Diferența dintre capitalul deținut de România și cel deținut de marile puteri economice ale lumii este precum cea dintre o cutie de chibrituri și un bloc de 10 etaje. România e pur și simplu insignifiantă în fața capitalului străin.
Această comparație este foarte importantă pentru că nici o economie nu poate funcționa fără bani. Banii sînt esențiali.
Întrebările decurg în mod inevitabil.
Cum se poate descurca o țară mică precum România într-o competiție economică necruțătoare în care banii produc și mai mulți bani, cine nu are nu se poate așeza la masă, căci fără bani nu exiști, iar peștele mare îl înghite pe cel mic?
Cum poate rezista România în acest scenariu total defavorabil, cînd de un secol încoace a fost puternic decapitalizată și încă n-are nici acum capital să-l pună la treabă, necesarii bani care fac alți bani?
Cum scăpăm din ipostaza de slugă care muncește pentru alții, în așa fel încît să avem și noi banii noștri, cum se străduiesc toate celelalte țări?
Cum creăm dezvoltare folosind banii proprii?
Economia unei țări folosește patru factori principali de producție: resursele fizice, capitalul, forța de muncă și cunoașterea.
Diversele domenii de activitate economică, în funcție de specificul lor, folosesc în mod intensiv acești factori de producție.
Țările de regulă ajung să aibă economiile specializate în jurul unuia din acești factori de producție.
Există o relație între complexitatea producerii de plus valoare și acești factori de producție. De la simplu la complex, ordinea este: resurse fizice – forță de muncă ieftină – capital – cunoaștere.
De regulă, cu cît domeniul economic este mai complex, cu atît plus valoarea produsă este mai mare și de asemenea o pondere mai mare a sa rămîne celor care o creează.
Complexitatea economică merge mînă în mînă cu acumularea de capital și cu dezvoltarea socială.
La nivel de gîndire strategică, țările lumii se străduie să-și crească complexitatea economică printr-un mix de politici publice, inclusiv politici fiscale.
Orice țară își dorește să iasă din sărăcie, dintr-o economie nediferențiată, orientată preponderent spre exploatarea resurselor fizice. Apoi își dorește să treacă și de etapa dependenței de forța de muncă ieftină – labour intensive economies, middle income trap.
Orice țară se străduie să-și diversifice economia în așa fel încît aceasta să fie preponderent axată pe domeniile unde e nevoie de mulți bani (capital intensive economy) sau de multă cunoaștere (knowledge economy).
România a trecut prin aceleași etape. Ca și Mexic sau Vietnam cu niște decenii în urmă, a început prin a-și pune la dispoziție resursele fizice (exportul de materii prime, agricultura) și forța de muncă ieftină. Apoi s-a străduit să-și crească nivelul de complexitate economică, spre domeniile intensive în capital sau în cunoaștere.
Dacă te axezi pe capital și nu ai bani, e evident că ai nevoie să-i convingi pe alții să vină cu bani. Trebuie să convingi capitalul străin, căci e nevoie de mulți bani pentru crearea anumitor produse. Exemplele clasice: industria chimică sau industria auto.
În ultimii 20 de ani, industria auto s-a dezvoltat puternic în România, ajungînd la o pondere însemnată din PIB: 13%. A fost un parteneriat de tipul actorii lor și caii noștri. România a pus la dispoziție forța de muncă și ieftină, și calificată, a contribuit și cu facilități fiscale, iar investitorii străini au adus tehnologia și mai ales banii. Costă al naibii de mult să faci o fabrică de autoturisme.
Problema este că în această logică de tip "actorii lor și caii noștri" împărțirea plus valorii este puternic în favoarea capitalului. După ce se trage linie și se exportă profitul, în țară rămîn prea puțini bani în afară de cei de salarii.
Ok, ai asigurat cetățenilor locuri de muncă. Nu-i rău. Dar cam nimic în plus. Nu poți pune deoparte pentru a crea acumulare proprie de capital, pentru a face investiții, pentru a crea dezvoltare. Căci n-ai avut bani de la bun început, iar cei nou creați s-au dus la stăpînii lor, afară.
Drept pentru care este dezirabil să completezi mixul de strategie economică încurajînd și domeniile bazate pe cunoaștere și creativitate: knowledge economy.
Partea bună este că nu depinzi atît de mult de capitalul străin. Ai nevoie în continuare de bani, dar într-o intensitate mai scăzută decît în cazul industriilor discutate mai sus.
Partea proastă însă este că nu poți dezvolta asta peste noapte. Pentru a crea cunoaștere, în primul rînd trebuie să construiești fabricile de producție de cunoaștere. Adică universitățile și zonele de cercetare.
Asta durează, nu se întîmplă de la un an la altul. E un proces ce se întinde de-a lungul generațiilor.
România exact asta a făcut într-un domeniu care a devenit o adevărată poveste de succes autohtonă: industria IT, care deja a ajuns la 6% din PIB.
E vorba despre o strategie de țară care funcționează de jumătate de secol, încă din anii 50, imediat după al doilea război mondial.
Cînd domeniul de-abia înflorea, cînd se puneau primele baze teoretice și americanii îl aveau pe Shannon și pe Wiener, noi îl aveam pe Solomon Marcus, acest vizionar care a pus România pe șinele viitorului.
Din anii 50 încoace România s-a străduit să dezvolte o industrie IT.
În anii 50 au făcut primele laboratoare și primele studii la nivel universitar.
În anii 60 au făcut primele facultăți distincte: Automatică, Electronică și Calculatoare, în mai multe centre universitare.
În anii 70 deja aveam industrie, preponderent hardware la vremea respectivă, care deja începuse să producă, să-și scoată banii.
După declinul din anii 80 și dezastrul din anii 90 am avut înțelepciunea să mutăm eforturile dinspre zona hardware spre cea software.
Și, ce e cel mai important pentru discuția noastră, indiferent ce partid a fost la putere din 1989 încoace, această strategie a fost păstrată, s-au ținut de ea. A fost politică de stat transpartinică.
Infrastructura IT a fost în mod continuu dezvoltată. Facultățile care să producă forță de muncă în domeniu au fost în continuu susținute. Iar forța de muncă IT a fost încontinuu încurajată, prin politici fiscale asumate în mod explicit și cu încăpățînare de către statul român, indiferent de coloratura politică a guvernului de la vremea respectivă.
Și acuma, în vestitul an de glorie 2019, după atîta amar de consecvență, ce să vezi? Iaca vine deșteptul de Ludovic Orban să spună că n-ar mai fi cazul, că ar trebui să renunțăm la sprijinirea domeniului IT prin politici fiscale diferențiate.
Orban, prin aceste cuvinte, tocmai a scos cuțitul să taie gîtul gîștei cu ouă de aur.
IT-ul în România reprezintă una din marile povești de succes economice ale acestei țări. Una din puținele situații în care sărăcia aia de cutie de chibrituri minusculă a făcut față handicapului de capital de care suferim și a dezvoltat o industrie unde principala resursă nu e banul, ci creierul.
Față de alte domenii de activitate, unde ești total dependent de capitalul străin, în domeniul IT nu ai nevoie de chiar atît de mulți bani. Dezvolți infrastructura, dezvolți universitățile, le cumperi niște calculatoare puternice, le dai niște salarii decente și restul e făcut doar cu creierul, fără prea multe alte investiții – mai ales dacă vorbim de domeniul software, unde materia primă sînt biții.
Astfel, reușești să ocolești exact problema inițială: dependența de capital străin, și să răspunzi la întrebarea de o mie de puncte: cum creăm plus valoare dacă sîntem o țară fără prea mulți bani pentru investiții?
Doar că pentru asta trebuie să ai creier, nu ca Ludovic Orban. Trebuie să fii cu adevărat om de stat, nu o cîrpă politică.
Îți trebuie o strădanie statală care se întinde cu perseverență tot de-a lungul unor decenii neîntrerupte. Care să fi construit mai întîi o infrastructură academică și pe urmă să o fi completat și cu una din cele mai bune infrastructuri din lume, cît și cu politică fiscală corespunzătoare pentru ținerea în țară a materiei cenușii.
Nimic din toate acestea. Ludovic Orban, acest Sică Mandolină, acest mare om politic remarcabil al epocii noastre pline de oameni politici remarcabil, vine cu înfumurarea sa stearpă și tembelă să ne spună că trebuie să renunțăm la toate astea.
Să distrugem tot, că nu are rost să-i încurajăm pe IT-iști din punct de vedere fiscal. Că România se poate descurca și fără.
Voi vă dați seama că ăsta e posibil să ajungă prim-ministrul României? Voi vă dați seama pe mîinile cui e posibil să cadă țara asta? Voi vă dați seama că ăștia sînt puși doar pe distrus?
Hai, că ne merităm soarta. Pe bune ne-o merităm...
Citeste tot...
Două cu haine: elevi și pietoni
Acum 13 ore
