Omul anului 2021

Anul 2021 a fost un an excepțional pentru vin, rapiță, porumb, secară, banane, tapioca și hamei. Dar în nici un caz n-a fost un an bun pentru producția la hectar de oameni deosebiți, care să merite titlul de “omul anului 2021”.

Din toată liota de oameni care au catadicsit să scoată anul ăsta capul deasupra liniei de semnificație, cunoscuți, puternici, influenți, nici unul din ei nu merită vreo coroniță cu flori de cîmp, să i-o proptim premiu în vîrful capului, să-l pupăm matern pe frunte și să țuțuim încîntați din buze: “mînca-l-ar mam’mița pe el de premiant, cum a salvat el omenirea și cît de genial e el, dă să-l pupe mămițica, hai să-i dăm premiul de cel mai foarte super extra și pe urmă să-i cumpărăm costum de mariner”.

Toți o haită de dezamăgitori. Toți o gașcă de nepricepuți. Toți o trupă de fameni.

În necontenita noastră dorință de individualizare, îmbibați în narativele fantasmatice cu eroi genialoizi și cu eroine care merită salvate numa’ și numa’ de dînsul, frumosul, genialul, perfectul, sîntem cuprinși inevitabil și periodic de nevoia găunoasă să facem liste cu oameni, cu nume, cu tot soiul de strălucitori.

Asta de regulă ne apucă mai ales la sfîrșit de an, moment de cuvenit bilanț, cum ar zice almanahurile comuniste, slăvit fie limbajul lor de lemn de care a început să mi se cam facă dor, avea parcă mai mult farmec decît limbajul de lemn din ziua de azi.

Cine e cel mai? Bogat frumos celebru puternic important. Dar cel mai? Înțelept demn de slavă premiantul anului. Click aici! Află cine e omul anului! Citește aici! În cinci rînduri și trei paragrafe îți dăm esență de Top 10. Tot ce ai nevoie să știi fără să-ți obosești creierul.

Nope. Nyet. Nicht. E cazul să răsturnăm copaia cu stereotipuri cu fundu’n sus. Să ne smulgem din dorința de a pune mîna pe vreunul ca fiind mai foarte perfect, cel mai dincolo de perfectissim. N-a fost nici unul. Nu merită nici unul.

Singurii care merită răsplata simbolică sînt cei care au suferit anul ăsta. Nimeni nu i-a ajutat (steluță ca în Gazeta Matematică: i-au ajutat unii, le vom da premiu special la sfîrșit). Nimeni nu i-a băgat în seamă. Toți i-au urgisit. Toți i-au păcălit. Toți i-au jupuit.

Anul ăsta, vreți nu vreți, vă place au ba, convine stereotipurilor voastre aspiraționale sau nu, premiul Omul anului 2021 consider că trebuie să meargă la cei mulți.

La cei tăcuți și călcați în picioare de viață. La cei umiliți și obidiți, cum ar zice Dostoievski. La cei știrbi, medievali și primitivi, care au fost tăvăliți cu toate asuprelile și cu toate abuzurile și cu toate samavolniciile acestor vremuri mediocre.

Și care, totuși, au supraviețuit. Au băgat capul în jug. Au tras. Au îndrăznit să-și vadă de viața lor, cu botnița la gură, cu găleata de lături turnată aproape zilnic în cap de către deontologii hegemonului. N-au primit ajutor. Au fost împiedicați să-și vadă de soarta lor, bună rea bicisnică așa cum e. Și totuși, au continuat, în ciuda acestor opreliști puse de cei prea bogați, prea influenți, prea puternici, prea cunoscuți, prea foarte perfecți.

Copiii cărora li s-a furat copilăria cu tot soiul de reguli cretine, cînd așa, cînd fix pe dos. Cărora, dincolo de copilărie, li s-a distrus viitorul, generații cu deja doi ani de școală duși pe apa sîmbetei. Copiii pierduți în fața tastaturii, a Internetului, ăia care au, sau și mai rău, pierduți în fața sobei, rupți de lume și de realitate, ăia mulți care n-au.

Bătrîni cărora nu li s-a dat voie să iasă din casă, care au fost demonizați prin toate mijloacele specifice mașinăriei de propagandă. Cărora nu li s-a permis să meargă nici măcar pînă la cimitir, să aprindă o lumînare la cei morți, că-i mușcă de gît fiara de Covid, în aer liber, printre cruci, unde nu umblă nimeni decît ei și fantomele trecutului.

Săraci care au devenit și mai săraci. Bolnavi care au devenit și mai bolnavi. Suferinzi de cancer și de diabet și de tot soiul de alte boli cronice care s-au trezit cu spitalele închise absolut aiurea, cu speranța la un tratament cît de cît decent curmată de decizii dictatoriale, cretine, dar necriticate de nimeni.

Oameni în toată puterea care și-au văzut locurile de muncă pierdute, bruma de venit dispărută, speranța la o viață normală spulberată. Oameni normali la cap, nici prea prea, nici foarte foarte, care s-au pierdut în hățișul de vorbe păcălicioase și confuze în care i-au împachetat mai marii acestor zile. Fă aia. Ba nu, nu fă aia. Fă ailaltă. N-o fă nici pe-aia. Stai acasă. Nu te du la servici. Nu călători. Nu respira. Nu cuteza. Nu ieși. Nu mișca. Miliția să te ia.

Și totuși, oamenii ăștia și-au văzut de ale lor. Au încercat să răzbească prin tot barajul de artilerie ideologică prăvălit asupra creierelor lor. Au cărat și această cruce în spinare, tăcuți, resemnați, scîrbiți și neputincioși.

Nu. Nu a fost ca la război. La vremuri mediocre, pînă și suferința e mediocră.

Nu, nu a fost ca pe vremea moșierilor, cînd li se punea botniță la gură țăranilor cînd culegeau via boierului, să nu uiți, Darie, să nu uiți. De data asta botnița a fost moale și bleagă. O cîrpă simbolică, pentru slugi simbolice.

Nu, n-au făcut foamea, nu le-au căzut obuze în cap, peste case, să-i facă chiseliță una cu pămîntul. Suferința zilelor noastre a fost una călîie și fleașcă față de alte dezastre prin care a trecut țara asta.

Dar tot suferință se cheamă că a fost. Și tot obidire și umilire se cheamă că au trăit. Și tot necaz inutil se cheamă că au pățit.

Tuturor celor care au răzbit prin aceste vremuri de scîrnă, nu le punem lauri, nu le dăm coronițe, nu le sunăm trîmbițele de alamă să pice luminile reflectoarelor asupra lor, să-i orbească pe scenă, cînd urcă să primească premiul Oscar pentru anonimitate și chin.

Nu. Doar le urăm să aibă putere să suporte în continuare. Și să poată să ierte toate păcatele greșiților lor. Greșiții cei celebri, care zilele astea se înghesuie la coadă să primească titlul de cel mai foarte nu știu cum om al anului 2021.

PS: Premiul special merge către singurii care și-au respectat onoarea profesională și care au fost cu adevărat oameni în aceste vremuri tîmpite. Către cadrele medicale. Medici, medice, asistenți, asistente, doctoriți și doctorițe, infirmieri, infirmiere, fochiști fochiere, tot ce mișcă pe-acolo prin spital cabinet dispensar policlinică.

Au muncit ca niște sclavi. Au tras în jug în linia întîi a pericolului, acolo unde Covidul era mai des și mai aprig. Au stat la treabă pînă dincolo de epuizare. Au fost și ei păcăliți cu mari promisiuni, cele mai multe neonorate. Chiar și cînd și-au dat seama că sînt păcăliți cu nerușinare, nu au părăsit zbaterea, și-au păstrat cumpătul și și-au văzut de treabă în continuare.

Au făcut ce știu ei să facă: au salvat vieți.

Și au rămas oameni la cap. Mare lucru. Jos pălăria.

. Citeste tot...

Între Carbonifer și BLM

În necontenita, apriga cursă pentru bunăstare și putere, țările avansate au un avantaj istoric neîndoielnic.

Acest avantaj a fost realizat îndeosebi în două feluri.

În primul și în primul rînd, prin samavolnicie. Violență. Exploatare. Rapt. Jaf pe față. Povestea civilizației e de fapt povestea mitocanilor cu ghioaga în mînă care în decurs de trei cinci șapte generații au spart țestele dușmanilor lor, au răzbit la putere, au devenit ditamai nobilii dați cu pudră pe perucă și au generat structură socială persistentă, evident în favoarea lor și a progeniturilor lor.

În al doilea rînd, în egală măsură avantajul Occidentului a fost realizat pe bază de acces la densitate energetică, înfigînd paiul lung al nevoii și sorbind din dulceața otrăvită a Pămîntului, din diversele straturi de hidrocarburi fosile aflate în diverse stări de agregare: solid (cărbune), lichid (petrol), gaz (gaz natural, îndeosebi metan).

Mai sînt și alte aspecte de luat în considerare: tehnologie / cunoaștere / competiție / risc / guns germs and steel, vorba omului de știință. Dar să nu ne abatem de la calea marxistă a cunoașterii ideologice, pe bază de lozinci puternice, necesare.

Ecuația e simplă. Bunăstare = Dezvoltare. Dezvoltare = Complexitate. Complexitate = Cunoaștere + Violență + Hidrocarburi fosili. E o ecuație în mod voit simplistă, la fel precum Lenin pe vremuri declara ritos că URSS înseamnă puterea sovietelor plus electrificare.

Dar, atenție! Și el tot despre asta vorbea de fapt, semn că ceva ceva e acolo la mijloc, dincolo de propagandă. Suveranitatea / Hegemonia / Proiecția de putere constau în monopolul asupra violenței și în deținerea resurselor de energie. Trăiască Weber și Marx împletiți într-o explicație atotcuprinzătoare, enervant de simplistă.

Acest proces prin care Occidentul a luat fața restului lumii se întîmplă de vreo trei secole încoace, give or take.

Acuma, acest proces este pe cale să fie întors cu cracii în sus, dat înapoi, reversibilizat. Restul lumii, Lumea a Doua, Lumea a Treia, emite pretenții din ce în ce mai pertinente la bunăstare, dezvoltare, complexitate. Și, evident, la redefinirea echilibrului puterii aferentă redefinirii hărții de complexitate socială.

Acumulările Occidentului puternic și dezvoltat s-au făcut pe seama naturii. Cu samavolnicie, neținînd cont de consecințe. Cu barda. Grow first, clean up later.

Fizica e necruțătoare în această privință. Cum bagi paiul în străfundurile pămîntului să scoți carbon, să-i transformi în lucru mecanic densitatea de energie chimică înmagazinată în legăturile sale promiscue, cum faci buba. Principiul al doilea al termodinamicii scoate capul și-ți dă peste fantasma perfecțiunii, transformând o parte semnificativă a acestei conversii în căldură reziduală.

Ghinion. Nu există perfecțiune pe lumea asta. Nu există perpetuum mobile. Vrei să faci omletă? Trebuie să spargi ouă. Vrei să creezi bunăstare și să deții puterea? Trebuie să exploatezi hidrocarburile. Deci să faci mizerie în jurul tău, îndeosebi mizerie termică.

Ai tupeul să ordonezi lucrurile într-o parte, să turtești entropia în jurul tău, construind organizînd crescînd complexitatea, făcînd pe micul Dumnezeu? Țop, în partea cealaltă sărăcia de entropie scoate capul și mai vîrtos, grămezi grămezi de entropie mare generate de nevoia de a domestici entropia mică, locală.

Entropia informatică omorîtă într-o parte, îndeosebi în urbanul dezvoltat, se compensează cu asupră de măsură cu entropia termică generată în jurul centrului de putere, îndeosebi în atmosferă. H = k log (W), cum v-ar da peste nas Boltzmann și Shannon.

Problema e agravată de faptul că pîrdalnicul de carbon, foarte priceput în a înmagazina energie în mod dens în mațele sale de împletire chimică cu alte elemente, la fel de ușor generează și efect de seră. Fapt care vine să complice suplimentar problema creșterii energiei calorice reziduale în ecosistem.

În consecință, sînt din ce în ce mai multe voci care propun să ne înțărcăm de la carbon, la nivelul întregului glob. Hai să oprim dependența de carbon fără a renunța la consumul de energie. Cum putem face asta?

Hai să nu mai scormonim inutil în marele depozite de carbon din scoarța terestră (carbon sink), să aducem la suprafață și să vînturăm în mod periculos funinginea prin atmosferă.

Hai să ne punem mai eficient în calea fluviilor non-carbonice de energice pe care le primim deja în mod inevitabil de la soare și de la gravitație și care străbat zilnic planeta – vestitele surse regenerabile.

Hai să renunțăm la rezervorul de benzină care ne stăpînește viața și să trecem la baterii, să convertim totul în electricitate obținută din altceva decît din carbon.

Hai să scormonim mai mult în miezul atomului, în energia nucleară.

Hai vedem dacă nu cumva vehiculul chimic numit hidrogen e mai puțin păcătos decît anteriorul vehicul, carbonul.

Încălzirea globală e un fenomen cît se poate de real, viu și primejdios. O ținem în ritmul ăsta, generăm în timp geologic relativ scurt un nou Carbonifer, cînd crocodilii erau cît iahtul, șerpii boa cît TIR-ul, palmierii creșteau la Polul Sud și Ecuatorul dădea încet în fiert, precum ibricul pe foc.

În aceeași măsură, încălzirea globală este un instrument al naibii de convenabil de menținere a actualei situații de putere, în care cei mari și puternici fac tot posibilul să rămînă mari și puternici, pe seama celor mici și mulți și, de preferință, dezbinați. Divide et impera, mare pricepere imperială procedurală.

Cele două narative concurente ce se împletesc în jurul încălzirii globale sînt într-un conflict evident. Pe principul “să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă”, puternicii lumii se bat în ideologii care să justifice de fapt un lucru simplu: legitimarea accederii la putere.

Cei avansați, Occidentul imperialist, afirmă că ei și doar ei se pricep să rezolve această mare, gravă problemă globală. Recunosc că au greșit, că au abuzat de carbon, și că lucrurile trebuie să se schimbe. Dar nu se lasă duși de la cașcaval, nu consideră că trebuie să plătească pentru păcatele generațiilor anterioare, nu se dau jos de pe piedestalul de putere.

Din contră, folosesc acest discurs pentru a-și întări poziția de superioritate morală. Pe baza expertizei întru păcat, ceartă în mod superior și trist pe mai nou-veniții la cursa întru complexitate că strică natura încercînd să genereze bunăstare, complexitate și putere.

Chinezilor, prea mult cărbune ars. Nu faceți ca noi. Renunțați la dorința voastră de complexitate, că nu e bine. Stricați planeta, murim cu toții. Aveți o creștere mult prea nesănătoasă a amprentei ecologice, a amprentei de carbon pe care o apăsați cu talpa pe planetă. Mai încet. Mai ușor. Mai cu milă. Hai că vă arătăm noi cum să fiți sustenabili – code word pentru recomandarea de a renunța la complexitate și a trece înapoi la împletit răchită și la fluierat cu foc din fluieraș de soc.

Cei din Lumea a Doua, China, India, Pakistan, Nigeria, Indonezia, contestă acest narativ și scot în evidență hegemonia simbolică înmagazinată insidios într-însul.

Aha, îmbuibaților. Secole la rînd v-ați îmbuibat pe seama naturii și a noastră, generînd poluare, eliberînd catralioane de milioane de tone de carbon în atmosferă, dezechilibrînd în mod ireversibil și iresponsabil echilibrul naturii. Iar acuma nu faceți absolut nici un sacrificiu din îmbuibarea voastră, doar ne opriți pe noi să fim ca voi.

Vreți să se păstreze diferențialul de bunăstare, voi bogați și puternici, noi săraci și proști. Și veniți cu noua păcăleală ideologică, cu noul instrument de shaming prin care să legitimați inegalitatea inerentă sistemului capitalist.

Sună marxist. Sună suveranist. Sună însă din ce în ce mai credibil și mai pe placul celor din Lumea a Doua. China India Brazilia Nigeria Indonezia Vietnam și restul nu mai acceptă să fie trași de urechi precum școlarii neascultători. Și cer ca secolele de abuz asupra naturii să fie plătite.

Ați ajuns bogați și puternici pe seama naturii? Ați acumulat osînză și bănci și tehnologie și portavioane și multă multă bunăstare violînd Pămîntul? Acuma e cazul să mai renunțați din cele strînse. Să plătiți și voi tribut. Să dați înapoi către cei săraci, nu doar să impuneți condiționalități celor așezați mai tîrziu la masa bunăstării. Hai, fiți generoși, renunțați la poziția de hegemon. Să fie bine să nu fie rău. Să fie pace în lume. Dar nu doar pentru voi, că doar nu s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Cele două narative evident se vor izbi la fel de aprig și în anii care vin. Fiecare va ține cu dinții de dreptatea sa. Bogații vor îndesa pe gît celor săraci vina de a fi ineficienți și de a polua în prezent mult mai mult decît ei. Săracii vor bate obrazul celor bogați că e cazul să cam pună genunchiul în pămînt și să ispășească niște păcate comise de strămoșii lor.

La fel precum Black Lives Matter devine un discurs din ce în ce mai puternic în rîndul asupriților urmași ai lui Kunta Kinte, săraci furioși care dărîmă statui de Columb și de Washington și de alți cotropitori și colonialiști și deținători istorici de sclavi, la fel în curînd va veni vremea cînd se va contura un discurs critic la adresa Occidentului dezvoltat pe baza păcatului ecologic al înaintașilor. Să ajungă săracii lumii să ceară bogaților tribut de poluare istorică. Păcatele ecologice ale părinților plătite de copii, pînă la a șaptea spiță.

Aveți cele mai elegante capitale ale lumii construite pe bază de exploatare și poluare? Ați construit Londra New York Florența Viena Paris pe bază de hidrocarburi? Mai tăiați un pic din ele. Mai dați înapoi ce-ați furat. Mai dărîmați un pic, că prea v-a crescut nasul. Fiți și voi un pic mai săraci dacă vreți să jucăm în continuare jocul luptei împotriva poluării și să nu schimbăm narativul, să nu venim cumva peste voi să vă pedepsim cu amarnică pedeapsă că ați stricat lumea cu motorul vostru în patru timpi.

Lumea e într-o continuă zbatere și într-o continuă competiție ideologică. În cele din urmă, într-un fel se vor așeza lucrurile cumva.

Depinde dacă se vor așeza pașnic sau cu violență. Depinde dacă în această zbatere a cine are mai multă dreptate și mai multe portavioane nu cumva Ecuatorul să nu înceapă să dea în fiert din nu, ca ibricul pe foc, ca în Carbonifer.

Depinde dacă cei din Bangladeș și din Nigeria nu vor găsi cumva de cuvință să-și ia calabalîcul amenințat de apele în creștere și de secete și de temperaturile de peste 40 de grade de la ei de-acolo și să se mute peste noi la București, la Telega, la Viena sau la Washington.

Cumva, într-un fel, o să fie. Cum? Habar n-am.

Mai contează?...


. Citeste tot...

Money money über alles

Follow the money. O expresie celebră din zona politicii, înfiptă în mintea oamenilor odată cu scandalul Watergate și cu filmul All The President’s Men.

Ce-mi veni să mă gîndesc la această expresie celebră?

Iaca, mă gîndesc la vecinii și prietenii noștri unguri. La Ungaria, bre, această țară deosebit de apropiată nouă. Și uite-așa, mi-a și venit Follow the money în cap.

Ungaria este țara din Uniunea Europeană pe care zilele astea toți se îngrămădesc s-o îngrămădească. Să-și demonstreze superioritatea morală, virtutea indignată la adresa faptelor sale considerate a fi reprobabile.

Vai, ce nemernici sînt nasoii ăștia de unguri, cum nu vor ei să asculte de înțeleptele precepte ale deontologilor de la Bruxelles. Vai, ce groaznic e Orban. Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii. Căci mai există un Orban cel Bun, aici la noi în gubernia noastră docilă, un mediocru deosebit care nu iese din cuvîntul stăpînului galactic.

Ce face Orban cel Rău, spre deosebire de Orban cel Bun? Păi simplu. Își apără interesul. “Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul”.

Nu știu cum sună Eminescu în maghiară. Probabil cu foarte multe colțuri fonemice. Căci știm cu toții că maghiara nu e neapărat cea mai melodioasă limbă de pe lumea asta a noastră unde indo-europeana e baza, iar ugro-finica e bau-baul de servici.

Dar știu clar că Eminescu, un poet genial, însă un ideolog tare hulit în zilele noastre, se potrivește foarte bine cu gîndirea lui Viktor Orban. Follow the money. Protect your people. Be proud. Repeat. Nevoile. Neamul. Rîul. Ramul.

Bunăoară, de-un par egzamplu, să vedeți belea cum funcționează principiul Follow the money după mintea lui Orban. Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii.

Știți că recent a fost marea discuție cu banii de redresare Covid. Recovery funds, în limba imperială. La noi le zice PNRR. Vestiții bani de reziliență pe care Uniunea Europeană, în marea sa mărinimie, îi varsă peste gubernii să atenueze efectul Covid.

Știți voi, în cazul României ăia ditamai 80 de miliarde de euro care de fapt nu sînt ditamai 80 de miliarde, sînt doar 40.

Ba nu. De fapt nu sînt 40, doar 38.

Ba nu, că nu sînt 38. Sînt de fapt doar 29.

Ba nu. Ce să vezi, din ăștia 29 de miliarde de faptul faptului doar vreo 14 sînt cu adevărat bani. Restul de 15 sînt împrumuturi. Sanchi, oricine poate să ia împrumuturi, că trebuie să-i dai înapoi. Cîțu pur și simplu numai asta face, de cînd a început Covidul: se împrumută cu zeci de miliarde pe an, cît nu s-a împrumutat România în toată istoria ei post-decembristă. Pe cîrca generațiilor viitoare.

Nu mai spun că pentru aceste împrumuturi așa-zis generoase de la Coana Europa te mai și înhami la tot soiul de slugărnicii (le zice “condiționalități”, ca să le mascheze gustul de jujău pus la gîtul oii, să prostească proștii cu cuvinte complicate) pe care orice țară întreagă la cap nu le-ar face în vecii vecilor: mărirea vîrstei de pensionare, concedieri masive, vînzări de bunuri ale statului către străini (le zice “privatizări”, tot spre prostirea proștilor).

Deci nu sînt 80 de miliarde. Sînt doar 14. Adică doar 18% din glorioasa sumă inițial ce s-a vehiculat cu mare tam-tam de laudă, să prostească proștii. Și pentru asta mai și trebuie să muncim cu toții pînă la 70 de ani, adică pînă murim. Nicht pensie. From sparanghel directly țu mormîntăn.

Aha. Doar 18% din ce ni s-a promis inițial. Pe bune?! Ce cool e ursu’.

Ce a făcut Orban în tot acest timp? Orban cel Rău, Viktor cel Orban? Ce să facă? Ce știe mai bine. Și-a apărat interesul. Interesul său. Și interesul poporului său.

S-a așezat la masa negocierilor UE, s-a folosit de instrumentele de putere pe care tratatele UE le pun în mod legal și egal la dispoziție tuturor țărilor componente și, împreună cu Polonia, a făcut o presiune constantă, perseverentă, de neclintit, pînă i-a convins pe distinșii domni europeni să-i dea mai mulți bani decît cei alocați inițial. Și fără condiții oneroase, că încercau să-i bage mortul în casă cu tot soiul de viclenii procedurale și legislative de pus călușul în gură și lațul de gît.

Deci ce a făcut România? A primit mai puțini bani decît cei promiși inițial. Mult mai puțini. Ce a făcut Ungaria? S-a luptat. A folosit instrumentele de negociere pe care le avea la îndemînă. Și a primit mai mulți bani.

Aha.

Și Ungaria e în continuare bine mersi în Uniunea Europeană, n-a zvîrlit-o nimeni afară - și nici n-o s-o zvîrle, stați voi liniștiți, mai ales după Brexit. Și își vede frumos de viața ei și de interesele ei. Naționale. NAȚIONALE.

Repet: NAȚIONALE.

Ce ziceam? Follow the money.

Hai să vă mai zic încă una, tot cu Follow the money. Și tot cu Ungaria. Și tot cu interesul național.

Ați văzut zilele trecute ce frumos s-a jucat meciul Franța – Portugalia din Campionatul European de Fotbal? Cu stadionul nu plin, ci hiperplin. Înțesat. Pînă la ultimul locșor ocupat. 67 de mii de locuri are. Toate 67 de mii au fost ocupate. Ce Covid, frate? Ce precauție? Ce stare de alertă? Ce pandemie? Hai sictir. E meci de fotbal. Se joacă cu tribunele pline. Mamă, ce spectacol a fost. Și pe teren. Și în tribune.

Știți unde s-a jucat meciul? La Budapesta. Acasă la Orban cel Rău.

De ce? Pentru că sperietoarea Covid încetul cu încetul nu mai sperie atît de mult. A început lumea să-și dea seama că a fost puternic instrumentalizată întru scopuri de-alea nasoale, non-democratice, de control social.

Mai mult de-atît. Pentru că Viktor Orban, Orban cel Rău, e un om întreg la cap, care ține cu țara lui. Deoarece acest Campionat European este, dincolo de orice, mai întîi spectacol. Și spectacolul nu se face fără oameni. Oamenii vor în tribune, nu la coteț. Și mai ales pentru că dintr-un asemenea meci se fac bani. Bani frumoși.

Aha. Deci bani. Aha. Follow the money.

Să continuăm cu povestea. Tot despre Follow the money este. Și tot despre Ungaria.

Zice că finala Campionatului European de Fotbal e programată să se joace în Anglia, pe Wembley. Mare stadion. Celebru. Un adevărat templu al fotbalului. Și, pe deasupra, foarte încăpător. Așa e planificarea la acest Campionat European, rezultată în urma unor negocieri aspre, dar severe: finala în Anglia, pe Wembley, unul din kilometrele zero ale fotbalului global.

Zice că, însă, zilele astea în Anglia încă se folosește în continuare tema Covid pentru a speria lumea. Ținută la coteț. Restricții. Alertă. Chestii de-alea de tot am avut parte în ultimul timp. E pericol. E varianta Delta, aia din India. Deci buba. Deci Covid.

Zice că, pe cale de consecință de Covid și de Delta și de buba mare pericol gros, guvernul englez ar fi vrut ca finala să se joace totuși cu tribunele goale. Pandemie, da? Pericol, da? Deci nicht, verboten. Wembley gol. Țuruk țu cotețăn.

Dar, ce să vezi? Degeaba zice guvernul englez că vrea meci de-ăla steril, fără oameni în tribune. Pentru că nu e doar după capul lui întotdeauna. Distinsul guvern englez uneori își mai găsește și nașul.

Zice că UEFA, organizatorul Campionatului European, și-a pus frumos costumul de naș, godfather cum îi zice în engleză și mai ales în italiană, mai ales prin Sicilia, s-a dus frumos doamna UEFA la domnii englezi și le-a pus problema pe masă. O problemă mare, groasă, penetrantă. Ca între gentlemeni: șantaj pe față.

Auzi, bre distinse guvern englez. Băi gentlemenilor băi. Ori permiteți să se joace finala cu tribunele pline, la capacitate maximă. Ca la o finală de Campionat European. Ori mutăm uite-așa, în doi timpi și trei mișcări, finala la Budapesta. Da, da. Ați auzit bine. Nicht Wembley. Jawohl Budapest. La Budapesta, în țara aia acolo unde Orban – Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii – e întreg la cap și dă voie la meciuri de fotbal jucate cum trebuie, cu spectatori în tribune.

Pe bune. Nu e glumă. Nu e poveste. Nu e cu “zice că”. Spun eu așa, ca să mă exprim plastic. De fapt toate s-au întîmplat cu adevărat săptămîna trecută. Cu tot cu șantaj de-ăla elegant, pe față. Le zice “negocieri”, ca să prostească proștii. De fapt îi zice “putere”. De ce i-au amenințat pe englezi că mută finala? Pentru că chiar puteau să o mute. UEFA chiar avea putere pe acest subiect. Putere cel puțin la fel de mare ca și puternicul guvern englez.

Aha. Șantaj. Aha. Putere. Aha. Negocieri.

Știți care e deznodămîntul la aceste negocieri de tip șantaj? Văzîndu-se în primejdie să piardă ditamai finala, ditamai halca de spectacol și de bani, încasările de la 70 de mii de spectatori, nu mai vorbim de pierderea de prestigiu, ce-au făcut vitejii noștri englezi deontologi, atît de dornici să respecte legea și să combată Covidul?

Ce să facă? Au pus banii mai presus de toate. Money money über alles. Au lăsat naibii baltă orice pretenție de precauție, și-au lăsat frumos chiloții deontologi jos și au acceptat presiunea UEFA. Șantaj, șantaj, dar să fie bine, totuși, să nu fie rău. Hai cu penetrarea. Hai cu egalarea.

Da, cum să nu. Sîntem precauți, combatem Covidul, dar nu de data asta. De data asta dați-ne banii, nu vă duceți cu ei la unguri, por favor. Gata. Piua. Am zis și noi, dar de fapt nu vorbeam serios. Haide, bre, că am glumit cu Covidul și cu varianta Delta. Pentru bani ne facem că nu există Covid. Hai cu egalarea. Hai cu penetrarea. Dar hai și cu banii.

Ce spuneam mai înainte? Follow the money.

Deci, dragii mei servili și umili și degrabă ascultători la Coana Europa, toată lumea e cu deontologia în gură și cu marile principii morale în dinți pînă se ajunge la momentul adevărului: la bani. Follow the money. Money money über alles.

Doar noi sîntem mai proști, mai fraieri, mai pămpăli și mai slugi, nu sîntem în stare să ne vedem interesul, să luptăm pentru el, stăm ca floricica, admirăm cu ochii larg beliți deosebitele așa-zis “favoruri” pe care Coana Europa se face că ni le face de dragul nostru, de fapt praf în ochi și prosteală pentru proști, și culegem ca slugile doar ce ni se oferă: firimituri, lături, umilință.

La noi nu e cu Follow the money. La noi e cu Follow the prost.

Ghinion.



(Articol apărut inițial în Evenimentul Zilei)

. Citeste tot...

Capitalismul și disonanța cognitivă în România

Înainte de 1989, România era cam săracă. Inegalitatea socială era redusă. Erau foarte puțini dintre aceia care să scoată capul din punct de vedere al deținerii unor resurse considerabile.

Înainte de 1989, românii urau comunismul și-și doreau capitalismul. Și datorită sărăciei, și datorită lipsei de libertate, a controlului social strict. Românii se uitau în vestitul catalog nemțesc Nekermann și-și doreau să ajungă să fie și viața lor ca-n Nekermann.

După 1989 a venit capitalismul. Inevitabil, capitalismul a adus acumulare de resurse. Inevitabil, acumularea de resurse a dus la inegalitatea socială. Încet încet, pas cu pas, unii au început să aibă mai mult decît alții. Și mai ales a început să se vadă că unii au mai mult decît alții. Deh, capitalism. De acum 100 de ani ne-a explicat Veblen cum e cu consumul ostentativ.

Creșterea inegalității sociale, inevitabilă într-o societate cu din ce în ce mai multe resurse, nu avea cum să nu stîrnească emoții puternice. Deși oamenii în general aveau din ce în ce mai multe la îndemînă, totuși deveneau din ce în ce mai nemulțumiți.

Pe de o parte, pentru că o lege universală a firii ne spune că ne estimăm succesul nu în mod absolut, cu ceea ce avem, ci în mod relativ, cu ceea ce ne-am dori să avem. Și întotdeauna ne dorim mai mult decît putem.

Chestia e că după 1989 ne-am închipuit că ne putem dori dintr-o dată mult mai mult. Să se facă brusc Nekermann peste tot în jurul nostru, să avem de toate.

Evident că nu se putea. Și dorința creștea mult mai repede decît capacitatea de acumulare, care este oricum frustrant de redusă la începutul acumulării. Și diferența dintre dorință și putirință a dus la din ce în ce mai multă nemulțumire.

Pe de altă parte, pe lîngă diferența dintre ce aveam și ce ne doream, mai era problema și a comparației cu ceilalți. Nu numai că ne comparam cu dorințele noastre, cu Nekermannul nostru din cap, dar și cu ceilalți care treceau pe lîngă noi și se chiverniseau vizibil.

Cum de ceilalți pot și noi nu putem? Frustrarea creștea exponențial.

Nu spun că e bine. Nu spun că e rău. Spun că e pur și simplu un proces social inevitabil, prin care au trecut și alte țări. Cînd toată societatea e săracă, există un anumit tip de supărări în rîndul ei. Cînd începe acumularea, supărările se modifică.

Românii și-au dorit capitalism, fără să știe exact cu ce se mănîncă acest soi de societate. Ei știau capitalismul doar din filme și din povești. Nu știau că în capitalism plus valoarea nu se distribuie relativ egal, cum și-ar fi închipuit ei, ci dureros de inegal. Cine are va avea din ce în ce mai mult. Cine n-are, n-are nici în continuare. Ghinion, cum ar zice Iohannis.

Asta e universal valabil, nu doar în România sau doar în societățile post-comuniste sau doar în societățile de la începutul ciclului, din perioada vestitei "acumulări primitive de capital". Și în rîndul țărilor unde capitalismul funcționează de sute bune de ani, această concentrare a resurselor continuă. Sînt biblioteci întregi scrise despre cum s-a concentrat capitalul și mai puternic în ultimii 50 de ani.

Revenim. Românii și-au dorit capitalism, fără să știe cu adevărat ce presupune asta. Era ca în bancul cu Bill Gates în iad: știau doar varianta demo. Cînd a venit capitalismul, lecția s-a învățat în mod dureros, prin experiență directă. Cine are, va avea și mai mult. Și nu toți au. Supărarea creștea în societate. Timp de 30 de ani, supărarea a avut tot timpul să se acumuleze.

Problema este că românii erau sfîșiați între două emoții antagonice, într-un clasic caz de disonanță cognitivă. Pe de o parte, își doriseră atît de mult timp capitalism. Pe de altă parte începeau să-și dea seama că se întîmplă chestii nasoale în capitalism.

Însă nu aveau cum să-și recunoască sieși că sînt supărați pe capitalism, căci tocmai își doriseră decenii la rînd să vină capitalismul, să se facă Neckermann și pe ulița lor.

Și atunci, ca în orice situație cînd există disonanță cognitivă, mintea trebuie să rezolve cumva această sfîșiere și să găsească un țap ispășitor. Nu ne putem supăra pe capitaliști, pe ăia care au din ce în ce mai mult, iar noi muncim pentru ei.

Atunci cine e de vină? Cineva trebuie să fie de vină. Avem nevoie să ne redirecționăm supărarea spre un surogat.

În acest context, era ușor ca stăpînii inelelor să facă un minim efort de propagandă și să direcționeze această furie spre cine era convenabil. Nu spre capitaliști. Spre clasa politică, atît de convenabil de demonizat.

Ați auzit de Pro TV? E trompeta de spălare de creieri capitalistă a românilor. I-ați auzit vreodată pe cei de la Pro TV să dea vina pe cei care extrag plus valoarea și o duc în Insulele Seychelles? N-o să-i auziți niciodată!

Ei de treizeci de ani încoace fac un efort sîrguincios de a redirecționa furia populară de la capital înspre politic. Cu perseverență, cu pricepere de actor goebbelsian, dau încontinuu vina pe politic, alimentînd zilnic românii cu cele cinci minute de ură orwelliene de care orice sistem de propagandă are nevoie.

Ca Pro TV sînt mulți alții. Europa FM. Digi FM. Hotnews. Doamne, ar trebui să scriu o zi întreagă să fie lista completă! Toți niște harnice, neobosite mecanisme de abatere a urii dinspre logica economică spre logica politică. Huoo! Politicienii fură! Ei sînt de vină că voi suferiți, românilor!

Toate trompetele frumos și necesar controlate de sistem, de statul paralel, care dintotdeauna a fost în competiție pentru putere cu partidele. Lupta dintre militari și politicieni gestionată prin intermediul propagandei și călărind supărarea populației la adresa distribuției inegale de plus valoare, în contextul disonanței cognitive dintre capitalismul de fantasmă și capitalismul de realitate.

E simplu. E pe scurt povestea României din ultimii 30 de ani. Românilor le e scîrbă de comunism. Drept pentru care orice vagă senzație de gînd social-democrat le repugnă, căci vine în trena respingerii celor 50 de ani de comunist.

Din această cauză, românii sînt ușor de dus de nas și li se poate ușor canaliza furia dintr-o parte în alta. Politicul, acest necesar țap ispășitor pentru a scuti freza deținătorilor de capital, care astfel își pot face mendrele nestingheriți în Republica Slugarnică România.

Vă place ce simplu este? Și e inevitabil. Și nu există ieșire deocamdată. Încă cel puțin o generație de români va visa în mod naiv la Neckermann și cînd va vedea că visul nu i se împlinește se va supăra ca sluga proastă nu pe boierul care-i ia banii de sub nas și-i duce în Imperiu, ci pe țapii ispășitori asupra cărora au fost asmuțiți cîinii propagandei.

Ne merităm soarta. Somn ușor, Românie.

PS: Mă gîndesc la acest subiect de mult timp. De cel puțin 2-3 ani. Doar că nu l-am pus pe hîrtie. Îi mulțumesc lui Costi Rogozanu că mi-a adus aminte de el, citindu-i unul din articolele recente. Le mulțumesc de asemenea și prietenilor din Clubul Maioneza, cu care am dezbătut aseară această explicație sociologică a furiei și urii și muii din România zilelor noastre.





. Citeste tot...