Animal. Animal.

Seară. Palatul Mogoșoaia. La restaurantul din curte. Sînt la masă cu o seamă de psihologi, colegi de-ai soției, după un congres de-al lor. Atmosferă faină. Discuție telectuală. Oaspete special: un psihoterapeut din Londra, destul de cunoscut în breaslă, italian de fel și filosof prin vocație și studii, pe lîngă cele de psihoterapie.

După cum spuneam: atmosferă faină. Înserare. Dăm să plecăm. Cînd colo, o ploaie de-aia grozavă, de tip rupere de nori, de tip furtună. Unde să te duci? Ne-ar fi făcut ciuculete într-o jumătate de minut. Evident că decidem să mai stăm un pic. Eram cu masa pe un soi de pridvor, în dreptul unor coloane. Prin fața noastră, de pe acoperiș curgea o perdea aproape neîntreruptă de ploaie. Un spectacol impresionant.

Toată lumea admira dezlănțuirea elementelor. Ne oprisem din discuții și priveam în tăcere iureșul ploii. La un moment dat, îmi trece prin minte, căci oricum discutasem mai devreme cu italianul despre filme și despre Tarkovski: măi să fie, plouă ca în Tarkovski. Dau să mă întorc să-i spun. Mă rețin. Gîndurile, în cap.

Hai, dă-o dracu, nu fi mai pedant cultural decît e cazul. Stai dracu și privește ploaia. Plouă că plouă, nu plouă ca-n Tarkovski. Potolește-te cu referințele astea culturale care-ți strică trăirea. Cealaltă voce lăuntrică însă, aia pedantă și snoabă și drăcușor, nu se potolește, nici chiar certată: nu numai că plouă ca-n Tarkovski, plouă ca-n Rashomon. Dă-te dracu de snob, zice vocea admonestatoare.

Mă întorc cu fața de la perdeaua de ploaie. Între timp, lumea reîncepuse să vorbească. Italianul englez psihoterapeut filosof îmi face semn din cap și zice zîmbind: plouă ca-n Tarkovski.

Mda. Îmi cade fața, mă bufnește rîsul, îi povestesc că tocmai asta gîndisem și eu și încercasem să mă abțin să o spun. Uite bre cum gîndesc oamenii la fel. Ai dracu oameni de cultură, ce culți la cap sîntem noi cu toții. Vocea din cap: spune-i că plouă ca-n Rashomon. Nu-i spun. Taci naibii din gură, nu te mai da în stambă.

Mda. Știu că sînt vanitos. Însăși faptul că recunosc că sînt vanitos îmi conferă o vanitate și mai scîrboasă, o vanitate de ordin secund. Snob. Înfumurat. Cu capul plin de referințe culturale.

Sîntem năpădiți de cuvinte. Sîntem năpădiți de idei. Trăim realitatea printr-o pîclă de referențiale, de simboluri, de straturi peste straturi de musaca de simboluri. O pîclă ce ne împăienjenește creierul și ne îmbîcsește realitatea.

Nu numai că sîntem tentați să vopsim realitatea în cuvinte. Mai mult. Sîntem tentați, pe măsura bagajului cultural pe care-l purtăm după noi în cap, să ne tapițăm lumea interioară într-o nebuneală adolescentină de reprezentări suprapuse, afișe peste afișe peste afișe de referințe culturale, palimpsest de îmbîrligături inutile care adulterează, modifică, strică ce vine spre noi dinspre exterior.

Lumea nu mai e lume. Percepția nu mai e percepție. Este o filtrare continuă și o continuă colorare întru valorile care băltesc în noi. Ploaia nu e ploaie. E fie rupere de nori, o sărăcie de stereotip verbal care fute tot fengșuiul descrierii. Sau e ploaie ca în Tarkovski, știți voi, acolo în Andrei Rubliov cînd intră ăia în bordei cînd se adăpostiseră de ploaie și era ăla care țopăia prin ploaie pe de-afară și ploua de la streașină,

vedeți?

vedeți?

nici acuma nu mă lasă în pace, nu pot trăi ploaia ca o simplă ploaie, trebuie să vină tăvălugul de imagini asociate, v-am spus că în Rashomon era templul ăla sub streașina căruia se adăpostiseră un tăietor de lemne, un preot și parcă mai era unul, curgea de la streașină și unul din ei povestea că...?

Ne îmbîcsim mintea cu referințe culturale. Această marmeladă de imagini străine vine să se lipească precum balega de paie de trăirile noastre, să le mînjească iremediabil, să nu ne lase să ne trăim realitatea în pace, fără filtre, fără intermediari, fără cuvinte.

Fără cuvinte.

Doar imagini. Doar instinct. Animalul care se uită la ploaie și ploaia este ploaie și nimic altceva. Mai tare. Mai încet. Fără trecut. Fără comparații. Un continuu prezent. Animal. Animal.

Pe urmă ploaia parcă s-a mai potolit un pic și am ieșit printre picături să mă duc să aduc mașina, să-i scot și pe ceilalți de acolo. Aveam umbrela în mînă. N-am deschis-o, că doar picura. Am mers printre picuri, pe întuneric, în ritm grăbit. Și pe urmă ploaia a pornit din nou mai tare. Și am deschis umbrela. Și simțeam cum ploaia pătrunde prin țesătura pantalonilor. Aveam blugi pe mine. Blugii erau negri. Mi se udau blugii. Și pantofii. Pantofii erau negri și ei. Asfaltul era și el negru. Lucios.

Animal. Animal. Instinct. Fără cuvinte. Apă. Ud. Întuneric. Pași grăbiți. Respiră. Mișcă. Mașina e acolo. Pași grăbiți. Apă.

Am ajuns la mașină. Am pornit înapoi. Asfaltul lucea lucios. Ca într-un film noir. Ați văzut The Killing? Ba nu, pardon, care era? Ăla cu Burt Lancaster. Stai, că nu-mi aduc aminte titlul. Imediat, să caut. Sweet Smell Of Success. Acolo, la un moment dat, e o secvență în care Tony Curtis se urcă într-un taxi și taxiul pornește și asfaltul e ud și lucios și toate sclipesc în noapte și Tony Curtis își aprinde o țigară și atu

Animal. Animal.

.

. Citeste tot...

Aceste cuvinte ambigue, dar precise

. Citeste tot...

Probabilistic vorbind, un cap în gură nu se întîmplă decît în cel mult 1% din cazuri

Dugușlucilor,

Voi, care ca tot românul, evident că vă pricepeți cît se poate de cel mai foarte perfect la folbal, politică și sondaje, evident că știți cu toții poezia aia tocită și răstocită cu marja de eroare de +/- ceva aferentă unui volum de eșantionare de altceva. Cel mai des o știți în forma obosit-predictibilă “+/- 3% la un volum de eșantion de 1,100 de cazuri” sau “+/- 3.2% la un volum de eșantion de 1,000 de cazuri”.

Asta pentru că sînteți învățați că nu există viață înainte de 1000 de cazuri și că toate sondajele sînt cele mai foarte reprezentative de la 1000 de cazuri încolo și cele mai foarte nașpa și varză de la 999 de cazuri în jos. Așa ați învățat voi la școala vieții, la această maaare facultate de mediocritate îngălată numită “privitul la tembelizor”.

Drept pentru care, atunci cînd vă faceți mari și forțoși și deveniți clienți, de-ăia cu burtă, gușă și multă, multă aroganță, pe măsura banilor pe care nu vreți să-i dați, prima întrebare pe care o puneți de la înălțimea catedrei voastre de profesor universitar doctor docent academician emerit și chiar candidat cu șanse la Consiliul Local este “e reprezentativ eșantionul?”,

prin această întrebare dovedind că habar n-aveți de diferența dintre reprezentativitate și exactitate, că ați cu brio cursurile Facultății Televizate Post-Doctorale de Artimetică Aplicată și că la sfîrșit va fi simplu: dacă rezultatele sondajului vă convin, veți trage concluzia că este cel mai foarte calitativ sondaj, făcut de iată, nu-i așa? un adevărat geniu în domeniu (ăsta sînt eu, dacă n-ați înțeles).

Dacă în schimb rezultatele sondajului vă dezavantajează, vă scoate nenorocitul de sondaj că nu veți fi în stare să obțineți nici măcar un post la Comisia De Etică și Disciplina Științelor Paranormale, atunci pe cale de consecință în mod firesc rezultă că nenorocitul de sondaj e un nenorocit de falș neadevărat, făcut de un nenorocit de nemernic (ăsta aș fi tot eu, dar nu bag mîna în foc) care încearcă fie să fraerească bunătate de politician,

fie și mai rău, trădare! este de fapt reprezentantul coloanei a cincea din partea celorlalți, nemernicii de rit politic opus, care lasă că știm noi că ești omul lor și ești trimis aici cu un scop, cu o misie, să măsluiești sondajele și să ne bagi ceață la mal.

Dar asta, evident, doar cînd sondajele nu convin respectivului om mare, cu burtă, gușă și multă multă aroganță la purtător, care urăște sondajele și nu are încredere în ele dar i se scurg extremitățile sinapselor după o bucățică de fărîmă de informație moca și pe gratis, care nu vrea să comande nici un sondaj dar parcă totuși ar vrea unul, care...

Lasă, că mai sînt și alți care.

Unde naiba rămăsesem?

A, vroiam să vă spun și aia cu “probabilitate de 95%”, adicătelea sîntem destul de siguri, adică 95% siguri, că rezultatele sondajului chiar sînt în intervalul acela de măsurare definit de două marje de eroare, cuuuum? două marje de eroare? păi n-ai zis 3%? da, +/- 3%, adică pe litere plus minus 3%, undeva pe-acolo, stimabile.

E clar, dacă vă mai spun că din cînd în foarte cînd, adică în aproximativ 5% din cazuri, adicătelea cum ar veni dacă faci 100 de sondaje măcar în vreo cinci, rezultă pe cale de consecință că măsurătoarea pe bază de eșantion este cumva dincolo de intervalul ăsta de “suficientă exactitate”, de ce? de-aia, că e măsurătoare aproximativă, probabilistică, pentru că nu e farmacie, înjurați-l pe Gauss, nu pe mine,

ah, și dacă stau să mă gîndesc, credeți-mă, am făcut mai mult de 100 de sondaje la viața mea de nemernic nenorocit, înseamnă că...

Înseamnă că trecem la următorul subiect, cel de-al doilea complicatoriu al acestui curs de fiere și restul cifre și procente, de-alea cu semnul ăla “%” în coadă.

Păi e vorba despre probabilitatea apriorică. Adică aia care știm noi că există undeva acolo în sălbăticia de necuprins și de nemăsurat a realității, dar totuși există și noi o surprindem și o mermelim de manieră aproximativă prin intermediul măsurării pe bază de eșantion.

Să zicem că e vorba de biciucliști. Sau de stîngaci, că e mai simplu. Uite, în ultimele trei sondaje naționale (18+) ne-a rezultat că în cadrul populației României (adultă, neinstituționalizată, pe teritoriul României) ar fi 6.5%, 5.1%, respectiv 5.0% stîngaci. În plus, ar mai fi 5.8%, 4.9%, 4.3% ambidecștri, de-ăia de-și dau cu ciocanul în deget și cu stînga și cu dreapta.

Adică cum ar veni începem să avem o idee pe undeva pe-acolo: sînt cam 5% stîngaci și cam 5% ambidecștri. Aproximativ oarecum, cu marjele de eroare aferente. Avînd volume de sondaj de aprox. 1000 de cazuri, ar fi vestitul ăla de +/-3.1%. Adicătelea cum ar veni scădem, respectiv adunăm 3.1% și rezultă undeva între 2% și 8% intervalul în care am găsi stîngacii, respectiv ambidecștrii.

Corect? Nyet. Greșit. Zbîrka, bre.

Păi de ce?

Păi aici intervine complicăciunea.

Cînd calculăm marja de eroare, folosim o formulă simplificată, care pe scurt se poate aproxima suficient de bine cu formula unu pe radical din volum eșantion.

Asta pentru că în general nu știm probabilitățile apriorice ale apariției evenimentului pe care îl măsurăm în populație: votanți USL, fumători, consumatori de cafea decofeinizată, stîngaci, privitori de Prima TV, oameni cu venituri peste 1000 de euro pe lună, purtători de ochelari, ce-o mai fi acolo de măsurat/

Și atunci facem următorul egzerciț de simplificare conservatoare: orice fenomen în natură, deci și în universul social, se poate descompune / simplifica într-o sumă (finită / infinită) de evenimente binomiale, de tipul “fie se egzistă, fie nu se egzistă”.

Aceste distribuții binomiale sînt caracterizate în mod fundamental de o valoare simplă, probabilitatea de apariție: p. Cît la sută din total populație “se egzistă”, adică prezintă respectiva caracteristică: votează cu USL, fumează, bea cafea decofeinizată ș.a.m.d.?

Păi nu știm, că de-aia măsurăm.

Păi atunci ne bazăm pe nenea Gauss și pe toate rudele sale care ne spun că un fenomen cu probabilitatea de apariție p prezintă împrăștierea cea mai mare, lipsa de precizie, abaterea de la valoarea sa cea mai mare atunci cînd p este 50%.

Adicătelea simplu: cînd dai cu banul: jumătate este, jumătate nu este. Dacă mergi la ghici, greșești în jumătate din cazuri. În rest, cu cît te îndepărtezi de la această distribuție p / non-p de 50% / 50%, adicătelea de orbecăială maximă, de maximă ceață la mal, de maximă eroare, cu atît ești mai exact în predicții, în măsurători, pentru că distribuția 50% / 50% este cea mai bleagă, cea mai laxă, e mai împrăștiată, mai fleașcă decît restul: 55% / 45%, 60% / 40%, 80% / 20%, 90% / 10% și toate celelalte infinite combinații intermediare.

Asta se datorează formulei abaterii standard a acestei distribuții binomiale, care este radical din p * (1 – p), adică radical din probabilitate ori complementara sa (1 – p).

Păi p * (1 – p) știm noi din clasa a șaptea că face p – p2, adicătelea pe pătrat, și dacă rezolvăm condiția de maxim a acestei parabole, vedem că are soluții la jumătate între valorile ecuației, care sînt 0 și 1, adicătelea la 0.5. Adicătelea la 50%. Acolo este maximum de abatere standard, de împrăștiere a acestei distribuții. Restul devine din ce în ce mai strîns, din ce în ce mai exact în estimările pe bază de eșantionare.

Formula completă a marjei de eroare este +/- z(p) * eroarea standard, unde z(p) e o valoare asociată riscului pe care vrem să ni-l asumăm. Cum acesta de regulă este de 5% (adică vrem să fim siguri în 95% din cazuri), atunci z(p) asociat este de 1,96. Iar eroarea standard este abatere standard pe radical din n (n = volumul eșantionului). Iar abaterea standard este radical din p (1 – p).

Rezultă formula mare dar imensă:

marja de eroare = + / - 1,96 * radical ( p * (1 – p) / n).

Doar că nu îl știm pe p. Și atunci devenim conservatori, punem răul în față și considerăm că nu se poate mai împrăștiat și mai varză și mai lipsit de exactitate decît în cel mai rău caz, cazul în care dăm cu banul, 50% / 50%, și atunci p = 0.5 și 1 – p tot 0.5 este și astfel 0.5 iese de sub radical și dacă aproximăm pe 1,96 cu valoarea rotundă de 2, că sînt oricum foarte apropiate, rezultă 2 * 0.5, deci 1, deci gata, am găsit simplificarea formulei marjei de eroare, unu pe radical din n.

Însă nu toate fenomenele sînt de tip 50% / 50%, și atunci de fapt marja de eroare aferentă acestora este mult mai mică, pentru că la o distribuție de tip 10% / 90% dacă facem calculele rezultă că abaterea standard este de 0.3, mai mică decît 0.5, cam la 60% din ea. Iar la o distribuție de tip 5% / 95%, cum ar fi de exemplu în cazul stîngacilor, avem o abatere standard de doar 0.22, adică doar 44% din aia clasică, pe care o calculăm de regulă. Nu mai spun de distribuții de tip 1% / 99%, unde abaterea standard este de doar 0.1, adică doar o cincime (20%) din abaterea standard inițială.

Și astfel marjele de eroare aferente, intervalele de aproximare în care joacă de fapt valoarea reală se strîng și ele. Iar în cazul stîngacilor de exemplu, unde după mai multe măsurători ne cam prindem noi că probabilitatea apriorică e pe undeva în jur de 5% ( p = 5%), atunci intervalul nu mai este 5% +/- 3%, ci 5% +/- 1.35%, adică mai strîns, nu (3% ... 8%), ci (3.6% ... 6.4%). Muuult mai exact dintr-o dată.

Și astfel se explică de ce atunci cînd avem scoruri procentuale de-alea mici, pe la partide reziduale, gen PNȚ-CD sau PNG sau PER sau PC, cu procente de votanți estimate între 1% și 2%, cînd vine întrebarea superior-ironică “păi dacă aplici marja de eroare de 3% îți dă cu minus, cum faceți mă voi sondajele alea?”,

nu ai decît să îi dai un cap în gură clientului, să învețe statistică, și după aia, cînd se șterge de sînge la gură, întins pe jos, pe coate, văitîndu-se după dinții rupți, să-i arăți graficul următor, timp în care să-i citești acest text de maximă rigoare științifică, pentru că e scris cu diacritice:



Dar evident că noi nu putem să dăm capete în gură clienților aroganți-disprețuitori care nu știu statistică, dar fac pe deștepții. Nu se face. Nu de alta, dar pe urmă nu mai plătește...

Ah, ce ne-am face noi fără puterea terapeutic-vindecătoare a fantasmei puse pe hîrtie?


Citeste tot...

[...] ci ce putem să facem de aici încolo [...]

Interviu cu Ion Vianu în Adevărul. Fără de cusur. Cap coadă. Ai dracu' psihanalişti, cum le ştie ei dom'le pe toate ca nişte oameni mari... :)

* * *
Cine suntem?
Eu cred că este o falsă problemă, nu cred că este important cine suntem, nici măcar cum suntem , ci ce putem să facem de aici încolo. Avem un proiect pentru ţara noastră? Ei bine, aici am impresia că ne-am încurcat total. Cred că suntem într-un impas mai mare decât în alte impasuri istorice prin care am trecut, fiindcă România a fost mult timp un proiect reuşit. Foarte târziu în Evul Mediu nu existam. Pe urmă am început să devenim. Din entităţile acelea minuscule, de la Menumorut şi Glad, am devenit două principate importante. Pe urmă principatele s-au unit; apoi s-a făcut România Mare. Proiectul românesc este un proiect reuşit, eu cred că asta trebuie spus şi înţeles. Comunismul a dat o lovitură teribilă acestei dezvoltări organice, dar chiar şi comunismul a construit ceva, în condiţiile acelea de strâmtoare. Nu a fost totală această închidere. În afară de aspectele sumbre, de suferinţele enorme care au atins milioane de oameni, a existat şi un aspect constructiv.

[...] Iar condamnarea comunismului pe care eu o susţin, nu ne împiedică să vedem ce s-a făcut. Oamenii au trăit sub comunism, s-au trezit în fiecare dimineaţă şi s-au dus la lucru. Nu putem să desfiinţăm munca unui popor întreg timp de zeci de ani din motive ideologice. Am fost foarte angajat împotriva comunismului şi continui să cred în valorile libertăţii, care mie mi se pare supreme. Dar nu pot să condamn un popor întreg care a existat şi a produs ceva.

[...] Asta este poate şi un defect pe care îl au românii, ideea de a arunca vina pe şef. Eu văd acum în România o stare de lucruri destul de deplorabilă, din cauza crizei, şi mi se pare că polarizarea „Băsescu e de vină” e delirantă. Evident că un şef de stat are anumite răspunderi, însă ideea că el este singurul de vină este o idee superficială, greşită şi psihanalitc falsă. Adică noi căutăm un tată criminal, un tată monstruos căruia vrem să îi smulgem organele virilităţii considerând că ne violează. Îi atribuim toate eşecurile noastre. Dar laşitatea celor care acceptă? Responsabilitatea colectivă? Şi de-asta prinde atât de bine azi această polarizare, plus propaganda unor posturi de televiziune.

[...] Bucureştiul de azi nu este foarte diferit din punctul ăsta de vedere, deşi este mai colorat. Şi de ce este urât? Pentru că nu există o grijă pentru spaţiul public. Acţionează un egoism care te face să nu vezi mai departe de curtea ta. Asta mie mi se pare un dezastru, la fel cum mi se pare neproductivă şi ideea minimizării rolului statului. Avem nevoie de un stat puternic. Eu care am trăit şi mai trăiesc în Elveţia, pot spune că acolo totul este guvernat de ideea spaţiului public.

Cum vedeţi tinerii din România?
Tineretul din România mi se pare inteligent, capabil, ca întotdeauna. România este o resursă inepuizabilă de inteligenţă. Dar mi se pare şi el prins în această horă infernală a egoismului. Am impresia că există puţin o adevărată dorinţă de a contribui la binele societăţii. Dar noi nu suntem o adevărată societate.

Ce ne lipseşte?
Ne lipseşte solidaritatea.

Dar am avut-o înainte de 1989, sau ne-a forţat contextul să fim solidari?
Cred că România de după 1866 a fost o societatea care s-a gândit în termeni de bine public. Nu era o societate bună, avea defecte, ţărănimea era tratată foarte prost. Dar existaua elite destoinice. Ţin minte că tatăl meu spunea că erau numai 100 de profesori de franceză în România, dar ei aveau conştiinţa că aduc ceva culturii şi societăţii româneşti.

Erau nişte elite.
Nu numai că erau nişte elite, dar erau nişte oameni care aveau conştiinţa că fac ceva pentru colectivitatea din care fac parte.

De ce pleacă tinerii din România?
S-a invocat motivul material, de pildă un doctor plecând în Belgia sau în Franţa o să câştige de cinci ori mai mult, însă nu cred că acest lucrul este principalul motiv. Este totuşi o mare încercare să îţi părăseşti ţara. Se plăteşte foarte scump biletul către exil, şi cred că dacă ar exista un proiect comun mulţi nu ar pleca totuşi. Poate că ar pleca unii extraordinar de dotaţi; dar foarte mulţi din cei care pleacă nu ar mai pleca. Această plecare este, dacă gândeşti din perspectiva naţională, un dezastru, pentru că este o perpetuă pierdere de energie. Începutul acestei tendinţe o datorăm comunismului, fiindcă România nu fusese mai înainte o ţară de emigrare. Românii în general au stat aici, au ţinut la acest pământ, l-au fecundat şi îngrijit.

[...] Pare utopic. Dar trebuie să ne gândim că dacă nu ne salvăm, am putea dispărea. Există şi popoare care au dispărut din istorie.

Există şi acest risc, mai ales în contextul globalizării?
Sigur că există şi acest risc. Există o globalizare accelerată, există forţe proaspete în Asia, există Turcia, republicile postsovietice, care deja au pus ochii pe noi, să nu uităm că importante resurse petrolifere sunt deja în mâna Kazahstanului. Primejdia este mare şi ar trebui ca şi reacţia să fie pe măsură.

Cum vedeţi România anului 2030?
O văd foarte bine sau foarte rău. Gândiţi-vă cât de jos ajunsese România în vremea Păcii de la Adrianopol. Părea de nesalvat. Şi s-a întâmplat ceva, a urmat un secol extraordinar, de resurecţie a proiectului românesc. Există în viaţa popoarelor astfel zvâcniri, redemarări. Dar dacă această zvâcnire nu va avea loc, atunci, vă spun, vom deveni o colonie a Kazahstanului.

Este investiţia în cultură şi educaţie calea către salvare?
Da, este calea. Mă bucur foarte tare când aud că existe elite tinereşti, că există o ierarhie a liceelor.

Care vă este relaţia cu moartea?
Nu ştiu cum reacţionezi dacă eşti pus chiar în imediata prezenţă a morţii, însă relaţia mea cu moartea este una de acceptare. Cred că ceea ce este îngrozitor este decadenţa fizică şi mentală; moartea îi este preferabilă. Existenţa trebuie să se înscrie în finitudine, însăşi în finitudine şi rotunjime stă frumuseţea existenţei.

Dar cu Dumnezeu care mai e relaţia?
Am auzit o anecdotă: pe o bancă în Cişmigiu stătea un bătrân şi alături de el s-a mai aşezat un bătrân; stând de vorbă, cel dintâi şi-a dat seama că bătrânul care venise era însuşi Dumnezeu; l-a întrebat care dintre religii este cea bună? Dumnezeu a răspuns: ‘ca să îţi spun drept, religia nu mă preocupă’.

Citeste tot...

Un nou curs de formare in terapia Rogers (Centrata pe Persoana)

Florentina ma roaga sa va anunt despre noul curs de formare Rogers (Terapie Centrata pe Persoana) pe care asociatia sa profesionala, ARPCP (Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana), il organizeaza in viitorul apropiat. 

Ceea ce si ma grabesc sa fac. Te pui cu nevasta... :) 

PS: Vorba ardeleanului: vezi ce inseamna sa ai blogul tau? :) 

* * *

Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana (ARPCP), in calitate de furnizor de cursuri de baza acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania si Federatia Romana de Psihoterapie (FRP), anunta inceperea unui nou curs de formare de baza in Psihoterapie Centrata pe Persoana, in Bucuresti.

Cursul de formare are o durata de 4 ani (2013-2017).

Curricula este structurata si organizata in conformitate cu prevederile Colegiului Psihologilor si ale Federatiei Romane de Psihoterapie si este asigurata de psihoterapeuti formatori ai ARPCP din Romania si ai OEGWG din Austria.

Diploma eliberata dupa absolvirea celor patru ani de studiu si indeplinirea criteriilor de formare confera dreptul de obtinere a certificatului de Psihoterapeut Autonom, iar absolvirea a doi ani de studiu si indeplinirea criteriilor de formare confera dreptul de obtinere a certificatului de Psihoterapeut sub Supervizare.

Conditii pentru inscriere:
- absolvent cu diploma de licenta in: psihologie sau profesiile asimilate, medicina.

Acte necesare inscrierii:
- copie dupa Diploma de licenta si Foaia matricola;
- CV;
- scrisoare de intentie;
- cazier judiciar;
- adeverinta medicala.

Candidatii vor participa la 2 interviuri cu 2 psihoterapeuti formatori in perioada 23 octombrie – 15 decembrie si la un workshop de preselectie in perioada 24-25 noiembrie 2012.

Numar de participanti in grup: 12-16 persoane.

Costuri: 80 Ron interviul si 300 Ron workshop-ul de preselectie.

Inscrierile se fac pina pe 20 noiembrie 2012.

Persoane de contact:

Georgeta Niculescu, georgeta_niculescu@yahoo.com, tel: 0722 351 315
Florentina Palada, flo.palada@yahoo.com, tel.: 0722 650 555.

Informatii suplimentare despre criteriile si structura formarii, reglementari ale Comisiei Profesionale gasiti pe site-ul Asociatiei Romane de Psihoterapie Centrata pe Persoana: www.psihoterapierogersiana.com Citeste tot...

Deci unde te doare?

Deci unde te doare? Pe stînga? Pe dreapta? Sau în spate, la ceafǎ? Nici o problemǎ: sîntem aici sǎ te ajutǎm, sǎ-ți înțelegem suferința și sǎ o tratǎm de manierǎ naturistǎ, autenticǎ, organicǎ, cu plante și diverse pǎrți ale corpului uman. Omul, aceastǎ minune a naturii. Mîna, aceastǎ minune de complexitate biologicǎ.

Sîntem aici sǎ te ajutǎm. Te doare? Nici o problemǎ. Nu te va mai durea. Vei uita de durere. Îți vom focaliza atenția pe altceva. Pe o durere mai mare. Îți vom înlocui durerea cu una mai mare și gata – s-a rezolvat problema.

That’s why they call it science. That’s why they call it therapy.

That’s why they call it Africa.






 . Citeste tot...

În seara asta am privit soarele în față

În seara asta am privit soarele în față.

De ziua lui, la stop, la capătul Bucureștiului, unde începe Șoseaua Cățelu, așteptînd să se facă verde, l-am înfruntat, m-am uitat cu stăruință la el pînă din nebulos și dureros la ochi s-a făcut rotund și clar, vibrînd un imposibil apus.

Și pentru că soarele răspîndește lumină, am avut o iluminare, la fel de vremelnică precum vremelnic era acest apus. Preț de un semafor, cu sabia culorii verzi atîrnîndu-mi deasupra parbrizului, am fost wabi sabi într-o mașină japoneză cu număr de zen, la capăt de Pantelimon.

Mi-am dat seama că la fel precum ai nevoie de perseverență întru a-ți controla trupul și zăticnirea spinării – am vreo trei hernii la ceafă și una jos, la lombară, pe care am învățat să le țin în frîu prin zilnică frîngere de vertebre – la fel e nevoie de același efort dureros și continuu și tenace pentru a-ți curăța zgura din creier, din inimă, din suflet.

Nu e de ajuns doar să-ți segmentezi hoitul spiritual o dată și gata, pe urmă la rămînere rămîi nemuritor și rece și pur și senin.

Eu, prostul, naivul, leneșul, credeam că gata: e de ajuns. Am dat o dată cu mopul pe sinapse precum femeia de servici care dă cu mătura în doru lelii, la fușereală, precum slujnica cea furăcioasă și de-acum kabum! vavavum!, voi avea sufletul emailat și sablat și curățat și nituit și tinichigiuit și peticit și schingiuit și pocăit și tighelit și tivuit și cositorit pentru tot restul vieții, ca oalele minune pe care ți le vînd țiganii la tîrg.

Ei aș. Sare smalțul de nu te vezi. Se adună praful și vin gîndacii pe sub preșurile minții numa numa.

Nu.

Trebuie să rînești balega în fiecare zi, la fel ca la grajdul copilăriei de la Telega, cu Murga și fîn și lapte și balegă și pișălău care mustea în podeaua cea groasă din lemn de plop.

Trebuie să depui același efort ca și atunci cînd îți faci rostogolirile de două ori pe săptămînă de-ți ies ochii din cap și-ți curge transpirația pe tatami ca la robinet.

Mae ukemi, ushiro ukemi, mae gyaku ukemi, mae otoshi ukemi, mae obi ukemi, mae ushiro ukemi, ushiro obi ukemi, ushiro otoshi ukemi, mae ukemi cu dublă bătaie, ushiro ukemi cu dublă bătaie, yoko ukemi. Și pe urmă shikko. Și mae, și ushiro.

Obosești doar cît le citești, darămite să le mai și duci pînă la capăt, dus-întors, dintr-o parte în alta a dojo-ului.

Și asta a fost iluminarea: e la fel de greu, la fel de trebuincios și la fel de obositor în perseverență să-ți cureți periodic, zilnic dacă se poate, hornul sufletului, al emoțiilor, al continuei zguri care se depune ceas de ceas, la fiecare zăticnire de care ai parte, la fiecare nemulțumire, la fiecare strîngere de inimă, la fiecare mototolire de viață prin care treci.

Că-i mică, că-i insignifiantă, că-ți taie cineva calea de pe banda întîi, că vezi pe cineva zvîrlind o hîrtie pe stradă ori un dobitoc bătînd cîmpii la televizor, ori că-i altminteri șî mare și apăsătoare, că ți se strînge inima de toate oportunitățile ratate, de toate compromisurile făcute, de toate lălăielile și limitările tale, ale celor dragi din jurul tău, că ai copilul prea ..., că nu știi ce-ți rezervă viitorul, că ți-e teamă că... și că... și că...

Toate se adună. Toate trebuie rînite în fiecare zi, nu doar la marea tulburare, la marea curățenie sufletească de care ești atît de mîndru și de mulțumit că ai avut curajul să o faci. Ci zilnic. Zilnic, damn it.

Ca gospodina cea meticuloasă. Precum călugărul cel perseverent. Ca fiara cea fără de prihană care-și linge blana în fiecare zi și care-și ascute ghearele încontinuu pe scoarța copacului, sfîșiind-o bucățele bucățele.

În fiecare zi.

Că îi zici rugăciune, că îi zici așezare de vertebre ale creerului, că îi zici zazen sau mushin, că îi zici limpezire și trezvie, că îi zici disciplină mentală și autocontrol, mai puțin important. Nu contează. Treceți-o voi prin ce filtru ideologic și paradigmatic vreți. Puneți-i ce etichetă v-a învățat popa la școală.

Important e să o faci.

Să-ți dai seama că trebuie să dai cu mătura și cu aspiratorul și cu bomba atomică prin cotloanele sufletului în fiecare zi, să te lepezi de Satana urii și a îndoielii și a fricii și a scîrbei și a pesimismului și cinismului și lehamitei și de toate celelalte metehne ce-ți dau tîrcoale la fel de răbdătoare, ca hoitarii, ca viermii cei de pradă fără de astîmpăr și fără de milă, așteptînd să-ți lași garda jos, să putrezești, să te închini delăsării și resemnării și zgurii.

Zgura. Zgura. Curățați-vă zgura, fraților și surorilor și restul oameni, cetățeni, soldați, securiști, politruci, trecători, pietoni, tîrîtoare.

Zgura. Curățați-vă zgura. Nu mai stați. Așteptați pe pielea voastră. Judecata de Apoi începe în fiecare secundă și fiecare secundă vă este ultima. Ultima secundă din prima parte a vieții voastre.

În seara asta am privit soarele în față. Și soarele, în marea sa mărinimie entropică și aleatorie și cuantică, mi-a privit privirea, în timp ce apunea. De ziua lui apunea. Taman de ziua lui.

Azi, de ziua soarelui, în timp ce el moare spre a învia, ele, dînsele, ielele, naibele, se dezlănțuie, se destrăbălează, se dedau. Ele, ielele, dansează.

Domnilor care încă mai credeți în ele: acum, în pădure, în luminișul de nuiele de frasin, iele, dînsele, naibele, de ziua lor dansează. Cu poftă. Cu poftă de fiară, cu zvîcnet de flacără.

Mi-e dor de ele. Nu le-am văzut niciodată și mi-e dor de ele.

Ascultați-le pașii.






.

Citeste tot...

Purcelușul isteric se înmoaie, dar nu se predǎ

De unde vine diferența? Străzile Bucureștiului sînt aceleași, doar nu s-au mutat clădirile, într-un secret marș nocturn, cu 2.000 de kilometri în vestul Europei! 

Clădirile și străzile sînt aceleași, dar oamenii s-au schimbat. Oamenii și, mai ales, atitudinea lor. 

Nu doar spaniolii, ci și românii zîmbesc în aceste zile aparte, cînd euforia finalei Europa League și asaltul a peste 25.000 de spanioli au așternut, de fapt, un sentiment de calm peste un oraș nevrozat. 

E un paradox, dar pe deplin verificat. Pasiunea aduce serenitatea, pe cînd blazarea e cea care întreține, în timp, spirala dureroasă a nervilor. “Bucureștiul e un oraș neiubit, aceasta-i problema lui”, scria cîndva Andrei Pleșu. Iar cînd devine iubit, cînd oamenii zîmbesc și se prețuiesc pe ei înșiși, totul se schimbă.


Asta scria Tolontan dupǎ cele întîmplate ieri la finala Europa League, cînd Bucureștiul a fost asaltat pentru prima datǎ în istoria sa de hoarde de turiști normali la cap, dornici de cele lumești și la fel de dornici sǎ plǎteascǎ pentru ele, iar nu de ceasurile de la mîna localnicilor.

Trǎim vremuri extraordinare, pentru cǎ sînt normale.

Ne-am învǎțat atît de mult cu sictirul și supǎrarea și cu nevroza și cu cîrcoteala și cu uitatul la televizorul cel tembelizator și inflamator, sǎ bǎltim în sucul nefericirii noastre precum zace bolnavul noaptea în zeama acrǎ de transpirație de la febrǎ, încît atunci cînd scade febra și dǎm de-o gurǎ de aer de normalitate aproape cǎ ni se face rǎu.

Cuuum? Galerii care se bat în cîntece, nu în rǎngi și pari pe spinare și în muieli primitiv-elaborate? Cuuum? Familii întregi care prǎpǎdesc mii de euro sǎ vinǎ sǎ vadǎ un meci? Cuuum? O țarǎ înglodatǎ pînǎ peste moțul din vîrful capului în crizǎ care totuși își permite sǎ aibǎ oameni normali la cap?

Ei, mǎ lași! Nu se poate! Iar și-a bǎgat Bǎsescu [Iliescu, șerpilienii, rușii, americanii, Bildenberg, masonii, evreii, ungurii – adǎugați dupǎ caz marota Dvs. preferatǎ] coada! Așa ceva care va sǎ zicǎ cǎ nu existǎ! Viața e nașpa. Viața e grea. Oamenii sînt rǎi. Oamenii îmi doresc moartea, suferința. Ceilalți sînt niște nemernici, vor sǎ mǎ facǎ. Spaniolii au venit sǎ ne cumpere țara. Trǎim o catastrofǎ perpetuǎ.

Și tot așa. Știm cu toții bancurile cu purcelușul isteric. Ospǎtarul: pot sǎ vǎ iau comanda? Purcelușul isteric: CUUUULCAAAAAT!

Așa și noi. Sîntem atît de îmbibați de nevrozǎ încît nu mai putem sǎ ne lepǎdǎm de ea. Și cînd vedem oameni normali la cap, facem pe dracu în patru sǎ rezolvǎm disonanța cognitivǎ, sǎ explicǎm savant de ce ei e proști și de fapt nu știe cum stau cu adevǎrat lucrurile și noi, evident, estem deștepți și pe cale de consecințǎ triști, pentru cǎ lumea-i rea, viața-i grea.

Asta știm cǎ nu se spalǎ ușor. Sînt douǎ cǎi prin care se schimbǎ lucrurile.

Calea înceatǎ și inevitabilǎ și inutilǎ pentru mulți dintre noi, cea prin schimbare de generații. Noi și pǎrinții și bunicii noștri, ǎștia primitiv-elaborații nǎscuți înainte de 1980 – 1985, nefericiți și triști și nevrotici și isterici și ciufuți și cîrcotași, sǎ murim pe cale de decedare și sǎ-i lǎsǎm pe cei care n-au trecut prin deșertul suferinței sǎ-și vazǎ de viețile lor.

Pentru cǎ ciutanii și ciutancele astea din ziua de azi care s-au socializat primar dupǎ cǎderea lui Ceaușescu în mod predominant nu mai suferǎ de nevroza noastrǎ. Cei care azi au 20 de ani și s-au nǎscut în zilele isterice ale pseudo-revoluției sînt senini și jemanfișiști și superficiali și fericiți.

Îi doare la bascǎ de maniera cea mai zen-consumeristǎ. Mallul sǎ trǎiascǎ și țoalele din el. Ei și-au fǎcut terapia personalǎ la Zara, cǎ le-a permis istoria sǎ se nascǎ în vremuri bune. Ei n-au așa mare nevoie, ei sînt vaccinați, tinerețea e un talent, Zara e biserica minții lor.

Calea ceva mai puțin înceatǎ, dar infinit de dooșpatru de catramilioane de ori mai dificilǎ pentru noi ǎștilanți este sǎ ne spǎlǎm creerele din mers. Sǎ ne curǎțǎm pușca sufletului în timp ce tragem la foc automat în dujmanul care ne înconjoarǎ, în ruși, în șerpilieni, în comuniști, în capitaliști, în țigani, în sǎraci, în stîngaci, în ortodocși, în atei, în pigmei.

Sǎ tragem foc continuu și în același timp, cu mîna ailantǎ, sǎ golim cartușele de praful de pușcǎ al resentimentului și urii și șucǎrului și fricii și zgurii pe care am acumulat-o în noi de-a lungul acestei vieți de rahat, de cǎcat, viața-i grea, lumea-i rea, Andreea, ai legǎtura, ce catastrofǎ s-a mai întîmplat pe șoselele țǎrii azi?

Aceastǎ curǎțare se face în mod spontan (ei, mǎ lași?) sau asistat. Da, da, îi fac reclamǎ lu’ nevastǎ-mea și întregii sale tagme de solomonari, de mecanici de creer care știu sǎ segmenteze sinapsele și sǎ curețe jigloarele sufletului îmbîcsit.

Sîntem nevrotici, nevrozați, fandacsați, și dacǎ vrem sǎ ajungem ca spaniolii avem douǎ șanse: fie sǎ așteptǎm sǎ murim și sǎ trǎim nemaipomenit de nesperat de bine în viața de apoi care știm cu toții cǎ va pica într-o joi.

Fie sǎ ne recunoaștem zgura depusǎ pe jigloarele sufletului în aceste ere geologice de cînd tot trǎim ca dinozaurii și sǎ ne apucǎm încet, metodic, perseverent, un pas înainte doi pași înapoi, din dezastru în dezastru spre victoria finalǎ, sǎ le curǎțǎm, sǎ le luǎm la pilǎ, sǎ le sublimǎm, sǎ ne neutralizǎm furia.

Dar pentru asta trebuie sǎ ne uitǎm înǎuntru și, dupǎ fiorul inițial de scîrbǎ și de neputințǎ, sǎ...

O sǎ vedeți. Sǎ.

Hai, purcelușilor isterici. Get a life. Grow a happiness. Have a break, Ivan.




. Citeste tot...

Rǎspundeți repede și bine și corect!

Care din urmatoarele denumiri va place cel mai mult pentru un cabinet de promovare a sanatatii mintale si psihoterapie?


PSI PEOPLE
AUTHENTICA
PSI LIFE
DE ANIMA
MENTIS VITA
MINDFULNESS
PANDORA
ATENA

Repede! Repede! De ce nu raspundeti, consumatorilor, nesanatosilor la cap, consultantilor, bolnavilor, clientilor, expertilor, nefericitilor si tristilor si alegatorilor?


. Citeste tot...

Sensei, domo arigato gozaimashita!

După cîte o seară din asta, în care toate s-au legat la antrenament șnur, în care am trecut de pragul epuizării (de vreo două zile am dormit cîteva ore pe noapte, furate ici-colo, plus drumuri prin țară, plus multe altele; ad literam sînt dincolo de epuizare),

după un Ai Hanmi Katate Dori Ikkyo Omote / Ura care s-a legat organic, instinctiv, înțeles în măduvă și în splină,

după toate astea, stînd la masă și ciugulind ce-a rămas de pe la fete, singur treaz prin casă, într-un exercițiu de introspecție și de retrospectivă a vieții,

îmi dau seama ce ruptură faină s-a petrecut în viața mea la 35 de ani.

Știu, sună prețios și fals să spun că simt că mi-am început cu adevărat viața la 35 de ani (acum am 38, by the way).

Ar fi o lipsă crasă de respect față de Turambar ăla tînăr și blambec și hăbăuc.

Ar fi la fel de lipsit de respect pentru toți cei dragi mie care au fost la fel de lîngă mine și parte din mine și înainte de acești ani plăcuți din viață.

Și totuși, în seara asta asta e senzația. Simt că de-abia acum, de-abia de ceva timp viața mea a început cu adevărat.

Și mă reped să adaug: nu, nu are nici o legătură cu familia, cu fetele, sportul, cu sondajele, cu aruncatul în gol în această aventură profesional-lucrativă.

Acestea sînt doar consecințe. Frumoase consecințe, binecuvîntate, însă doar consecințe. Adevărata cauză zace în altă parte.

Pe o canapea. Cu un păianjen în colț, fumînd rar, cu privirea de poker.

Acum, în momentul de față, am un Sensei. De fapt, de mult timp îmi căutam un Sensei. E ironic: deja lumea (și TOTG) începe încet-încet să-mi spună «sensei». Și totuși, în mod formal de-abia acum, de-abia de cîteva luni, am ajuns să am un Sensei.

Îl cheamă Nicolae Mitu și e un tip nemaipomenit. Vă invit într-o seară pe la dojo să-l vedeți. Radiază echilibru și agresivitate bine cumpănită, învelită în umor și pace, și control corporal, psihologic și spiritual. E cu adevărat carismatic. Sensei Nicolae Mitu, yondan Aikido Aikikai.

Însă nici despre el nu este de fapt vorba în propoziție azi, aici, acum. Ci despre cu adevărat Senseiul meu, cel cu ajutorul căruia, deși nu am stat mare lucru de vorbă cu el, am ajuns să simt că mi-am început din nou viața la 35 de ani.

Îl cheamă Păianjenul din Colț.

Îl cheamă Eugen.

Îl cheamă Papadima.

Eugen Papadima. Shihan Papadima. Tăios și înțelept și mucalit și rece și necruțător și sibilinic și mut. Mai ales mut.

El este umbra. Păianjenul din colț. Dujmanul. Tatăl tăios. Realitatea. Principiul realității care dă în gură fără de milă principiului plăcerii, fantasmei, amăgirii, ipocriziei, imposturii.

Eugen Papadima. Senseiul meu care de fapt nu are nimic de-a face cu conceptul de Sensei. Monstrul înțelept. Umbra. Frica. Temerea. Adversitatea. Agresivitatea. Cuvîntul. Angoasa. Resentimentul.

Frustrarea.

Frustrarea. Frustrarea. Frustrarea.

Eugen Papadima. Terapeutul meu timp de trei ani de zile.

V-am spus că simt că viața mi-a început cu adevărat la 35 de ani? Și că de-abia acum, la mai mult de trei ani după ce nu l-am mai văzut (nu l-am mai văzut de atunci, deși uneori mă bate un gînd să-l mai caut, să-l salut și să-i mulțumesc), de-abia acum, în seara asta de dincolo de epuizare, cu mirosul de transpirație acră în nări, ronțăind resturi de la cina fetelor prin casa pustie și tăcută, ascultînd liniștea camerelor unde fetele dorm, obosite, de-abia întoarse de la Sinaia, de-abia acum mi-am dat seama că trebuie să scriu despre el?

Știam de mult cît de mult îi datorez. De-abia în seara asta însă mi-am dat seama, a înflorit de manieră spontană, instinctuală, de acolo din prăpastia monstrului animalului copilului preculturalului instinctului Sinelui hăului, că trebuie să-i mulțumesc. Public. Cu multe cuvinte, fluide, ca un discurs liber, ca un flux de conștiință pe canapea.

În timp ce el, ca un păianjen, ca un monstru înțelept, sibilinic și tăcut, fumează în colț și nu zice nimic, mama lui de păianjen, de dujman, de monstru.

Sensei Eugen, arigato gozaimashita!

:bow:


Citeste tot...

Imi cer scuze

Imi cer scuze de v-am gresit. Vazusem doar True Grit. Acum tocmai am vazut si The King's Speech.

I'm speechless. Chapeau.

Va lua tot ce poate lua. Si merita sa ia tot.

:bow:

Citeste tot...

Why God is Good

Dr. Weston: In the New Testament, God is always portrayed as being good and wickedness and evil is a human thing, a human problem. Actually, it's one of the things that's helped Christianity to spread very quickly. Can you... can you think, why?

Sophie: Because people like to feel shitty about themselves?

Dr. Weston: That's it. Exactly. We prefer to live in a world where, where God is good and man is bad, rather than a world where God is bad. So, an evil authority, an unfair government, neglectful parents, that's a pretty scary concept. Makes your whole life seem... kind of scary and meaningless. It is one of the reasons why children will blame themselves before their parents.

In Treatment, Season 1, Episode 38, min. 12:56

Citeste tot...

Tratamentul cu lingurița cinematografică la creer

După cum probabil deja știți mulți dintre voi, Florentina, soția mea, este psihoterapeut.

Da, da, șrinc. Adică shrink. Adică de-ăla de scoate desfăcătoru de conserve și taie frumos rondel în cutia Dvs. craniană, fără nici o urmă de zvîcnet pe față, și pe urmă scoate lingurița de argint din buzunarul de la piept și gustă cu un gest discret din substanța aia nașpa dinnăuntru și exclamă, cu un aer de superioritate dezamăgită "Hmmmm. Mai trebuie un pic de piper. Ce creer, dom'le, ce creer. Varză, soro. Unde sînt creerele de altădată?".

După cum probabil mai puțini dintre voi știți, Turambar a fost și el pe canapea. Și încă ceva timp, ani de zile, timp în care terapeutul meu scotea imperturbabil de trei ori pe săptămînă lingurița de la piept, gusta cu un aer de dezamăgire superioară și exclama "Nici săptămîna asta n-ai pus piper, stimabile. Ai creerul zdrențe. Ești varză, ce mai... N-ai altul la tine, că cu ăsta n-am ce face, e stricat de tot, n-am ce alege din el?".

După cum probabil deja v-ați dat seama, rîndurile de mai sus sînt scrise în cheie postmodernă, adică ludică și autoreferențial ironică. Turambar, ca de obicei, e răutăcios, ba chiar cvasi-detrimental sănătății voastre mentale. Cred că i se trage de la faptul că a fost bolnav cînd era mic ("și nici acum nu i-a trecut", îmi șoptește paznicul de servici din urechea dreaptă).

Terapia, de fapt, este o chestie serioasă, cathartică, vindecătoare, luminătoare și izbăvitoare ("de cele mai multe ori", își continuă imperturbabil paznicul meu rondul mental printre urechi, pe-acolo pe unde bate vîntul și se adună praful).

E drept că terapia poate fi uneori traumatizantă pe parcurs. Dar cu cît este mai zdruncinătoare la un moment dat, cu atît se cheamă că de fapt își face treaba și că, din fericire, materia voastră cenușie se structurează (ceva mai) limpede, mai puțin nevrotic, mai adaptată la realitate.

Mai dezbărat de iluzii, deveniți astfel persoana care sînteți predispus să fiți. Nu vă mai amăgiți, nu vă mai consumați energia vitală întru crispante mecanisme de apărare, ci întru zidire și actualizare / atingere a potențialelor voastre, întru curgere și spontaneitate și autenticitate și acceptare a vieții și a realității și a luptei cu îngerul, singura luptă care merită să fie luptată, singura luptă unde și înfrîngerea este victorie.

Ei bine, în acest context motivaționalo-retoric, ce i s-a întîmplat în seara asta lui Turambar și cumplite... ăăă, pardon, act ratat, vroiam să spun completei mele soții terapeută doar la cabinet, în rest soție iubitoare și chiar parteneră de scris pe acest blog de pierzanie?

S-a întîmplat că, în contextul în care s-a lansat recent serialul românesc În derivă, am aflat, nepermis de tîrziu pentru o persoană atît de savvy și de renascentistă ca mine ("și de modestă", mormăi paznicul meu interior cu o moacă plictisită), că pe lumea asta există un serial care e făcut pe structura unor ședințe de terapie: In Treatment, cu acel nemaipomenit Gabriel Byrne pe care unii dintre voi îl știți din The Usual Suspects.

Drept pentru care, cu priceperile mele de mînă stîngă (nu, nu la ce vă gîndiți voi, oameni răi și obsedați, maniacilor sexuali ce sînteți, ci la ce se gîndește orice om cu o minimă cultură cinematografică: "After all, crime is only a left-handed form of human endeavor", Asphalt Jungle, John Huston, 1950), Turambar a purces prin mijloace specifice de factură torențială să facă rost de el.

Și după ce am făcut rost de el, am zis, "Hai să încercăm să ne uităm la un episod, să vedem ce e de capul lui", să încercăm cumva să compensăm, că tot sîntem în doliu că s-a terminat primul sezon din The Boardwalk Empire și noi la ce ne mai uităm sărbătorile astea?

Și ne-am uitat la un episod, așa, mai mult de probă, cu inima strînsă, să nu care cumva să fim dezamăgiți.

Și după 3 ore jumătate și șapte episoade văzute cap-coadă în linie unul după altul, fără pauză de pipi caca, ci doar cu niște fistic pentru doamna și niște rom cu apă și cu țigări Djarum alături pentru domnu' de mine care sînt ("care este, vrei să zici", mormăi Michiduță din urechea stîngă), am tras concluzia: da. Avem ce vedea sărbătorile astea.

Ceea ce vă dorim și vouă, pentru că vă jurăm pe sănătatea noastră mintală și pe priceperea noastră de persoane care au trecut, totuși, printr-o terapie comme il faut, vă spunem cu mîna pe inimă, respectiv pe lingurița de la piept: e strălucitor. Este cum trebuie să fie, nici mai mult, nici mai puțin. Te ține lipit de scaun. Are niște actori nemaipomeniți, un scenariu brici și o dozare excelentă de terapie și de film.

E drept că e un pic dramatically enhanced, deh, că de-aia e film și nu documentar, însă este de o asemenea plauzibilitate terapeutică și cu o asemenea grijă pentru detalii încît nu poți decît să exclami: ai dracu' evrei! (Serialul american este de fapt transpunerea HBO a unui serial care inițial a fost scris / produs în Israel: BeTipul).

Deci, doamnelor și domnilor, cum să vă spun eu să mă credeți? Uitați-vă la el și veți reuși cumva, pentru acei mulți dintre voi care nu ați avut (încă) un contact direct cu psihoterapia, să vă faceți oareșce idee cam cu ce se mănîncă și cît de intricate sînt căile Domnului psihic.

Repet: a bit dramatically enhanced, o terapie în genere este muult mai prozaică / down-to-earth, însă din punct de vedere al mecanismelor psihice, al relației dintre terapeut și client, al transferurilor, contratransferurilor, relației cu supervizorul, serialul este o încîntare.

Ca să nu spun că este un nemaipomenit vehicol de marketing pentru ideea de terapie. Și ca să nu mai spun că pentru doamne Gabriel Byrne este tot ce vă doriți în fantasmele Dvs. umede, în schimb pentru domni tanti aia Laura care face un transfer erotic către terapeut este de o... de o... de o că nici nu știu cum să scriu, că-mi citește Flo blogul și pe urmă mă bate cu lingurița peste occipital pînă mă lobotomește. Căutați și voi pe Goagăl "Melissa George" și dacă n-o să vă doară ochii de atîta lobotomeală lactoforizant-estetică, apăi înseamnă fie că sînteți de lemn tănase, fie că o aveți de lemn și lemnu-i uscat.

Hai, uitați-vă și n-o să vă pară rău.

("Femeie, unde ai pus lingurița aia cu care guști tu din creerele la clienți, să-i fac o poză să le-o arăt și la domnii și doamnele aici de pe blog, că nasoii ăștia de cititori nu mă crede că tu de fapt le mănînci mințile la bieții oameni, că te îmbuibi în fiecare zi cu creer crud de victimă nevinovată la cabinet, și le mai iei și banii pentru asta?")

:wink:




Citeste tot...

Am și eu o contribuție?

Ia, gata! Sa taca sondajele! Sa ne abtinem jumatate de zi, chiar si o zi intreaga, in a diseca prin sfisiere rezultatele Exit Pollurilor din Rep Moldova. Sa nu mai vorbim despre tigani, stereotipuri si alte ticalosii. Sa lasam psihologii sa ne spuna ce e cu adevarat important in viata.

Empatie, bre cinicilor bre. Responsabilitatea, bre loazelor. Umanitatea, bre rauvoitorilor care stati cu rautatea pre limba, prea grabnici sa i-o datzi lui Dincu la radacina, sa-l spurcati si sa-l intrebati de diferentele mari, oh prea mari, ce facushi neamule, pe unde mai scotzi camesha?

Ce oameni nasoi. Ce sociologi. Ce mirsavi si fameni si rai si goi pe dinauntru...

:/

* * *

Am și eu o contribuție?

A devenit atât de obișnuit să auzi în jur comentarii, evaluări, largi descrieri despre ce fac alții și mai ales cum fac încât îmi creează senzația că trăim mare parte din timp cu ochii pe ceilalți.

Dar oare noi? Noi cum facem aceleași lucruri pe care le putem observa cu atâta acuratețe la ceilalți? Care o fi contribuția noastră la ceea ce se întampla în jur?

Pentru că pare că suntem plini de așteptări, nemultumiți când nu ne sunt satisfăcute, dar mult mai puțin conștienți de ceea ce se așteaptă de la noi și de modul în care noi răspundem așteptărilor venite din partea celorlalți.

Oare noi reușim să fim la înălțimea așteptărilor celor care ne înconjoară, sau picăm în aceeași morișcă și le provocăm celorlalți aceleași nemulțumiri, fără ca măcar să fim conștienți de asta? Iar, la o adică, în loc de a ne vedea propria contribuție, avem justificări care să ne facă să ieșim neșifonați din situație.

Sunt întrebări care pot părea retorice și la care se pot da răspunsuri rapide de genul “bineînteles că nu suntem perfecți”, sau “eu fac tot ce pot”, care nu reușesc pe termen lung decât să întrețină același tip de mecanism.

Mult mai greu e să te întrebi de-adevăratelea de mai multe ori în cursul unei zile dacă ceea ce sau cum ai făcut ceva e chiar pe măsura a ceea ce îți era cerut. Și să te străduiești să vezi ceea ce ar putea fi făcut mai bine.

Iar când faci asta de suficient de multe ori și intri în contact cu imperfecțiunea ta, începe să se schimbe și modul (arțăgos de multe ori) în care ne raportăm la ceilaltți. Parcă nu-ți mai vine să dai așa de repede cu critici în alții atunci când vezi că și contribuția ta la ce e în jurul tău nu e așa de neatins.

Pentru că de cele mai multe ori e al naibii de greu să-ți simți și partea ta de responsabilitate!


Cred ca m-aș simți mult mai confortabil într-un astfel de mediu în care oamenii s-ar uita mai mult în ei decât în jur și s-ar strădui să facă ce e al lor cât mai bine și mai responsabil decât să se uite fără de odihnă la țambrele din ochii celorlalți.
Citeste tot...

Părinţi buni, părinţi inteligenţi

Știți că în general nu sînt siroposo-leșinat, ba chiar din contră. În consecință, evit sau cel puțin tratez cu circumspecție texte de-astea de înțelepciune new age, de leșinături powerpointuite care ne învață despre marile secrete ale universului, înțelepciunii și de ce e bine să crești pisici în casă (yuk!).

Însă astăzi cred că textul care mi-a picat sub ochi, courtesy of our faithful providers of daily cvasi-junk funny e-mails (txs, Dane! :) ) reușește să iasă din tagma leșinăturilor și chiar să merite să fie citit. De către cei care au copii, pentru limpezirea minții și înseninarea relației cu copilul lor. De către cei care n-au copii încă, pentru a ști la ce să se aștepte și să-și dea seama că nu e chiar așa o corvoadă cum cred ei și că a fi părinte chiar e fun, pe lîngă faptul că este una din cele mai frumoase experiențe pe care poți să le trăiești.

Vă propun să trageți aer adînc în piept, eventual să vă aprindeți o țigară, să lăsați cinci minute deoparte zăticnirile efemere ale zilei și să cugetați adînc, precum ardeleanul în trinul în drum spre Cluuuuj, la relația dintre Dvs. și copilul vostru, născut au încă ba.

:wink: :friends: :hugs:

PS: Nu, nu e un mesaj publicitar. Nu am auzit în viața mea de nenea ăla și nici de cartea lui. Pur și simplu am citit și mi-am dat seama că spune lucruri înțelepte, drept pentru care m-am gîndit să dau bunele cuvinte mai departe, spre folosință internautică.

* * *

Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică.

Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.

Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.

1. Blocarea inteligenţei
Sistemul educaţional actual aduce foarte multă informaţie, de cele mai multe ori inutilă. Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile. Învaţă să rezolve probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele existenţiale. Sunt antrenaţi să facă calcule fără să greşească, dar viaţa este plină de contradicţii şi probleme care nu pot fi calculate. Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.

2. Utilizarea greşită a funcţiilor memoriei
Prin sistemul educaţional actual memoria copiilor este transformată într-un depozit de informaţie inutilă, iar excesul acesteia blochează inteligenţa copiilor şi bucuria lor de a trăi. Cea mai mare parte a informaţiilor pe care le acumulăm nu vor fi folosite niciodată. Numărul actual de şcoli este mai mare decât în orice altă epocă, însă acestea nu produc persoane care gândesc, şi nu e de mirare că elevii au pierdut plăcerea de a învăţa.

Pe de altă parte, mediile de informare îi seduc cu stimuli rapizi, gata preparaţi, care îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun efort, în mijlocul diverselor aventuri – sportive, de război, politice sau sentimentale. Bombardamentul acesta de stimuli care vin prin televiziune şi internet acţionează asupra subconştientului, mărindu-le nevoia de plăceri în viaţa reală. Astfel în timp ei nu mai găsesc plăcere în micii stimuli ai rutinei zilnice şi vor căuta stimuli tot mai puternici, trebuind să facă foarte multe lucruri pentru a avea puţină plăcere. Toate acestea generează personalităţi fluctuante, instabile şi nemulţumite.

3. Informăm şi nu formăm
Noi nu îi formăm pe tineri, ci doar îi informăm. Ei cunosc tot mai mult despre lumea în care se află, dar nu ştiu mai nimic despre lumea lor interioară. Educaţia este tot mai lipsită de ingredientul emoţional şi produce tineri care rareori ştiu să îşi ceară iertare, să îşi recunoască limitele sau să se pună în locul celorlalţi.

Care este rezultatul?
O generaţie de copii şi tineri mai bolnavă psihic decât oricare alta din istoria umanităţii: copii depresivi, preadolescenţi şi adolescenţi care dezvoltă obsesii, sindroame de panică, timiditate, fobii sau agresivitate. În plus, tot mai mulţi dintre ei caută plăcerea de moment în consumul de tutun, alcool şi droguri.

CE ESTE DE FĂCUT?
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale „părinţilor buni” şi cum trebuie transformate ele de către „părinţii inteligenţi”.

Iată prima dintre ele:

Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă
Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura posibilităţilor lor economice, dorinţele copiilor lor. Fac petreceri pentru aniversări, le cumpără pantofi, haine, produse electronice, organizează excursii.

Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva ce nu se poate cumpăra cu toţi banii din lume: fiinţa lor, povestea vieţii lor, experienţele lor, lacrimile lor, timpul lor.

Părinţii care le fac în permanenţă daruri copiilor lor sunt păstraţi în amintire doar pentru un moment. Părinţii care se preocupă să le dăruiască copiilor exemple şi povestiri din viaţa lor rămân de neuitat.

Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea
Astăzi, părinţii buni cresc copii zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari şi angoasaţi, pentru că societatea s-a transformat într-o fabrică de stres. Părinţii care nu-şi învaţă copiii să aibă o viziune critică asupra publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a discriminării sociale îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator. Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinţă umană, ci un consumator. Pregătiţi copilul pentru „ a fi”, căci lumea îl va pregăti pentru „ a avea”.

Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor. Alimentaţi amfiteatrul gândurilor şi teritoriul emoţiilor cu curaj şi îndrăzneală. Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. Dacă problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar dacă nu, trebuie să ne acceptăm limitele.

Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească
Vechile corecţii şi binecunoscutele predici nu mai funcţionează. Când deschideţi gura să repetaţi acelaşi lucru, declanşaţi un resort din subconştient care deschide anumite arhive ale memoriei, ce conţin critici mai vechi. 99% din criticile şi corecţiile părinţilor sunt inutile în influenţarea personalităţii tinerilor.

A-ţi surprinde copilul înseamnă a spune lucruri la care ei nu se aşteaptă. De exemplu: copilul a ridicat glasul la voi. Se aşteaptă să ţipaţi şi să-l pedepsiţi. Dar puteţi începe prin a tăcea şi a vă relaxa, apoi puteţi spune:”Nu mă aşteptam să mă superi în felul acesta. În ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iubesc şi te respect mult”. Apoi copilul trebuie lăsat să se gândească.

Părinţii buni spun: „ Greşeşti”; părinţii inteligenţi spun: „Ce părere ai despre comportamentul tău?” „Gândeşte înainte să reacţionezi”

Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri
Părinţii buni educă inteligenţa copiilor lor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea. Stimulaţi-i pe copii să aibă obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale, dar nu vă opriţi aici. Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără înfrângeri. Mulţi nu strălucesc în munca lor pentru că au renunţat în faţa primelor obstacole, pentru că nu au avut răbdare să suporte un „nu”, pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici, nici umilinţa de a-şi recunoaşte greşeala.

Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capacităţile intelectuale. Pentru părinţii inteligenţi, a avea succes nu înseamnă a avea o viaţă fără greşeli. De aceea sunt în stare să spună copiilor lor: „Am greşit”, „Scuză-mă”, „Am nevoie de tine”. Părinţii care nu-şi cer scuze nu-şi vor învăţa copiii cum să abordeze aroganţa.

Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni
A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea în care suntem: a relata experienţe, a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia, a pătrunde dincolo de cortina comportamentelor. Peste 50% din părinţi n-au avut curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile, pierderile şi frustrările personale.

Nu trebuie să deveniţi o jucărie în mâna copilului, ci un prieten foarte bun. Adevărata autoritate şi respectul solid se nasc din dialog. Dialogul este o perlă ascunsă în inimă. Ea este scumpă, pentru că aurul şi argintul n-o pot cumpăra.

Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare
Captaţi-vă copiii prin inteligenţa voastră, nu prin autoritate, bani sau putere. Ştiţi care este termometrul care indică dacă sunteţi agteabil? Imaginea pe care o au despre voi copiii şi prietenii acestora. Dacă le face plăcere să fie în preajma voastră, aţi trecut testul.

Odată, una dintre fiicele mele a fost criticată pentru că era o persoană simplă. Se simţea tristă şi respănsă.După ce am auzit povestea ei, mi-am pus imaginaţia la treabă şi i-am spus următoarea pildă: unii preferă un soare frumos pictat într-un tablou, alţii preferă un soare real, chiar dacă este acoperit cu nori. Am întrebat-o: ce soare preferi? A ales soarele real Atunci, am adăugat, chiar dacă unii oameni nu cred în soarele tău, el străluceşte. Tu ai lumina proprie. Într-o zi norii se vor risipi şi oamenii te vor vedea. Să nu-ţi fie teamă că îţi pierzi lumina.

PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE.

Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată
Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă şi aşteaptă ca seminţele să germineze. Pe timpul aşteptării poate să apară mâhnire, dar, dacă seminţele sunt bune, vor încolţi.

Nimeni nu-şi ia diplomă în misiunea de a educa. Înainte, părinţii erau autoritari; astăzi sunt copiii. Învăţaţi să spuneţi „nu” fără teamă. Dacă ei nu aud „nu” de la d-voastră, nu vor fi pregătiţi să audă „nu” de la viaţă. Părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi presiunii copiilor. În caz contrar, emoţia copiilor va deveni un balansoar:: astăzi sunt docili, mâine explozivi. Trebuie stabilite clar ce aspecte pot fi negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pentru a învăţa este inacceptabil şi prin urmare ne-negociabil.

Trăim vremuri grele. Părinţii din toată lumea se simt pierduţi. Cucerirea planetei sufletului copilului este mai compexă decât cucerirea planetei.

CELE 7 PĂCATE CAPITALE ALE EDUCAŢIEI
1. A corecta în public
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
6. A nu te ţine de cuvânt
7. A distruge speranţa şi visele

Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, şi-a dedicat 17 ani din viaţă cercetării modului în care construieşte şi se dezvoltă inteligenţa. Analiza pe care o face societăţii contemporane ajunge la următoarea concluzie: singurătatea nu a fost niciodată atât de intensă: părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii îşi ascund lacrimile de părinţi şi profesorii se refugiază în autoritarism.

Cantitatea de informaţie şi cunoştinţe disponibile este mai mare; cu toate acestea, noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci pentru a repeta informaţii. În cartea sa, „Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi“, tradusă şi în română, Dr. Augusto Cury atrage atenţia asupra necesităţii schimbării felului în care se face educaţia contemporană.

Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi - Augusto Cury Citeste tot...

Despre atmosfera ostilă din viața noastră

Șsssst! Liniște! Aud cum gîndește cineva în camera alăturată.

Să tacă Turambar. Flo la aparat.

* * *

Despre dificultatea de a construi ceva într-o atmosferă ostilă și critică

E foarte greu să te scoți dintr-o astmosferă atît de critică și să construiești ceva. Și cred că asta are legătură cu multe lucruri care se întîmplă în România în momentul de față. Cînd vii cu ceva, trebuie să fii pregătit să te aperi, pentru că ceea ce întîlnești de cele mai multe ori e o critică, o nemulțumire, un fel de a ți se spune că “nu e ok...” .

Nu știu dacă vreodată a fost altfel în această țară, dar ce am trăit eu încă de copil a fost această atmosferă foarte critică. Mulți români au o dificultate în a se susține reciproc, de a putea să aprecieze, să valorizeze ce face cineva.

La cei mai mulți dintre ei, primul lucru pe care-l fac e să întîmpine ceea ce vine cu o atitudine critică. E ca o formă de negare, de fapt, a ceea ce vine, ca și cum nu reușesc să primească ceva ce vine decît într-o manieră critică. Ca și cum ar fi ceva amenințător la adresa ta dacă faci asta.

Și asta este un cerc vicios în care ne învîrtim de generații: nu te simți valorizat, devalorizezi la rîndul tău ca să poți să-ți menții stima de sine. Pentru că neavînd experiența că ai o valoare atunci cînd faci sau spui ceva, ajungi să te simți amenințat dacă oferi tu această valoare altei persoane.

Și se tot perpetuează acest “ntz, nu e destul, nu e suficient, nu e...”. Ne-am construit și întreținem niște condiții foarte dure în care lucrurile “ar fi ok”. Iar ele parcă nu mai ajung niciodată să fie așa. Să poți trăi senzația că ceea ce faci, cum faci, e ok. Și e destul de greu să crești, să te dezvolți în felul ăsta.

Eu am reușit să mă scot din asta de cînd am întîlnit abordarea rogersiană. Să poți să accepți necondiționat ce vine de la altcineva, fără să te simți amenințat făcînd acest lucru.

Să simți că rămîi tot tu, că poți trăi alături de cineva și că nu e o luptă de înlocuire a valorilor unuia cînd cineva exprimă un punct de vedere diferit. Că ai dreptul la părerile tale, iar altul la ale lui și e ok așa. Și să poți să fii de acord sau nu. Asta neînsemnînd că doar unul trebuie să “cîștige”.



Citeste tot...

Sa taca tunurile: vorbeste nevasta-mea!

Incepind de azi, din cind in cind, Flo va fi la aparat. Guest blogger, despre chestiile cu adevarat importante, nu despre superficialitati de-ale lui Turambar.

Ia, gata! Shhhh. Vorbeste o doamna. Un psiholog. Un om intzelept. The better half of me.

:)

* * *

Cit de greu este uneori sa traiesti in tine.

De obicei senzatia este ca esti foarte risipit in lucrurile pe care le faci, in discutii, in interactiuni, in tot ce tine de exterior. Necesita un efort de concentrare si izolare sa te aduni si sa traiesti in tine, sa poti sa acorzi suficient de mult timp pentru ceea ce simti in interior.

De obicei ni se pare ca simtim lucrurile sau ce stare avem intr-un anumit moment, dar de fapt trecem foarte repede si superficial de la unul la altul. Uneori necesita un mare efort ca sa te aduni si sa traiesti in interiorul tau, cu felul in care iti place tie sa faci lucruri, sa traiesti, sa fii.

In cea mai mare parte din timp ne activam tot soiul de eu-ri, de self-uri necesare, cerute de lumea exterioara: la plata gradinitei, la piata, la serviciu, la restaurant etc. Si in felul acesta la miezul ala din tine e foarte greu sa mai ajungi, cel mai adesea amani sa faci asta sau uiti la el. Pentru asta nu mai ramane timp.

Si de aici vine mare parte din sentimentul de neimplinire pe care oamenii il traiesc atit de des. Ca-si petrec timpul facind lucruri care nu vin de acolo, din interiorul lor. Si asta e ca si cum nu mai ajungi sa traiesti cu tine, in tine, ci cu ceilalti. Te livrezi lumii exterioare si ramane prea putin pentru tine. Citeste tot...

Cum sa fii un psihoterapeut (si) mai bun

Știți, în general oamenii însurați au soții.

A'ta e'te. Viața'i grea, lumea'i rea. Viața este încurcată, lumea este însurată. Ecuația e dureros de simplă: un om însurat = o soție. Mulți dintre Dvs. o cunoașteți, să nu-mi spuneți că nu știți cum este, că nu vă cred, deluzionalilor.

Ei bine, inevitabil, și eu sînt prins în aceeași situație. Însurat, ergo soție. Știu, știu: vai de mama mea. Cine m-a pus. Un' te duci, tu, Gooooguuule? Bine, bine, să trecem peste. Scrisorile de compasiune mi le puteți trimite pe e-mail.

Soția mea, adică Flo, este psiholog. Mai precis, psihoterapeut. Și mai precis, psihoterapeută. Și mai și mai precis, psihoterapeută centrată pe persoană aka Rogers.

V-am mai povestit eu și alte dăți de nenea ăsta Rogers. Un umanist, un iluminat, un blînd și un dornic de "să fie bine la toată lumea", ca idealistu' ăla de Iisus sau inadecvatul ăla din Picnic la marginea drumului. Mă rog, treaba lor. Oamenii ăștia nu știu ce e aia cinism, și nu ne apucăm noi acum să le schimbăm cadrul referențial existențial, nu?

Deci soție. Deci soție psihoterapeut. Care face bine oamenii la creer, la emoții, la felt sense, la nevroză, psihoză, dextroză, glucoză și tiribomboză. Mă rog, chestii complicate, pe care nu le pricep decît și doar 92,7%, că așa mi-s eu, emotiv, dar dăștept și mai ales modest.

(Doar Groparu e mai dăștept și mai modest decît mine, dar el e ardelean, și de la Cluuuuj pe deasupra, deci nu se pune, căci cu toții știm că ardelenii sînt cele mai foarte superioare ființe de pe planeta asta plină de oameni emotivi, dăștepți și mai ales și mai ales modești. Nu ne putem compara cu ei, că ne dăm cu tabla în cap și ni se duce toată stima de sine pe apa Feleacului, sau a Someșului, sau ce curge pe la ei pe-acolo, mama lor de habsburgi cei mai foarte superiori)

Dar să nu ne abatem de la subiect, că ne bate Dumnezeu, soarta și soția – într-o ordine riguros aleatorie.

După cum vă spuneam, soția mea face oamenii bine la creer. Și-i face bine, believe me. (Doar mie îmi face rău, mult rău, ah dacă ați ști ce pățesc, nici nu v-ar veni să credeți, mă bate, mă oprimă, suprimă și deprimă, îmi cauzează rău de tot. Dar asta e normal, e din vina mea, că nu aduc toți banii acasă, îi dau pe whisky și pe jocuri de noroc, la bridge și la rugby – că și ăsta e tot joc de noroc, ai noroc dacă scapi întreg de pe teren. Și atunci mă bate, mă bate pînă scot tot din buzunare, inclusiv telefonul mobil, și de-aia eu sînt așa de nevrotic și de slab și de anemic și supărat pe viață și depresiv și plîng. Toată ziua plîng și scriu pe blog, să-mi descarc sufletu oprimat de ...)

Dar să nu divagăm. Despre mine, altădată (zău: spun tot. Stai să vezi...)

Deeeeci. Deci să revenim. Florentina, clienții, terapia, îi face bine la creer (doar pe mine nu :(. V-am spus că mă bate? ).

Pentru a-i face bine, ea a urmat o pregătire riguroasă, facultate, pe urmă formare în terapia Rogers, cu niște tanti și niște nene tare înțelepți și foarte superiori de la Viena, oraș plin de psihoterapeuți precum România de șomeri și Brazilia de lucrătoare erotice. Un soi de specific local, psihoterapeuții ăștia în Austria. Cum intri în Viena, nu se poate să nu te ciocnești de unul pe stradă, să-ți sară pălăria din cap, porumbelu de act ratat pe gură și nevroza din creer.

Deeeci.

Deci, după toate aceste formări și formatări, Flo nu s-a oprit. A continuat pregătirea profesională și dă-i seminarii, congrese, conferințe și para-conferințe, ca să nu mai vorbim de supervizarea pe care o face și acum cu formatoarele alea cele mai foarte înțelepte din orașul lui Hitl... ăăăă, pardon, al lui Freud.

Chiar acum, în timp ce scriu – ah, libertate! ah, burlăcie! ah! să vezi ce mi-o iau cînd se întoarce! – Flo este la Viena, la întîlnirea cu înțeleptele psihoterapeute care îi călăuzesc și îmbunătățesc pașii profesionali (V-am spus că m-au bătut și ele aici o dată, cînd au venit în București? M-au bătut cu o ediție hardcover princeps a lui Rogers, On Becoming A Person, ditamai biblia cu cotor tare și cu muchii colțuroase, de ...).

Să nu divagăm. Flo e la Viena. Am însoțit-o și eu într-unul din anii trecuți, a ieșit o plimbare pe malul Dunării pe cinste cu o bicicletă veche, dar antică. Flo se formata, eu pedalam și eram depășit de toate babele sportive, că sărea lanțul la bicicletă. (Și atunci m-au bătut psihoterapeutele, tot cu cartea, m-am întors plin de vînătăi de la aeroport, s-a uitat vameșul la mine ca la...)

Damn it! Ce-i cu mine de nu reușesc să țin firu narativ drept? Cred că am ceva la cap. Ar trebui să mă duc la terapie, să-mi scoată întortocheala din creer. De ce am impresia că toată lumea vrea să mă bată?

Deci. Să revenim. Unde rămăsesem?

Aha. Flo terapie Viena supervizare libertate dulce libertate unde e sticla de whisky, să sărbătorim, nu e acasă, iuhuuu!

Și toate astea (formarea, nu sărbătorirea cu whisky a fericitului eveniment că nu-i nevasta acasă) pentru a face terapie cît mai bine, cît mai profi, ca să ajute onor clienții să se facă (și) mai bine la creer, emoție, nevroză, psihoză, dextroză, glucoză și tiribomboză.

Cît efort! Cîtă dedicație! Ce perseverență profesională! Cîtă concentrare! Ce atenție la detalii, la ședințele anterioare, la legătura dintre teorie și practică, la micile semne aparent banale care spun mult, atît de mult. Ce mai, frate, fizică atomică, știință cuantică, rachete și submarine și complexitate și artă. Complicat, credeți-mă. Și acum nu glumesc, doar îmi torn un pahar de whisky pe care îl închin în cinstea acestei seri minunate.

Cînd, mult mai simplu ar fi așa, ca nenea ăsta de mai jos, care ne prezintă o manieră de eficientizare a procesului psihoterapeutic de numa-numa. În cinci minute te face bine de nu te vezi, scutești și banii, că te costă doar cinci dolari (atenție! nu dă rest).

Ce atîta carte, ce atîta complicațiune și pricepere și bibileală de Freud de Rogers de Jung și de alții asemenea? Uite aici cum se practică meseria. O metodă foarte bună pentru aceste vremuri de criză pe care le trăim, o adevărată catastrofă, un dezastru mondial global internațional universal, ca să nu mai vorbim de rapiță, ați văzut rapița, păi vă dați seama cum va afecta asta deficitul bugetar și PIB-ul și datoria externă?

Vă las să priviți. Cît despre mine, de-abia aștept să se întoarcă Flo de la Viena și să-i arăt cum își poate îmbunătăți eficiența profesională. Dacă începînd de joi încolo nu postez pentru o vreme, nu disperați. Lovitura de făcăleț de cele mai multe ori nu este fatală.

În plus, din experiența personală pot să vă asigur că în general mă lovește cu tigaia, nu cu făcălețul. Nu de alta, dar l-am pitit bine - știu eu ce știu, sînt Stan Pățitul (v-am spus că mă bate în mod regulat?). Deci pot să scap chiar și mai ușor: între una și două săptămîni de invaliditate parțială, urmate de două-trei luni de colivascență și de tratament a sechelelor post-traumatice. Deci un fleac. Deci după cum spunea guvernatoru: I'll be back. În ghips, but I'll be back.

Dar zău dacă nu se merită, pentru fericirea familiei noastre. Ce eforturi și ce sacrificii fac eu, dom'le, să ne fie bine...

:)

Courtesy of the Simpsons, sezonul 7, episodul 15, Bart the Fink, de unde am aflat de existența acestui nene numit Bob Newhart.

Bod Newhart – Stop it!

Citeste tot...