joi, 2 decembrie 2021

N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

Stau afară, la Telega, pe terasa din mijlocul curții, și-mi trag sufletul după niște ore de muncă prin grădină. Ce a început mai spre prînz ca o mică acțiune punctuală, de maxim juma de oră, cît să-mi pun sîngele în mișcare, hai să curăț aia, să aranjez ailantă, s-a transformat în juma de zi de muncă non-stop.

E doar trei și jumătate, dar soarele deja dă să se ducă peste coama dealului, la apus. Cum trece soarele, frigul pișcă. Mai stau un pic, privesc cum se lasă seara, și apoi o să intru în casă. Am un articol de scris. Am niște vorbe de prins în insectar.

A fost o zi neașteptat de caldă, de frumoasă. Numa bună de trebăluit pe afară.

Am început prin a pune scara să dau frunzele de frasin din streașina casei. Ditamai sacul de frunze care riscau să înfunde jgheabul. Le-am scos. Frunze uscate, frunze umede, frunze putrede, aproape pămînt. Apoi, că tot le-am scos din streașină și le-am aruncat pe jos, am măturat terasa în jurul casei de ele, că dacă n-o făceam atunci, pe loc, acolo rămîneau căzute grămadă.

Și dacă tot scosesem scara dublă, să dau frunzele de pe casă, am mutat-o cinci metri mai la deal și am tăiat apoi și niște crăci la frasin care se aplecaseră prea jos, făceau umbră și împiedicau să treci prin jurul lor. De vreun an de zile tot zic că le tai. O vară întreagă m-am tot uitat la ele, amenințîndu-le din priviri. Îmi beam cafeaua ca un orășean tacticos și leneș, trăgeam din țigară și le înjuram cît de mult s-au aplecat. Le curățam în gînd: uite, aia și aia și ailantă trebuie tăiate. O să pun scara, o să aduc fierăstrăul, o să suflec copacul în sus, pînă la jumătatea trunchiului. Și să vezi ce-o să se lumineze locul. Dar o tot amînam. Mai încolo. Data viitoare. Azi n-am chef. Altă dată. Iete că azi le-a venit vremea.

Pe urmă, pentru că tot m-am pornit, am tăiat niște crăci la un măr. Năpădiseră zmeura, aplecate pînă peste tufe. Nici nu mai puteam să intru la zmeură nici să trec pe acolo, trebuia să ocolesc mărul prin dreapta. Și dacă tot eram la zmeură, hai să migălesc un pic și la ea, să-i tund măcar cîteva tufe. Nu pe toată, doar într-un colț. Pe urmă am smuls și niște buruieni, tot în zona aia. Prea crescuseră mari, aproape că năpădiseră poteca.

Apoi am tuns un măceș care crescuse prea mare, zdrelindu-mi mîinile în ștepii săi. În fiecare an îl toaletez. Anul următor trebuie să o iau de la capăt, căci crește la loc, iar ocupă tot spațiul, nu putem să trecem pe lîngă el. De la măceș, dacă tot eram acolo, am trecut la trandafirul cățărător roz pal de lîngă, pe care îl am de la bunică-mea. Am migălit un pic și la el, să îl așez cum trebuie pe spalierul metalic semicircular pe care i l-am montat anul trecut. Bagă lăstarul pe după spalier, să se ducă unde vreau eu, nu unde-l taie pe el capul lui căpos de lăstar de trandafir. Taie măciuliile uscate, să dea alți muguri de sub tăietură, să facă flori la anul. Plivește la rădăcină de buruian și de frunze uscate și mai rărește din atîtea tulpini.

Alți ștepi, alte zdrelituri pe mîini. Pînă la sînge, că nu-mi place să lucrez cu mînuși, nu simt foarfeca cum trebuie.

Apoi, că tot îmi venise pofta de tăiat aranjat toaletat disciplinat, am belit la rasul solului tot soiul de lăstari de zarzăr, de măceș, de ulm, de alun, care năpădiseră iarba, că nu fusese cosită otava. După aia, am tuns doi meri care au un nărav prost să dea tot timpul lăstari lacomi. I-am lăstărit și pe ăștia. Am lăsat lăstarii acolo jos, în iarbă, să fie adunați cînd om veni cu terminatul, cu greblatul.

Apoi mi-am amintit că tot îi promit Florentinei că-i tai un pui de alun care îi încurcă tufișurile ornamentale. Și m-am apucat și de el. Pui pe naiba. Ditamai alunul, între timp. Am reușit să dovedesc cu foarfeca lăstarii mici din jurul său, de pe margine. Dar la cele două trunchiuri mai mari scula și-a recunoscut înfrîngerea, n-a mai avut cum să facă față. Lasă foarfeca. Adu toporul. Dă-i cu toporul.

Gata și alunul.

Lîngă el, celălalt alun, alunul cel mare, alunul care are voie să crească după toate puterile sale. Ditamai frumusețea de copac deja, cu nouă trunchiuri zvelte pe care le încurajez de mulți ani să se înalțe în voia lor. S-a făcut ditamai pîlcul superb de nouă flăcăi de aproape copaci. Însă în fiecare an în jurul lor dau tot soiul de lăstari lacomi. Așa e soiul alunului, să nu-și păstreze doar trunchi gros și curat, unul singur, ci să se întoarcă la firea sa de tufiș cu multe multe nuiele de jur împrejur, o măturică urîtă și enervantă. Am curățat și lăstarii ăștia lacomi de la alunul cel mare. În fiecare an îi curăț. În fiecare an dau la loc, trebuie să o iau de la capăt.

Uite așa, ce a început ca o mică tentativă de migălit pigulit prin grădină a devenit zi de muncă în toată regula. Între timp, a apărut și Florentina, care avusese treabă pînă atunci. Dă-i și ea cu foarfeca, la flori, la trandafiri, la tufișurile ei ornamentale la care ține atît de mult.

Doamne, cîte am făcut în astea patru ore.

Să stăpînești natura. Să aranjezi lucrurile. Să tunzi să tai să smulgi să cureți să plivești. Să intri în firea vegetală și să-i dai ordine. Crește așa. Stai așa. Nu te du acolo. Fă cum îți zic eu să faci. Să intri cu toporul în carnea lemnului. Să tai cu fierăstrăul crengile neascultătoare. Să muști cu foarfeca din lăstarii tineri, zemoși, cu scoarța netedă. Să migălești pigulești cotelești mizdrelești, cum se zice pe la noi pe la Telega.

Stau pe terasă, fostul grajd al bunicului lui Florentina, pe care noi l-am transformat în sufrageria noastră de vară, gresie, flori, mese, scaune, lumini, tot dichisul, și-mi trag sufletul. Mă gîndesc cîte am făcut azi și cîte mai sînt de făcut mîine. Mai avem de greblat. Mai avem de curățat prin gardul de sus. Mai trebuie să mai toaletez și măceșul ăla imens care s-a aplecat prea mult, stă să cadă. Mai trebuie să...

Mă gîndesc la ce mai am de făcut. Și mă uit la soare cum se duce. Deja unde sînt eu, pe terasă, s-a dus, e umbră și pișcă frigul. Mai bate doar dînsus de tot, înspre gard.

Și mă uit la umbrele din ce în ce mai lungi ale serii. Și îl înțeleg din ce în ce mai bine pe Tolkien cu ielele sale care iubeau îndeosebi amurgul. Lumina aceea specială a ultimelor raze de soare înainte să se lase înserarea. Copleșitoarea senzație de nostalgie, de pierdere, de vreme și timp și viață care se duc. Nostalgia lucrurilor care au fost și care nu vor mai veni. Călătoria spre Valinor, spre apus. Alegoria morții. Ielele sînt nemuritoare și bătrîne, tare bătrîne, și obosite de-atîta nemurire, și cîntă și se îndreaptă spre soare-apune, spre tărîmul unde se odihnesc nemuritorii cei sătui de-atîta viață. Alegoria Lumii de Apoi, a morții și a răsplatei ultime.

Stau pe terasă, soarele deja a apus, și privesc peste vale, la dealul din față. Pe coasta unde am copilărit, în casa bunicilor mele: bunică-mea Maria Palada “Nelica” și străbunică-mea Maria Duțu “Frunzoaica”, descîntătoarea la care cînd eram mic veneau femei din tot județul să le descînte de bine, să dezlege farmecele. Ele m-au crescut. Acolo în casa lor am copilărit.

Fiind iarnă, copacii sînt desfrunziți și se văd bine toate casele. Cîteva case de bucureșteni, singurele noi și mari, făcute după standardele de construcție de acum. Și restul, case multe și mici, ponosite, casele telegenilor bătrîni. Unele din ele sînt deja părăsite. Restul, vechi, cîrpite, înghesuite, cu tabla ruginită. Case care erau noi acum cincizeci de ani, o sută de ani, cînd Telega era strălucitoare, avea petrol și oameni tineri și viitor.

Acuma casele nu mai sînt noi. Acuma nu mai sînt oameni tineri. Doar bătrîni. Nu mai sînt copii. Nu mai sînt nici animale care să behăie, să latre, să mugească. Nu mai sînt vaci care să se întoarcă seara de la islaz, îndreptîndu-se încet fiecare spre casa ei, știind drumul pe de rost, venind acasă molcom, ca vaca sătulă și îmbuibată de-atîta iarbă, mai întinzînd gîtul după vreo frunză sau după vreo prună de prin vreun gard, cu ugerele pline și cu cloapetele bălăngănindu-se leneș.

Murga noastră, cînd sosea acasă seara, știa să deschidă singură poarta cu cornul. Băga cornul, sălta lațul de sîrmă care ținea poarta legată, împingea ușor și intra spre grajd. Seară. Copilărie. Telega. Bunică-mea întîmpina vaca, vorbea cu ea, o lăuda, o mîngîia din vorbe și din mîini, o lua de căpăstru și o îndemna cu gesturi răbdătoare înspre ușa grajdului, o lega la iesle, îi mai dădea o porție de ceva, un răsfăț de seară, poate mere tăiate, poate fîn, poate buruian sau otavă, o țesăla și apoi o mulgea, cu tot dichisul ritualic, ca un descîntec din mîini.

Aducea cele două găleți, una cu apă să-i spele ugerul, una în care să toarne laptele muls, cana de tablă în care mulgea și cîrpa curată cu care să șteargă ugerul, lega coada vacii, se spăla pe mîini, lua scăunelul agățat în cui deasupra tocului ușii grajdului, lîngă cuibul de rîndunele, se așeza cu mișcări lente, obosite pe scăunel, își sufleca mînecile, certa vaca dacă făcea cumva pe nebuna să nu stea la muls, dar nu o certa tare, ci cu dojană de mamă înțelegătoare, de bunică stăpînă pe uger și pe vacă și pe lume, îi dădea un ghiont să se dea un pic mai încolo, mai la perete, să nu o înghesuie, s-o poată mulge în largul ei. Spăla ugerul, ștergea ugerul cu cîrpa, îndeosebi fiecare țîță în parte, se ștergea și pe mîini, își făcea cruce, înfigea degetele noduroase într-una din țîțele vacii, apăsa cu putere și cu pricepere. Cu o mînă ținea cana și cu o mînă mulgea.

Și laptele țîșnea, cu zgomot spart în cana cea de tablă, cu abur ridicîndu-se din laptele fierbinte, spumos. Pe măsură ce cana se umplea, zgomotul laptelui în cană era din ce în ce mai gros, de la soprană la tenor la bariton la bas, ca și cum s-ar fi jucat cineva la butonul instalației stereo din grajd, la reglajul audio al vacii, să dea basul mai tare și înaltele mai jos. Paradoxal efect Doppler de vacă și de lapte și de cană și de Telega și de grajd și de uger și de bunică și de amintiri.

Seară. Copilărie. Telega.

Nu mai e Murga. Nu mai sînt vaci. Nu mai sînt copii. Singurele case cît de cît dichisite sînt ale bucureștenilor. Case de vacanță, aseptice, comerciale, fără deranj prin curte, fără tăvăleală. Prea cochete, prea scoase din țiplă. Inclusiv casa noastră, de unde vă scriu chiar acum, de unde vă scriam și acum doi ani de zile, la moartea tatălui meu, e tot o astfel de casă de vacanță. Fără vacă. Fără găini. Fără cotețe. Fără acareturi. Aseptică. Scoasă din țiplă. Doar iarbă și pomi și copaci și Internet și loisir. Venim din cînd în cînd. Niște bucureșteni comozi.

Stau pe terasă, în curtea mea scoasă din țiplă de la Telega. Mă uit la soare cum a apus deja. Mă uit la umbrele lungi ale înserării. Mă uit la casele de pe coasta cealaltă, încă scăldate în lumină. Tristă antropologie a satului care stă să moară. Și mă gîndesc la fetele mele. Am două fete. Una deja plecată de acasă. Următoarea va pleca și ea în curînd, cum va termina liceul. În doi ani. Soon. Soon.

Fără de ele, cu fetele noastre prin cele străinătățuri, de-o să le vedem doar pe Skype și doar prin poze, vom rămîne singuri, doi boșorogi, un moș și-o babă de Telega, cu cele două cățelușe pe care le avem aici, prin curte. Vom mîngîia cățeii, cum o fac chiar acum, privind soarele care apune, și ne va fi dor de copiii noștri. De fetele noastre care nu se vor întoarce la Telega, ci își vor găsi soarta prin cele patru colțuri ale lumii.

Stau pe terasă, mîngîi cățeaua care a venit să dea cu lăbuța, să o bag în seamă, și-a pus capul în poala mea și mă privește cu ochii ei blegi și luminoși. Surogat de copil. Surogat de tandrețe. O mîngîi pe cap, o privesc în ochi, și mi-e deja dor de fetele mele care au plecat de acasă. Și mi-e dor de ele. Și le chem să vie acasă, să fim din nou tineri și ele mici. Și le bombăm și le iubesc și mi-e dor de ele și le implor să se întoarcă acasă.

Și știu că nu se vor întoarce.

Și atunci, știind că își vor vedea de viața lor și nu se vor întoarce acasă, le îndemn măcar să ne facă nepoți. Și să nu-i țină departe, prin cele străinătățuri. Să ni-i aducă și nouă aici. Să creștem nepoți la Telega, în acest sat din ce în ce mai bătrîn și mai sălbăticit și mai pustiu. Să ne bucurăm din nou de copii în curtea de la Telega. Să fim cumva din nou tineri, cu curtea plină de copii mici. Imposibila întoarcere întru tinerețe.

Stau pe terasă și mă gîndesc la vremelnica, aroganta noastră dorință de a stăpîni natura, realitatea, soarta. Cît o să mai pot să-mi controlez viața? Cît o să mai curăț la copaci și o să-i mai disciplinez? Cît o să mai trăiesc? Iaca încă niște ani de aici încolo. Pe urmă, pe măsură ce noi nu vom mai fi și fetele noastre nu se vor mai întoarce aici, și nici nepoții nu se vor mai întoarce și Telega se va pustii, copacii nu vor mai asculta de fierăstrăul meu și de foarfeca de pomi și de topor.

Și vor crește mari. Și se vor înmulți. Și vor năpădi cu forța lor vegetală și cu pofta lor de viață sălbatică toate coastele acestei Telegi din ce în ce mai triste și mai sărace și mai bătrîne. Deja sînt curți, pe coasta asta din fața mea, pline de copaci crescuți între timp, de cînd au trecut anii și nu mai sînt copil și am plecat de la Telega. Uite acolo, în curbă la Uri, dînjos de casa lu’ bunică-mea, pe unde ne dădeam cu săniile iarna, e deja un loc unde frasinii au crescut mari, aproape pădure, au năpădit curțile goale și casele dărăpănate și grădinile în paragină. Un colț de pădure în mijlocul satului.

Și e de-abia începutul.

Nu doar frasinii vor da asalt. Platanul pe care l-am plantat aici acum aproape douăzeci de ani, în mijlocul curții lui Ștefan Brașov, bunicul Florentinei, va împuia din bobițele alea mari ale lui, kurokurosuke vegetal, și va contribui și el la pădurea ce va acoperi Telega. Bambusul se va întinde viclean și lacom și va cuprinde locul, curtea, ulița. Frasinii și gherghinii și ulmii vor fi stăpîni aici. Merii se vor corci și se vor sălbătici. Netunși, neîngrijiți, nestruniți de foarfeca omului dominator. Și vor fi liberi. Și vor face poame din ce în ce mai pădurețe, mai mici și mai acre și mai puțin culese de oameni. Le vor mînca vietățile pădurii, corbii și pîrșii și gaițele. Și mistreții și urșii care deja au început să bîntuie din nou pe la marginea satului. Deja avem primul om sfîșiat de urs în Telega, în vara asta. Fostul coleg de bancă al Florentinei. Un semn al vremilor ce va să vie.

Stau pe terasă și-mi cert fetele în gînd. Să mai veniți acasă. Măcar din cînd în cînd. Să-mi faceți nepoți. Să mi-i aduceți aici, să îi creștem la Telega. Să nu uite Telega. Să-mi duceți stirpea mai departe, dacă numele nu-l veți duce. La mine în neam, sînt ultimul Palada. Neavînd băieți, numele se va pierde. Ceilalți urmași nu vor mai purta acest nume. Dar ce contează mai mult: numele sau gena? Limba sau viața? Etnia sau bunăstarea? Cultura sau natura? Ubi bene, ibi patria.

Stau pe terasă în ultimele sclipiri de lumină ale apusului și-mi privesc cu ochii minții genele cum mi se risipesc în cele patru colțuri ale viitorului. Și văd Telega sălbăticită, abandonată de oameni și năpădită de pofta de viață sălbatică: frasini și gherghini și gaițe și urși și mistreți și pîrși. Și platani, singura urmă a trăirii mele pe aici.

Cînd eram tînăr, nu știam să tund pomii, le lăsam vîrfurile să crească în voie, să se ducă libere spre înaltul cerului. Ce tînăr și ce fraier eram.

Cînd am mai înaintat în vîrstă, am învățat să tund pomii, să le tai vîrfurile și să îi forțez să crească cum vreau eu, nu cum vor ei. Supuse slugi vegetale, care să-mi dea mere și bucurie în suflet. Ce adult și ce priceput am devenit.

Cînd voi îmbătrîni, voi învăța să tund pomii și mai bine, să nu-i mai strunesc și să nu-i mai chinui din foarfecă, să le las din nou vîrfurile să crească în voie, să se ducă unde vor ele, dincolo de voința mea, de semeția mea umană inutilă. Ce bătrîn și ce înțelept și ce resemnat voi ajunge.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena, indiferent dacă e la Telega sau la Melbourne sau la Milano. O să ni se piardă limba. Și ce dacă? A rose by any other name would smell as sweet. O să ni se piardă numele și neamul. Și ce dacă? Ducă-se. Amăgire și zbatere inutilă. Etichete. Biete etichete. O să piară Telega. Și ce dacă? Undeva, cumva, gena va răzbi. Și ce dacă va răzbi acolo și nu aici? Ce are Telega atît de special încît să merite să nu fie ștearsă de pe fața pămîntului, precum mii de alte așezări omenești scufundate de istorie în uitare?

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena. Sau poate nu. Sau poate nu va răzbi. Sau poate se va risipi în neant, precum apa în deșert, precum zborul corbului în înaltul cerului. O să ne piară și spița. Și ce dacă? Cu ce sînt eu mai special decît alte multe seminții ce au pierit deja? Nu e decît deșarta mea dorință de supraviețuire by proxy. Dacă nu sîntem nemuritori, măcar gena să o dăm mai departe. Strădania de patru miliarde de ani încoace. Succesul de supraviețuire. Succesul de reproducere.

Oricum, nu contează. Cînd vom fi morți, nu va mai conta.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Stau pe terasă. Soarele s-a dus deja. Umbrele nu mai sînt umbre. Ielele au plecat deja spre Valinor, copleșite de tristețe și de povara nemuririi. Luminile încep să se aprindă pe la casele de pe coasta cealaltă, unde am copilărit. Încă mai sînt oameni în ele. Încă.

S-a făcut frig. Trebuie să intru în casă, la căldură, la civilizație, la Internet și la calculator, să scriu un articol, să-mi justific viața și soarta și tristețea și gena.

Mă uit la copaci, înainte să intru. Copacii, semeți și răbdători și vegetali, monstruos de vegetali și de indiferenți, mă privesc înapoi. Nu le pasă de foarfeca mea, de fierăstrăul meu, de toporul meu. Au timp să scape de mine. Au tot timpul din lume. Dacă nu ei, semințele lor atunci.

În cele patru colțuri ale viitorului să lăsăm pomii să devină copaci, sălbateci și liberi și desprinși de mofturile noastre omenești, prea omenești. Mofturi de disciplină. Mofturi de putere. Mofturi de semeție și de rațiune și de necesitate.

Mofturi de om.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.



. Citeste tot...

miercuri, 1 decembrie 2021

În vest oamenii și banii, în est sălbăticiunile

Azi, teoretic, e ziua României. Azi, teoretic, toată lumea e patrioată. Cu cîrnatul în gură, cu fasolea cu ciolan în suflet, mulți români admiră defilările de tancuri și de avioane și de mașini de filaj electronic și de ce mai defilăm noi zilele astea. Mîndri soldați care de care mai fioroși. Steaguri fluturate. Mîini puse solemn în dreptul inimii. Priviri aprige, dar severe de demnitari găunoși, vai cît de țanțoși în găunoșenia lor.

De fapt, românii admiră azi moartea democrației. O scufundare în plăcerea de a fi conduși de militari. O lene civică de care suferă din ce în ce mai multe țări din jurul nostru, de la care luăm lumină. Să fie primit. O să ne placă. O să fie din ce în ce mai bine. Nici nu știți cît de bine o să fie.

Dar nu despre militari și despre democrația sfîșiată de aceștia e neapărat vorba azi. Ci despre un lucru cu mult mai grav. Azi, din păcate, românii mai admiră încă ceva.

Admiră boala foarte probabil incurabilă a României.

E o boală de nervi, combinată cu o boală de resurse. Care are drept principal efect o puternică hemoragie demografică.

De la care cred că nu ne vom reveni.

Pentru copiii noștri, ecuația e simplă. Să facă orice, să plece de aici. Atracția bunăstării țărilor dezvoltate este irezistibilă. Și bogați, și săraci, și deștepți, și proști, mai toți copiii noștri dau în brînci să plece din țară. La fel precum pe vremuri dădeam cu toții să fugim de la țară, să ne chivernisim la oraș, acuma noul val de migrație este peste granițe.

Nu i te poți împotrivi. România se depopulează pe zi ce trece. Cu excepția unor bălți de relativă prosperitate și relativă complexitate, urbanul foarte mare în general, în rest țara noastră sîngerează puternic. Sîngerează oameni. Sîngerează îndeosebi tineri. Sîngerează viitor.

Această sîngerare este admirată zilele astea de prețioșii noștri patrioți, cu fasolea cu ciolan în suflet și cu milioanele de dolari de patriotism în cont, precum inegalabilul Radu Tudor, acest civil atît de necesar bunului mers al lucrurilor în țara asta aproape civilă.

Cu cît îmbătrînești, cu atît te preocupă mai mult istoria. Te pregătești să devii istorie citind istorie. Cei morți încep, încet încet, să te intereseze mai mult decît cei vii.

Citeam azi despre Roma în anul 1000. Despre cum trăiau urmașii romanilor printre ruinele clasice. Despre cum un anume Crescentius, mare mahăr al vremurilor alea, își construise cu mîndrie o casă medievală în care încorporase tot soiul de resturi de la clădirile antice. O mermeleală, evident. Dar atîta s-a putut atunci. Ce lei fuseseră și ce cotîrle janghinoase ajunseseră.

La cinci sute de ani după Imperiul Roman, cei care trăiau pe meleagurile alea nu mai erau nici romani, nu deveniseră încă întru totul nici italieni. Erau un soi de struțo-cămilă amărîtă, babardită de toți năvălitorii vremii: cînd germanici, ostrogoți, vandali, gepizi, longobarzi, cînd sarazini cu steagul verde sfînt în față. Care cum venea, mai babardea un pic Roma.

Azi, Roma nu mai e romană. E italiană. Și-a revenit. Cu greu, dar și-a revenit. La o mie cinci sute de ani după ce a fost îngenuncheată. Și nu avem nici o certitudine că nu va trece din nou prin vremuri grele.

Alte popoare n-au avut norocul ăsta istoric. De azteci s-a ales praful. Așijderea și de khazari. Și de burgunzi la fel. Ehe, de cîte alte popoare s-a ales praful în istorie. Genele au rămas pe-acolo, prin populație. Dar doar atît. Identitatea etnică s-a spulberat în cele patru vînturi ale neființei, tăvălită de năvălitori, de nepricepere, de schimbări climatice, ori pur și simplu de ghinion.

Așijderea și România. Pierde populație. Pierde speranță. Pierde identitate. În cincispreze ani de zile, practic o clipită la scara istoriei, a pierdut în jur de 4 milioane de români, plecați aiurea, momiți de atracția bunăstării. Probabil cea mai mare hemoragie de populație, și în volume absolute, și procentual vorbind, de cînd e neamul ăsta românesc.

Fidelitate etnică? Ete fleoșc. Mîndrie națională? Fugi, bre, de-aci, cu poveștile tale răsuflate. Ubi bene, ibi patria. Și nici măcar nu-i poți acuza de ceva. S-a dus fiecare să-și vază de soartă.

Acest proces va continua, cu siguranță. Vom rămîne din ce în ce mai puțini pe aceste meleaguri. Cum s-au depopulat încet încet satele, supte de oameni în centrifuga bunăstării urbane, la fel se va depopula și România, suptă de vlagă de magnetul complexității centrului Imperiului.

Nu degeaba încurajează occidentalii să avem cît mai mulți urși. Nu degeaba refuză aceiași occidentali cu obstinație cînd ne oferim să le dăm urși, să-și repopuleze și ei pădurile. Știu ei ce știu. Regula e simplă. În vest oamenii și banii, în est sălbăticiunile.

România n-are altă soartă decît să devină un imens parc de distracții, un soi de Kamceatka ori de Montana europeană. Codri verzi de brad. Și cam atît. În care să crească urși și rîși și pîrși și, de ce nu, chiar și tigri siberieni.

Spre admirația ecologiștilor de catifea austrieci și danezi și germani și olandezi, prosperi ecologiști îmbuibați, care n-ar admite cu nici un chip urs pe meleagurile lor, să nu le strice geșeftul, complexitatea, turismul și îmbuibarea. Dar care iubesc nespus ursul la televizor, la sălbaticii ăia de primitivi de români, care oricum nici nu mai sînt atît de mulți, oricum ocupă prea puțin spațiu, să-l umplem cu urși, să admirăm natura în toată frumusețea ei fioroasă.

În cîteva zeci de ani, dezastrul demografic va fi și mai evident. Un deșert de fertilitate și un șuvoi de emigrare. Copiii noștri, viitorii cetățeni europeni, prin alte țări, evident.

Vom rămîne noi aici, mai bătrîni și mai resemnați. La fel cum zilele astea prin satele țării rămîn mai degrabă doar cei bătrîni, care nu au unde să se ducă, decît la cimitir. Așa și noi, în niște cîteva decenii. Un pic de nostalgie. Un pic de urși. Un pic de Skype cu copiii de prin Austria sau Anglia. Un pic de viață mermelită printre ruine.

În rest, un pic mai mult cimitir.

Cînd ne vom reveni, dacă o să avem cumva norocul istoric să ne revenim, nu vom mai fi români. Cum nici italienii nu mai erau romani la sute de ani după, pe vremea lui Crescentius, ci altceva, și noi vom fi alt soi de popor. Nu români. Altceva. Poate islamic. Poate african. Poate asiatic. Poate chinez. Naiba știe. Dumnezeu știe. Cine știe...

Cu siguranță vom fi grefați pe o mlădiță etnică nouă, tînără și săracă și barbară și cu poftă de viață. De făcut copii, de năpădit, de construit, de impus și de stîrnit. Cum o să fie acest popor? Mă doare la bască. O să fiu mort. Treaba voastră. Treaba lor. Cum nici pe romani nu i-a interesat cum vor fi italienii peste sute de ani, nici pe mine nu mă interesează cum vom fi, dacă vom mai fi cumva pînă atunci.

Un lucru știu sigur. Români ca acum nu vom mai fi. Și nici nu merităm să fim, de altfel. Nu ne place viitorul. Nu ne place viața. Nu ne place construcția. Nu ne place lupta. Nu ne place să stăm locului și să zidim. Ne place doar ciondăneala și bătutul cuie în talpă.

Drept pentru care o să vie alții să se altoiască pe aceste meleaguri și să continue istoria în locul nostru. Să zidească. Să puiască. Să trăiască. Iar noi, după cum spuneam, un pic de nostalgie, un pic de amurg. Un pic de jelituri. Un pic de smiorcăială patetică, dar vai cît de țanțoșă.

Și restul cimitir.

O să fie bine. O să ne placă. Chiar o să ne placă.

La mulți ani, Românie!



. Citeste tot...

marți, 30 noiembrie 2021

Dă, mamă, cu osu’n mine

Fiind noi de la Telega, adică de la țară, adică un pic cam cu mintea în colțuri, dacă e să te iei după prețioșii de orășeni care-și țin animalele în casă, ce naiba, orășeni eleganți, să le pută prin casă, de-aia sînt orășeni, să aibă standarde estetice ridicate, vorba aia, mai au un pic și bagă și porcul și calul în sufragerie,

avem tot soiul de obiceiuri de la țară, adică ciudate.

Pe lîngă faptul că ne aducem aminte cum e aia să te dai pe sanie pe drumul principal, ocolind babele care se întorc de la biserică și avînd grijă să nimerim, totuși, gura podului, să nu sărim cu sania în gîrlă,

pe lîngă faptul că ne descălțăm cînd mergem la cineva în vizită, chiar dacă părem incurabil de țărani și de melteni și de provinciali,

pe lîngă faptul că știm ce e aia vacă, și ce e ăla fîn, și cum e aia să îndrepți un cui cu tesla,

(nu, tesla nu e nici mașină electrică, nici unitate de măsură a fluxului magnetic, nici savant croat genial cu dubioase origini românești; tesla e chestia aia cu coadă și cu un cap metalic complicat, cu care scoți cuie, îndrepți cuie, îți dai în dește și în alte părți sensibile, dar semnificative ale corpului),

pe lîngă faptul că ne mai aducem aminte cum e să porți ciorapi de lînă pe piciorul gol și să te julești în genunchi și să lipești pielea la loc cu scuipat și să treacă,

pe lîngă faptul că încă mai știm să mai culegem prune, tundem pomii, crăpăm lemne, facem sarmale, vinete și ardei copți, zacuscă și magiun,

să mai plivim buruianul, la nevoie chiar și să mulgem vaca (deși mă cam îndoiesc de această pricepere demult timp neexersată),

avem o fobie în a arunca mîncarea.

Nu ne iese întotdeauna, fiind de fapt și niște orășeni de import. Dar de cîte ori putem, facem eforturi. Culminînd cu obiceiul ciudat și totalmente neecologic, pentru care probabil Greta Trotineta deja se zbate în chinuri virtuoase,

să nu aruncăm oasele ci să le băgăm în frigider, într-o pungă, de fapt chiar la congelator, să le păstrăm pentru cîinii de la Telega.

Da, știu: nu sîntem întregi la cap.

Dar să vezi răsplată și bucurie pentru kilowații prăpădiți în mod absolut neecologic pe oasele congelate în congelator. Cînd scoți oasele din pungă și le dai cățelelor, cum se dau ele peste cap de fericire, mînca-le-ar mama și ursul și lupul pe ele de cățele zbanghii. Și cum după aia zile întregi rod la oasele alea de zici că este cea mai foarte comoară de pe lumea asta. Stau întinse prin curte și rod la cîte o chestie gustoasă. Hmmm. Os adus de la București. Hmmm. Trufanda.

Cum aduc alții bomboane la copii, așa aducem noi oase la cîini. Oase păstrate cu grijă, în jungla urbană, în cutia aia contrapțioasă care produce frig pe bază de curent electric, de moare Greta de oftică atunci cînd o băgăm în priză să păstrăm oasele pentru cîini.

Da, știu: nu sîntem întregi la cap.

Ah, ce bine e să fii de la țară și să nu fii întreg la cap.



. Citeste tot...

duminică, 28 noiembrie 2021

Corpul meu, acul vostru

Substratul biologic
al mișcării antivacciniste
din ziua de azi


Stau întins pe burtă, pe masa de masaj, frămîntat în mod foarte…

Stop. Stați așa un pic, să limpezim lucrurile, că văz că deja ați început să mustăciți. Dacă v-ați gîndit la ce nu m-am gîndit eu, să vă fie rușine. Masaj. Doar masaj. Sută la sută masaj terapeutic. Nimic altceva. Pînă și sociologii au voie la așa ceva. Rîdem, glumim, dar nu tragem concluzii fanteziste, nu părăsim sensul explicit al textului, da?

... frămîntat în mod foarte profesionist de mîinile unei balineze, indoneziene, tailandeze sau ce-o fi ea acolo, și-mi las gîndurile să-mi zburde în voie.

Nu pot să adorm, căci masajul e intens, cu multe părți ale corpului zdravăn chinuite. Și atunci, cu ochii închiși și cu mușchii urlînd cînd de plăcere, cînd de durere, mă gîndesc la chestii. Scăldat în uleiuri frumos mirositoare, mai ceva ca Liiceanu cu cremele lui de belfer deontolog, mă gîndesc la ce ți-e și cu trupul ăsta.

Cu corpul nostru.

Cîtă încredere trebuie să am în celălalt – cealaltă, în cazul de față – care-mi încalcă în mod drastic distanța de fugă (concept etologic, înseamnă sub ce distanță se declanșează la o specie în mod instinctiv complexul luptă sau fugi, fight or flight) și-mi abuzează corpul cu degetele alea care-mi iau fiecare mușchi în parte și-mi demonstrează că poate să doară în mai multe feluri.

Durere. Atingere. Animalul din mine dă să aibă reacții. Și totuși, mă stăpînesc.

Mă stăpînesc, în contra instinctelor mele.

Miliarde de ani, de la bacterie și de la meduză încoace, noi animalele am supraviețuit pe pămînt pe baza unui principiu simplu: nu e bine să fii atins. Nici de altcineva din specia ta, dar mai ales din altă specie. Cine te atinge, de regulă nu te atinge de drag, să fie bine, ci să fie rău. Să te atace, să te lovească, să te mănînce. Să fie rău, să nu fie bine.

Drept pentru care am dezvoltat instinctive reacții la apropiere, la contact. Mai presus de orice altceva, în biologie corpul este sacru. Și nu prea dăm voie să ne fie atins.

De unde și consecințele sociale, sociologice ale interacțiunii cu corpul nostru.

În primul rînd, sexualitatea. Sexualitatea e complicată la om – ca și la mai toate speciile de mamifere, unde atît fecundarea, cît și sarcina sînt interne – pentru că pune față în față două tendințe divergente. Pe de o parte, pofta de supraviețuire. Pe de altă parte, reticența la contact.

Drept pentru care e nevoie de elaborate ritualuri de curtare pentru a minimiza reticența și a crește încrederea și, pe cale de consecință, dorința. Pînă și plăcerea sexuală face parte din această ecuație. O bombonică suplimentară care să ne păcălească să lăsăm garda jos, să fim mai predispuși să facem pui, să nu ne zbîrlim unul la altul, leu la leoaică, babuin la babuină, domn la doamnă, înainte să comitem fapta.

De asemenea, tot ce ține de instituțiile totale (cf. definiției lui Goffman, căutați și voi pe Google) are de-a face tot cu corporalitatea. Cu limitarea libertății corpului. Atît a deținerii, cît și a prezentării sale.

La închisoare ești – ce să vezi, mare tautologie – închis. Ți se reține corpul într-un spațiu bine definit. La mînăstire la fel. Din ea nu poți să ieși decît cu voie de la stareț ori de la stareță. Din unitatea militară, din spital, de la azilul de nebuni la fel. Nu-ți plimbi tu corpul pe unde te taie pe tine capul. Ci conform unor reguli foarte bine definite, inventate și mai ales aplicate în mod inevitabil de alții.

Control. Putere. Corp.

Și, peste tot, dincolo de controlul deplasării, mai e și controlul prezentării. Uniforma. Maniera de prezentare a corpului, pe care nu o deții tu, ci cei care dețin puterea instituției totalitare. Fie că e pușcărie, spital, unitate militară, școală cu uniformă obligatorie, azil de nebuni, mînăstire de maici, peste tot nu tu ai dreptul cum să-ți prezinți corpul. Ci alții. Mereu alții.

Același principiu se aplică și femeilor din țările musulmane fundamentaliste. Corpul nu-ți aparține, nu-l prezinți tu cum vrei tu cui vrei tu. Nu. Trebuie să ți-l acoperi, să nu-l vadă decît stăpînul tău.

Monopol. Exclusivitate. Putere.

Tot în zona asta, a definirii relațiilor de putere corporale, stau și alte practici sociale puternic controversate, care vorbesc despre tensiunea dintre libertate și putere. Mă refer la avort, la mutilările genitale ritualice, la tortură și la pedeapsa cu moartea.

Fiecare din aceste subiecte sînt dezbătute puternic, atît în societățile conservatoare, cît și în cele progresiste, și generează adevărate războaie culturale (culture wars), cu susținători pătimași și de-o parte, și de cealaltă a dezbaterii.

Pînă și împodobirea corpului, îndeosebi cea puternic intrusivă, tot din povestea asta face parte. Machiajul, dar mai ales intervențiile permanente, ireversibile, cum ar fi tatuajele ori piercingurile, vorbesc despre capacitatea ta de control asupra propriului corp.

Cînd te razi în cap, cînd îți dai cu ruj de-ăla roșu intens, cînd te tatuezi sau cînd îți bagi o sîrmă vizibilă în nas (ori mai puțin vizibilă în alte organe), transmiți un mesaj puternic. Fac ce vreau cu corpul meu, cum mă taie pe mine capul. Mi-l împodopesc, modific, străpung, desenez, împopoțonez cum vreau eu. Sînt puternic. Sînt stăpîn pe corpul meu. Sînt liber.

Adică discutăm, de fapt, nu despre corp, ci despre libertate.

Acesta este unul din motivele pentru care principalele două metode de combatere a pandemiei Covid, masca și vaccinarea, sînt puternic contestate de o parte însemnată a societății. Nu numai în democrațiile tinere, unde abuzurile societății totalitare sînt recente și lumea e reticentă să-și încredințeze libertatea fără prea multe discuții. Dar chiar și în democrațiile consolidate. Încet încet, pas cu pas, apare o reticență la mască, o reticență la vaccinare.

Aceste respingeri, care deja iată că se concretizează în valuri de proteste în din ce în ce mai multe țări dezvoltate: Olanda, Germania, Austria, Franța, Italia, Australia, Statele Unite, au un imens suport biologic. Substrat pe care cei aflați la putere, dacă îl ignoră, îl ignoră pe barba lor. Miliarde de ani de mefiență la adresa intruziunii corporale nu pot să fie schimbate cu o banală campanie de propagandă mediocră: acest vaccin conține cafeluță și figuri de advertising.

Ce vreți voi să faceți cu corpul meu? De ce să mă înțep? De ce să mă înțep de atîtea ori? Ce vreți să băgați în mine, fără să-mi spuneți? De ce ne păcăliți că ne vreți binele, cînd de fapt voi aveți cu totul alte intenții? Cum adică să mă înțep din șase în șase luni? Și dacă nu mă înțep, să n-am voie la nimic: să călătoresc, să vorbesc, să lucrez, să merg la biserică? Cum adică să port masca peste tot, chiar și cînd sînt singur, precum poartă femeile musulmane hijabul? De ce să intervin asupra corpului meu fără să mă întrebați și pe mine dacă vreau sau nu?

Cum rămîne cu drepturile și libertățile? Cum rămîne cu Constituția, cu Carta Drepturilor Omului?

Întrebări care, indiferent dacă unora li se par primitive, iraționale, pur și simplu prostești, ele au în spate miliarde de ani de mefiență necesară. De reticență biologică instinctivă, fără de care n-am fi fost azi unde sîntem.

Pentru că altminteri strămoșii noștri, ăia de ne-au dat sînge și nume, de-ar fi fost la fel de creduli precum își doresc stăpînii noștri să fim noi zilele astea, dacă ar fi pus botul la harneală, la propagandă, ar fi fost demult mîncați de leu, de șarpe, de rechin.

De toți ăia care se dau pe lîngă tine, ad literam se dau pe lîngă tine, îți dau tîrcoale și-ți spun că-ți vor tot binele de pe lume. Doar doar să-i lași să se apropie, să pună gheara laba colțul pe tine și astfel să le pui la dispoziție o masă îmbelșugată, niște cărniță de fraier căruia nu-i e frică să pună mîna alții pe el.

Sau acul.



. Citeste tot...

miercuri, 24 noiembrie 2021

Lumea nu înțelege cifrele

Lumea nu înțelege cifrele.

Stați, nu săriți să mă înjurați. Încă n-am ajuns să spun precum superiorii de germani cvasi-naziști că sîntem proști. Sau o spun, dar o spun și eu mai elegant, mai cu perdea.

Da, e posibil să fim proști. Dar cu o notă de subsol ispășitoare. Cînd vine vorba de evaluarea riscului, mai toată lumea e proastă.

(Evident, cu excepția noastră, a superiorilor, a ubermenșilor, noi strălucitorii cei care mîncăm matematică pe pîine și care sîntem cu trei capete peste voi, o naivilor, pufoșilor, medievalilor.)

Lăsînd gluma la o parte, să vă explic de ce nu sîntem în stare să pricepem procentele. Dintr-un motiv foarte simplu. Sîntem programați genetic să ni se întunece privirea și rațiunea și să încurcăm lucrurile, să acordăm aceeași importanță unor riscuri cu grade foarte diferite de probabilitate.

Cuvîntul cheie este “probabilitate”.

De milioane de ani, sîntem programați genetic de sfînta, neiertătoarea, necruțătoarea selecție naturală să belim ochii la riscuri, să le luăm în seamă, să nu le ignorăm.

Sau le putem ignora, dar pe barba noastră. Să zicem că te riști, că te doare la bască. Să zicem că nu ești atent și ignori riscurile. Atunci sare șarpele sau tigrul din tufiș, haț, și gata. Ai belit procentul. Te-ai lins pe bot evolutive fitness, succes de supraviețuire și de reproducere. Te papă și nu mai faci urmași.

Așa funcționează selecția naturală. Pe bază de smuls buruienile cele neatente din priză.

Deci tindem să belim ochii. Să ținem cont de riscuri.

Aici intervine problema. Tindem să ținem cont de mai toate riscurile. Prevăzător is the name of the game. Cine e prevăzător, precaut, cuminte, reticent, primește bombonica și dă gena mai departe. Cine nu...

Drept pentru care mai toate semnele care prefigurează risc sînt la fel de importante pentru noi. Și un foșnet aparent neînsemnat, și o bubuitură de trăsnet, și o ușoară sclipire printre frunze. O fi o rază de lumină? O fi ochii tigrului? Nu știm. Mai bine nu ne riscăm.

Cînd vine vorba de Covid, acest principiu instinctiv funcționează la blană. Cu toate consecințele de rigoare.

Da, așa este. Dacă te vaccinezi îți asumi un risc. Efecte secundare. Moarte. Alea alea. Cunoaștem povestea. Este puternic vehiculată zilele astea.

Dar și cînd ieși pe stradă îți asumi un risc.

Fie riscul rezidual de tip “cărămidă în cap”, că te plimbi pe stradă și-ți pică o cărămidă în țeastă de la cine știe ce construcție sau casă veche.

Fie riscul ceva mai puțin rezidual de tip “cărămidă în cap de tip tîlhărie”, cînd cărămida e ținută în mod intenționat de cineva răuvoitor în mînă, să-ți dea cu ea în cap, să-ți ia maul și tot ce ai la tine.

Fie riscul mult mai civil, mai puțin cărămidos, dar și mai însemnat, să dea o mașină peste tine. Doar știm că rata accidentelor la pietoni este măricică, mai ales în țări de-astea balcanice de-ale noastre, unde se aplică regula “lasă, că merge și așa”.

Și totuși, ieșim din casă. Înfruntăm aceste riscuri. Dacă nu le-am înfrunta, am vegeta închiși între patru pereți și n-am mai face nimic în viață.

La fel și cu riscul să se întîmple ceva neplăcut, atunci cînd facem comparația vaccin vs Covid. Cifrele sînt clare. Riscul de moarte din cauza vaccinului este într-o clasă mult mai improbabilă decît riscul de moarte din cauza Covid. Nu vreți să știți cum e la Covid, cînd faci formă gravă. Eu știu. Eu am făcut. Nu vă doresc.

Evident că vin conspiraționiștii să spună: lasă, că știm noi că acest vaccin este făcut să ne controleze genetic, să ne bage 5G, nanotehnologie, să ne producă sterilitate, să fim sterili pînă la a șaptea generație, să mai rărească din noi, să murim că sîntem prea mulți pe lumea asta.

Da, da. Cum să nu. Covid-ul omoară o mie și vaccinul unu și vouă vă e frică de vaccin, care e de o mie de ori mai puțin eficient să omoare oameni, să îndeplinească programul șerpilian al lui Bill Gates. Da, da. Bună gîndire.

Aici e problema. Că în capul nostru, mai ales dacă sîntem umpic ajutați de mesaje intense, prăpăstioase, nu e nici o diferență între o mie, un milion și un miliard. Mai ales pe dos, cînd facem funcția “unu pe”. Unu la mie. Unu la un milion. Unu la un miliard.

Unii dintre noi punem pe același palier de risc procentul de unu la o mie și de unu la un milion. O mie, un milion, tot un drac. Ceva acolo. Cînd e la numărător, ceva des. Cînd e la numitor, ceva rar.

Nu. Greșit. Wrong. Unu la o mie e destul de rar. Unu la un milion, în schimb, este foarte foarte rar. E de o mie de ori mai rar.

Dar gena nu ne lasă să facem aceste comparații. Sîntem programați să tratăm riscurile la fel. Mai vine și social media să urle că e la fel. Gata fandacsia. E risc? Este. Nu mai mă freca la cap cu detalii. E risc. Gata. Punct. Nu vreau.

Cînd mergi pe stradă, ți se pot întîmpla multe. Să fii lovit de fulger. Să-ți pice o cărămidă în cap. Să dea mașina peste tine. Să dai nas în nas cu Elena Udrea și să nu ai rujul la tine. Toate riscuri din categorii diferite de probabilitate. Imens de diferite.

Dar mulți dintre noi nu înțelegem diferența dintre diverse clase de riscuri.

Nici o problemă. Natura n-are milă. Natura nu ține cont de chestii de-astea. Natura papă vieți orbește, la grămadă. În mod probabilistic. Natura îl papă pe unu că s-a vaccinat. Și pe o mie că nu s-au vaccinat și că au murit de Covid. Tot un drac pentru coana Natură. N-are ea grețuri de-astea de semnificație. Virusul nu cunoaște carte.

Ghinion.



. Citeste tot...

marți, 23 noiembrie 2021

Se leapădă instituțiile de forță din România de practicile naziste?

Zilele astea se discută cum unul din protestatarii Rezist, Cristian Dide, are de-a face cu traficul de droguri.

Asta readuce pe tapet un subiect deja în putrefacție, care împute toată istoria recentă a statului român.

Statul român are o problemă. În dorința instituțiilor de putere de a contracara influența PSD, acestea s-au folosit de adevărate trupe de șoc paramilitare, trimise să hărțuiască, să agaseze și să provoace.

Tactica folosită a fost destul de asemănătoare cu cea a naziștilor în anii 30. Aceștia aveau niște trupe speciale paramilitare, Sturmabteilung, vestiții SA, Cămășile Maro, care exact cu asta se ocupau: desant asupra adversarilor politici. Cu excepția violenței mari: omoruri, mutilări, incendii, în rest trupele de șoc din România anilor noștri seamănă izbitor cu cele naziste din anii 30.

Exemplele sînt nenumărate. De la tăvălit în Parlament, pe covoarele instituției, la înfipt camera telefonului mobil în botul adversarului la insulte, la legat de gardul Parlamentului la fluturat cătușe fix în nas la îmbrîncit la vociferări insistente la dat cu vopsea și substanțe biologice pe pereții instituțiilor publice pînă la plăcuțe suedeze, aruncat cu pungi cu fecale și cu borduri în jandarmi.

Panoplia de violență politică este cuprinzătoare, atotcoperitoare.

Întrebarea este: cum de instituțiile de forță au permis atîția ani un asemenea comportament? Cum de au acceptat nestingherite încălcarea repetată, flagrantă și intenționată a legii? Cum de i-au tolerat?

Întrebările sînt, evident, retorice. Răspunsurile sînt evidente. Instituțiilor de forță nu numai că le-a convenit să existe asemenea indivizi odioși. Mai mult, sînt semne cît se poate de pertinente că acești indivizi sînt fix creația instituțiilor de forță. Convenabile instrumente de intimidare a PSD-ului.

Acuma, PSD vine la guvernare. Dintr-o dată, ce să vezi, PSD nu mai e Ciuma Roșie. Nu mai e ținta demonizării de tip nazist. Folosesc termenul “nazist” cu toată responsabilitatea. Să nu uităm: expresia Ciuma Roșie este împrumutată fix din instrumentarul propagandistic nazist din anii 30. Băieții aproape civili care au gestionat acest proiect nici măcar n-au avut imaginație. Au luat direct cu Copy Paste din istorie.

Acuma, PSD este respectabil, un partener dintr-o dată convenabil. Întrebarea este: pentru punerea batistei pe țambal și pentru șapte ani de lapte și miere, imposibila reconciliere, PSD oare va uita la fel de convenabil tratamentul pe care l-a primit? Sau va cere ca, în cele din urmă, în al 17-lea ceas, rotițele legale să se pună în mișcare și instigatorii la ură, la violență, trupele de șoc SA să plătească pentru încălcarea repetată, flagrantă a legii, pînă la punerea în pericol a instituțiilor statului?

Se leapădă instituțiile de forță din România de practicile naziste? Sau doar le țin convenabil în așteptare, instrumente puse la conservat, numai bune de scos în acțiune la iureșul următor?

Eu, dacă aș fi PSD, n-aș uita prea ușor ce instrumente ilegale au fost folosite împotriva mea. Tare mă tem, însă, că PSD va uita în mod convenabil și, pentru motive de pupat Piața Endependenții, va pune batista pe țambal pe acest subiect. Și pe urmă, tura următoare, și-o va fura fix la fel, inclusiv pe bază de aceiași indivizi necesari care să urle să scuipe să dea cu fecale.

Diferența dintre mine și PSD e simplă. Eu nu sînt PSD. Eu sînt doar un tip pe persoană fizică. Un tip care uită mai greu. Eu îmi permit să nu uit. Să nu uiți, Darie. Să nu uiți. În rest, fără nici o altă putere de negociere instituțională. Doar o voce inutilă într-o democrație de mucava.

Ghinion.



. Citeste tot...

joi, 18 noiembrie 2021

Te uită cum pic în sondaje

Te uită cum pic în sondaje...
Spre grafice, Carmen, privește
Mai spune s-aducă cătușe
Și serviciile s-aud cum trosnește.

Și mînă șpionul spre sobă,
La cască să ascult vijelia,
Sau mandatele mele – totuna –
Aș vrea s-anulez pandemia.

Mai spune s-aducă jandarmii
Și vino și tu mai aproape
Citește-mi ceva din dosare
Și ningă – istoria ne-ngroape.

Ce procent e aicea la tine,
Și toate din CSAT mi-s sfinte
Te uită cum pic în sondaje
Nu rîde... mă toarnă-nainte.

E ziuă și mă simt vremelnic
Mai spune s-aducă și gloanțe
Te uită, pesedeu-i cît gardul
Și-a prins promoroacă și Laura.

Eu nu mă mai duc azi la Palat
Raed e-napoi și-nainte
Te uită cum pic în sondaje
Nu rîde... trădează-nainte.




. Citeste tot...

luni, 15 noiembrie 2021

Vreau o țară ca afară: Germania

Vrem o țară ca afară. Sloganul forte al deontologilor și al piticilor de grădină, slogan cu care au năpădit mințele unei generații întregi.

Mare ștachetă au mai ridicat, drăguții de ei, principialii de ei, perfecții de ei. Virtue signaling ca la manualul lui Soros. Indignare de-aia virtuoasă, să moară corupții penalii medievalii și primitivii. Doar ei dețin principiile, doar ei sînt morali și virtuoși. Doar ei sînt oameni.

Dar, mai ales, să fie bine, să nu fie rău. Să fie ca afară. Că doar ăia de afară sînt oameni și pricepuți. Noi trebuie să ne luăm după ei.

Oookeeey.

Total de acord. Să începem.

Absolut la întîmplare, de manieră spontană riguros organizată, permiteți-mi ca în nemernicia mea primitivă să iau Germania drept far călăuzitor, căci e țara la care se închină mințile tuturor piticilor de grădină. Cea mai foarte perfectă țară cu putință, care deja ne-a dat președinte de două mandate încoace.

Buuun. Germania drept model politic. Buuun.

În Germania, de cînd lumea și pămîntul, există o mare coaliție politică de guvernare între principalele două partide, cel de stînga, social-democrații, și cel de dreapta, popularii. Modelul e cît se poate de funcțional și apreciat ca un exemplu de înțelepciune politică.

Oookeeey. Dacă se poate la ei și dacă vrem să-i emulăm pe nemți, de ce nu? Să facem coaliție PSD – PNL.

Ups. Stai așa, că încep piticii de grădină să urle. Subit și dintr-o dată. Nuuuu. Nu la asta ne refeream cînd ceream o țară ca afară. Nuuuu. Jos Ciuma Roșie. Noi vrem să scoatem în afara legii Ciuma Roșie, să-i dăm doar plăcuțe și cătușe. Nimic altceva. Să dispară Ciuma Roșie de la putere. Nuuuuu. Ne-ați înțeles greșit. Vrem o țară ca afară, dar nu așa.

Aha.

Să continuăm.

Tot în Germania, avem republică parlamentară. Președintele are un rol limitat, mai mult decorativ. Merge și el pe la sindrofii, face pe înțeleptul. Adevărata forță politică stă în Parlament și în Premier. Ați auzit? În Parlament, ăla de mai aveți un pic și l-ați desființa în România.

Germanii sînt atît de înțelepți în înțelepciunea lor politică încît au decis că ăsta e modelul cel mai bun pentru președinte.

Păi dacă e bun în Germania și tot vrei noi o țară ca afară, de ce nu? Să facem republică parlamentară.

Ups. Piticii de grădină sînt deja în delir. Mai au un pic și fac apoplexie. Nuuuu. Nu la asta ne refeream cînd ceream o țară ca afară. Nuuu. Nu e bine. Să păstrăm specificul românesc, să fie prezidențială, o mînă forte, o dictatură luminată, ca în Rusia.

Aha. Specific național. Aha. Dintr-o dată, a dat specificul local peste voi, nu mai vreți model european.

Aha.

Să continuăm.

Cum face Germania cu procurorii, să fie bine să nu fie rău? Simplu. Procurorii sînt funcționari publici, care răspund în fața superiorilor. Iar conducerea procuraturii germane este numită – surpriză surpriză – de Ministrul Justiției. Și este considerat funcție politică. Repet: politică.

Dacă nu mă credeți, uite aici citate din Wikipedia. În engleză, că poate nu știți germană – nici eu nu știu, by the way.

Unlike judges, public prosecutors are civil servants and therefore subject to the orders of their superiors.” “The Federal Minister of Justice and Consumer Protection proposes the Public Prosecutor General with the approval of the Bundesrat to the President of Germany for appointment. The Public Prosecutor General is considered a political official. He is supposed to share the criminal and security policy views and objectives of the respective acting federal government and can be retired without further reasons at any time. He is subject to the supervision of the Federal Minister of Justice and Consumer Protection.

Aha. Federal Minister of Justice proposes. Aha. Is considered a political official. Aha. Ce cool e sistemul de justiție din Germania. Nici nu mi-aș fi închipuit că ei au voie așa ceva. Păi să facem și noi la fel ca ei, că nemții sînt cei mai foarte perfecți oameni pe lumea asta.

Nuuuuu. Piticii de grădină deja se tăvălesc în chinuri pe jos, pe covorul Parlamentului. Monica Macovei e în perfuzii. Băsescu horcăie de durere. Pleșu și cu Cărtărescu își smulg părul din cap. Useriștii își fac seppuku.

Nuuuuu. Nu are voie nimeni să numească procurorul general în România, că e interferență asupra independenței justiției și riscăm să cădem în ghearele Ciumei Roșii și să ne vindem țara la ruși și la chineji.

Nuuuu. Decît Uniunea Europeană și Înalta Comisie Intergalactică au voie să decidă asta. În nici un caz primitivii de români. Nuuuu. Moare de oftică Monica Macovei și scapă Elena Udrea de la pușcărie dacă veți comite o asemenea crimă asupra justiției. Nuuuuu. Corupților. Corupților...

Aha.

Să continuăm.

În Germania, Curtea Constituțională are oribilul obicei să deschidă gura și să emită pretenții de suveranitate. Să tragă de urechi Comisia Europeană și Uniunea Europeană să spună că propunerile venite de la Bruxelles încalcă – ce să vezi, surpriză – ditamai Constituția germană.

Oooookey. Deci se poate? Deci Constituția unei țări chiar contează? Deci suveranitatea nu e doar un cuvînt flasc? Deci subiectul prevalenței legii naționale asupra celei europene este unul valid? Deci subsidiaritatea chiar există, nu e o literă moartă?

Iar citez:

When applied in the context of the EU, the principle of subsidiarity serves to regulate the exercise of the Union’s non-exclusive powers. It rules out Union intervention when an issue can be dealt with effectively by Member States themselves at central, regional or local level. The Union is justified in exercising its powers only when Member States are unable to achieve the objectives of a proposed action satisfactorily and added value can be provided if the action is carried out at Union level.

Aha. Păi să facem și noi fix la fel precum nemții. Să punem țara mai presus de toate. Deutschland Deutschland über alles.

Doamne, slogan mai patriotic, mai naționalist decît ăsta rar mi-a fost dat să întîlnesc. Aha. E voie să fii patriot. Să fim. Să punem interesele României mai presus de orice.

Nuuuuu. Piticii de grădină deja sînt în comă. Trei sferturi din ei au leșinat de atîta suferință. Restul se zvîrcolesc spasmodic, zici că i-ai băgat la doi douăzeci.

Nuuuu. Nu la asta ne refeream. Noi vrem o Românie care să nu asculte nimic altceva decît de Uniunea Europeană. O chestie de-aia, cum îi zice în științele politice, commo se dice, regiune, gubernie, colonie, ceva cu guvernator și cu Obersturmbannführer. Că doar nu l-am ales pe Iohannis să țină cu România. Doamne ferește.

Nuuuu. L-am ales să fie guvernatorul acestei gubernii provinciale, acestei mărci de graniță a Imperiului.

Aha.

Să știți că pot continua. Germania are voie să facă afaceri cu rușii. Noi nu. Germania are voie să consume cărbune. Noi nu. Germania are voie să impoziteze multinaționalele și să pună taxe ridicate. Noi nu.

Stai, că era să uit. Fiți atenți ce mai fac medievalii de germani.

Ați auzit cumva de taxa progresivă? Cine cîștigă mai mult să contribuie mai mult la cheltuielile publice? Hai să vă citez din nou, tot în engleză. Tot de pe Wikipedia:

The rate of income tax in Germany ranges from 0% to 45%. The German income tax is a progressive tax, which means that the average tax rate (i.e., the ratio of tax and taxable income) increases monotonically with increasing taxable income.

Aha. Germania face asta? Taxă progresivă? Pe bune?? Păi să facem și noi. E simplu. Așa se menține complexitatea. Cu cheltuială. Dacă germanii fac, înseamnă că or ști ei ceva, că e bine. Să fie bine, să nu fie rău.

Nuuuuu. Deja piticii de grădină au murit sufocați de indignare. Covoarele Parlamentului sînt pline de cadavre de pitici de grădină abuzați de ideile mele ridicole. Cum de îndrăznesc așa ceva? How dare I?

Recapitulăm, da? Vrem o țară ca afară. Și o luăm la întîmplare, Germania, că e cea mai foarte perfectă, avem deja președinte de acolo. Das Gubernator.

Are coaliție PSD – PNL? Are.

Are republică parlamentară? Are.

Numește procurorii politic? Îi numește.

Are Curte Constituțională care apără interesele naționale? Are.

Are imn naționalist, vehement de naționalist, de zici că l-a scris Vadim Tudor, Deutschland Deutschland über alles? Are.

Consumă cărbune? Consumă.

Face afaceri cu rușii? Face.

Taxează multinaționalele și nu le lasă să zvîrle plus valoarea în paradisurile fiscale? Le taxează.

Păi ce mai vreți? Să trecem la treabă. Modelul perfect de țară.

Nuuuuuu....

Mă deontologilor. Mă piticilor de grădină. Mă principialii lu’ pește prăjit. Bag eu de seamă că voi nu vreți o țară ca afară.

Voi vreți doar o țară condusă de afară.

Ghinion.



. Citeste tot...

vineri, 12 noiembrie 2021

Cît credeți că mai puteți păcăli lumea?

Germania? Vaccinată. Ups. Degeaba. Ghinion. În marginea carantinei.

Olanda? Vaccinată. Ups. Degeaba. Ghinion. În marginea carantinei.

Danemarca? Vaccinată. Ups. Degeaba. Ghinion. În marginea carantinei.

Nici nu mai spun de bavarezi sau de austrieci, că ăia sînt aproape la fel de primitivi și de medievali precum românii. Niște rebeli nasoi.

Acuma, din două una.

Ori sînt și ei niște medievali și umblă cu de-alea primitive, cu vaccin la chiuvetă. Deși eu știu că toată lumea îi laudă că sînt civilizați și înțelepți și că nu mai e nimeni mai perfect decît ei.

Ori bag eu de seamă că de fapt COVID-ul ăsta, în mod paradoxal, chiar e o gripă. Și gripele, așa cum știm de la lecția de biologie încă de pe vremea lui Gică Petrescu, au prostul obicei să nu asculte nici de Raed, nici de Securitate, nici de deontologi. Suferă mutații mult mai repede decît restul virușilor.

Și iaca poznă, iaca belea, te-ai cam vaccinat degeaba, căci va trebui să te vaccinezi la fel de des precum compostezi beletul la autobuz.

Hmmm. Nasol. Sînt curios cum veți explica acest dureros adevăr epidemiologic rebelilor și reticenților și medievalilor și primitivilor. Cum veți convinge lumea că trebuie să stea în carantină ani buni de-aici încolo, că trebuie să se vaccineze și în 2022, și în 2023, și în 2024, și în... Că pe baza certificatului verde impuneți niște lungi, probabil permanente încălcări ale drepturilor omului.

Deci, pe bune, chiar nu e conspirație. Nu, nu. E mai grav de-atît. E prostie și propagandă. Nu e decît refuzul sistemic și sistematic de a accepta realitățile biologice. Și, evident, inevitabila tentație de a transforma acest Covid în pretext de control social și de oareșce politici verzi, tip Greta Trotineta, să salvăm pămîntul de la poluare, dă-i încolo de oameni, să se zvîrcolească în chinuri, oricum sînt niște medievali primitivi.

Voi credeți că dacă puneți în mod milițienesc imnul la megafon, virusul se încolonează disciplinat și ascultă de lătrăturile voastre cazone? Voi credeți că dacă păcăliți lumea cu Mîndruță și cu Radu Tudor, lumea chiar vă crede?

Nu. Virusul nu ascultă de voi. Nu. Lumea nu vă crede.

Ghinion.



. Citeste tot...

miercuri, 10 noiembrie 2021

Misecuvinismul tefelist și expresia sa politică USR

USR reprezintă expresia politică a primei generații care s-a născut, a crescut și mai ales s-a educat după Revoluție. Useriștii sînt din rîndul lor, ai tefeleilor recenți. Sînt votați de ei. Acolo își au bazinul de relevanță politică.

Ce este specific acestor copii care au fost socializați din deceniul nouă încoace, după ce l-am sinucis pe Ceaușescu și am intrat și noi în rîndul lumii capitalist-colonialist-păcălicioase?

În primul rînd, corcoleala, răsfățul, lipsa punerii de limite și a aducerii cu picioarele pe pămînt. Fantasma de atotputernicie, de mesianism și de perfecțiune. Mesajul “tu ești deosebit, maică, unic și irepetabil, mînca-l-ar mama de genial și de diamant perfect”.

Dar mai ales și mai ales, lipsa de control social din partea generaților anterioare: părinți, bunici, învățători și profesori. Sentimentul inculcat zilnic, de la cea mai fragedă vîrstă, că li se permite orice, li se cuvine orice. Renunțarea la trecerea prin filtrul valoric al celor adulți, renunțarea la amânarea recompensei.

Toate astea au dus, inevitabil, la lipsa de inhibiție. La o toleranță foarte redusă la frustrare. Și mai ales la un misecuvinism deosebit.

Pe scurt: copii răsfățați, cărora li s-a permis orice și acum, inevitabil, cred că li se cuvine orice. Cine se tăvălește pe jos primește bombonica. Multe bombonici. Toate bombonicile.

Pînă relativ recent, copiii nu erau totuși buricul pămîntului. Erau iaca acolo niște membri ai familiei, dar cam atît. Ne sînt dragi, sînt copiii noștri, îi iubim. Dar totuși. Rîdem, glumim, dar ne cam vedem lungul nasului. Mai există și alți oameni în familie în afară de copii.

Să-și facă și ei patul. Să fie certați cînd greșesc. Să aibă și îndatoriri, nu numai drepturi. Să-și facă temele. Dacă greșesc la școală, profesorii să-i pedepsească, să le dea note proaste, să cheme părinții la școală. Să știe ce e aia admonestarea, sancțiunea, controlul. Să muncească alături de noi, cot la cot. Să alerge pe-afară, cu ceilalți copii, să-și vază de ale lor, să nu stea pe capul nostru să solicite continuă atenție și răsfăț. Sînt copii, lasă că pot să stea și cu cheia de gît.

Să-și dea seama că nu li se cuvine chiar orice.

Să-și cunoască lungul nasului.

A venit Revoluția. A venit oareșce bunăstare. S-a schimbat textura socială. S-au schimbat valorile. Părinții și-au schimbat fundamental optica. Și-au tratat odraslele ca pe niște unicate deosebite. Copiii au devenit în mintea lor niște diamante pe care nu le poți atinge nici cu un fir de păr.

Și copiii au crescut. Și valorile inculcate în copilărie au început să producă efecte. Cine s-a născut între 1985 și 1990 are acum în jur de 30 – 35 de ani. Fix generația tefeleilor vehemenți de acum.

Copiii noștri geniali și perfecți au început să emită pretenții.

În primul rînd, vor acum, nu mai tîrziu. Nu contează că nu se pricep, că nu știu, că nu au experiență, că nici ucenicia nu și-au făcut-o cum trebuie.

De-abia au terminat studiile și începe lumea să-i întrebe de loc de muncă? Păi ei vor deja post de conducere. Nimic altceva. Nici să n-audă de un post mai jos de maneger. Nu e de nasul lor. Și salariul, neapărat salariul imens, mai mare ca al boșorogilor. Acuma să fie manager cu salariu imens, nu mai încolo.

Cuuum? Să facă ei chestii de-alea de face toată lumea? Doamne feri! Ei sînt deosebiți. Ei sînt unici. Nimeni nu mai e ca ei. Ei fac strategii, ei conduc universul. Ei nu pot să o ia de la munca de jos, căci le repugnă și sînt supracalificați.

Cum ar zice specialistul în resurse umane: distinșii noștri tefelei refuză rigorile cursus honorum-ului. Ce, nu știți ce e aia cursus honorum? Lasă, că nici ei nu știu. Dar asta nu-i împiedică să emită pretenții.

În acest proces social “cine emite pretenții mai deșănțate”, principala consecință o reprezintă contestarea autorității generațiilor anterioare. Părinții lor, bunicii lor.

Pentru că aceștia n-au îndrăznit să-i deranjeze cu nimic cînd erau mici, pufoșilor li s-a urcat la cap și acum, cînd au început să devină adulți și ei, culegem roadele.

Pentru că li se cuvine orice, atunci înseamnă că generațiile anterioare trebuie date la o parte, deoarece sînt medievale și primitive și penale și nu se pricep la de-astea complicate, de-ale vieții de azi. Și să vină ei, că sînt mai pricepuți. Doar ei le știu cu tehnologia și cu botoanele, nu baba de la Mizil.

Sînt mai pricepuți pe dracu.

Nici nu le-a dat bine părul pubian, care oricum le repugnă și nu știu cum să și-l mai epileze, că deja ei știu totul și în privința sexului, și în privința consecințelor sexului: familie, copii, educație.

Nici nu le-a dat bine mustața pe sub nas, că deja ei sînt cei mai foarte superiori și mai foarte perfecți și ei trebuie să conducă lumea, nu alții. Vorba lu’ Sfînta Greta Trotineta și Exigenta: how dare you?

Cum îndrăzniți, mă primitivilor și bătrînilor și moșilor și babelor și sărăntocilor și medievalilor, să stați în calea fericirii noastre? Să aveți tupeul să votați și să participați la jocul social al gestionării puterii? Nu aveți dreptul. La azil cu voi. Să tăceți din gură, medievalilor. Voi nu sînteți oameni. Doar noi avem voie să vorbim, să acționăm, să decidem.

How dare you, boșorogilor?

Oricum, voi sînteți niște comuniști și niște penali și ați dus țara de rîpă. Trebuie să venim noi să o reparăm, să facem o țară ca afară. Că ne pricepem mult mai bine decît voi.

Și au fost destul de vehemenți încît să le iasă. Căci lipsa inhibițiilor te face vocal și cu tupeu și poți să urli cu nerușinare, să te tăvălești pe jos, să faci istericale ca toți dracii.

Și au venit la putere.

Și au dovedit ce pricepuți sînt.

Timișoara făcută varză. În curînd, pe micile ecrane locale, dezastru. O să facă frigul într-o săptămînă, că nimeni nu-i oferă gaze lu’ priceputu’ de Fritz. Bucureștiul în paragină. Nicușor Dan și Clotilde Armand, acești demni reprezentanți ai misecuvinismului tefelist, niște diletanți deosebiți, care în afară de vehemență, contestare, oengeală și tăvălit pe jos altceva nu știu.

Pentru că n-au gestionat în viața lor nici măcar o scară de bloc.

Dar lor li se cuvine.

Au fost cocoloșiți de servicii și lansați pe fast forward să ajungă la putere, la venerabila vîrstă de 30 de ani și restul săptămîni de grădiniță.

Li s-a croit drum. Au fost îndepărtați din calea lor cei din generațiile anterioare, fiind demonizați ca penali și nemernici și medievali, la pușhkerie cu ei.

Au călărit stereotipurile etnice la care fraierii de români pun botul: străinii ne sînt superiori, să vină nemții și francezii să ne conducă, pentru că noi sîntem primitivi și medievali și nu știm cum.

Și uite așa a ajuns franțozoaica să facă Bucureștiul varză, să avem culturi intensive de șobolani și de țînțari, să nu fie apă caldă, doar rece. Și, în general, să fie rău, să nu fie bine.

De ce? Pentru că s-a întărîtat această ură împotriva bătrînilor, a generațiilor anterioare?

Nuuuu. Greșit. Asta este doar consecința.

Franțozoaica și plăcuțele suedeze și tăvălitul pe jos al lui Angi și toate tembelismele useriste sînt doar decît consecința felului în care o generație întreagă, aia de după decreței, crede că totul li se cuvine.

(Lasă, că nici cu decrețeii nu mi-e rușine, și noi ne credem deosebiți. Altă discuție. Da, dar parcă nu sîntem totuși atît de tembeli la cap precum tefeleii.)

Ce se întîmplă zilele astea trebuie citit în această cheie inter-generațională, cauzată de schimbarea valorică privind creșterea plozilor. Child rearing și parenting practices, cum le place deosebiților să vorbească în englezisme.

Cei care au stîrnit tot acest vîrtej politic de ură și de lichide corporale pur și simplu au instrumentalizat politic o stare valorică deja existentă în stratul tînăr al societății.

Misecuvinismul transpormat în bîtă politică.

Răsfățul transformat în How dare you, boșorogilor. Tăvălitul pe jos al copiilor răsfățați transpus ad literam în tăvălit pe jos prin Parlament, de către îmbuibata de Angi, care pur și simplu a preluat din instrumentarul unui copil tembel de grupa mică de grădiniță pentru a-l folosi în scopuri politice.

Ei nu se pricep la nimic. Ei nu știu realitatea. Ei nu știu ce e aia compromis sau consecințe dacă apeși pe botonul roșu. Ei doar vor totul. Nimic altceva decît doar totul. Fără rușine. Fără compromisuri. Fără jumătăți de măsură. We take no prisoners. Pentru că li se cuvine totul. Nu vor nimic altceva decît să-și ia țara înapoi. Pentru că e doar a lor. Pentru că doar ei sînt oameni, ăilalți sînt bestii medievale și primitive.

Așa funcționează orice fascism. Pe bază de misecuvinism. Mesianism și perfecțiune. Doar noi sîntem oameni. Restul pot fi foarte ușor exterminați, pentru că am pus noi eticheta pe ei: nu sînt oameni. Medievali pupători de moaște. Deci expendables. La azil cu ei. Să ziceți mersi că nu vă trimitem direct pe coșul de fum.

Lasă, că o să fie bine. O să vă placă. Beți încet, căci conține indignare nemeritată. Ați vrut lichide corporale? Uite că sînt și de-alea. Există pe stoc. Avem. Avem...

Ghinion.





. Citeste tot...