au murit mulți oameni, mulți dintre ei din partea civililor fără de nici o apărare.

Știm însă că Croația este un exemplu exemplar :), (“paradigmatic” cum ar spune sociologii, căci le place acest cuvînt de-l folosesc pînă la tocire), un exemplu perfect de nație care n-a acceptat prea ușor relația asimetrică cu imperiul. La fel cum, de-a lungul istoriei, toată zona aceea s-a luptat secole la rînd cu Imperiul Otoman, nici acum n-au acceptat așa de ușor renunțarea la o parte din autonomie. Decît după un timp. Decît după lupte și negocieri. Decît după compromisuri de ambele părți. Au intrat în Uniunea Europeană, e adevărat. Au aplecat capul și au acceptat curățenia la nivel de putere locală. Dar doar parțial. Și încă nu s-au dat bătuți.

Cine ține diseară cu Croația și se bucură de felul în care Croația, o țară mică, de doar 4 milioane de locuitori, a ajuns să se lupte parte în parte în finala prestigiosului Campionat Mondial de Fotbal cu o prestigioasă forță simbolică la nivel global cum este Franța, de fapt ține cu un model social care încearcă să se opună Imperiului. Sau, măcar, să gestioneze cît se poate de bine situația suboptimală în care se află.

Ține cu Grecia năvălită de perși. Ține cu Ștefan cel Mare luptîndu-se cu turcii. Ține cu Țările de Jos năpădite de Imperiul Spaniol. Ține cu elvețienii care au făcut minuni de vitejie să țină piept habsburgilor, să-și păstreze țărișoara lor muntoasă. Ține cu Skanderbeg răsculîndu-se împotriva otomanilor. Ține cu georgienii care încearcă să facă față Imperiului Sovietic. Ține cu mexicanii care nu se lasă călăriți de Imperiul American. Ține cu coreenii care au suferit ca niște cîini din cauza Imperiului Japonez. Ține cu filipinezii care au fost măcelăriți metodic de americani, dar nu vorbește nimeni despre asta.

Ține – o să rîdeți, dar e același model – cu rebelii care se împotrivesc lui Darth Vader și Imperiului Galactic. Cu Luke Skywalker și cu Prințesa Leia și cu Han Solo, mama lor de penali care nu ascultă de Împărat.

E un model general, des întîlnit în istorie. Nu e vorba doar de Croația. E un pattern care vorbește despre determinările geopolitice în structurarea social-statală.

Din nou: și acest model are bunele și relele sale. Pe de o parte, ai autonomie. Păstrezi o mult mai mare parte din resurse și din plus-valoarea pe care o produci. Pe de altă parte, însă, nu beneficiezi de aceeași complexitate cum ai beneficia dacă ai accepta o relație cu Centrul, care să-ți dea din tehnologia și procedurile sale. Adică din complexitatea sa.

Evident că mai este și un al treilea model. Modelul țărilor mici și medii care, neavînd portanța de resurse să încerce să devină un imperiu, reușesc totuși să-și creeze complexitatea la nivel autohton. Coreea de Sud este exemplul din nou paradigmatic pentru această a treia cale.

Despre ei, poate, altă dată. E suficient pentru astăzi să ținem minte că mîine seară bucuriile și tristețile noastre nu vor fi doar fotbalistice, ci și geostrategice. Că aceste emoții vor vorbi despre felul în care sufletul nostru a ales unul din cele două modele societale de care v-am vorbit mai sus.

Și, mai ales, să înțelegem de ce această finală de mîine seară stîrnește atît de mult interes. De ce sînt atît de mulți români care se bucură pentru croați aproape de parcă ar fi România în finală. Vag, nerostit, gîndul din spate este despre relația Națiunii cu Imperiul. Și despre emoțiile pe care le simțim la adresa acestei relații. Și despre care parte am ales-o în această confruntare care nu e doar fotbalistică, ci și una mult mai generală, una societală.

Hai Luke Skywalker! Hai Croația!

. Citeste tot...

Serviciul militar reluat în Franța

Francezii încep să-și dea seama că au din ce în ce mai mari probleme cu noile generații non-indo-europene de pe teritoriul lor și se gîndesc să reintroducă serviciul militar obligatoriu. La început, doar o lună.

De ce face asta Franța? Nu că ar avea nevoie de carne de tun proaspătă, căci războaiele zilele astea se duc cu personal din ce în ce mai specializat, pe care nu-l poți școli militar doar în cîteva luni. E o altă nevoie, e o nevoie socială.

Franța, ca și alte țări vestice, își vede pusă în primejdie baza valorică pe care se întemeiază orice persistență statală. Din ce în ce mai mulți tineri din noile generații sînt din ce în ce mai puțin fideli statului francez, ajungîndu-se deja la un punct critic în această privință, la o adevărată coloană a cincea care roade temeliile texturii sociale pe dinăuntru, ca niște cari prin mijlocul mobilei: nevăzuți, perseverenți, anonimi.

Se știe că orice stat național modern, de vreo trei-patru secole încoace, se sprijină pe capacitatea a trei instituții de a îndesa cu furc\ valorile necesare în fiecare nouă generație, de a transforma în mod permanent noile valuri de barbari în următoarea generație de cetățeni. Adică, în limbaj sociologic, de a-i socializa, de a-i face să internalizeze valoric cele necesare funcționării societății.

E vorba de armată, biserică și de școală. Faptul că Franța dă semne că simte nevoia să-și resocializeze cetățenii prin intermediul armatei este un semn clar că celelalte două dau rasol în scopul lor statal. Pentru cine știe să citească scrisul de pe zid, mene tekel fares, e semn evident că doar cu școala nu e îndeajuns să transformi micii barbari non-indo-europeni în următoarea generație de cetățeni. Căci despre biserică, știm că e moartă și îngropată în această privință de cel puțin 50 de ani în acest Occident secularizat.

Vă place geopolitica? Vă place Bizanțul? Vă place frica? Uite aici, chiar în fața ochilor voștri, spectacolul morcovului în fundul occidental. Luați și beți încet, că-i rece...

. Citeste tot...

Germania ori America? O alegere simplă

Semnele sînt din ce în ce mai clare: nemții bat palma pe termen lung cu rușii, peste toată Europa Centrală și de Est, ieșind astfel și mai mult de sub umbra americanilor care, de 70 de ani încoace, de cînd s-a terminat al doilea război mondial, se tot proiectează peste peninsula Europa. Se conturează din ce în ce mai limpede un Heartland continental, drept contrapondere autonomă la imperiul maritim american.

În marele joc geostrategic, singurul joc care contează, sîntem un biet pion. Nu avem nici resursele materiale, nici resursele simbolice în stare să ne facă să stăm pe picioarele noastre, proprii și personale.

Ca să înțelegeți diferența de magnitudine, americanii cheltuie în fiecare an doar pe întreținerea bazelor militare din străinătate, vreo 800 la număr, cît aproape tot PIB-ul întregii Românii. Repet: cît tot PIB-ul nostru, nu cît bugetul nostru. Cine știe diferența dintre PIB și buget, înțelege. Cine nu o știe, îi explic degeaba, oricum mă chinui inutil, rămîne prost pe vecie.

Fiind un biet pion în acest mare joc geostrategic, singurul joc care contează, nu avem ce face decît să avem un aliat dintre cei mari. Cei mari fiind ăia mari, de-i numeri pe degetele la două mîini: America, China, Germania, Anglia, Rusia, Japonia, Franța, India (mai recent), Israel, Iran și... și... și cam atît.

Deci cu care? Pendularea recentă a românilor, dincolo de alianțele formale numite UE și NATO, tot între Germania și SUA se face. Căci NATO e America, iar UE e Germania. Restul nu contează. Francezii sînt niște bieți bicisnici neputincioși. Italienii și mai și. Israelul are jocul lui separat și aparte și nu e, totuși, în aceeași ligă cu ăia mari de tot. Britanicii joacă jocul pe care îl știu de secole: perfizi și separați. Deci fie nemții, fie americanii.

Problema este că nemții sînt din ce în ce mai prieteni cu rușii. Iar rușii, după cum bine știm și după cum sondajele în mod constant vin să ne confirme, sînt percepuți de către români ca fiind principalii neprieteni ai României.

Că e adevărat, că e fals, nu discut, nu e treaba mea, oricum voi vă pricepeți mai bine la toate, deci orice v-aș spune eu tot aia o să credeți. Însă nu contează dacă e adevărat sau fals. Contează ce crede poporul. Iar poporul, opinia publică, vocea contribuabilului, este puternic rusofobă – ca și alte țări din zona asta a Europei Centrale și de Est, aflată pînă de curînd, o jumătate de secol și mai bine, sub controlul sovietic.



Deci românilor nu le place de ruși. Pe de altă parte, nemții cam bat palma cu rușii. Pe de altă altă parte, americanilor nici lor nu le place de ruși, fiind definiți, alături de chinezi, drept principalii lor adversari. Deci cum credeți voi că se așează lucrurile, ținînd cont de aceste ecuații?

Concluzia e simplă. Plus cu minus dă minus. Minus cu minus dă plus. Ori ne schimbăm atitudinea față de ruși, dacă vrem să fim în continuare sub influența principală a Nemției. Ori, încet încet, punem din ce în ce mai multă bază pe americani.

Nu cred că e posibil ca românii să-și schimbe părerea prea ușor despre ruși. Oricît de mult s-ar chinui propaganda ariană, cum s-a încercat și s-a reușit să se atenueze, de-a lungul a două generații, tensiunile dintre nemți și francezi, nu o să reușească. Românii n-o să aibă niciodată sentimente pozitive față de ruși.

În consecință, o să fie pe dos: românii o să înceapă să-și dea seama că nemții nu sînt, totuși, chiar așa de cușer. Pe termen mediu – zece ani și mai mult –o să ne dăm seama că pacea nemților cu rușii nu ne convine și o să ne căutăm și mai mult siguranța în brațele americanilor. Nu numai noi vom fi în această situație - și polonezii vor gîndi la fel, dacă nu o fac deja.

Pe asta se bazează strategii americani atunci cînd încurajează alianța regională Polonia – România. Pe asta se bazează strategii americani cînd, în fața unei Vechi Europe din ce în ce mai distante și a unei Turcii din ce în ce mai neootomane, își construiesc un nou picior de pod continental în țările Noii Europe.

E simplu. E atît de simplu. Dincolo de incidentele de parcurs – președinte de etnie germană, care va avea două mandate, banii europeni prin care UE vor încerca să ne cumpere bunăvoința, încetul cu încetul opinia publică românească va conștientiza această nevoie de alegere.

Acum românii încă nu fac diferența. Pentru ei și UE și NATO sînt la fel de bune, și nemții și americanii sînt la fel de necesari. În cîțiva ani, însă, poate în zece, poate în mai mulți, poate în mai puțini, românii vor începe să-și dea seama că nemții fac jocul rușilor și vor începe să resimtă asta. Deocamdată această gîndire este doar la nivel de elite – fie elite ideologice, fie elite de forță: militari, servicii, justiție. În cîțiva ani această nevoie de alegere va permea și restul societății.

Să vezi atunci propagandă.



. Citeste tot...

Adevăr să fie, dar nu și pentru căței

I feel vindicated.

Aseară am fost la o simandicoasă întîlnire intelectuală unde invitat special a fost un cunoscut geostrateg internațional, una din persoanele influente din zona de gîndire euroatlantică. Nu spui cine. Nu spui unde. Un loc semnificativ. O persoană împortantă. O persoană ale cărei idei sînt foarte serios luate în considerare în mediul politic și de securitate din România.

A venit. A ascultat răbdător o serie prea lungă de intervenții autohtone. A vorbit și el. Scurt, clar, la obiect. La esență. Despre resurse. Despre economie. Despre capacitățile de apărare. Nu doar ale României, ci în general în zona est-europeană.

Partea fabuloasă este că a avut un discurs de parcă ar fi fost copiat din vorbele lui Ponta și ale lui Palada și ale PSD și ale PRU. Nevoia de autonomie. Interesul național. O critică a dependenței României – dependență economică și de securitate – de marile puterile occidentale ale momentului, UE și SUA. Faptul că nu întotdeauna interesele naționale ale puterilor mari coincid cu cele ale țărilor mai mici, mai de periferie.

Despre potențialele probleme economice ale Germaniei. Despre felul în care aceasta profită de UE. Felul în care Turcia este mult mai pe picioarele ei decît încearcă detractorii ei să o prezinte și că va avea un rol și mai important decît pînă acum în acest colț de lume.

Faptul că Trump spune corect că țările europene trebuie să contribuie mai mult la bugetul de apărare. Faptul că Americii îi plac mai degrabă statele partener decît cele client. Că trebuie să fim în stare să ne dezvoltăm și singuri, să ne apărăm și singuri. Implicit a dat de înțeles că România ar trebui să-și deschidă economia și spre țări altele decît cele occidentale. Nu mai vindeți țara doar la nemți, mai faceți afaceri și cu chinejii, parcă vroia el să spună.

Mă ciupeam și nu-mi venea să cred. Floarea telectualității și a elitei decizionale românești se uitau în gura distinsului geostrateg ca în gura unui guru înțelept și-i sorbeau cuvintele. Iar geostrategul internațional vorbea de parcă citea după punctajul meu.

Aceleași cuvinte, dacă ar fi fost rostite de Ponta sau de Palada în acea încăpere, ar fi sunat ca o anatemă, iar cei care le-ar fi rostit ar fi fost sfîșiați și etichetați drept comuniști, naționaliști, conservatori, retrograzi, dacă nu direct drept kaghebiști. Știți voi fraza tefeleilor: Ponta vinde țara la ruși și la chineji.

În schimb, cînd domnul guru spunea aproximativ același lucru, dintr-o dată toată lumea importantă scutura înțeleaptă din cap. În contextul în care pe parcursul discursului său, nimeni n-a avut vreo îndoială privind atitudinea sa față de Rusia, definită drept principalul adversar geostrategic al zonei.

După discursul său, i-am prezentat concluziile unuia dintre colegii invitați, o persoană care poate fi acuzată de orice, dar nu de simpatii pesediste. A scuturat înțelept din cap și mi-a dat dreptate.

Ce ți-e și cu definirea asta a situației. Să nu uitați să rezistați, dragii mei tefelei...

. Citeste tot...

Analiza puterii predictive a sacului scrotal în privința comportamentului de vot la tinerii frumoși și cockney

Vedeți Dvs, prea cinstiții mei pufoși, dragii mei tineri frumoși și blambeci,

Diferența dintre englezi și români este ca cea dintre cetățean și slugă. Și se bazează îndeosebi pe cantitatea de substanță activă prezentă în sacul scrotal.

Găsești ceva prin sacul scrotal? Înseamnă că ești englez. Nu prea găsești nimic pe-acolo, nici măcar de-o chenzină, de-o pîine, de-o pereche de cătușe înainte de pîine? Se cheamă că ești român.

Englezii, cînd au vrut să voteze ceva, au votat. Că e bine, că e rău, asta e altă discuție. Oricum n-o să mă credeți voi pe mine, eu sînt un ticălos nemernic, un kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji. Lasă, că o să vă explice în detaliu Tapalabă și Guran și Turcescu și Mîndruță ce și cum, că ei știu cel mai bine, în ei aveți toată încrederea, de la ei vă luați lumina.

Dar cînd au votat, au votat. Aia a fost. Așa a rămas. Cu toate consecințele de rigoare, și bune, și rele. N-a venit mai apoi Merkel și Macovei să spună că henț, că de fapt erata de la miezul nopții, stai așa că nu-i așa, știm noi mai bine. Nu, frate. Vot și atît. Brexit, oștenii mei? Brexim, Măria Ta!

În schimb, cînd tot milioane de glasuri unite în cuget și-n simțiri au dat glas din pieptul lor unei singure voințe, cu glas voios de pionier, și anume "Muie Băsescu!", atunci stai așa, că nu-i așa. Neah. Stai să vă escplicăm noi, înțelepții și principialii de serviciu, cum stă de fapt treaba. Voi de fapt, fraerilor, n-ați votat așa, ci invers. Nu era bicicletă, era motocicletă, și nu vi s-a dat, vi s-a luat. Și nu era "Muie Băsescu", era de fapt "Glorie Kaiserului Merkel".

Și v-au ecsplicat pînă v-ați înțeles pe voi. Macovei Tapalabă Turcescu Guran Mîndruță, adică tot ăia care, la doi ani distanță, v-au dat și următoarea mutare în plic, mirabilul nemaipomenitul galacticul Iohannis. Și melcul țușt, luați de aici președinte.

Culmea ironiei este că Băsescu, cel care la vremea respectivă a fost beneficiarul scutului cezaro-crăiesc de la Bruxelles, acuma tocmai începe să descopere deliciile dictaturii și să schelălăie pe margine ce tare îl doare buba. Să schelălăie, mama lui de principial. Să învețe și el că dreptatea nu e pentru căței și că el a ajuns un biet cățel.

În rest, să auzim numa și numa de bine. Brexitul va genera un domino destructiv în fața căruia n-o să putem spune decît “Văleu!”. Va începe să cadă acolo, la ei, în Vestul prosper și decadent. Dar efectele cele mai mari se vor simți, cum se întîmplă de regulă, acișilea, la noi, la periferia ruptă în cur a esticilor care stăm zgribuliți în chiloți în fața crivățului, care cu toții știm că vine din Siberia.

Siberia? Ups. Stai așa. Am zis cumva „Siberia“? Ehe, pufoșii moșului. De-abia acolo, în Siberia cea imperială, cînd o să vă dați jos din tren, acolo o să înțelegeți voi cu adevărat sensul expresiei “cătușe înainte de pîine”. Rîdeți, glumiți, dar habar n-aveți voi ce serioși sînt oamenii ăia cu cătușele, atunci cînd le miroase a hipster prin preajmă.

Deci rețineți: componența sacului scrotal este unul din cei mai buni predictori ai comportamentului de vot. Are Merkel sac scrotal? Are. Are englezul? Are și el. Putin are? Are, cum să nu. El să n-aibă?. Dar voi? Voi aveți? Nu prea.

Q.E.D.





. Citeste tot...

Acest Bizant mare si prost

Sa ne rugam pentru sufletele celor omoriti.

Sa ne rugam sa nu vina, totusi, razboiul care urmeaza sa vina.

Sa ne rugam de sufletul raposatei multiculturalitati tolerante.

Sa ne rugam pentru drepturile cetatenesti ucise, pentru starea de liniste si normalitate dusa la groapa.

Sa ne rugam sa nu mai fim prosti, macar in al doisprezecelea ceas.

Sa ne rugam pentru Europa secolului XXI, acest Bizantz stupid al secolului XXI, asediat de acest Islam militant al secolului XXI. Cine nu stie istorie e sortit sa o repete.

Cine stie istorie, e sortit sa se uite neputincios in timp ce altii o repeta. Si in timp ce mor oameni nevinovati pentru ca altii nu stiu istorie.

Sapte secole nu inseamna mare lucru...



. Citeste tot...

Rușine!

Niște acoperiți pufoși, dar perseverenți, dintre aceia care sapă în mod consecvent la imaginea României, deși ar trebui să o sprijine, au răspîndit azi zvonul absolut necesar la început de campanie electorală cum că Corina Crețu ar fi una din piesele slabe ale noii Comisii Europene.

Evident că nu e așa. Evident că zilele care urmează vor arăta altminteri, Corina Crețu va fi confirmată și lumea va merge înainte.

Dar această calomnie își va lepăda icrele incremental în neuronii persoanelor șovăielnice, ale celor care nu prea știu încă ce să facă cu voința lor electorală în lunile care urmează.

Acestora li se adresează efortul de mînjire a pufoșilor de care spuneam mai sus. Orice efort pentru a-l scăpa pe Băsescu și ai lui de inevitabilul soroc istoric, cosmic, de întîlnirea cu soarta și cu luna decembrie.

Faptul că era motocicletă, iar nu bicicletă, și că i s-a luat, nu i s-a dat, este consemnat cît se poate de limpede de unul din cei mai buni cunoscători ai peisajului bruxelles, Cristian Unteanu.

El ne arată că, de fapt, Corina Crețu a fost felicitată pentru prestația sa. Că cei care au evaluat-o au scos de manieră formală în evidență aceasta, în concluziile documentului de evaluare pe care l-au conceput în urma audierilor:

"The coordinators' overall assessment of this hearing is that the Commissioner-designate gave a generally convincing impression of her fitness to be a member of the College of Commissioners and to carry out the specific tasks assigned to her."

Din păcate, nimic din acestea nu contează. Important este ca reprezentanții României la Bruxelles să fie denigrați, mînjiți, făcuți de rahat, doar-doar asta va ajuta la efortul de campanie de acasă.

Rușine! :(

. Citeste tot...

Tae think again

O Flower of Scotland

Mîine, adică în curînd azi, că mai sînt mai puțin de două ore pînă la miezul nopții, o bucată însemnată de Mare Britanie va recita Miorița, mai ales bucata "și la nunta mea / va cădea o stea".

Scoția, acest Maramureș hiperboreean, își joacă mîine joi 18 septembrie soarta la urne. Scoțienii au referendum pentru independență. Ce nu au reușit de-a lungul istoriei hoarde de celți entuziaști și dornici de libertate, ce nu au reușit Robert the Bruce sau William Wallace cu sabia și pieptul gol în fața cotropitorului anglo-saxon e foarte posibil să reușească mîine hoarde pașnice de Johns și Marries cu buletinul de vot în mînă.

Rezultatul e pe muchie. Sondajele vorbesc despre o egalitate instabilă, fluctuantă. Cînd promotorii independenței, cînd unioniștii ar cîștiga, conform sondajelor. Se va juca pînă la ultimul vot. Prima șansă o au naționaliștii, promotorii independenței. Deja articole din ce în ce mai alarmate vorbesc despre Marea Britanie post-Scoția.

Lumea privește cu ochii larg măriți evenimentele. Alte regiuni europene cu dorințe separatiste de-abia așteaptă un rezultat pro-secesiune. Catalanii își suflă în pumni, la fel ca și bascii. Kosovarii își doresc și ei o legitimare dinspre o regiune mult mai prestigioasă. Mai sînt și alții, deocamdată mai ascunși, mai reticenți, care de-abia așteaptă un brînci pentru trecerea de la o Europă a Regiunilor la o Europă a Secesiunilor.

Să le urăm mîine scoțienilor înțelepciune. Să le urăm mîine acestora mintea scoțianului cea de pe urmă. Eu, personal, nu cred că ar beneficia de pe urma secesiunii. În secolul 19, poate. Acum, poate mai puțin. Petrolul nu e pour toujours. Scoția separată ar avea putere mică de negociere în fața organismelor internaționale în care ar dori să intre / fie reprimiți pe persoană separată.

Dar oricare ar fi rezultatul referendumului de mîine, să ne amintim că mulți dintre noi ăștia de pe Internet sîntem niște celți ascunși. Cine nu a rezonat la O Flower of Scotland își merită soarta: o sută de ani de singurătate...

Am fost pe Murrayfield și știu cum e să tremure carnea pe tine cînd un stadion întreg cîntă să se ducă nasoii acasă la ei acolo.

Tae think again.

O flower of Scotland
When will we see
Your like again
That fought and died for
Your wee bit hill and glen
And stood against him
Proud Edward's army
And sent him homeward
Tae think again

:)



Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

[...] e nevoie din ce în ce de mai puţin creier [...]

E liniştitor să ştii că undeva, în clădirile astea bine păzite, există mulţi idioţi care încearcă să ne facă viaţa mai simplă, mai logică, mai bine reglementată şi obligatorie. Sau cum ar spune Hagi, să facă să fie bine, ca să nu fie rău. Sunt foarte liniştit la gândul că peste tot în lume se lucrează acum la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru cretini.

Un sfert de planetă se străduie să elimine din butoane, din prea multe kestii de citit sau de scris pentru celelalte trei sferturi care ar trebui să se poată concentra mai bine atunci când postează fotografii cu căţei şi pisicuţe pe reţele sociale.

E clar că ambulanţele nu pot face faţă. Simt că e aproape ziua când vom ieşi din nou cu piepturile goale în stradă pentru dreptate. Bloody Mary e legumă!

Iar ca să mănânci legume în lumea de azi, e nevoie din ce în ce de mai puţin creier.

Răzvan Exarhu: Shaorma e cea mai bună legumă Citeste tot...

Europe, the International System and a Generational Shift

By George Friedman

Change in the international system comes in large and small doses, but fundamental patterns generally stay consistent. From 1500 to 1991, for example, European global hegemony constituted the world’s operating principle. Within this overarching framework, however, the international system regularly reshuffles the deck in demoting and promoting powers, fragmenting some and empowering others, and so on. Sometimes this happens because of war, and sometimes because of economic and political forces. While the basic structure of the world stays intact, the precise way it works changes.

The fundamental patterns of European domination held for 500 years. That epoch of history ended in 1991, when the Soviet Union — the last of the great European empires — collapsed with global consequences. In China, Tiananmen Square defined China for a generation. China would continue its process of economic development, but the Chinese Communist Party would remain the dominant force. Japan experienced an economic crisis that ended its period of rapid growth and made the world’s second-largest economy far less dynamic than before. And in 1993, the Maastricht Treaty came into force, creating the contemporary European Union and holding open the possibility of a so-called United States of Europe that could counterbalance the United States of America.

The Post-European Age
All these developments happened in the unstable period after the European Age and before … well, something else. What specifically, we’re not quite sure. For the past 20 years, the world has been reshaping itself. Since 1991, then, the countries of the world have been feeling out the edges of the new system. The past two decades have been an interregnum of sorts, a period of evolution from the rule of the old to the rule of the new.

Four things had to happen before the new era could truly begin. First, the Americans had to learn the difference between extreme power (which they had and still have) and omnipotence (which they do not have). The wars in the Islamic world have more than amply driven this distinction home. Second, Russian power needed to rebound from its post-Soviet low to something more representative of Russia’s strength. That occurred in August 2008 with the Russo-Georgian war, which re-established Moscow as the core of the broader region. Third, China — which has linked its economic, political and military future to a global system it does not control — had to face a readjustment. This has yet to happen, but likely will be triggered by the fourth event: Europe’s institutions — which were created to function under the rules of the previous epoch — must be rationalized with a world in which the Americans no longer are suppressing European nationalism.

With the benefit of hindsight, we know that the 2008 financial crisis initiated the last two events. The first result of the financial crisis was the deep penetration of the state into those financial markets not already under state influence or control. The bailouts, particularly in the United States, created a situation in which decisions by political leaders and central banks had markedly more significance to the financial status of the country than the operation of the market. This was not unprecedented in the United States; the municipal bond crisis of the 1970s, the Third World debt crisis and the savings and loan crisis had similar consequences. The financial crisis, and the resultant economic crisis, hurt the United States, but its regime remained intact even while uneasiness about the elite grew.

But the financial crisis had its greatest impact in Europe, where it is triggering a generational shift. Since 1991, the idea of an integrated Europe has been a driving force of the global economy. As mentioned, it also has been presented as an implicit alternative to the United States as the global center of gravity.

Collectively, Europe’s economy was slightly larger than the U.S. economy. If mobilized, that inherent power made Europe a match for the United States. In the foreign policy arena, the Europeans prided themselves on a different approach to international affairs than the Americans used. This was based on a concept known as “soft power” — which relied on political and economic, as opposed to military, tools — an analog to the manner in which it saw itself managing the European Union. And Europe was a major consumer of goods, particularly Chinese goods. (It imported more of the latter than the United States did.) Taken together, Europe’s strengths and successes would allow it to redefine the international system — and the assumption for the past generation was that it was successful.

In the context of the ongoing European financial crisis, the issue is not simply whether the euro survives or whether Brussels regulators oversee aspects of the Italian economy. The fundamental issue is whether the core concepts of the European Union remain intact. It is obvious that the European Union that existed in 2007 is not the one that exists today. Its formal structure appears the same, but it does not function the same. The issues confronting it are radically different. Moreover, relations among the EU nations have a completely different dynamic. The question of what the European Union might become has been replaced by the question of whether it can survive. Some think of this as a temporary aberration. We see it as a permanent change in Europe, one with global consequences.

The European Union emerged with the goal of creating a system of interdependency in which war in Europe was impossible. Given European history, this was an extraordinarily ambitious project, as war and Europe have gone hand in hand. The idea was that with Germany intimately linked to France, the possibility of significant European conflict could be managed. Underpinning this idea was the concept that the problem of Europe was the problem of nationalism. Unless Europe’s nationalisms were tamed, war would break out. The Yugoslav wars after the collapse of Communism comprised the sum of Europe’s fears. But there could be no question of simply abolishing nationalism in Europe.

National identity was as deeply embedded in Europe as elsewhere, and historical differences were compounded by historical resentments, particularly those aimed toward Germany. The real solution to European wars was the creation of a European nation, but that was simply impossible. The European Union tried to solve the problem by retaining both national identity and national regimes. Simultaneously, a broader European identity was conceived based on a set of principles, and above all, on the idea of a single European economy binding together disparate nations.

The reasoning was that if the European Union provided the foundation for European prosperity, then the continued existence of nations in Europe would not challenge the European Union. Perhaps, over time, this would see a decline of particular nationalisms in favor of a European identity. This assumed that prosperity would cause national identity and tensions to subside. If that were true, then it would work. But there is more to Europe politically speaking than an enhanced trading area, and the economics of Europe are hardly homogeneous.

Germany and the Periphery
The German economy was designed to be export-based. Its industrial plant outstrips domestic consumption; it must therefore export to prosper. A free trade zone built around the world’s second-largest exporter by definition will create tremendous pressures on emerging economies seeking to grow through their own exports. The European free trade zone thus systematically undermined the ability of the European periphery to develop because of the presence of an export-dependent economy that both penetrated linked economies and prevented their development.
Between 1991 and 2008, all of this was buried under extraordinary prosperity.

The first crisis revealed the underlying fault line, however. The U.S. subprime crisis happened to trigger it, but any financial crisis would have revealed the fault line. It was not a crisis about the euro, nor was it even a crisis about economics. It was actually a crisis about nationalism.

Europe’s elites had crafted and committed themselves to the idea of a European Union. The elite of Europe, deeply tied to a European financial system as a principle, were Europeanists in their soul. When the crisis came, their core belief was that the crisis was a technical matter that the elite could handle within the EU framework. Deals were made, structures were imagined and tranches were measured. Yet the crisis did not go away.

The German-Greek interplay was not the essence of the problem but the poster child. For the Germans, the Greeks were irresponsible profligates. For the Greeks, the Germans had used the EU free trade and monetary system to tilt the European economy in their favor, garnering huge gains in the previous generation and doing everything possible to hold on to them in a time of trouble. For the Germans, the Greeks created a sovereign debt crisis. For the Greeks, the sovereign debt crisis was the result of German-dictated trade and monetary rules. The Germans were bitter that they would have to bail out the Greeks. The Greeks were bitter that they would have to suffer austerity. From the German point of view, the Greeks lied when they borrowed money. From the Greek point of view, if they lied it was with the conscious collaboration of German and other bankers who made money from making loans regardless of whether they were repaid.

The endless litany is not the point. The point is that these are two sovereign nations with fundamentally different interests. The elites in both nations are trying to create a solution within the confines of the current system. Both nations’ publics are dubious about bearing the burden. The Germans have little patience for paying Greek debts. The Greeks have little interest in shouldering austerity to satisfy German voters. On one level, there is collaboration under way — problem solving. On another level, there is distrust of the elites’ attempts to solve problems and suspicion that it will be the elites’ problems and not their own that will be addressed.

But the problem is bigger than Greco-German disputes. This system was created in a world in which European politics had been declared in abeyance. Germany was occupied. The Americans provided security and inter-European fighting was not allowed. Now, the Americans are gone, the Germans are back and European international politics are bubbling up to the surface.
In short, the European project is failing at precisely the point that it had been attempting to solve — nationalism. The ability of leaders to make deals depends on authority that is slipping away. The public has not yet clearly defined the alternatives, but that process is under way. It is similar to what is happening in the United States with one definitive exception: In the United States, the tension between mass and elite does not threaten to disintegrate the republic. In Europe, it does.

Europe will spend the next generation sorting through this. Whether it can do so remains to be seen — though I doubt it. We know the tensions between nations and between elites and the public will redefine how Europe works. Even if things do not get any worse, the situation already has been transformed beyond what anyone would have imagined in 2007. Far from emerging as a unified force, the question will be how divided Europe will become.

Europe, the International System and a Generational Shift is republished with permission of STRATFOR.

Citeste tot...

Brown bear, brown bear, burning bright, in the shale coals of the night

Poland’s shale gas discovery has recently given Europe reason to be optimistic in attaining its energy diversification goals and may serve as a means of tackling Europe’s most imminent energy crises. Just the potential for Poland’s offer is enough to make a change.

3 Legs Resources, Exxon Mobil, Chevron, and Talisman Energy are among companies leading the effort to unlock gas trapped in shale rocks from Poland to Bulgaria. This supply may be enough to meet regional demand for almost 80 years, according to the US Energy Information Administration (EIA). Poland has completed seven wells out of a planned 124.

EIA estimates that Eastern Europe may hold as much as 7.1 trillion cubic meters of shale gas. Poland alone may sit atop about 5.2 trillion cubic meters, amounting to more than 300 years of domestic consumption and approximately 55 percent of the estimated shale gas reserves in Europe. This exceeds projected domestic consumer need, indicating Poland may evolve from an energy importer to an energy exporter, a promising sign for Europe’s energy diversification agenda.

[...] Poland is a large net importer of natural gas. Of the natural gas consumed in Poland in 2009, 61 percent was imported, almost all of which was supplied by Russia. Realizing the potential for unconventional natural gas to support its declining conventional gas production, the Polish government has shown strong support for shale gas drilling and has put into place very attractive fiscal terms for shale gas development. "Exploration of our own resources is our chance and our obligation,” Polish foreign minister Radosław Sikorski said. “Shale gas is a chance to limit Poland's and Europe's dependence on imports."

Restul articolului, despre felul in care Uniunea Europeana poate incet-incet sa iasa din strinsoarea cvasi-monopolistica a ursului energetic rusesc, il puteti citi aici: Redrawing Europe's Energy Map: Poland’s Offer. Lectura esentiala, despre lucrurile cu adevarat importante, care ne influenteaza fundamental viata de zi cu zi: energia, securitatea nationala, relatia cu Rusia, cooperarea europeana.

Citeste tot...

Și florile se împușcǎ, nu-i așa?

Trudǎ. Sînge, lacrimi și trudǎ. Sau Blood Sweat and Tears, cum spun capitaliștii cei decadenți atunci cînd cîntǎ jazz-rock în format big band. La asta se reduce dansul. La sînge, la chin, la trudǎ, la cazne. Asta ne-a învǎțat socialistul Sidney Pollack în filmul sǎu din 1969 Si caii se împuscǎ, nu-i asa?.

Voi, cititorii ǎștia mai spre vîrsta a doua, a treia, a patra, a cincea, cu siguranțǎ vǎ aduceți aminte de film, cǎ era voie sǎ fie dat și la cinema, și la TV – servea interesul retoric al acelor vremi. Voi ǎștilanții, atomicii de vîrsta zero și minus unu, voi cei care n-ați prins nici mǎcar grǎdinița pe vremea Împușcatului, oricum nu vǎ pasǎ: nu vǎ uitați voi la filme vechi, nu știți voi ce-i aia suferința sau Jane Fonda.

La 50 de ani dupǎ aceastǎ alǎturare oximoronicǎ: dans și chin, distracție și suferințǎ, iatǎ cǎ sîntem din nou în fața unui astfel de fenomen demn de editorialele lui Radu Cosașu. Florile, lalelele, crinii, orhideele, scumpele de orhidee, simbol al eleganței și decadenței imperialist-capitaliste, au ajuns sǎ fie împușcate la granițǎ, pe fîșia de pǎmînt arat, mai ceva ca pe vremea gulagului stalinist în care era cufundatǎ jumǎtate de Europǎ.

Avem toate ingredientele unei tragi-comedii, ca în filmele cu Ostap Bender maestru de combinații. Precum bravul kagebist sovietic care își disciplineazǎ foștii supuși moldoveni, aducîndu-și aminte brusc și dintr-o datǎ cǎ vinul moldovenesc nu mai corespunde cu standardele sanitare, imediat ce moldoveanul dǎ sǎ salte grumazul de sub cizma tandrǎ a rusului, la fel și bravul vameș român dintr-o datǎ gǎsește bacteria fix în vîrful pistilul florii amsterdameze, imediat ce nasoii de olandezi au hotǎrît cǎ nu vor sǎ ne dea drumul în Șenghen, cǎ poate vin peste ei nasoii de români fǎrǎ buletin.

Știți cum spune vorba aia mucalitǎ: cînd e sǎ ai ghinion, gǎsești un cui oriunde. Și-n fundul pistilului de orhidee, la o adicǎ. Așa și noi: cînd erau europenii generoși, noi trǎiam Epoca de Aur, depline împliniri mǎrețe. Nu vroiam noi decadența nasoilor de europeni, fie la ei acolo cu marijuana lor cu tot.

Acum, cǎ ne-am lepǎdat încet-încet de zdrențele comuniste și vrei sǎ devenim și noi o gubernie de nǎdejde a Republicii Social-Asistate Uniunea Europeanǎ, iaca ne-a cam trecut vremea, iaca s-a întǎrîtat naționalism-extremismul în popoare pînǎ acum cît se poate de tolerante cultural: Olanda, Finlanda, Franța, Germania, care de decenii încoace au tot primit toate națiile pǎmîntului.

Cînd le-a venit rîndul românilor sǎ beneficieze de binefacerile statului la coada Europei, gata! S-o gǎtat norocu. Acum, încet-încet Uniunea Europeanǎ dǎ semne de jenǎ, de rǎcealǎ, de gripǎ, de ulcer, de cancer, de cangrenǎ, de putrefacție, mǎ rog, la alegere, depinde cît de prǎpǎstios ești de fire în tendințele tale de futurolog amator. Cînd sǎ intrǎm și noi, hop! s-a terminat filmul, ruleazǎ genericul de final, koneț filma, se epuizeazǎ fereastra geostrategicǎ de oportunitate. De unde nu e, nici nu existǎ.

Pǎi n-au dreptate ǎia cînd cîntǎ beți, dar sobri și serioși, la miezul nopții prin crîșmele clujene: cînd s-o-mpǎrțît norocu’, fost-am eu dus la lucru? Na, cǎ s-o gǎtat. Așa ne trebuie, dacǎ stǎm toatǎ ziua la lucru. La muncǎ. La munci. La cazne. La torturǎ. Tulai, Doamne, unde-ai pus, mǎ, Gheo, mǎ, marijuana aia? Dǎ, mǎ, sǎ trag și eu o datǎ, cǎ dacǎ pufǎim dîn ea poate ne primesc olandejii la dînșii în sufragerie fǎrǎ sǎ ne cearǎ bolentinu, tu, mǎ Gheo, mǎ..

Articol scris pentru Curs de Guvernare
Citeste tot...