România, trezește-te!

Stau pe trotuar și aștept să vină un prieten, să intrăm la o întîlnire. Bipăie telefonul. Mesaj. Trafic, întîrzie cinci minute. Stau și aștept. Nema problema, o să vii cînd o să vii. Nu ne grăbește nimeni. Take your time.

N-am țigările la mine, încerc măcar în cîteva din zile să fumez mai puțin. Mă uit în preajmă, admir peisajul. Lume oameni persoane. Textura urbană care ne face să ne simțim vii, să apreciem privilegiul de a trăi într-o urbe mare. Admir fețele, posturile, gesturile, mersul. Orice om e un univers în sine. Mă simt sociolog și generos. Viața merită trăită. Mai ales că e soare afară, primăvară tîrzie.

Privirea-mi rătăcește în jur. Mă uit și la clădiri, și la pomi. Ce e acolo? Ce mi-a sărit în ochi, baleind împrejurimile? În ferestrele casei de peste drum, două afișe. Scoase la imprimantă, lipite pe fereastă pe dinăuntru. Casa veche, clar locuință rezidențială, nu de birouri. Două foi A4, lipite pe două ferestre separate, cele care dau înspre drum.

Încă mai am privirea ageră, n-am nevoie de ochelari. Văd clar ce scrie, fără biciclete pe nas. Prietenii mă și bombăne: cum, tu poți să vezi pînă acolo, să citești ce e scris pe foaia aia? Ah, ce bine e să fii la 50 de ani să n-ai nevoie de ochelari. Te face să te simți tînăr. Criza vîrstei de mijloc.

Mă uit la afișe. Da, am citit bine, nu mă înșală privirea. Pe ambele foi scrie același lucru. Un text scurt, o frază simplă. “România, trezește-te!”. Font simplu, hîrtie albă, fără alte zorzoane. Doar aceste cuvinte.

Ah, Doamne, mulțumescu-Ți. Mi-ai dat subiect de articol săptămîna asta, că și-așa nu știam ce să scriu pentru gazetă.

Auzi tu: România, trezește-te! Un strigăt mut, o indignare mediocră, tipărită mediocru pe niște foi mediocre de hîrtie scoasă la imprimantă. O imprimantă inevitabil mediocră, de apartament. De-aia de se strică atunci cînd ți-e lumea mai dragă. Nici măcar n-au făcut fontul suficient de mare, să acopere cum trebuie spațiul disponibil. Ce font mediocru. Ce afiș mediocru. Ce strigăt mediocru, inutil.

România, trezește-te!

Din ce să se trezească, bre? Nu-i vezi cît de placizi sînt? Nu-i vezi cum își duc viețile mai departe, fără mari angoase, fără mari răvășiri existențiale? La cine strigi, bre fereastră mută bre? Nu vezi că nu te bagă nimeni în seamă? Nu vezi că sînt singurul blambec idealist care catadicsește să te citească? Nu vezi că toți ceilalți trec impasibili pe lîngă tine, fără să ridice privirile, fără să le pese?

Inevitabil, cuvintele imnului îmi răsar în minte. Deșteaptă-te, române din somnul cel de moarte, în care te-adînciră...

Pleacă, bre, de-aici, cu prostiile tale. Nu se deșteaptă nimeni. Le convine situația. Călduță. Mediocră. Las-o, mă, așa, cum a căzut. Las-o la punctu’ mort.

Cuvintele afișului reverberează peste secole cu îndemnurile imnului nostru. Golite de conținut, rumegate solemn și plictisit ori de cîte ori avem cîte un eveniment la care se cuvine să-l cîntăm. Nimeni nu dă atenție conținutului. Ce înseamnă cu adevărat acele cuvinte.

Toți le molfăim cuviincioși, cu fețele fleașcă, încercînd să ne ascundem stinghereala ori plictiseala. Așteptînd să se termine minutul de penibilitate. Unii dintre noi nici nu ne mai aducem aminte versurile, dăm mărunt din buze, minînd că le știm. Deșteaptă-te, române, din somnul cel de... Pe naiba. Nu ținem cont de cuvinte. Să cînte muzica, să se termine imnul.

Hai să-l actualizăm, căci oricum nu contează.

Deșteaptă-te române, din somnul cel de NEPĂSARE

Nepăsare, da? Nu moarte. Nu mai moare nimeni în ziua de azi, în afară de Covid. Și oricum, acelea sînt morți oficiale, necesare, să dea bine la statistică. Nu mai există alte morți, în afară de Covid. În rest, de ce să murim, cînd putem să trăim ca și cum am fi morți?

Slumber. Ce cuvînt frumos. Somn de-ăla fără scop, fără vise. Cum zicea străbunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească: dormi, fi-r-ai ai dracu’ de nenorocit, dormire-ai bumben să dormi. Bumben. Adică slumber, dar mai pe românește. Acest cuvînt pe care nu-l mai folosește nimeni. Stați liniștiți, nu mă bombănea pe mine, că eram copil răzgîiat, ținea la mine. Îl blestema pe străbunică-miu. Pe el putea să-l patrafirească în vorbe de duh. Prea dormea bumben cînd nu-i dădea voie străbunică-mea să doarmă.

Nu mai e vremea de moarte, dragii mei placizi. E vremea de nepăsare. O lene existențială, în care nu contează, nu punem la suflet, nu simțim. Alții decid pentru noi, trăiască dronele și camerele de luat vederi și fonciirea. O nepăsare bumben, premium, necesară.

Să continuăm. Merită să ne actualizăm imnul de stat. Oricum nu contează. Oricum nu ține cont nimeni de cuvintele sale. Viața e în altă parte. La vie est ailleurs.

În care te-adînciră barbarii de INFLUENCERI

De ce influenceri, bre sociologule bre? Simplu. Pentru că azi nu mai există tirani. Doar influenceri. Radu Tudor și-a lui ceată toți moderatori cu ceafa lată și cu deskul dezvelit antărteinăr cel vestit. Ne lăsăm mințile acaparate nu de tiranii de pe vremuri, niște ființe monstruoase, demne de înfierat. Ci de influenceri. Ah, ce cuvînt puternic. Un barbarism atît de necesar.

Sîntem atît de moi și de fleașcă și ne convine mediocritatea în asemenea măsură încît nici nu mai e nevoie de Stalin sau de Mehmet Pașa sau de Ceaușescu sau de Dragnea. E suficient să vină Radu Tudor, să ne adăpăm de la înțelepciunea amvonului său incontestabil. Și gata: realitatea e servită, fandacsia-i gata. Mințile sînt acaparate fără luptă. Ce simplu. Genial de simplu.

Acum ori niciodată, croiește-ți a ta ...

A ta ce? Soartă? Hai să fim serioși. Viață? N-auzi, bre, că viața e în altă parte? Oamenilor le place să le croiască soarta alții. E convenabil. E suboptimal, într-adevăr. Dar lipsit de efort. Calea minimei rezistențe. Las-o, mă, la punctu’ mort...

Deci nu punem nici un cuvînt. Nu există soartă. Nu există viață. Doar Radu Tudor. El umple tot spațiul necesar. Acum ori niciodată, croiește-ți a ta MEDIOCRITATE BLEAGĂ ȘI FLEAȘCĂ ȘI CONVENABILĂ. E lung, știu. Nu rimează. Se cîntă greu. Deci dacă vreți, puneți. Dacă nu, nu. Mediocre versuri. Mediocră viață.

Să continuăm.

La care să se-nchine și cruzii tăi NEO-COLONIALIȘTI

Îmi cer scuze, n-am găsit altă rimă. Nu mai există dușmani. Decît ăia fabricați în mod convenabil de către influenceri. Putin, evident. Dar și Orban. Orban ăla rău, ungurul suveranist, nu Orban cel bun, ăsta al nostru, fostul prim-ministru, acuma ajuns rebut politic.

Dar mai ales Năstase Geoană Ponta Dragnea Dăncilă. Ce serie de tirani convenabili. Decenii la rînd v-au băgat influencerii în cap că sînt niște nasoi. Niște tirani. Deci PSD, indubitabil. Boierii autohtoni demonizați de către metropolă. Ce tirani, că nu ascultă de stăpînii lor înțelepți de la centrul Imperiului.

Pardon, uitasem. Îmi cer scuze pentru greșeală. PSD între timp a fost reevaluat. Nu mai e Ciuma Roșie. E partenerul responsabil de guvernare. Nu mai există tirani nici măcar la PSD. Nu mai au pe stoc. Ciolacu e bun, nu ca nasoii dinaintea lui. Se cade să reformulăm ideea. Nici măcar PSD nu mai e dușman. Dacă pînă și Iohannis l-a reevaluat, înseamnă că nu mai avem voie să mai zicem nimic rău de el.

Deci, ce să vezi, nu mai avem de fapt dușmani. Doar bampiri care sug sîngele poporului. Adică neocolonialiști. Pardon, îmi retrag cuvintele. Prea tari. Nu se cuvine să introducem ideologie marxistă în acest discurs înălțător. Tăiați neocolonialiști. Scrieți aliați strategici. La care să se-nchine și cruzii tăi aliați strategici.

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mîini mai curge un sînge de român.

Fugi, bre, de-aci. Ce e cu medievalismele astea? Nu român. Tăiați acest cuvînt plin de naționalism revanșard. Radu Tudor ne învață că naționalismul e cîh, e nașpa, e fake news. Poate italian. Așa sună mai bine. Sau spaniol. Englez. German. Chiar și ucrainian. Astea sînt națiile bune. Doar ei au voie să fie naționaliști.

Pe bune, nici nu-mi dau seama cum de ne mai putem permite să cîntăm asemenea versuri barbare, medievale, vetuste, primitive, obscurantiste. Chiar, ce Dumnezeu e sărăcia asta de imn, care îndeamnă lumea la tot soiul de gînduri subversive? Cum putem îndemna românii să mai fie români, cînd deontologii ne învață că nu mai e bine să fii român, ci doar decît italian spaniol englez neamț polonez ucrainian?

În rest, stați liniștiți, e bine. Toate merg cum trebuie. E primăvară afară. Lumea trece liniștită pe stradă. Tocmai am dat o lege prin care gazele României nu mai sînt ale României, se duc direct spre metropolă. Cum să decidem noi asupra gazelor noastre? Doamne ferește. Se sparie gîndul. Ce prostie medievală. Mai bine să le ia alții pe gratis și să ni le vîndă înapoi, la suprapreț.

Să facă și metropola un ban cinstit de pe urma resurselor noastre. Frankfurt? E bun. Să meargă banii la Frankfurt. Viena, e bine? Cum să nu. Să se ducă gazele și plus-valoarea și profitul la Viena. Ei merită. Noi nu. Să dăm ceva și la Paris? Să dăm, cum să nu dăm. Ei de ce să nu ia nimic de-aici? Ce, ei e mai proști decît alți aliați strategici?

Deci e bine. E primăvară afară. E soare. Lumea trece liniștită pe stradă, își vede de treburile sale mediocre. Afișul din fereastră strigă degeaba România, trezește-te. De ce să se trezească, bre? De ce să se deștepte? Ce-i cu îndemnurile astea dubioase? Nu vezi ce bine doarme? Somn liniștit, milenar. Ciobanul mioritic. Oile placide s-au așternut la iernat, privesc la Radu Tudor cu multă poftă din care vor consuma iarna întreagă.

Hai, că o să fie bine. Am rescris și imnul de stat. L-am actualizat la noile necesități geostrategice ale momentului. Și în rest, ne vedem de viața noastră. Cea mai foarte perfectă viață. Cea mai foarte mediocră. Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

O Brave New World That Has Such People In It. Nu am spus-o eu. Ci genialul de Shakespeare. Dacă nu mă credeți pe mine, măcar pe el să-l credeți. Un imperialist. Un neocolonialist. Priviți cum ne colonizează creierele. Nici măcar în limba română nu mai gîndim, e nevoie să apelăm la citate din limba aliaților strategici pentru a spune ce se întîmpă. Și ceea ce nimănui oricum nu-i pasă.

Oh, wonder! How many goodly creatures are there here! How beauteous mankind is! O brave new world, that has such people in it!

Și mai e și primăvară afară. Primăvară tîrzie. Ah, cît de perfect. Ah, cît de mediocru.

Ghinion.

Pardon, m-am exprimat greșit. Bad luck.

PS: Ca să nu avem discuții. Ce v-am povestit cu afișele lipite în geam, pe care scrie "România, trezește-te!”, nu e nici un fel de invenție de-a mea. Nici un fel de libertate auctorială pe care să mi-o fi permis pentru a scrie un articol genial, dar neadevărat. Nu e o scorneală de sociolog inventiv. Afișele sînt acolo. Am și poză, dacă nu mă credeți. Viața bate narativul. Ghinion. Pardon. Bad luck.



. Citeste tot...

Criza Covid o să dureze cel puțin încă niște ani buni de aici încolo

Cel mai mare secret pe care guvernanții nu vi-l spun, ca să nu vă urcați pe pereți de pe acum, este că sînt foarte puține șanse ca sărăcia asta de criză Covid să se termine anul ăsta, indiferent cît de pricepuți vor fi ei în a distribui vaccinul în rîndul lumii.

Ciuma lui Iohannis, că deja așa a început să fie denumit Covidul, va dura și anul ăsta. Dar și anul viitor, în 2022. Și foarte probabil și în 2023.

Primesc telefoane și bîrfe avizate că instituțiile statului deja au în vedere scenarii de criză Covid care să dureze 4 ani de zile, cum a durat și gripa spaniolă. Și dacă băieții tunși scurt, întocmai și la timp se gîndesc la asta, înseamnă că e probabilitatea mare chiar așa să fie.

4 ani de zile înseamnă din 2020 în 2024. O viață de om. Aproape cît al doilea război mondial. Cît îi ia fetei mele să-i fie distrus tot liceul, din clasa a noua pînă într-a doisprezecea. O bătaie de joc fenomenală, despre care distinșii noștri conducători fac pe dracu în patru să nu ne spună.

Acest secret nu este ascuns oamenilor doar de lașii noștri care ne conduc. Nu. E foarte probabil ca foarte multe guverne să aibă aceeași atitudine prudentă, vicleană, cinică. Lașă.

Nu spuneți oamenilor că va fi nasol pe termen lung, că pe urmă chiar n-o să mai putem să ne înțelegem cu ei deloc. Dați-le zăhărelul speranței, că oricum vine vara și oricum vara ne permitem să-i scoatem din coteț, cîteva luni, cît e ceva mai cald și pot să evite spațiile închise, unde virusul e cel mai periculos.

Nu le spunem că la toamnă și mai ales la iarnă iar vine frigul și iar o să-i închidem prin cotețe. Că următorul val e foarte posibil să fie și mai mare decît acesta.

Că în martie 2022 va fi mai nasol decît în martie 2021.

De ce se va întîmpla asta?

Virusul ăsta nu prea știe carte. El știe un singur lucru: trebuie să treacă prin toată populația avută la îndemînă. Populația unei țări. Populația globului. Pentru virus nu contează. Pentru el nu există granițe, că v-am zis că nu știe carte. Cît timp există oameni la îndemînă, lui îi e foame.

Virusul nu se va rezuma la logica de tip națională, pentru că vom fi niciodată în stare să închidem de tot granițele, să transformăm omenirea în sute de borcane naționale izolate ermetic. Deci cît timp e lume pe glob, virusul are hrană la dispoziție. Pe tot globul.

Gîndiți-vă la virus ca un foc într-o căpiță de fîn uscată. Ditamai căpița de fîn, răspîndită pe ditamai globul. Virusul nu se oprește pînă nu arde tot fînul. Poți tu să dai cu apă degeaba (să bagi lumea în carantină), căci el are suficient de mult loc să se ascundă mocnit în interiorul căpiței. Și cum oprești apa / carantina, că nu poți să ții lumea în închisoare la infinit, cum o ia voios de la capăt de unde rămăsese, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Virusul poate să ardă toată populația globului în două feluri. Sălbatic, natural, cu morți mulți. Sau cu păcăleală tehnologică, prin vaccinare, cu morți mult mai puțini. Evident că e de dorit să fie fără morți decît cu morți. De unde și legitimarea morală, instituțională a soluției pe bază de vaccinare.

Problema vaccinării este că nu e suficient de acceptată de lume și nici suficient de eficientă.

De ce nu e eficient vaccinul?

Pe termen scurt, într-o anumită fereastră de timp de cîteva luni, marea majoritate a vaccinurilor sînt într-adevăr eficiente. Cele mai multe din ele, cu excepția celui chinezesc, mai mult decît mulțumitor de eficiente, peste 90%.

Însă vaccinurile pentru virusul gripal, din păcate, nu sînt permanente, cum se întîmplă cu vaccinurile pentru alte feluri de boli. Îl faci acum pentru cîteva luni. Pe urmă efectul lui în corp se reduce treptat. Pînă cînd peste cîteva luni, poate trei, poate șase, poate nouă, nu știm cu siguranță, ești din nou numa bun pentru a lua din nou boala. Deci îl faci degeaba, că boala nu dispare.

Don’t get me wrong. Nu sînt anti-vaccinist. Ci doar trag concluzii. Știu că sînt concluzii cinice. Dar realitatea e cinică. Evident că nu-l faci degeaba pentru tine. Căci îl faci în primul rînd să nu mori tu, pe persoană fizică. Din punctul acesta de vedere e cît se poate de eficient.

Însă din punct de vedere al gîndirii globale, de luptă împotriva virusului Covid, vaccinarea nu va rezolva soluția. Vom fi întotdeauna suficient de mulți neimunizați încît virusul să aibă păpică umană la dispoziție, să-și facă damblaua, să-și atingă destinul biologic.

Ca și consecință, pentru un virus gripal ca acesta, imunizarea nu va fi suficient de rapidă încît să-i ia mau’ virusului dintr-o dată. Păstrînd analogia cu căpița de fîn cuprinsă de flăcări, nu vom avea niciodată o găleată de apă suficient de mare încît s-o trîntim dintr-o dată peste ea, peste o căpiță de fîn imensă cît tot globul, să ai un vagon cosmic de apă care s-o fleșcăie iremediabil, să moară și mama ultimei flăcări ascunse.

Nu vom avea la îndemînă o astfel de intervenție bruscă. Cît timp vaccinarea se face treptat, va trece din păcate suficient de mult timp încît vaccinurile să-și piardă din efect și să se spele imunitatea individuală. Și să o iei de la capăt, să fii din nou virgin în fața virusului.

În plus, virusul va avea suficient timp de mutații, să apară tulpini noi, la care vaccinurile din momentul respectiv să nu funcționeze suficient de bine. Vezi ce se întîmplă în momentul de față în Africa de Sud sau în India. Sau în Brazilia.

În plus, ai și o puternică limitare atitudinală. Mai în toate țările unde avem date disponibile, cel mult 60% din populație este de acord să se vaccineze. În România, de exemplu, variază între 55%-60% atunci cînd funcționează propaganda pro-vaccinare și sub 50%, spre 45%, atunci cînd apar informații negative despre vaccinare, cum a fost cazul cu recentul scandal AstraZeneca.

Nu e doar în România. E în multe țări, indiferent dacă sînt dezvoltate sau nu. Și francezii sînt jumate-jumate. Și englezii sînt. Și italienii sînt. Și americanii sînt. Deci nu e că sînt românii primitivi și medievali. Peste tot există un astfel de segment al societății care să respingă vaccinarea. Ăia pe care distinsul domnul Cîțu ar vrea să-i interzică, să nu-i ia prizonieri, probabil să-i ducă într-un loc discret și să... Și să...

Și să nu-i ia prizonieri.

Outch. Are cam mulți oameni pe globul ăsta domnul Cîțu de rezolvat. Miliarde de primitivi pe care ar cam trebui să-i rezolve.

Toate acestea pe care vi le-am spus pînă acum fac viitorul foarte dificil. Covidul nu se va rezolva anul ăsta, în 2021. Înțelepții dictatori abuzivi din capul dictaturilor sanitare în care dintr-o dată s-au transformat toate statele lumii nu vor reuși să vaccineze suficient de multă lume, suficient de repede.

Și atunci o vom duce așa de manieră nedefinită, încă un an, și încă un an. Și încă un an. Cînd un pic mai bine. Vară terase un pic de mare cu jandarmul la hotel. O păcăleală de libertate, o spoială de normalitate. Cînd mai rău. Cu morți mulți și carantine și distinși deontologi făcînd spume la gură și oprimînd lumea și băgînd țări întregi la coteț.

O să ziceți că sînt nebun la cap și anti-vaccinist. Că vreau să întărît lumea și că mă plătesc bubulii, rușii, chinejii, ca să destabilizez bunătate de dictatură sanitară militară înțeleaptă și să vînd țara la ruși și la chineji. Lăsați, că știu. Toți securiștii care mă monitorizează și-mi transmit recomandări triste, dar înțelepte doar asta au în gînd.

Ce te faci, însă, coană Miță dictatoareo, cînd din ce în ce mai multe voci încep să spună același lucru? Nu doar în România cea plină de oameni nasoi care vor să vînză țara la ruși și la chineji. Ci și în țări occidentale. Și nu doar nepricepuți într-ale medicinei. Ci și medici.

Iată un recent articol apărut în Wall Street Journal. Nu în cotidianul Monitorul de Mizil. Nu în revista de specialitate Steaua Kaghebeului. În ditamai WSJ. Semnat nici mai mult, nici mai puțin decît de un medic, profesor universitar. Dr. Joseph A. Ladapo, associate professor at UCLA’s David Geffen School of Medicine.

Și ce zice distinsul domn medic profesor universitar în WSJ? Exact ce vă spune și nasolul de Palada. O să fie nasol. O să dureze mult. Brace yourselves: winter is coming.

Articolul se numește, cît se poate de sugestiv, An American Epidemic of ‘Covid Mania’. Și iată cîteva citate.

“The problem isn’t only the overreaction to the virus but the diminution of every other problem.”

“People who insist we should press on anyway, because variants will prolong the pandemic, should be reminded that a large reservoir of unvaccinated people in the U.S.—and in the world—will always exist. We cannot outrun the variants.”

We cannot outrun the variants. Deci după cum vă spuneam. Deci nasol. Nu putem omorî virusul suficient de repede, nu putem acoperi suficient de multă populație. A large reservoir of unvaccinated people will always exist.

Virusul e aici să-și facă damblaua ani buni la rînd, dragii mei fraieri care încă mai credeți în Moș Crăciun și în ce vă spun înțelepții de Iohannis, Arafat, Cîțu. O să fie la fel de nasol și la anu. O să trăim într-o închisoare perpetuă. Doar că încă n-a venit Vlad Voiculescu să vă dezvăluie la nervi și acest secret de pe coridoarele Ministerului Sănătății. Că aia de pe acolo știu deja, au deja în vedere scenarii în acest sens.

Criza Covid va fi un pretext deosebit pentru strînsul șurubului și pentru permanentizarea stării de alertă, adică a dictaturii ascunse sub acest titlu aparent benign. Un prext excelent pentru limitarea drepturilor și libertăților cetățenești elementare. Dreptul la muncă. La deplasare. La exprimare. La tot ce-ți avut și-ați pierdut în ultimul an.

Și mai ales și mai ales, dreptul la speranță.

O să fie bine. O să vă placă. Chiar o să vă placă.



. Citeste tot...

Cît de frumos se pot distribui lichidele economice cu eleganță în rîndul tefeleilor

Cînd PSD spunea anii trecuți că trebuie impozitate multinaționalele, care își ascund profiturile în paradisurile fiscale și evită taxele, drept pentru care România e văduvită de veniturile necesare dezvoltării, au sărit toți cu gura să demonizeze această idee. Vai, ce a mai fost la gura deontologilor. Cum au zbierat. Ce indignare virtuoasă, pe bază de spume la gură. Trebuia combătută neapărat o asemenea idee pernicioasă, specific pesedisto-comunistă și care vinde țara la ruși și la chineji.

Acuma, ce să vezi? Vine ditamai civilul de la fruntea finanțelor aproape civile ale României, cînd la BNR, cînd la Consiliul Fiscal, distinsul domn civil Dăianu, o minte strălucită, civilă, deosebită, și spune fix același lucru. Măi, dar fix același lucru. 103% FIX ACELAȘI LUCRU, în interviul de azi dat distinsei, deosebitei oficine civile Hotnews.

Stai așa, să vă dau citat, să nu mă acuzați că sînt cu propaganda sovietică și că vreau să vă pun mintea pe bigudiuri, să vînd din nou țara la ruși și la chineji:

“Cei care ne dau lecții cum să fie un regim optim ar fi bine sa ne ajute să combatem profit-shifting-ul masiv.

Cei care în România au blamat fenomenul de profit-shifting, de “optimizare fiscală” nu au fost priviți cu ochi buni de reprezentanți ai mediului de afaceri. S-a și bătut monedă pe faptul că ar pleca capitalul din țară… Ce spun aceștia acum, când și Trezoreria Americană este înverșunată împotriva arbitrajului fiscal; și fosta administrație americană pusese ochii pe profiturile externe ale unor multinaționale, care se derobau de obligațiile față de fiscul american.

FMI și OCDE, guverne europene, Comisia Europeană gândesc în mod similar. Unii să ia aminte la ce spune repetat comisarul Paolo Gentiloni. OCDE de ani de zile arată că practici ale multor companii mari au erodat baza de impozitare, au ascuns profituri cuvenite statelor. Chiar premierul Florin Cîtu amintea că banca unde a lucrat i-a propus să își ia bonusuri printr-un vehicul special. Și sunt convins ca nu este caz singular. Lecția Pandemiei, când multe companii, peste tot în lume, au cerut sprijin de la guverne adâncind deficite bugetare, ar trebuie să fie tema de reflecție și acțiune.”

Doamne, ce cuvinte frumoase! Ce fraze bine alese, înțelepte, lipsite de orice fel de emoție stricăcioasă! Auzi tu, de fapt pînă și FMI și pînă și Comisia Europeană gîndesc la fel. Vai, fată, să știi că ăsta chiar are dreptate. Doamne, ce om deștept! Vorbește rațional, ca un economist civil rațional, care apără și servește interesul național. Cîtă rațiune! Cîtă reținere în vorbe și cît șarm discursiv discret! Nu vorbește ca ticăloșii ăia de kaghebiști de la PSD, care întărîtă lumea în mod iresponsabil împotriva multinaționalelor și a stăpînilor financiari ai lumii, servind interesele lui Putin.

Nu știu cum s-a nimerit, însă, vorbește diferit, dar spune fix, repet, FIX același lucru precum pesedeii. Multinaționalele ascund banii și nu-și plătesc taxele. Multinaționalele ar cam trebui puse cu botul pe labe și ar cam trebui convinse să mai învețe și scăderea, nu doar adunarea. Să li se sucească un pic mîna la spate, în mod elegant, nu altfel, să înceapă să învețe să mai plătească și taxe, nu numai agenți de influență.

Pardon, iar vorbesc urît, plin de emoții nasoale, jegoase, ca nasoii ăia jegoși de pesedei ai lui Putin. Cum Dumnezeu de nu găsesc și eu cuvinte discrete, elegante, necesare, spuse în așa fel încît să nu se supere nimeni, mai ales conducerea de unitate și de stat?

Ce să mai crezi? Eu cred că trebuie arestat degrabă Dragnea și ieșit repede, dar repede în Piața Victoriei pentru a se protesta #masiv împotriva acestor idei vicioase, jegoase, veninoase, care distrug pur și simplu România. România nu trebuie să adopte astfel de idei oribile, specifice comuniștilor, și nu trebuie să încurajeze valori reprobabile și care vînd țara la ruși și la chineji.

Soluția e simplă: toată lumea la protest și Dragnea arestat pentru sîngele vărsat. Repede, trebuie toată lumea deontoloagă să #rezist la asemenea manipulări economice ordinare.

Probabil că vă întrebați: de ce să-l aresteze pe Dragnea și nu pe Dăianu? Păi simplu. Păi cum să arestezi elementele de bază ale societății aproape civile din România? Cum? Să se aresteze ei între ei? Unde ajungem în halul ăsta? Cine mai conduce țara, dacă ne luăm de la asemenea vorbe deviaționiste?

Deci nu Dăianu. Dăianu fiind civil, nu se poate în nici un chip aresta un asemenea civil care e nevoie să exprime idei raționale, specifice interesului național civil.

Și atunci, simplu, rațional, inevitabil, dacă nu putem aresta civilii, măcar pe Dragnea să-l mai arestăm încă o dată, căci e necesară menținerea urii în rîndul tefeleilor la cele mai înalte cote de progres și de civilizație pe bază de arestări.

Vă place cum își iau ideile înapoi? Vă place cum nu protestează nimeni la aceste cuvinte care vînd țara la ruși și la chineji? Vă place ce elegant, ce discret, ce necesar diseminează domnul Dăianu diverse lichide corporale la toți tefeleii? Doamne, cu cîtă eleganță le-o dă. Jos pălăria pentru asemenea pricepere discursivă. Le-o spune atît de frumos, de întorlocat și de elegant încît săracii nici nu-și dau seama că primesc proteine înțelepte, necesare.

Ghinion.



. Citeste tot...

Uliul istoriei și porumbeii români și proști

Întorcîndu-mă de la Telega pe autostrada Ploiești București, în seara asta, cam în dreptul localității Potigragu bag de seamă un norișor ciudat.

Pe măsură ce mă apropiam, norișorul dădea semne că mișcă. Inițial credeam că e un abur, un nor de joasă altitudine, de la sărăcia asta de vreme ploioasă. Pe urmă mi-am dat seama că era un stol de păsări.

Am crezut mai întîi că e de-ăla mare, de mii și zeci de mii de indivizi, o roire de-aia organică și maiestuoasă de care fac graurii. Pe urmă am văzut că de fapt era un norișor cu vreo sută de puncte mici și un punct mare în mijloc.

Aha: mobbing.

Nu e prima dată cînd văd așa ceva. Dar de fiecare dată mi se pare la fel de impresionant fenomenul. Un stol de păsări mici, victime sigure, se aliază și sincronizează împotriva prădătorului.

Dacă uliul ar fi să le ia pe rînd, le-ar mînca fără nici un fel de probleme. Dar în grup, stolul se dovedește un adversar redutabil, care e în stare să contracareze jivina zburătoare, să o hărțuiască, să o devieze de la traiectorie și de la scopul ei ofensiv.

Se cuvin două concluzii.

Prima, de care v-am mai spus: am un ochi de vultur cînd vine vorba de natură. Văz tot, nu-mi scapă nimic. Din mersul de iureș al mașinii pe autostradă, și tot am văzut uliul încolțit de stolul de păsări, la cel puțin un kilometru depărtare. Winnetou scrie pe fruntea mea de etolog ratat.

A doua, filosofică și amară. În unire stă puterea. Spun amară, căci românii nu sînt în stare de așa ceva. Starea naturală de lucruri la români este dezbinarea, încontrarea, ciondăneala și spargerea pe biserici și bisericuțe. În consecință, cu excepțiile de rigoare – Unirea lui Cuza, Mărășești / Mărăști – ne halește uliul istoriei de n-avem aer.

Cel mai recent exemplu de asemenea dezbinare care duce la slăbiciune este ce se întîmplă zilele astea cu PSD-ul și cu Guvernul. În loc să tragă la aceeași căruță, pesediștii își omoară timpul omorîndu-se unii pe alții. Halal politică, pufoșilor. O să vă halească sistemul și Iohannis în doi pași și trei bătăi de aripi de uliu.

Vai de capul vostru. Vai de capul nostru. Ne merităm soarta...



. Citeste tot...

Bias, bias everywhere

Distinta audienta, stimate creiere si restul purtatori ilegali de emotii, aveti in fata voastra, pe scurt, povestea omenirii din ultimii 2 milioane de ani.

Enjoy. Weep. Repeat.

Courtesy of Marius Comper.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Un fleac: m-au ciuruit

Urăsc Balcanii.

Vedeți Dvs, pufoșii mei isterici, deși eu așa de fire și de vorbă sînt mai colorat și mai intens, de fapt în mine se ascunde o fiară cerebrală. E greu să fii cerebral. Totul e trist în jur. De-aia au nevoie cerebralii de alcool.

Drept pentru care în seara asta mergeam și eu așa, ca tot omul post-apocaliptic estival din București și, proaspăt ieșit de la o emisiune TV de tot rahatul – televiziunile astea sînt de groază, pufoșii mei dragi – căutam cu disperarea însetatului ceva de băut.

Adică, mai exact, ceva calorii de băut. Era seară, n-ar fi trebuit să mănînc, dar pe principiul “ciorba nu e mîncare, e lichid”, m-am hotărît să beau la orele 21:30 trecute fix o halbă de ciorbă de burtă. Mi-era o foame de vedeam cîrnați în fața și în spatele ochilor și tot ce aveam nevoie de la viață era o ciorbă de burtă.

Fix și făcut. Ciorbă de burtă. Ce poate fi mai simplu decît o halbă de ciorbă de burtă în mijloc de București balcanic?

E de fapt al dracului de complicat.

Din considerente de principiu, am zis că neam de neamul meu de kaghebist transpirat și principial nu mai pune piciorul la Taverna Sîrbului, cea mai apropiată crîșmă de extracție balcanică din apropierea televiziunii unde clar aveau ciorbă de burtă. Nu, acolo nu. Prea îmi făcusem nervi ultima dată cu ei. Niște nesimțiți, cu o servire execrabilă. Deci nu acolo. Go South, young Padawan.

Știam o crîșmă cu ciorbă de burtă pe lîngă Arcul de Triumf. În renovare. "Schimbăm bucătăria". Fi-v-ar bucătăria să vă fie de cap. "Unde găsesc o ciorbă de burtă, totuși, în preajmă?”. “Mai jos, 300 de metri”. Mai jos 300 de metri, singurul loc din preajmă unde ar fi putut să aibă ciorbă de burtă, n-aveau. Vară. Cald. Știți și Dvs. Poate la iarnă.

Poate.

La restaurantul Doina, tot pe-acolo prin preajmă, la fel, nu calc nici dacă mă calci cu tancul. N-o să mă prindeți nevăr evăr, chiar dacă e cert că acolo au indubitabil ciorbă de burtă. Acolo să mergeți voi cu mogulii voștri și cu miliardarii voștri în milioane de dolari. Eu vreau la cîrciumi oneste, proletare, normale la cap, unde chelnerul totuși cîștigă mai puțin decît mine.

Go South, young Padawan. Keep walking. Subaru, the final walking machine.

South înseamnă centru. În centru fie mergeam la supermarketul de fast food ciorbistic La Mamma – totuși, nu îmi era atît de foame, lume, aglomerație, hipsteri, zgomot – ori căutam ceva deosebit, de coloratură balcanică, în jurul balcanicei Piețe Galați – nu vreți să știți ce faună e pe acolo, prin anumite cotloane.

Mi s-a luminat privirea de vampir ciorborifer. Știam una pe Tunari. Hai acolo!

Am ajuns acolo. Ciorbă iesti? Ciorbă iesti. Creier iesti? Nyet creier. Atunci, dacă tot am ajuns, pajalusta și niște hamsii prăjite. Blagudaria. Dasvidania. KaGheBe. Harașo. Bîrzo bîrzo bre, că mi-e o foame de mor.

Ciorba avea gust de pește. Fuck. Restaurant românesc cu specific pescăresc. Hamsiile au fost, totuși, decente. Mujdeiul, cel mai focos mujdei de partea asta a Oceanului, așa cum îi stă bine mexicanului de Teleorman.

Mîncarea aproximativ ok. Prețurile, populare. Cu excepția faptului că ciorba de burtă avea un deosebit damf de păstrăv crap nisetru păstrugă guvid ce mai pun ei pe-acolo prin borșul ăla al lor deosebit – cred că pur și simplu au folosit aceleași polonic la toate oalele de ciorbă din dotare, să facă economie la detergent, mama lor de ecologiști – în rest era o crîșmă aproape revizitabilă. Prima dată cînd am pus piciorul acolo, deci se poate și mai rău. Păcat că n-am încercat la bomba aia pe colț la Piața Galați, poate aveau totuși ciorbă de burtă cu gust de ciorbă de burtă, dar totuși. Decent.

Decent pe dracu. Decent pînă cînd totul s-a transformat într-o experiență absolut catastroficioasă.

După cum probabil vă amintiți că vă spuneam la începutul acestui text de jale și suspin, sînt o ființă în mod paradoxal cerebrală. Ființele cerebrale se caracterizează prin faptul că sînt cerebrate, adică ele își folosește cerebratul din dotare. Pardon: cerebelul.

Deci sîntem telectuali.

Deci, descoperind cînd m-am dat jos din mașină că mai am doar 2% la baterie la telefon, dezastru, groaznic, apocalipsa maică, mi-am dat seama că pînă vine ciorba – încă nu știam că are un deosebit gust de pește – mi se va termina bateria, deci nu voi putea juca jocurile intelectuale din dotare, adică bridge și îndeosebi să o frec pe Facebook. Căci noi, ăștia cerebroșii, așa sîntem noi: nesuferiți și ne place să mîncăm singuri și să citim la masă. Sau să jucăm bridge cu calculatorul – așa cum o fac și în studio, cînd nu pun bestiile de producători cadrul pe mine. Sau să o frec trist pe Facebook, să văd ce mai zic hoardele în extaz.

Păi dacă nu mai am baterie, să folosim rezerva. Am înfipt mîna în cartea de pe scaun – o carte pe care vroiam să o duc la Telega și o uitasem în mașină - și am luat-o material didactic, colac de salvare, în caz că juiceless la batteryless.

Evident că bateria s-a terminat. Și atunci am deschis cartea, o carte telectuală, confortabilă, o mai citisem cel puțin o dată, evident că nu-mi mai aduceam aminte nimic. Fiind non-fiction, puteam deci s-o deschid la mijloc și să citesc la întîmplare.

La întîmplare: Transilvania în sec. XVII și Mihai Viteazul. Da, ați ghicit, Neagu Djuvara, curs intensiv de istorie pentru adolescenții pufoși și sociologi. Repet: vroiam să las cartea acasă, eu de fapt în timpul liber pe care nu îl am citesc chestii deosebite, cel puțin romane polițiste sau de spionaj. Eu de fapt am citit Neagu Djuvara acum douăzeci de ani, alături de Pleșu și de Patapievici. Și de Alexandre Dumas.

Și dă-i și citește și mănîncă ciorbă de burtă cu gust de pește și hamsii prăjite cu – ați ghicit! – gust de pește. De cînd eram la grădiniță îmi place să citesc la masă. E una din îndeletnicirile mele favorite, alături de cititul pe veceu, frecatul duda pe Facebook, înjurat Băsescu la televizor și ... Și .... Și nu vă mai spun, căci totuși. Căci Breaking News.

Și termin ciorba. Și cer nota. Și vine nota. Și las un bacșis regulamentar. Și cer să-mi pună jumătatea de porție de hamsii rămase la pachet, să servesc un mic dejun sănătos, the breakfast of champions, hamsii cu mujdei și cu mămăligă – da, sînt burlac și singur acasă, mănînc deosebit de nesănătos: cafea cu rom și, cînd mi-aduc aminte, cu măslinele semi-mumificate din frigider.

Și să moară mama, onorată instanță, mă jur pe ce am mai sfînt pe lume, pe SPSS, pe copiii mei, pe nevastă, pe părinți, pe Subaru, pe colecția de filme vechi, pe lucrarea de doctorat neplagiată, pe pietrele de pe munte de prin casă, pe rezultatele la Exit Poll – alea bune, nemernicilor! – pe ce vrei matale, onorată instanță mă jur, jur că mai aveam o pagină și mă ridicam să plec. Plătisem nota. Aveam burta ilegal de plină – da, știu, nu e bine să mănînci seara tîrziu. Ciorba de burtă cu gust de pește fusese aproape acceptabilă. Mai aveam o pagină să mă ridic și...

Și se declanșează catastrofa.

Apar lăutarii. Mai întîi undeva în fundal. Așa, cam ca în scena aia a lui David Lean din Doctor Jivago, aia cînd apare beduinul din deșertul încins – da, nebunaticilor, fac mișto de voi, evident că avem referințe cinematografice comune, știm cu toții că scena este din The Bridge On The River Kwai, vroiam să vă verific vigilența, să văz dacă citiți și ce este cuprins între liniuțe – și așa ca în scena aia cu beduinul care vine pe cămilă și cămila face poc pistolul și moare hoțul și beduinul era ditamai Omar Sharif, ce faci bre la puțul meu, mă, tu vrei să-mi furi apa, ba nu, prealuminate sultan, vreau să-ți fur doar cămila și nevasta și copiii și regatul și deșertul și țara,

și mai întîi lăutarii erau acolo, în spate, în decor, în background, cam pe unde era cămila lui Omar Sharif, și-și acordează instrumentele, și pînă să dau pagina, onorată instanță, și să citesc ultimul paragraf despre Cantacuzino și Brîncoveanu, să moară mă-sa de lăutar dacă nu s-au materializat cu toată trupa fics în fața mea. FICS ÎN FAȚA MEA, ONORATĂ INSTANȚĂ! Curat efecte speciale, onorată instanță! Blade Runner Mad Max Alien The Chainsaw Massacre, uite-așa au apărut bestiile dracu’ drept la mine la masă. Ca rechinii. Ca hoitarii. Ca lupii.

Ca lăutarii.

M-au ginit tîlharii auditivi mai ceva cum ginește zăganul cadavrul de veveriță printre crengile de brazi. Drept în fața mea s-au proțăpit și, pînă să apuc eu să-mi ling deștul și să pun semn la carte, să îndoi colțul la pagină, au început să cînte chestii de-alea leșinate de care mie nu-mi plac nici beat, darămite treaz, niște romanțe de-alea de pe vremea lui Burebista, Cîntă-mi cobzare și alte alea, și uite așa de leșinat și de parșiv se uita în ochii mei, onorată instanță, cu un mesaj indubitabil: e că știm cine ești, fraere? E că decartezi niște lovele?

Pînă și dizeuza a venit, împopoțonată într-un costum popular demn de toate șuncile din dotare. Și acordeonistul cînta și pișa ochii umezi, și violonistul cînta și pișa și el ochii umezi, și contrabandistul – pardon, onorată instanță, contrabasistul cel țigan și bătrîn nu pișa nimic, era sec și exact și se uita cu niște ochi de notar la mine, de actuar, de cioclu, și ochii lui spuneau sec și precis, în timp ce freca contrabasul: “ești al nostru, fraere”.

Erau toți solemni și slinoși și leșinați și urduroși și muzicali, și toți ochii lor solemni și slinoși și urduroși clamau cu victorie rece și aspră și precisă: “al nostru ești, fraere!”.

Și am fost al lor. Onorată instanță, m-au făcut mai ceva ca pe Milică, ca pe Crin, ca pe Geoană. Mai aveam o pagină de citit și dintr-o dată am fost înconjurat. Toți cîntau în jurul meu și toți așteptau bani. Îl recunoscuseră pe baștanul de la televizor, pe pufos, pe fraer, pe politician, pe politruc, pe lătrău, și e clar că lătrăul politrucul politicianul fraerul pufosul are bani, că de-aia e baștan și apare la tembelizor.

V-am spus că eu, de fapt, sînt o biată ființă cerebrală rătăcită într-un corp dotat cu corzi vocale foarte vocale și iresponsabile? V-am spus că-mi place să citesc la masă, fără nimeni prin preajmă, ignorat în cea mai sfîntă tradiție elvețiană, nemțească, protestantă și occidentală? V-am spus că într-o viață anterioară am fost călău elvețian, cu ochi preciși și reci și cu halebardă rece și precisă? V-am spus că într-o viață anterioară am votat cu Johannis?

Nimic din astea nu contează. Lăutarii cînta, Palada suferea. Lăutarii lălăia, Palada sîngera. Și lăutarii ce se mai bucura, și Palada ce mai horcăia. În tăcere horcăia.

Și evident că în cele din urmă pufosul de Palada a decartat, a băgat mîna la lovele și și-a plătit libertatea. Vroiam să plec. Vroiam acasă la mine, unde sînt singur și rece și precis. Lăutarii mă-nconjura, rănile mă durea.

Nu vreți să știți cît am dat la lăutari. N-aveam schimbat. Dacă vă spun, ar trebui să fac precum ilustrul purtător de cuvînt al Guvernului și al BNR-ului și ar trebui să vă omor pe toți. V-am spus că e greu să fii purtător de cuvînt al Guvernului? Parcă v-am mai spus.

Nu că mi-ar părea rău să vă omor pe toți, să rămîn singur și să pot să termin cartea de citit fără lăutari la ureche. Dar zău dacă am atîtea gloanțe. Și nici bani de gloanțe nu mai am, că i-am dat la lăutari. Nici bani de curent electric nu mai am, să vă electrocutez electric pe toți, așa ca ilustrul meu coleg care...

V-am spus că am fost făcut în seara asta? V-am spus că urăsc Balcanii? V-am spus că vă urăsc pe toți și îmi doresc doar să ascult Bach și să mi se scurgă sîngele din vene, ca lui Petronius?

V-am spus că Petronius nu a votat cu Johannis?

Parcă nu v-am spus.

Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Au trecut alegerile

. Citeste tot...

Haiduci au fost, haiduci sînt încă

Haiduci au fost, haiduci sînt încă
Și-or fi în neamul românesc
Atîta timp cît jucăm fotbal
Și la sondaje răspundem.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Nici ea pe mine

“Nenea, nenea, îmi dai și mie niște bani?“

Tocmai parcam mașina, pe undeva pe lîngă Obor, să merg la birou. Mă uit la ea: țigăncușă, 7, 8, hai maxim 9 ani. Păr creț, lung. Mutră de copil inocent. O frumusețe de copil. Of Doamne. De ce?

Scutur din cap. “Nu-ți dau.”

“Dar îmi cumperi măcar o prăjitură și un suc?”.

“Da, îți cumpăr.”

“Cum? Ce-ați zis?” Nu mă auzise că tocmai mă dădeam jos din mașină. Era cam speriată. O parte a corpului spunea “Let’s do business”, restul țipa din toți porii “Mi-e frică, nu vreau aici”. Își rodea unghiile și se uita chiorîș, pe sub sprîncene.

“Da, mă. Îți cumpăr. Hai!” Chiar lîngă mașină era un chioșc de pîine unde știam că au prăjituri. Ea nu știa însă că eu știu și încerca să-mi arate unde trebuie să mergem. Îi fac semn să o ia înainte. Parcă n-ar fi vrut. Cred că îi era frică să nu o păcălesc, să nu-i dau cumva vreun șut în fund. Sau poate nu era obișnuită cu oameni care se purtau frumos cu ea. Urcă scările, sfioasă, încă speriată.

Intrăm în magazin. În fund, în partea din dreapta, vitrina cu prăjituri. Se înfige în fața ei și încep să-i curgă balele, ad literam să-i curgă balele la sărăciile alea de prăjituri comuniste. Le trece încet în revistă, cu ochi lacomi, de copil flămînd și sărac, neștiind pe care s-o aleagă. Era clar că le-ar fi luat pe toate. În cele din urmă se hotărăște asupra uneia dintre ele. Cu strîngere de inimă. Cu reticență. Ah, ar mai fi luat una...

“Mai vrei una?”

Scutură energic din cap. Evident că mai vrea una.

“Alege-ți-o pe care vrei”.

Iar se uită, iar bălește la toate prăjiturile.

“Uite, asta să știi că e bună”. Îi arăt cu degetul un profiterol. Aprobă repede din cap: “Da, da, arată bine.”

Îi fac semn vînzătoarei să le împacheteze. Mergem în partea cealaltă a magazinului, la frigiderul cu sucuri. De data asta căpătase deja un pic de curaj: se înfige fix într-o sticlă de jumătate de litru de Cola.

“Nu, e prea mare pentru tine. Uite, luăm una de-asta mai mică”. Îi aleg una de 330 de ml. O punem și pe aia la socoteală, cerem cît costă, așteptăm pachetul cu prăjituri. Cît timp tanti vînzătoarea moșmondea la prăjituri, asta mică își rodea unghiile nervoasă. Mă uit la degetele ei: unghii boante, chinuite. Era clar că e profesionistă la ronțăit unghii.

“Nu-ți mai roade unghiile”.

“Ce?” Întrebare tăcută, din ochi. Iar se vede că i se face frică.

“Nu-ți mai roade unghiile”, repet eu un pic mai tare, să audă. “Știi, am și eu două fetițe acasă și una din ele la fel face, își roade unghiile și îi spun și ei la fel: că fetele trebuie să aibă unghii frumoase, să le placă băieții”.

Se luminează un pic la față: aha, de fapt nu mă ceartă. Scoate degetul din gură, se uită la unghie. Vînzătoarea ne dă pachetul. I-l întind. Ieșim.

În capătul scărilor, o mașină janghinoasă second hand, un model de prin anii 80, curgeau tablele de pe ea. În fața ei, țiganca la vreo 25 de ani, cu fuste colorate și batic la fel de colorat în cap. Pe scaunul din față, cu ușa deschisă, țiganul. Discutau destul de aprins, cum fac țiganii de regulă în spațiul public. Fetița se oprește în dreptul lor. Îi fac semn din mînă, “la revedere” și mă îndepărtez încet spre clădirea biroului. Fac cîțiva pași, mă întorc, mă opresc și îi observ un timp. Țiganii – cel mai probabil părinții ei – discutau în continuare. Se uită la ea, țiganca îi evaluează cele din mînă, o întreabă ceva, îi spune ceva, continuă apoi să discute cu țiganul. În timpul ăsta, fetița începuse din nou să-și roadă unghiile. Se uită după mine, vede că m-am oprit, îmi flutură din mînuță: “Stai așa”.

Stau așa. O aștept. Vine în grabă, preț de vreo 20 de metri, cît mă îndepărtasem de ei.

“Nenea, nenea, îmi iei și un pachet de țigări?”

“Ce, tu fumezi la vîrsta ta?”

“Nu”. E clar că nu se aștepta la întrebare. E clar că se fîstîcește. E clar că are normă de cerșit. E clar că ai ei i-au dat temă de vînzări: “du-te după fraier, du-te după gagiu, și mai ia ceva de la el. Nu fii proastă. Să nu te întorci fără încă ceva”.

Nu o las să continue. Dar nici nu o cert. “Știu că ai tăi te-au trimis să-mi ceri să cumpăr și țigări. Nu îți cumpăr. Prăjiturile alea erau pentru tine”.

“Dar putem măcar să mergem la magazinul ăsta” – alt magazin, un pic mai încolo, un minisupermarket, “să-mi mai iei ceva, o ciocolată, o prăjitură?”.

“Nu, iubire. Ți-am luat destul.”. O mîngii pe cap, în timp ce urcam scările, îndreptîndu-mă spre birou. “Transmite-i salutări mămicii tale.”

N-am întrebat-o cîți ani are. N-am întrebat-o cum o cheamă.

Nici ea pe mine.

. Citeste tot...

Eroi au fost, erori sînt încă

Mare om, mare caracter. Mare telenovelă de amor și dragoste, pe măsura mărețului popor care o generează.

Doamnelor și domnilor, distinși intenși și părerologi: viața și moartea și viața și moartea și învierea și căderea și învierea din nou și în general telenovela egzistenței distins intensului Gigi Becali, mic la stat, mare la gură, degrabă vărsătoriu de enormități de duh generatoare de rating.

Hai, beți încet că-i rece... :)





. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Manole a pus-o pe Ana la zid si a inceput sa o lucreze

Perle de bacalaureat

° Inima este cel mai important organ genital al omului.

° Cu ajutorul cainelui Vitoria Lipan si-a gasit foarte repede zacamintele sotului.

° In 1877 trupelor rusesti li s-a permis sa traverseze teritoriul Romaniei, impreuna cu tancuri si avioane, iar romanii le-au dat mancare si cazare contracost.

° Drumetii veneau la Hanul Ancutei pentru a minca si a bea vin din ulcicile noi ca alea vechi erau sparte!

° Un profesor intreaba o eleva: cine a scris poezia "Luceafarul" [] .... ea spune Tudor Arghezi.

° Scoala Ardeleana nu a avut propriu-zis sediu, din lipsa de fonduri austro-ungare.

° Alexandru Lapusneanu s-a tinut de cuvint atunci cind a spus: "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu!" Dovada ca azi cel mai intilnit nume este Popescu.

° Poezia "Sburatorul" de Ion Has Radulescu este un omagiu adus aviatorilor romani.

° Mircea cel Batrin a fost inmormintat la Cozia impreuna cu umbra sa

° Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este considerata a treia.. In"Scrisoarea a treia" se desfasoara batalia de la Rovinari.

° Mircea cel Mare, care prima data a fost batrin, sta la un discurs cu Baiazid. Acesta il primeste politicos, dar cu obraznicie si-l face in tot felul, ca pe o albie de porci. Cind Baiazid il intreaba arogant "Tu esti Mircea?", domnitorul roman nu se pierde cu firea si ii raspunde la fix:"Da-mparate! "
Pina la urma Mircea cel Mare, desi batrin il va ingenunchia pe trufasul otoman cu citeva proverbe si zicatori bine plasate.
Imparati cu care lumea nu putea sa se mai impace au venit si la noi in Romania si au cerut pamint si de baut, dar cum venira s-alamurit cu cine are de-a face si s-a dus de-a berbeleacul cu pleava pulberata, c-au ramas doar citeva de bucati de eniceri si spahii fugind, dintre care este amintita "inspre Dunare, o mina."

° La a-2-a parte a subiectul cerinta este compunerea unei scrisori catre o persoana imaginara pe nume Paula.Un elev raspunde(in scris): "Eu nu mai scriu scrisori pt k am internet... si pe Paula nici nu o cunosc!"

° Mihai Eminescu si-a intitulat poezia "Din valurile vremii..." vrand sa sugereze vremea si apoi nu a mai continuat titlul din nu stiu din ce motiv s-a razgandit si a inceput strofa I...

° Manole a pus-o pe Ana la zid si a inceput sa o lucreze.

° Poema "Miorita" circula pe baza orala, adica nu a fost scrisa, din motive tehnice. In balada "Miorita" este vorba de trei ciobani care comploteaza impreuna sa-l omoare pe unul dintre ei. Ciobanul "Mioritei" a spus ca la cap sa-i puie diverse categorii de fluiere.

° Multimile de boieri exploatatori isi tineau banii numerar in pungi. Haiducii ii atacau si ii usurau de bani in toate baladele.

° Balada e o specie a liricii populare inventata de Ciprian Porumbescu.

° Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.

° Calin tine de mîna mireasa care are parul lung de fericire. Ea lupta sa puna mîna pe dragostea flacaului.

° Poetul îsi asteapta iubita ca împreuna sa cutremure o barca.

° Ion Creanga s-a nascut între anii 1887-1889.

° Nechifor Lipan a avut fericita ocazie de a nu se mai întoarce acasa fiind jefuit de niste oameni invidiosi.

° În romanul "Rascoala" personajul principal este poporul si marea masa a taranilor.

° Dimitrie Cantemir a avut un rol însemnat în viata sa.

° Nechifor Lipan statea " pe spate cu fatza in jos"..

° Profa: In ce tip se incadra Otilia Marculescu?
Eleva: In tipul ingerului a fetei blonde..
Profa: Asta ai citit tu intr-o carte?
Eleva: Asta am spus-o eu din proprie initiativa

° Haiducii din doine, balade si idile erau liberi si fericiti ca pasarile, animalele si pestii care zburda prin codri. De cum venea primavara, haiducii cei harnici plecau in padure. Acolo ei cintau suflind din frunza si lasindu-i pe boieri cu buza umflata.

° Latina clasica este o limba moarta, care nu se poate vorbi decit in scris. Dupa caderea Imperiului roman, o parte din latina clasica defuncta a devenit bulgara. Limba romana are la baza latina bulgara, amestecata cu elemente de daca si o groaza de cuvinte slabe. In secolul al XV-lea, limba vorbita de popor era considerata vulgara si n-o vorbea nimeni.

° De ce se numeste nuvela "La tiganci"?
Raspuns : Localitate in care se petrece actiunea este La tiganci.

° Profesorul : "Ce stil functional are acest text?"
Elevul: " Stilul articol"
°Prof: Cum moare Dinu Paturica?
Elev:?
Prof: A murit intr-un mod simbolic?
Elev:?
Prof(NERVOS) : Haide, mai baiatule, cum a murit?
Elev(SPERIAT) : L-A CALCAT CARUTA!!!!

° Nichita Stanescu este un poet care se mira de orice. El se mira si de faptul ca oamenii aud si au urechi. Pai de ce? El n-a avut urechi? A vazut el vreun om fara urechi? Ma rog, da se zice ca asa este in poezie, sa te miri de toate si sa le pui pe toate unele subt altele, in rânduri scurte, ca sa se vada ca sunt versuri.

° Basmul este o poveste mai lunga, poate fi chiar cât o carte groasa, si are atâtea personaje ca nu le mai tii numarul dar trebuie sa fii atent la fabula ca te intâlnesti cu ea si in final.

° Basmul studiat de noi este Harap Alb si este un basm cult pentru ca este scris de un om cult, Eminescu. Atunci cand cel care scrie basmul este incult si basmul este incult, adica opus basmului cult, dar amândoua basmele sunt frumoase, numai ca unul este scris intr-un fel si celalalt in alt fel.

° În cunoscuta baladã Miorita, sunt descrise câteva întâmplãri în care sunt implicate doi criminali, o oaie turnãtoare, si un cioban care socheazã prin prostia lui.

° Toma Alimos era viteaz pentru cã cu o mânã conduceacalul, cu o mânã îsi tinea matele si cu o mânã se bãtea cu Manea..

° Inima este împãrtitã în douã atricule si douã testicule...

° Zoe si Tipãtescu se iubeau pe la spate.

° Împãratul avea o grãdinã si în fund un mãr.

° Moromete fãcea pârtie pe salcâm ca sã se dea cu sania.

° Eminescu este trist pentru cã nu a reusit sã facã nimic în viata lui.
Citeste tot...

Cuvintele nu pot sǎ

. Citeste tot...

Un coșciug mare cît o țară

S-a întîmplat ca zilele astea să trecem din nou prin Bulgaria, de data asta la ceas de iarnă. Pînă acum ne petrecusem pe drumurile și prin orașele și comunele lor pe timp de vară, căldură, moleșeală, frunze în copaci și soarele sus pe cer.

Dar fie că a fost vară ori iarnă, senzația a fost aceeași. Bulgaria e o țară a tristeții, a depresiei, a nevrozei mocnite, a cenușiului și sărăciei mohorîte.

Casele sînt tencuite cenușiu. Acoperișurile sînt cenușii. Satele sînt posomorîte și neîngrijite și dau impresia de părăsite. Orașele sînt și ele dărăpănate, cu niște răgălii de blocuri.

Am fost și în Ungaria, și în Polonia, și în fosta Germanie de Est, și în Republica Moldova. Evident că am bătut și România în lung și în lat. Știu și zone de-ale noastre care put de sărăcie, locuri uitate de lume și de timp. Dar nicăieri nu am trăit apăsătoarea senzație generalizată de tristețe precum în Bulgaria.

Nu e doar de la sărăcie. Repet: am trecut prin multe zone sărace ale Europei. Am văzut sate din Moldova noastră sărace pînă la cotor. Am văzut sate de-ale fraților noștri din Republica Moldova și mai sărace. Am văzut sărăcie în Tulcea, în Mehedinți, în Bistrița, în Harcov.

Am văzut zone mai puțin strălucite din Ungaria de Est. Am trecut și prin bălăriile Slovaciei. Și prin Grecia treci prin pungi de sărăcie, cu maghernițe și lume bătrînă și săracă la poartă. Nu mai vorbesc de Turcia – cu excepția zonelor turistice, e tot o sărăcie du colo colo.

Însă parcă nicăieri sărăcia nu este însoțită de asemenea evidenți markeri vizuali ai tristeții. Nu vorbesc de dezordine, de îngălare, de mermeleală, de țigănie, de senzația de vraiște. Ci de senzația de tristețe. Apăsătoare. Aproape tangibilă.

Peste tot în satele prin care am trecut am diverse elemente distinctive. La slovaci, la unguri, la tulceni, la moldoveni, la greci, la turci. La bulgari e singurul loc din toate acestea unde elementul este moartea.

Afișele lipite insistent pe porțile caselor care vorbesc despre încă un mort din gospodăria aceea. Nu știu cît e obiceiul să se țină afișul în poartă. Știu doar că pe fiecare stradă pe care m-am plimbat aproape jumătate din porți sînt “împodobite”, dacă putem folosi acest cuvînt, cu cîte un semn al morții.

Alături de ceilalți identificatori vizuali, de celelalte elemente tematice, cum ar zice criticul artistic, de tonul cromatic și de senzația de pustietate, de loc unde nu mișcă nimic, nu crește nimic, nu se construiește nimic, rezultatul este unul cocoșător. În afară de zona turistică a Plovidvului, unde cît de cît e un soi de șarm cochet, de eleganță sprințară în aer, în rest peste tot prin Bulgaria este parcă întruparea Eclesiastului. Deșertăciune a deșertăciunilor, căci totul este deșertăciune.

Îți ia ceva timp pînă să conștientizezi această senzație, mai ales dacă ești ocupat și cu altele, cum ar fi bunăoară condusul. Dar odată ce-ți dai seama, începe să-ți sară în fața ochilor peste tot. Nu se contruiește nimic. Casele sînt dărăpănate, cele mai recente de prin anii 70-80. Nu sînt case noi – cu excepția unor petice în zonele evident turistice.

Mai rău: nu mișcă nimic prin sat. Acea foșgăială pe stradă pe care o întîlnești în alte părti, oameni, căruțe, mașini, birturi, ceva să-ți dea impresia de viață, nimic. Nici o construcție industrială sau economică recentă – fie un depozit, o fierărie, ceva, o hardughie strălucitoare, ceva tractoare mai noi, camioane care să împrăștie fum, materiale de construcții puse pe marginea drumului.

Nimic, frate, nimic. Moarte și pustiu și tristețe apăsătoare, cvasi-tangibilă.

Cum intri în România, dintr-o dată altceva. Într-o zonă totuși săracă a țării, căci Giurgiu este totuși o zonă vraiște, cum se schimbă lucrurile. Beculețe pe stradă, beculețe pe muchiile caselor, anunțînd sărbătorile de iarnă, brazi împodobiți întrezăriți sclipind prin ferestre, o lumină lăsată să ardă în curte, afară.

Pe urmă nu mai vorbesc de iluminatul public, mult mai evident. Pe urmă mărimea caselor, cît și materialele folosite. Pe urmă, moț pe tortul vieții isterice, urîte, țigănești și blambece, dar totuși viață: luminile puse de primării de-a lungul străzilor. Becuri colorate, mișcare, strălucire. Viață, bre.

Știu că primăriile își iau șpagă de la cei cu beculețe. Dar să moară pisica de abuz de substanțe antidepresive dacă nu e mai bine așa decît starea aceea de semicoșciug în care trăiesc scufundate comunele bulgărești prin care am trecut în aceste zile totuși de sărbătoare.

PS: Dacă ați vedea Jilava cum e luminată noaptea, ați zice că nu e pușcărie, ci spa residence. Mai ceva ca centrul Bucureștiului aproape :)





. Citeste tot...

De 150 de ani tot vin alegerile

.

Citeste tot...

Curat pularǎ distracție, tovarǎși!

Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...