duminică, 22 mai 2022

Am uitat?

Am uitat de combustibilii fosili? Am uitat.

Am uitat de Sfînta Greta Trotineta? Am uitat.

Am uitat de cormoranii lui Daea? Evident că am uitat.

Am uitat de pungile cu fecale zvîrlite la 10 august? Cam da.

Am uitat de aria cercului? Nici n-am știut-o vreodată.

Am uitat de geaca roșie? Am uitat.

Am uitat de “Ce faci, fă Doina, ai chef de niște inundații?” Parcă a fost acum o eternitate.

Am uitat de Referendumul pentru Familie, să nu iasă cumva demonul de la pușcărie, să mănînce copii? Am uitat.

Am uitat de avionul din Apuseni și de elicopterul din Siutghiol? Se pare că da.

Am uitat de apa caldă a lui Nicușor? Unii da, alții se mai spală și acum cu ea. În fiecare zi.

Am uitat de autostrăzi? Doamne, cît de repede am uitat.

Am uitat de MCV și de toate aroganțele mîrlănești ale lui Băsescu? Cum să nu. Dacă-i ordin, cu plăcere.

Am uitat de tăierea salariilor? Ce să facem noi cu salariile? N-avem ce face. Deci am uitat.

Am uitat de Ordonanța Treișpe sau Paișpe sau ce număr avea ea acolo? Evident că am uitat.

Am uitat de erata dată noaptea ca hoții, privind populația României, să nu care cumva să se valideze Referendumul de demitere a lui Băsescu? Evident că ați uitat. În momentul doi ați și uitat.

Am uitat de trei mii de voturi la Paris, record mondial, realizat de necesarul de dom’ ambasador obiectiv, dar neutru? Evident că am uitat. De ce ne-am mai aduce aminte. O prostie. Un fleac. Ne-a ciuruit.

Am uitat de cimitirele închise cu lanț, să nu intre virusul în ele cumva? Dar de morții îngropați în saci negri de plastic, am uitat? Doamne, cît de repede am uitat. Doar taximetristul de alaltăieri, care-mi povestea cum l-a îngropat pe taică-su în sac negru de plastic, se încăpățînează să nu uite. Un izolat. Un nereprezentativ. O să uite și el.

Am uitat de bolnavii scoși în miez de noapte, unii proaspăt operați, să se evacueze spitalul? Evident că am uitat. De fapt, nu ne-a păsat niciodată.

Am uitat de babele pupătoare de moaște, care se tîrăsc pe coate în jurul bisericii și fac frigul la Sfînta Paraschieva? O să ne aducem aminte cînd ne aduc aminte formatorii de opinie. Stați liniștiți, ăsta e un subiect care e încă util.

Am uitat de sacii cu voturi în care umblau o candidată politică, bebelușa din Guadelupa, și un distins procuror? Evident că am uitat. Nici Miliția n-a mai zis nimic de acel dosar penal. De ce ar zice? Nu s-a întîmplat nimic. Fake news. O prostie de imagini neclare, nu se înțelege nimic. Probabil o făcătură.

Am uitat de procurorul ăla care se ducea cu escortă pînă acasă la Ploiești, de i s-a făcut dosar penal și a fost scos din joc, ca pe urmă după vreo cinci șapte ani să se descopere că de fapt n-a încălcat nici o lege? Evident că am uitat.

Am uitat de AstraZeneca, singurul vaccin demonizat dintre toate zemurile occidentale? Toate erau bune, numa ăla nu, că era făcut de englezi? Doamne, ce pricepere de război economic au putut demonstra dragii de europeni. Doamne, ce repede am uitat...

Am uitat de trei doze de vaccin, și totuși vaccinații se îmbolnăvesc la fel ca și nevaccinații? Evident că am uitat. Cum am uitat și de Certificatul Verde, și de cîrpa la gură. Lasă, nici o problemă. Într-o lună ne aducem aminte din nou.

Am uitat să fim oameni? Cu siguranță da.

Am uitat că vine primăvara? Încă nu. Dar cu un ajutor corespunzător din partea organelor de stat, se rezolvă și asta.

Toate se uită, dragilor. Pînă și că urmează să murim se uită.

Ghinion.





. Citeste tot...

miercuri, 23 martie 2022

Îngeri, demoni, joc de șah

Războiul din zilele astea din Ucraina generează în oglindă o confruntare ideatică intensă. Nu doar în România, peste tot în lume. Disputa aprigă dintre diversele tabere de gîndire reflectă disputa teoretică din cadrul științelor geopolitice dintre tabăra idealistă și cea realistă.

În teoria relațiilor internaționale, unii pun accentul pe valori. Pe ce e bine, ce e rău. Pe cine are dreptate și cine nu. Aceștia sînt adepții gîndirii idealiste, valorice. Uneori acest curent de gîndire mai este cunoscut și drept liberalism – de evitat confuzia cu același termen folosit în mod diferit în științele politice.

În idealism / liberalism, relațiile internaționale și, atunci cînd se ajunge la așa ceva, conflictele dintre state sînt judecate prin prisma unei grile valorice apărată cu gelozie de susținătorii săi. Grila valorică permează validarea, legitimarea acțiunilor respectivelor state.

Se aplică judecăți de valoare, atribute, epitete. Fie laudative, fie demonizante. Totul este amestecat cu o doză semnificativă de emoție, considerată legitimă atunci cînd permează gîndirea pe respectivul subiect. Emoțiile nu numai că sînt permise, ci sînt chiar dezirabile, constituind unul din principalele motoare volitive ale acțiunii.

De cele mai multe ori, aceste judecăți de valoare nu sînt universal valabile, general acceptate pe cuprinsul întregului glob. Mai mult de-atît, aceste grile valorice sînt de multe ori divergente, chiar opuse.

Eroii unora sînt nemernicii celorlalți. Binele unora se transformă foarte ușor în răul celorlalți. Rezistenții unora devin teroriștii celorlalți. Asta, evident, nu-i împiedică pe adepții acestei școli de gîndire să considere propria grilă valorică drept singura valabilă, singurul adevărat care merită să fie luat în seamă.

Acestei școli de gîndire i se opune la nivel teoretic curentul realist, deseori cunoscut și sub termenul de Realpolitik.

În acest tip de gîndire teoretică privind relațiile internaționale, nu există bine sau rău, nu există o grilă valorică apriorică. Există doar interese. Totul se judecă pe baza unei analize cost-beneficii și se transformă într-un joc geostrategic de putere.

Un joc sec, rațional, în care se evită emoțiile, calculul este rece, schimbările de poziție și negocierile sunt permise, dușmanii de ieri pot deveni aliații de azi pentru a deveni la fel de ușor dușmanii de mîine.

Tensiunea pe care o vedem în ziua de azi în societatea românească la adresa războiului din Ucraina reflectă tensiunea dintre aceste două școli de gîndire. Idealiștii îi consideră pe realiști cinici, nemernici, fără de suflet, dacă nu chiar trădători. Realiștii îi consideră pe idealiști naivi, dacă nu chiar iresponsabili.

În ultimele zile avem tot soiul de exemple paradigmatice din ambele școli de gîndire.

De partea școlii de gîndire idealist / valorice îl avem, inevitabil, pe Zelenski atunci cînd pozează în eroul națiunii și își mobilizează populația. Îi avem pe cei din sistemul de putere românesc care propun impunerea cenzurii. Pe cei din mass media care se străduie să creeze un mare val de emoție pe subiect. Drept consecință, avem marele exemplu de admirație a românilor la adresa rezistenței ucrainiene.

Toate acestea țin de curentul de gîndire idealist, valoric, unde lucrurile sînt clare. Știm cine sînt cei buni, cine sînt cei răi. De ce războiul e rău. Rusia e demonul, Occidentul e cel care trebuie să fie îngerul care înfrînge demonul.

Însă nici școala de gîndire realistă nu este slab reprezentată zilele astea. Îndeosebi la nivel de decidenți strategici.

Atunci cînd președintele Biden refuză să trimită avioane de luptă ucrainienilor și declară în mod repetat că NATO nu va intra neprovocat în război în Ucraina, exprimă o atitudine specifică gîndirii de tip Realpolitik. Atunci cînd israelienii evită să facă declarații critice la adresa Rusiei și se străduie să mențină un canal de comunicare atît cu rușii, cît și cu ucrainienii, avem de-a face cu același tip de gîndire.

Mai recent, însăși unii din patriarhii școlii de gîndire realiste, Henry Kissinger și John Mearsheimer, scot în evidență motivele realiste pentru care Rusia a intrat în Ucraina, drept consecință a acțiunilor NATO din ultimele decenii.

Pe de altă parte, de ce încetul cu încetul se creează o alianță globală anti-occidentală, din care cu siguranță fac parte Rusia și China, dar căreia e din ce în ce mai probabil că i s-ar putea alătura și India, chiar și statele arabe și unele state din America Latină, pentru a contracara dezechilibrul de putere existent în momentul de față în relațiile internaționale.

Și în domeniul economic avem de-a face cu acest tip de dialectică.

Pe de o parte, Occidentul își folosește sancțiunile economice pe post de armă pentru a contracara agresiunea rusă. Valoarea permează discursurile de putere ce legitimează aceste sancțiuni. Îi pedepsim pentru că au invadat o țară independentă și pentru că sînt niște nemernici care omoară oameni nevinovați. Punct.

Pe de altă parte, același Occident, îndeosebi Uniunea Europeană, face afirmații france privind imposibilitatea desprinderii de resursele de hidrocarburi rusești. Am vrea să închidem țeava, dar nu ne permitem. Interesul bate binele și răul. Rațiunea bate emoția. O fi Putin dictator și demon și agresor, dar fără hidrocarburii lui nu putem rezista, deci hai să ne vedem interesul mai întîi. Cinic, evident. Rațional, la fel de evident. Ca într-un joc de șah.

Și rușii acționează fix la fel. Au interzis exportul de materii prime, iar restricția privind cerealele și nichelul deja face furori în rîndul piețelor bursiere și a previziunilor economice pentru anul acesta. Însă nici rușii nu închid țeava de gaz. Nici ei nu-și permit, deși ar putea s-o facă foarte ușor. Rîdem, glumim, sîntem niște demoni, ați confiscat iahturile mogulilor, îi sprijiniți cu arme pe ucrainieni, sîntem aproape în război cu voi, dar totuși. Business is business. Geșeft is still geșeft. Cinic, evident. Dar și rațional. Interesul poartă fesul.

* * *

Tensiunea în momentul de față în relațiile internaționale este nu neapărat cea dintre gîndirea idealistă și cea realistă, ci mai degrabă cea dintre susținătorii unei singure puteri mondiale și susținătorii unei lumi multipolare, bazate pe balanța de putere.

Idealismul acceptă și chiar își dorește un singur behemot internațional, un jandarm mondial care să se ridice deasupra tuturor și să șteargă de pe fața pămîntului starea de anarhie dintre state, unde fiecare poate să facă ce-l doare capul, atîta timp cît e suficient de puternic.

Pragmatismul, din contră, spune că nu e nici ușor, nici dezirabil să se atingă o asemenea stare în care tot globul să funcționeze ca un unic stat, cu un unic suveran.

Pe de o parte, ori de cîte ori unul din marile puteri ale lumii scoate capul, tinzînd să ocupe tronul mult-dorit, celelalte puteri se grăbesc să se alieze împotriva acesteia și să o contracareze, pentru a reechilibra balanța de putere.

Pe de altă parte, nici nu e dezirabil ca unul din state să ajungă singurul stăpîn care să domine lumea. Dacă nu deține sistemul valoric dezirabil? Dacă îl deține și pe parcurs îl ia de cap și ajunge să fie pervertit de puterea absolută?

Întrebări pertinente într-o teorie cît se poate de pertinentă. Teorie pe care o putem aplica în ziua de azi conflictului din Ucraina.

Sînt oare Statele Unite ale Americii, sub paravanul alianței NATO, capabile să devină și mai ales să rămînă marele jandarm mondial al lumii? Mai mult, își dorește SUA această poziție plină de responsabilități, dar și de imense costuri?

Ultimele semne ale administrațiilor americane, fie că se numesc Trump sau Biden, cam arată că America a obosit să tot facă pe jandarmul mondial.

În acest context de slăbire a interesului american pentru anumite zone ale lumii și de focalizare pe Marea Chinei, Rusia a simțit că e momentul în care poate muta pe tabla de șah geostrategică și și-a clamat autoritatea asupra unor teritorii aflate la mijloc între cele două sfere de influență.

Școala de gîndire realistă privește asta ca pe o altă etapă în continua luptă pentru balanța de putere globală. Școala de gîndire idealistă consideră asta o încălcare violentă a valorilor “bune”, occidentale și încarcă cu emoție respectiva mișcare de război.

Între timp, China cu siguranță știe de care parte a gîndirii teoretice se află. Și ce intenționează să facă, în acest joc în care unii văd oameni buni, oameni răi, îngeri și demoni, iar alții simple piese de șah pe eșichierul istoriei. De asemenea, America știe că China știe. Și se pregătește și ea în consecință. Idealist ori pragmatic, America nu-și poate permite să ignore marele joc de șah.

Că vrem sau nu, că ni se pare corect au ba, roata istoriei nu încetează să se învîrtă nici o clipă. Strivind oameni sub șinele ei de oțel.

* * *

Mai jos, linkuri către site-uri de popularizare a științei care prezintă conceptele folosite în acest articol

Relațiile internaționale

Școala idealistă în relațiile internaționale

Școala realistă în relațiile internaționale

RealPolitik

Balanța de putere

Polaritatea în relațiile internaționale

Anarhia în relațiile internaționale

Henry Kissinger

John Mearsheimer

Un articol privind opiniile lui Kissinger și Mearsheimer pe subiectul războiului din Ucraina

. Citeste tot...

duminică, 13 martie 2022

Nu mai avem Undo pe stoc

V-am mai scris și altădată despre momentul adevărului. Un concept foarte util în ziua de azi, cînd tancul și portavionul sînt mult mai importante decît bannerele de tip JeSuis de pe Facebook.

Conceptul e simplu. Un concept medieval. E vorba despre acele situații din viață cînd nu poți păcăli realitatea.

Vedeți voi, generațiile mai recente, inclusiv a noastră într-o bună măsură, au fost socializate din ce în ce mai puternic în logica lui Undo. Bunăstarea ne răsfață și ne pune la dispoziție un context de viață din ce în ce mai îngăduitor. Faci greșeli? Nici o problemă. Consecințele sînt reversibile.

Să vă dau exemple.

Pe vremuri, scriai de mînă sau la mașina de scris. Greșeai, se produceau stricăciuni. Ștergeai, cîrcăleai, dădeai cu pastă corectoare. Arăta ca dracu. De aceea erai forțat să te strădui să scrii fără greșeală. De cînd cu editorul de text, e dintr-o dată infantil de simplu. Ai greșit o literă? Imediat Undo.

De la începutul acestui text, am folosit de cel puțin zece ori această opțiune. Am tastat aiurea o literă, am șters-o, am scris înapoi litera corectă. Nici nu se vede. Pagina este albă, curată, textul corect. Am greșit? Nici o problemă. Se repară imediat.

Faci o cumpărătură pe online? Îți vine ceva ce nu-ți convine? Ai greșit? Ai comandat o măsură prea mare? Sau nu-ți place cum arată ce ți-a adus curierul? Nici o problemă. Trimitem produsul înapoi. Să-l înlocuiască. Sau să ne dea banii. Simplu. Curat. Fără consecințe.

De cînd cu Internetul și cu mediul virtual, sîntem consumatori din ce în ce mai mari de produse simbolice. Ce le unește? Logica lui Undo. Nu ne place o emisiune la televizor? Zapp. Alt canal. Avem nevoie să facem pipi sau să răspundem la un mesaj pe telefon? Nici o problemă. Punem pauză la film și ne vedem de altceva. Joc un joc video și m-au omorît nasoii? Nici o problemă. O luăm de la capăt. De data asta știm de unde vin monștrii și-i învingem fără nici un fel de probleme.

Această degrevare de consecințe se înfige insidios în mintea noastră și ne permează valorile. Suferim practic o infantilizare. Precum niște copii răsfățați care sînt protejați de realitate, căci părinții sînt îngăduitori și ne iartă nouă greșalile noastre. Avem o altă atitudine față de risc, căci sîntem mai protejați de tehnologie, de stat, de textura socială.

Această infantilizare pătrunde și în mentalul politic al societății. Protestele sînt regizate, niște făcături de paiață. Nu sînt proteste pe bune. Doar niște biete scene de teatru. Nu există consecințe. Căci știi că jandarmii sînt îngăduitori și-ți permit toate isteriile.

Activiștii? Pe vremuri Ghandi și Mandela și Walesa au făcut pușcărie pentru ideile lor. Acuma? O butaforie ieftină. Poți intra în Parlament să te tăvălești elegant pe preșuri, în văzul camerelor de luat vederi care de-abia așteaptă să-ți transforme isteriile tale de copil răsfățat în ditamai Breaking Newsuri patetice.

Poți să-ți împrăștii indignarea și invectivele în stînga și-n dreapta, căci nu se întîmplă consecințe. Ești de partea bună a istoriei, a propagandei. How dare you? se strîmbă teatral Sfînta Greta Trotineta, această ieftină actriță civică.

Multe din mișcările politice din ultima perioadă sînt ipocrite, false, de mucava. Căci sînt în logica lui Undo. Nu se produc consecințe adevărate.

Pînă vine tancul. Atunci nu mai ai ce face. Dintr-o dată, descoperi cu stupoare că realitatea nu-ți lasă loc de întors. Viața are momente în care degeaba apeși tasta Undo / Delete / Backspace, căci ești sub puterea evenimentelor ireversibile.

Te urci pe motocicletă, crezînd că ești într-un joc online, unde ai parte de 10 vieți. Degeaba. Fizica își face efectul și-ți împrăștie organele pe asfalt sute de metri la rînd, dîre dîre de sînge mațe și oase sparte. Te duci pe munte în șlapi, crezînd că ești la plajă și că n-are cum să ți se întîmple nimic. Și mori ca prostul. Te apropii de urs, căci ai văzut prea multe filme tîmpite în care urșii sînt niște animăluțe pufoase de pluș. Și ursul te sfîșie fără milă.

Sau deschizi gura în politică și crezi că ești într-un film, unde poți să tragi cîte duble vrei tu. Precum președintele Ucrainei, Vladimir Zelenski, fost actor, care probabil a crezut că țara se conduce la fel cum se pune în scenă o piesă de teatru.

Din păcate, relațiile internaționale nu sînt întotdeauna o piesă de teatru. De cele mai multe ori sînt. Multă ipocrizie. Multă vorbăraie. Multă gargară ieftină.

Dar sînt pînă nu mai sînt.

Pînă începi să numeri tancurile și soldații masați la granițele tale. Și te uiți în spate, la puterile occidentale care te-au îndemnat să faci gura mare, să te dai puternic și viteaz. Și vezi că în spate nu e nimeni. Ca în bancul cu lupul: du-te tu primul, Zelenski, că pe noi ne bufnește rîsul.

Nu e prima dată cînd în relațiile internaționale cei mici sînt sacrificați fără pic de milă de către cei mari. Vă mai aduceți aminte de kurzi? Cum au fost ei îndemnați să se semețească, să-și declare dorința de independență, pentru că vor fi cu siguranță ajutați de aliații lor?

Au fost călcați în picioare fără milă. Și aliații lor le făceau înțelept cu mîna de dincolo de ocean. Mergeți, mergeți, că noi vă veghem zbaterea de aici. Ne și rugăm pentru voi. Vai, ce rău ne pare că muriți. O să facem și un film pe acest subiect.

La fel și acum. I-au întărîtat pe ucrainieni să fie niște bieți actori într-o piesă de teatru globală. Hai, că puteți. Hai, că sîntem în spatele vostru. Hai, că ne băgăm și noi.

Și acuma ucrainienii sînt singuri, în fața tancurilor rusești. Care deja au intrat în Kiev. Iar sancțiunile economice sînt năprasnice, doar că foarte selective. Îi pedepsim pe ruși, cum să nu. Dar nu închidem totuși SWIFT-ul, căci parcă mai avem nevoie de tranzacții cu gaz. E foarte bun gazul rusesc. Zelenski, pune-ți bre vesta aia antiglonț și îmbracă te rugăm frumos cămașa de martir. Vai, ce frumos îți stă cu ea. Hai, acuma urcă-te pe scenă și mori glorios.

Aoleu, stai așa, bre. Stai că am uitat să-ți spunem. Nu e ca la piesa de teatru, unde doar te prefaci că mori. Aoleu, ți-am dat indicații regizorale greșite. Nu ai variantă de Undo. Mori și gata.

Lasă, nu-i nimic. Ne rugăm pentru tine. O să facem și un film pe acest subiect.

Nasol cînd te bizui prea mult pe strategia Undo.

PS: Să nu uitați să vă rugați pentru ucrainieni. Chiar trebuie. Un popor care suferă din cauza unei invazii. E cu moarte și cu suferință. Dar vă rog să fiți consecvenți. Să vă rugați la fel cum v-ați rugat și pentru morții îngropați în saci de plastic. La fel precum v-ați rugat și pentru Iugoslavia.

Rugăciunile fac foarte bine. Mai ales la generația asta, pe care ați învățat-o să disprețuiască babele medievale care-și fac cruce. Dă, maică, să fie pace în lume, să nu fie război.

Hai, învățați să vă rugați. Fiți medievali și rugați-vă. A venit și vremea aia.

Ghinion.



. Citeste tot...

vineri, 25 februarie 2022

Ce știe țăranul ce-i aia șofranul

La 1504, după ce Ștefan cel Mare a murit, Bogdan al III-lea, fiul său ajuns pe tronul Moldovei, l-a trimis pe logofătul Tăutu, om cu ștate vechi în înaltele dregătorii ale statului, omul de încredere al lui Ștefan într-ale politicii externe a țării, să dea o fugă Stanbul, la Înalta Poartă.

Să discute chestii, să le aducă aminte ălora că el e fiul lui tata. Să restabilească și / sau să întărească relațiile diplomatice, cum s-ar zice în limbajul de lemn specific diplomaților.

Întărirea se făcea atunci – ca și acum, de altminteri – prin chestii simple, inevitabile, specifice politicii externe de prin părțile astea de lume. Adică să închine țara și să plătească tribut.

Ajuns acolo, invitat înăuntru la discuții, poftiți, poftiți, luați loc, cu ce vă servim, ministrul nostru de externe este pus într-o situație specifică relației dintre Centru și Periferie. E confruntat cu un context cultural nou, complex, imperial, la care încearcă să facă față, să nu se facă de rîs.

Cronicarul povestește în mod savuros ce-a pățit ministrul nostru de externe cu acest prilej. După ce l-au pus turcii să se descalțe, să-și dea jos cizmele și să puie papuci, să nu murdărească preșurile (“măcatele”), gazdele l-au servit cu oareșce ceva, o citirică formală, conform uzanțelor imperiale. A venit omul să ne dea tribut, hai să-l servim cu ceva. Așa e obiceiul la casele mari. Dai banul, dar te bagă în seamă.

Omul nostru, deh, ca de pe aici de pe la noi. Ți se pune ceva în față, bei, nu discuți. Așa e la moldoveni.

Fiți atenți ce zice cronica. Citiți, că-i fabulos.

După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au și triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat țara la turci. Și așè vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au ședzut înaintea viziriului pre măcat, și n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i ciubotile, numai cu colțuni au fost încălțat. Și dându-i cahfè, nu știè cum o va bè. Și au început a închina: „Să trăiască împăratul și viziriul!“. Și închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură.
Ion Neculce

Pagina de Wikipedia care povestește pățania cu pricina traduce incidentul în limbaj contemporan și trage cu amuzament concluziile de rigoare.

“[...] solului moldovean i s-ar fi oferit o cafea fierbinte. Neștiind ce băutură este și cum să o bea și nevrând să se facă de râs, logofătul a dat cana peste cap și și-a opărit limba și gura. Logofătul Tăutu este considerat a fi primul băutor de cafea din Moldova.

Ai de capul meu. Ce pocinog. Auzi tu boroboață. Logofătul Tăutu, vrednică-i fie pomenirea în neam, s-a opărit cu cafeaua fierbine, neștiind ce e aia și cum se bea. Drept urmare că și-a fript limba, distinsul nostru ministru de externe, reprezentantul statului român, a căpătat astfel dubioasa distincție de a fi primul român care să fi băut cafea vreodată. Mă rog, primul moldovean, nu știm ce-au pățit muntenii ori transilvănenii în această privință.

Ce frumos. Ce expresiv. Un detaliu care face cît un întreg tratat de istorie. S-a dus țăranul nostru de ministru de externe la Capitala Imperiului și s-a opărit cu cafea, neștiind ce e, cum se bea, și nevrînd să se facă de rîs, dînd-o pe gît ca pe țoiul de țuică.

Asta era acum 400 de ani. Între timp, nimic nu s-a schimbat pe fața pămîntului.

Centrul Imperiului, fie că între timp s-a numit el Viena sau Moscova sau Berlin sau Bruxelles sau Washington, a continuat să fie cu mult înaintea noastră din punct de vedere al complexității sociale.

România, urmașa de peste secole a Moldovei, a rămas același teritoriu mediocru de la marginea Imperiului. Rău de tot în urmă față de atotputernicul Centru. O gubernie bună la două lucruri. În primul rînd, la jumulit. În al doilea rînd, să fie teritoriu tampon între Imperii adverse.

Cafeaua, între timp, a ajuns o zeamă pe care o sorbim cu toții. Nu-i nimic. Noi și noi sortimente de dichis imperial s-au inventat între timp, de care să nu știe țugurlanii veniți de la marginea lumii. Distanța dintre Centru și Periferie rămîne aceeași. Și materială, dar mai ales simbolică.

Zilele astea au sosit soldații americani. Tot într-o gubernie imperială. Tot la margine de lume. Tot cu treabă specifică statelor tampon. Imperiul bruxellez și cu cel american se înfruntă la graniță cu imperiul rusesc. Drept pentru care trimit soldați în gubernie, la mitocanii ăia de provinciali, să păzească frontariile. Nu știu dacă și-au adus cafeaua cu ei. Probabil da.

Zilele astea, conducătorii țării noastre fac aceeași figurație pe care a făcut-o și bietul logofăt Tăutu acum patru secole. Se fierb cu cafeaua fierbinte virtuală pe care le-o servesc stăpînii în Metaverse. Nu sînt băgați în seamă. Nu sînt chemați la întîlnirile importante. Sînt lăsați să facă scîrbavnică figurație. Își pun papucii să nu murdărească vreun covor. Se frig la limbă cu bitcoini și cu alte prăjiturele servite de stăpîni.

Dar mai ales, fac ce știu să facă liderii noștri dintotdeauna. Dau brînci în a pune țara pe tavă. În a da peșcheș. În a strînge birul pentru stăpînii care-și degustă complexitatea, tolăniți imperial pe divanele Înaltei Porți din ziua de azi.

Evident că n-o să-i prindem niciodată din urmă. Nici n-avem cum, slugi fiind. Copiii noștri se duc să devină cetățeni fideli ai noului Imperiu. Iar noi aici stăm să ne uităm lung după ei. Și să culegem șofranul.

Cum ce-i aia șofran? Aoleu, stai așa, că uitasem. Nu știți voi ce-i aia șofran...

Ghinion.

. Citeste tot...

marți, 15 februarie 2022

Dar uite ce frumos pute a ură

Sînt semne zilele astea că la USR se cam face buba. Și intern, și extern.

Pe de o parte, avem știri cît se poate de publice că tabăra Cioloș e în trosneală internă mare cu tabăra Barna. Ca în butada aia sovietică, să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă.

Facțiunile USR și PLUS n-au ajuns nici pînă acum la o înțelegere. Lipeala formală de la recentul congres dintre cele două partide se pare că nu s-a prea sudat. Nici rezultatul de compromis al alegerilor interne nu e funcțional.

Cioloș, fostul președinte PLUS, a cîștigat la mustață în fața celor de la “vechiul” USR, suflîndu-i președinția lui Barna într-un rezultat puternic contestat și la care nu prea se aștepta nimeni. Însă “vechiul” USR, tabăra pro-Barna a luat fața celorlalți în Biroul Național, organismul colectiv central ce balansează puterea în partid în fața președintelui.

Cioloș conduce partidul, dar îl conduce degeaba. Barna îi neutralizează mișcările prin controlul clar asupra Biroului Național.

Un armistițiu instabil, care iată că începe să degenereze. Cioloș vrea să limiteze puterile Biroului Național. Barna simte vulnerabilitatea și indignarea din partid la adresa acestei mișcări și vrea să recupereze, adică să-i ia gîtul lui Cioloș. Cioloș amenință cu demiterea, dar pe urmă se răzgîndește. Se rostogolesc vorbe puternice, ditamai listele de susținere sau de contestare. Băieții nu se plictisesc deloc zilele astea.

Concluzia e simplă. Vremelnicii uzurpatori de la PLUS se dovedesc a nu avea suficientă forță încît să-i disloce pe “cei vechi”. Mare lucru. Nu le plîng de milă. Se bat serviciile între ele. Să fie primit.

Nici extern lucrurile nu stau bine pentru ei. Ce nu prea știți voi, că nu e la fel de public, e faptul că USR se cam duce pe copcă în ochii românilor.

În ultimii ani a scăzut semnificativ în sondaje. De la un vîrf de peste 20% în 2019, iată că acum dă semne din ce în ce mai clare că e în jur de 10%. Practic o înjumătățire a bazinului electoral. Graficul e expresiv, linia e bine conturată. Face parte din vestita categorie explicativ-existențială “dar uite ce frumos atîrnă”.

Repet: nu le plîng deloc de milă. Știți clar părerea mea despre ei. Vorba aia: Goțiu, Goțiu everywhere.

Încerc să-mi țin părerea în frîu atunci cînd analizez scena politică a momentului. Emoțiile afectează gîndirea și îmbîcsesc analiza. E o vorbă mare în Dune, acest genial manual de analiză politică. Hope clouds observation. Dar nu numai emoțiile pozitive influențează, ci și cele negative.

În străduința mea de a-mi ține deoparte dezgustul pentru acest partid și de a-mi păstra mintea cît de cît limpede la adresa lor, a dragilor de useriști, mă lovesc din nou de o idee puternică, știută de ceva vreme. Nu doar de mine. Mai de toți care sînt cu creierul la ei atunci cînd studiază realitatea politică din România.

Ideea e simplă, de tipul “descoperirea apei calde”. În ultimii ani ai istoriei politice românești, nu prea a existat partid care să genereze atîtea emoții intense precum USR.

Pe de o parte, adepții USR prezintă fierbințeala specifică fanatismului religios ori autoritarian. De la sfîșierile preahabotnicilor idolatri de pe vremuri nu s-au mai văzut asemenea manifestări de abandon entuziast în fața idolilor. De la urletele adepților nazismului nu s-au mai văzut asemenea gesturi publice de îmbrățișare vehementă, necondiționată a unei cauze politice.

Dar și invers. Cei care iubesc USR, e drept că-l iubesc ca pe sfintele moaște. Dar și reversul e valabil. Cei care nu-l suferă, nu-l suferă pînă la ură. N-am văzut partid în ultimii douăzeci de ani care să stîrnească asemenea cantități de ură precum USR.

Și în interior, proiectînd spre afară. Ura prozeliților lor la adresa dușmanilor simbolici: bătrîni, știrbi, primitivi, medievali, penali. Într-un proces de dezumanizare specific tribalismului, războaielor civile ori religioase, ori fervorii naziste.

Dar și în exterior, proiectînd spre înăuntru. Ura tuturor celor care consideră că USR este de departe cel mai nociv partid al acestei perioade, care trebuie călcat în picioare, șters de pe fața pămîntului. Vezi cum se poartă Iohannis cu ei de ceva vreme.

Evident că toate celelalte partide atrag și ele cantități industriale de emoții negative. Și partidele vechi, căci din cele de după ‘90 doar două au rămas: PSD și PNL. Și cele noi, fie că sînt mici, PMP, Pro România, fie că sînt sau au fost pe val: PRM, PP-DD, PDL, mai recent AUR.

La adresa tuturor acestora se revarsă valuri de emoții negative. De departe PSD este cel care încasează cel mai mult, fiind și cel mai mare. Dar parcă totuși încasează mai împrăștiat, nu doar ură. Mai sînt și alte cuvinte rele pe-acolo, pe lista de invective la adresa lor.

Cu cît analizăm mai mult, cu atît e mai limpede. Nici unul din partidele de azi nu reușește să adune atîta ură la adresa sa precum USR. Trebuie să dăm istoria mult înapoi, hăhăt la zăticniții ani ’90, imediat după Revoluție, ca să regăsim valuri comparabile de ură la adresa unui partid: FSN sau PNȚ-CD. S-a găsit ură la Iliescu. S-a găsit ură la Coposu și la țărăniști.

Dacă faci azi un sondaj și încerci să aplici un test proiectiv, “care e primul cuvînt care vă vine în minte cînd vă gîndiți la...” sau “care e prima emoție pe care o simțiți cînd vă gîndiți la...” și citești tot pomelnicul de partide existente în momentul de față pe scena politică românească, de departe procentul cel mai mare de atribut “ură” va fi identificat în dreptul USR.

PSD-ul poți să-l disprețuiești, să-l consideri corupt. PNL poți să-l consideri penal și nepriceput. AUR poți să-l consideri zăticnit. Doar la USR se adună înseosebi grămada de ură.

Omul din mine, care are clar emoții la adresa acestui partid fierbinte, exclamă cu năduf: să fie primit. Să moară în chinuri. Îmi frec mîinile satisfăcut și scot șampania. Goțiu. Goțiu everywhere.

Sociologul din mine, care încearcă să-și facă loc pe lîngă emoțiile omului obișnuit din mine și care se chinuie să păstreze o cît de cît umbră de neutralitate valorică, ridică din umeri și zice: face parte din procesul politic al acestor vremuri.

Am mai văzut partide care vin și trec. Probabil și USR va avea aceeași soartă ca a celorlalte partide meteorice. A crescut brusc, catalizat de nesănătoase, dar hrănitoare zemuri securistice. A dat din coadă o perioadă, tăind și spînzurînd. A dat dovada neputinței și nepriceperii și relei sale credințe. A început să se ducă în cap.

Și acuma, că începe să dea semne din ce în ce mai clare de rateu. intră în faza de descompunere. În zbaterea sa din ce în ce mai inadecvată, se turtește ca demonul ăla fioros transformat în neputincioasă păpușă din filmul Vrăjitoarele din Eastwick.

Vă mai aduceți aminte? Vrăjitoarele dezamăgite și păcălite de bestia de Jack Nicholson se unesc și îi fac farmece acestuia. Și atunci dragul de Jack Nicholson începe să-și piardă din puteri și se strînge mic mic de tot, pînă ajunge o zgaibă măruntă. Și pe urmă face poc și dispare.

Nu știu dacă USR se va face mic și pe urmă să facă poc, să dispară. E posibil să da. E posibil să nu. Sînt mulți parametri la mijloc.

În funcție de cum se înțeleg cele două partide mainstream care acum au făcut marea coaliție, ca în Germania: PSD și PNL. În funcție de cît de pricepuți sînt să scoată țara din criză. De cît de bine gestionează banii și comunicarea.

De cît vor fi ajutați de pactul subteran făcut la nivel de servicii, această batistă pe țambal care încearcă să scoată țara din lupta ultimilor douăzeci de ani. De cît de bine acaparează AUR din bazinul de nehotărîți și de dezamăgiți.

Ehe. Sînt multe la mijloc. Realitatea e complexă și prezintă asperități. Știți voi butada aia: e greu să faci predicții, mai ales cînd ele se referă la viitor.

Poate pică, dar poate nu. La fel de plauzibil e ca pînă în 2024 USR să-și revină din degringolada actuală și să redevină unul din principalele rezervoare de contestare a unei puteri nepricepute.

Să adune la loc voturi, alături de celălalt contestatar fierbinte, de AUR. E foarte posibil să ia din voturile PNL, în contextul unei guvernări proaste. E posibil să se alimenteze din fervoarea progresist-iacobină care bate ca un vînt fierbinte și uscat dinspre Uniunea Europeană. E plauzibil scenariul în care USR aduce de la Bruxelles un lider robespierrean, precum Drulă ori Kovesi, care să înfierbînte la loc nevoia de sînge a românilor supărați pe starea de fapt.

Viitorul e nesigur. Poate să revină și să crească. Poate să se ducă iremediabil în cap. Nu știm. Dar un lucru e cert. Cuvîntul cheie pentru USR, atributul dominant al acestuia, va rămîne în continuare unul simplu, curat, lipsit de orice fel de subtilități. Se cheamă ură.

USR pute a ură. Și pe dinăuntru. Și pe dinafară.

Și nimeni pînă acum n-a clădit ceva pe ură.

Ghinion.

Citeste tot...

vineri, 11 februarie 2022

Dragii noștri tefelei medievali

De sute de ani, medieval e ditamai vorba de ocară. Numa și numa atribute negative gravitează în jurul acestei idei. De regulă, cînd zicem medieval, ne gîndim la o atitudine irațională, primitivă, de stagnare ori de decădere, atît morală cît și materială.

Sinonimul preferat pentru criticii medievalității este obscurantism. Neștiință, înapoiere. Niște nasoi, ce să le faci. Copii, voi să nu faceți ca ei. Nu e bine să fii medieval. Lăsați oamenii știrbi și bătrîni și pesediști să fie medievali. Voi, copii, fiți moderni, contemporani. Nu faceți prostii obscurantiste, nu fiți neanderthalieni de secol treișpe. E nașpa să fii medieval.

E posibil să fie și așa, deși sînt discuții intense în mediul academic privind felul în care s-au construit stereotipurile în jurul acestui concept. Las această analiză stilistică istoricilor pricepuți și vă îndemn să aruncăm un ochi în zona care se discută mai puțin, dar care e foarte relevantă în zilele noastre.

În zona politică, cea privind gestionarea puterii.

Principala caracteristică a omului politic medieval nu este obscurantismul. Nuuu, nici vorbă. Ci felul în care își încredințează fidelitatea. Fidelitatea de grup, socială, politică. De cine ascult? Cui mă supun? Către cine se duce loialitatea mea? Cine e stăpînul meu?

În Evul Mediu, cel puțin prin părțile astea ale noastre, europene, oamenii aveau mai mulți stăpîni. Stăpîni de multe ori cu interese divergente. Țineai și de stăpînul spiritual, cel care conducea biserica. Și de cea din preajma ta, episcop, cardinal. Și de puterea spirituală mare, papa sau patriarhul. Țineai și de stăpînul lumesc. Și de ăla mic, boier duce conte marchiz cneaz. Și de ăla mare. Voievod rege împărat.

Era mare mermeleală și zbatere pe vremurile alea. Toți se chinuiau să aibă putere asupra ta.

Mai mult de-atît, această putere era degrabă transmisibilă.

Să zicem că trăiai într-o regiune. Dădeai la sapă și mulgeai vaca într-o vale, într-un ținut. Această zonă ținea de ducele Cutare. Care duce, din diferite motive, moarte, căsătorie, tratat diplomatic, război, pierdut averi la barbut, transfera respectivul ținut către contele Cutăreanu sau direct către Împăratul Cutărescu.

Era simplu. Na regiunea. Ia regiunea. Cam cum facem noi azi cînd vindem mașinile second-hand.

Ție nu-ți păsa prea mult. Cam tot aia era. Nu aveai ce mare emoție de fidelitate să investești în Cutărescu Unu sau în Cutărescu Doi. Contractul social era același. La fel de simplu.

Tu munceai la stăpîn, erai un soi de slugă, de șerb, adică de sclav, cu diverse limitări ale drepturilor individuale. În schimb, primeai protecție de la stăpîn. Și protecție directă, să nu vină alții să-ți ia totul, averea, nevasta și copiii, viața. Dar și o parșivă protecție indirectă, însăși față de potențialul de violență a stăpînului tău.

Era un soi de taxă de protecție, cum vedem noi zilele astea prin filmele cu mafioți. Sînt stăpînul tău, pot oricînd să intru peste tine și să-ți fac diverse chestii neplăcute. Ia fă tu bine, marcă tu banul și fă pe sluga supusă, să nu se întîmple chestii nasoale.

Cum s-ar zice în aceleași filme premiate la Oscar: stăpînul îți făcea o ofertă pe care nu prea o puteai refuza.

Transferul de obediență, de loialitate, se făcea peste capul tău. De la ducele X la contele Y. De la religia M la religia N. Că așa zicea stăpînul. Cuius regio, eius religio. Cine e șef, ăla decide ce religie ai, în cine crezi.

Nu prea ținea de tine. Și, sincer vorbind, te cam durea la bască. Îndurai cu resemnare tăvălugul istoriei. Toți erau la fel. Să-i ia dracu pe toți.

Naționalismul a venit ca o reformă a acestei stări de fapt medievale. Dintr-o dată, nu mai erai legat de un arbitrar stăpîn Cutare, care te putea transfera de la unul la altul ca pe vite. Acum chiar aveai cui să-ți oferi nu doar libertatea, ci și fidelitatea.

Mare cuvînt, fidelitate.

Fidelitatea ta era în jurul unei idei. Ideea de națiune. Puternică idee. Idee care a făcut ca masele multe și tăcute de oameni simpli să devină o forță, o măciucă puternică în mîna statului național.

Avem de-a face cu un proces de democratizare a fidelității. În Evul Mediu, fidel era doar vasalul către suveran, legat de puternice jurăminte prețioase. Restul oamenilor nu aveau de ce să facă acest legămînt, le era pur și simplu îndesat pe gît cu vîrful săbiei.

Cînd a apărut naționalismul, fidelitatea s-a răspîndit pînă la baza piramidei sociale. Tot poporul își dădea sufletul, emoția și pînă și viața pentru o idee. Ideea de națiune.

A fost un proces lung, întortocheat, plin de zbateri și de sînge. De prin 1400 – 1500 încoace, naționalismul și-a trăit un puternic arc narativ de succes de-a lungul globului și istoriei.

Mai ales după punctul său formal de cotitură, Pacea de la Westphalia, acum aproape 400 de ani (1648), naționalismul s-a transformat dintr-o idee minoră, subversivă, pe care toți puternicii acelor vremuri o stîrpeau cu aprigă furie, în combustibilul dominant al gestionării puterii statale.

Încetul cu încetul, pas cu pas, agregările teritoriale mici au primit plocon de la istorie o armă puternică, o armă de emoție și de crez, care i-a ajutat să adune oști mari cu care să facă față behemotului imperial.

Dintr-o dată, oamenii obișnuiți, talpa țării, nu mai erau placizi și resemnați, nu mă bag, să se descurce, să lupte ei între ei cu mercenari, tot un drac e și dacă mi-e stăpîn ducele Cutare sau împăratul Cutărescu, să-i ia dracu pe toți, nu-mi pasă de nici unul.

Dintr-o dată, poporul a găsit un combustibil imens de emoție, de fidelitate, convertit în putere politică. Cîmpurile de bătălie ale ultimelor trei secole depun mărturie ce idee puternică este acest cuvînt: națiune.

Poporului chiar a început să-i pese. Să-i pese într-atît de mult, încît a ajuns chiar să-și și dea viața pentru această idee.

Echilibrul de putere s-a schimbat. Imperiile s-au fărîmițat, roase pe la încheieturi de acest puternic acid numit naționalism. Statul națiune a devenit unitatea dominantă de acțiune în istoria ultimilor 300 – 400 de ani.

Nici România nu avea cum să scape acestei reforme politice.

Toți nasoii ăia nașpa și plictisitori care ne enervează cu moacele lor solemne prin manualele de istorie ale tinereții noastre, Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Carol și tot restul găștii de domnitori, toți reprezintă repere – fie reale, fie în mod convenabil construite de mașinăria de marketing politic – ale creșterii statului național român.

De-aia ne strofocăm în fiecare an să vorbim de ei. De-aia zilele astea ne-am străduit – fără prea mare reușită – să nu ne facem prea mult de rîs în fața istoriei cînd am comis o horă mică, mediocră, pentru a celebra Unirea Principatelor Române. De-aia zilele astea am tot vorbit de Cuza și nu de Covid.

Hai, că iar v-am făcut capul calendar cu istoria. Dar fără istorie nu putem înțelege prezentul.

Ce se întîmplă zilele astea? Simplu: naționalismul în țările mici trage să moară.

Vedeți voi, tefeleii moșului, naționalismul nu prea se simte bine pe burta goală.

Țăranii ăia proști și primitivi care au țîșnit în izmene din rîu, ca niște superbe bestii, să-i înfrunte și să-i învingă pe nemți la Mărășești și la Mărăști, la Oituz și la Cîineni, să le urle în față, “Pe aici nu se trece””,

nasoii ăia rupți în fund care i-au dat cu cracii în sus pe turci la Plevna, Rahova și la Vidin,

proștii ăia fără de carte și fără de Facebook care au murit cu zecile de mii, cu sutele de mii pentru sărăcia asta de țară de care ne batem noi acuma joc, au fost mînați în luptă nu doar de o idee. Ci și de o motivație materială.

Îi zicea simplu. Îi zicea pămînt.

Țăranii fără de carte și fără de Facebook au dat ceva, în schimbul promisiunii că primesc ceva. Și-au dat sîngele și viața, momiți fiind că primesc pămînt. Unii au primit. Alții au rămas doar cu promisiunea. Altora același stat care le-a dat le-a luat pămîntul înapoi peste cîteva generații, cînd au venit sovieticii cu tancurile peste ei.

E o ecuație relativ simplă. Sînt naționalist atîta timp cît am ceva de cîștigat.

Fie material: pămînt, bunăstare, o viață mai bună pentru mine și mai ales pentru copiii mei. Fie simbolic: căldura aia care te cuprinde cînd ești mîndru de țara ta, de sacrificiile pe care le-ai făcut pentru ea, stagul fluturat în vînt, cîntatul din toți rărunchii “Noi sîntem români”.

Chestii de-alea primitive, pe care le tot practică obscurantiștii cei bătrîni, știrbi, medievali și triști.

Naționalismul astăzi nu mai oferă nimic. Nici bunăstare. Vezi ce mermeleală a făcut Ceaușescu încercînd să se desprindă de Imperiu, să ducă țara pe o cale de autonomie acțională. Nici emoție.

Emoțiile pricinuite azi tinerilor de către ideea de naționalism sînt vehement negative. Yuk. Cît. Primitivilor. Vetuștilor. Obscurantiștilor. Fi-r-ați voi să fiți cu papagalii voștri de Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Alexandru Ioan Cuza și Moș Ion Roată. Uite ce moace nașpa au. Ne frecați la melodie degeaba cu ei, ne stricați tinerețea.

Huoo Eminescu. Huooo Ion Creangă. Mai scutiți-ne cu patetismele voastre. Dați-ne MegaImage și circ, pîine cu aditivi și Netflix, Uber și zboruri low-cost.

Bunăstarea nu mai e oferită de națiune, ci de corporații. Corporațiile, astea sînt noii duci și noile contese, care-și varsă fidelitatea la noile imperii, țările mari, bogate, singurele care au suficient cașcaval să dea la toți vasalii lor, să momească iobagii dinspre Periferie spre Centru.

Tefeleii noștri dragi, cei care urmează să ne înlocuiască de pe fața pămîntului, vor complexitate și eficiență. Nu vor sacrificiu, nu vor Mărășești, nu vor Alexandru Ioan Cuza.

Complexitatea le este oferită de corporații. Eficiența le este oferită de corporații. Nu contează dacă se duc în Spania, în Italia, în Anglia sau în Germania. Oriunde e mai bine decît aici. Ubi bene, ibi patria.

Nu mai poți să-i mai momești cu pămînt, să le cumperi fidelitatea cu chestii de-astea primitive. N-au ce face cu pămîntul, îl lasă pîrloagă. Căci societatea de azi e post-agricolă, post-industrială, treaba pe care strămoșii noștri o făceau cu cîrca și cu sapa o fac azi roboții deghizați în tractoare, în mașini de spălat, în automobile și în camioane.

Nu-i mai poți momi nici cu emoții vetuste. Steagul flutură degeaba, e găurit și ieftin și zdrențuit. Imnul nu le mai stîrnește decît zîmbete disprețuitoare. Pușca și cureaua lată s-a transformat în Shake it, shake it baby.

Ce pana mea să le mai oferi? Imperiul oferă mai mult, că are de unde. Îi cheamă, îi momește cu noile momeli ale acestei vremi. Netflix and chill. Uber and Nike. Naționalismul nu mai stîrnește nici un fel de emoție în aceste țări mici, care nu fac față ofertei mai bune, discountului de bunăstare pe care îl oferă campaniile de marketing venite din inima Imperiului.

Cum zice în filmele alea premiate cu Oscar: Imperiul le face o ofertă pe care tefeleii noștri nu o pot refuza.

Concluzia e simplă. E contraintuitivă. E inexorabilă.

Tefeleii noștri sînt noii medievali postmoderni.

Îi doare la bască dacă țara asta e gestionată de Ducesa Merkel sau de Contele Macron sau de Împăratul Biden. Tot un drac. Taxele lor se duc undeva, nu contează unde. S-a rupt lanțul de iubire, s-a risipit fidelitatea în vînt. Să-i ia dracu pe toți, nu mai cred în nimeni, decît poate în Kodruța. Să vină ea, să-i belească pe toți. Oricum, eu nu vreau să mai fac purici pe-aici, pe la medievalii ăștia obscurantiști și naționaliști și săraci. Mă duc în Spania, e mai bine acolo, au paella.

Limba română, principalul liant al acestei idei de națiune? Mă lași? Fugi, bre, de-aci cu prostiile tale primitive. Shake it shake it baby. Engleza e noua lor fidelitate lingvistică. Sau spaniola, sau italiana, că se învață mult mai ușor.

Se duc prin străinătățuri și se simt slugi, șerbi, sclavi, noii iobagi de tastatură și de mistrie? Și ce dacă. Îi doare la bască. La cineva tot slugăresc. Tot aia e. Să-i ia dracu pe toți, nici unul nu-mi mai stîrnește nici o emoție pozitivă.

Fidelitatea mea? Fac ceva pe ea. S-o ia dracu și pe ea, nu-mi folosește la nimic. Mai bine să slugărești la unul care-ți oferă ceva mai mult decît la nasoii ăia de primitivi medievali de unde nu poți ieși din sărăcie.

Copiii lor nu vor mai învăța limba română? Îi doare la bască. Tot o limbă e. Mai scutește-mă, bre, cu prostiile alea ale tale medievale, cu Arghezi, cu Eminescu, cu Nichita. Mă lași? Shake it shake it baby.

Avem ce face? Da, cum să nu. Să ne așezăm în fund și să ne plîngem soarta. Istoria care întotdeauna, dar întotdeauna îi favorizează pe cei puternici și-i calcă în picioare pe cei slabi. Mioriță laie laie bucălaie. Ce să vezi, ghinion. Am cam făcut-o de laie. Atîta s-a putut. Ducii și conții și împărații zilelor noastre și-au dorit victoria mai mult. Facebook și Bill Gates. Uber și MegaImage. Netflix and chill.

Vin rușii? Pe tefeleii noștri post-naționaliști îi bufnește rîsu’. Îi doare fix la gleznuța aia dezgolită a lor că vin rușii. Să-i vezi ce dornici vor fi să ia pușca în mînă, să-și dea cu țeava-n ochi, că oricum nu știu ce să facă cu ea. Îi afectează fix la bască, la freza aia a lor perfectă de bombardieri pe care și-o aranjează de trei ori pe săptămînă la coafor, cu progamare făcută online.

Ruși, români, americani, nemți, tot aia. Tot un drac. Să-i ia dracu pe toți.

Oricum au venit deja alții și au ocupat simbolic acest teritoriu, că nu prea mai pot să-i mai zic țară. Oricum și-au vîndut deja fidelitatea la alții. Americani, englezi, francezi, italieni, austrieci. Fiecare deține o bucată de ducat aici, o halcă de feudă economică, la care muncesc supuși niște hoarde de tefelei post-naționaliști. Noul precariat slugă la noua nobilime corporatistă. Medievalism de cea mai bună calitate.

Pen’ ce să se mai sperie că vin rușii? Niște unii care vin să preia ducatul România de la niște alții. Mare chestie. Ete fleoșc. Mă trage curentul la gleznă de emoție, pe bune...

Hai, lăsați. O să fie bine. N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva. Soluția e simplă. Ne așezăm frumos în fund, scoatem batista, ne suflăm mucii de tristețe și fredonăm printre suspine Pușca și cureaua lată, vai de capu nostru, ce naționaliști am fost odată.

Pe urmă ne adunăm gîndurile, încercăm să ne revenim, că sîntem oameni mari, ce naiba, băgăm repede ochii în Internetul de pe telefonul mobil, ca să uităm de supărare, neapărat să fie iPhone de-ăla caștoc, de ultimă generație, doar o mie de coco, model maxi, ne alinăm tristețea un pic pe Facebook, căutăm ceva chill pe Netflix, să fim moderni și cool, să ne lepădăm de obscurantism.

Și gata. A trecut. Trece repede. Toate trec.

A, să nu uit. Neapărat. Dar neapărat. Neapărat să îngînăm încet, în gînd, melodia aia mișto, care ni s-a înfîpt în creier, de nu mai putem să scăpăm în nici un fel de ea: Shake it, shake it baby.

O să fie bine. O să ne placă.

Ghinion.

Citeste tot...

marți, 8 februarie 2022

Mungiu nu știe să se uite în date, dar îi place să-i tragă de urechi pe români

Doamna Alina Mungiu Pippidi o comite din nou.

De la înălțimea indignării sale superioare și aproape perfecte, ceartă din nou ortodoxia. Reia vechea temă huntingtoniană a trosnelii civilizațiilor și a împărțirii lumii în ortodocșii răi și restul creștinilor buni și afirmă că religia ortodoxă generează moarte și suferință.

Pentru că, vezi Doamne, ortodocșii nu știu să gestioneze Covidul și atunci mor mult mai mulți oameni în țările ortodoxe din cauza sa.

Ookey. N-ar fi prima dată cînd diverse persoane indignate și superioare sar la gîtul poporului român cu astfel de explicații demonizante. N-ar fi nici prima dată cînd distinsa doamnă Mungiu își admonestează poporul din care se trage. Îi pute, n-avem ce face.

Nu discut de teribilismul simplificator și simplist al unor asemenea încercări de explicații culturale (cultural în sensul larg, antropologic al cuvîntului, nu în sens estetic, referitor la artă). Nu mă bag în pretențioase contrări weberiene. Nu facem dispută teoretică aici.

Pur și simplu îi bat obrazul doamnei Mungiu o chestie mult mai simplă. Elementară. Că nu știe să se uite în date.

Unde avem datele privind Covidul la care ne uităm cu toții? Pe Worldometers, unde se centralizează cel mai complet informațiile oficiale despre pandemie. Cazuri, morți, populație. Tot tacîmul. Inclusiv standardizări la milionul de locuitori, ce ne interesează cel mai mult în această discuție.

O bază de date de 225 de linii, dintre care două entități non-statale (două vase de pasageri) și restul țări. Adresa e simplă. Oricine poate să acceseze site-ul cu pricina.

Ookey. Mergem acolo. Importăm baza de date și o prelucrăm. Nu e greu. Copy Paste. Pusă într-un Excel, curățată, etichetată, exportată apoi într-un SPSS. Orice sociolog cît de cît priceput ar trebui să știe să facă chestia asta, se învață prin anul întîi de facultate.

Da, ați bănuit corect, aveți dreptate: Pieleanu nu știe să o facă. Doar gura e de el. În rest nu prea știe chestii legate de sociologie cantitativă. Îi fac alții sondajele, nu știe să deschidă o bază de date SPSS, darămite să o construiască, să lucreze cu ea, să facă eșantioane sau alte chestii complicate.

Nu, restul bănuielii dumneavoastră nu e întemeiat. Doamna Munghiu știe și dînsa să facă chestia asta de care vă povestesc eu acuma. De-aia îi și explic, că înțelege. Nu e proastă, o duce capul, știe meserie. Doar n-are caracter, folosește științele sociale pe post de bîtă ideologică.

Deci, la muncă, pe urmele doamnei Mungiu.

În primul rînd, facem curățenie. Separăm țările de microțări. Dăm la o parte cele două vase de croazieră, dar mai ales țările minuscule, de fapt niște orașe deghizate. Ne uităm la distribuția statistică a numărului de locuitori și hotărîm unde să tăiem. Punem barieră la minim 1,5 milioane locuitori, să fie cît de cît țară, nu cine știe ce microteritoriu, gen Vatican sau Gibraltar sau Seychelles sau Sao Tome e Principe. Scoatem aceste microțări, vreo 76 la număr, din baza de date.

Înainte să ne apucăm de treabă, observăm în treacăt că lipsește cel puțin o țară intensă la cap, și anume Coreea de Nord, de unde evident că nu există date despre Covid, căci din țara aia nu prea există date despre nimic.

Asta e. Tot ne rămîn 149 de țări. Practic toate de pe globul ăsta. Un număr impresionant de date oficiale, mai mult decît suficient încît să faci o analiză statistică sănătoasă pe ele. E practic un recensămînt, nici nu e cazul să discutăm despre marje de eroare statistică.

Începem să lucrăm. Ne uităm după religie, evident, căci așa propune doamna Mungiu narativul demonizant. Le clasăm după religia dominantă. Avem date la fel de oficiale pe net, construim baza de date. Fiecare țară, ce religie are. Asta e ortodoxă. Asta e musulmană. Asta e catolică. La asta e dificil de tras o concluzie.

Ookey. După o necesară muncă de chinez bătrîn, rezultă șase categorii religioase mari și late și încă una la completare. Trei tipuri de creștinism, că așa procedează vulgata huntingtoniană: ortodoxe, catolice, protestante (în această categorie băgăm și religiile neo-protestante). Încă trei religii mari: musulmanii, hindusii și budiștii. Și a șaptea, “Altele”, la care intră fie țările unde nu există o religie dominantă (gen Liban), sau cele de altă religie decît cele deja menționate. Astfel, în total doar 11 țări, printre care Liban, Israel, China, le punem la “Altele”.

Și gata categoriile privind religia. Dacă vreți detalii, inclusiv baza de date, vă stau la dispoziție cu cea mai mare plăcere. Cereți și vi se va da – fie în format Excel, fie în format SPSS.

Dar stai așa, că totuși, nu doar distinsa doamnă Mungiu poate emite pretenții de clasificare. Totuși, țările pot fi clasate la fel de bine și după tot soiul de alte caracteristici, la fel de relevante. După nivelul de dezvoltare. După mărime. După poziția geografică. După sistemul politic. Să tot le grupezi.

Întrebarea e simplă și stă la baza disputei mele cu distinsa doamnă perfectă Mungiu. Care din aceste grupări sînt mai relevante în a decela diferențe privind principalul indicator referitor la gravitatea Covidului în țara respectivă, și anume numărul de morți standardizat la milionul de locuitori?

Eu am făcut două analize. Una după religie, ipoteza doamnei Mungiu. A doua analiză după o categorisire diferită, non-religioasă. O ipoteză alternativă, ipoteza mea, vă explic imediat cum am ajuns la ea. O combinație de dezvoltare, politică și geografie.

De ce am ales această agregare non-religioasă a țărilor? Pentru că e izbitor la ochi, dacă știi să te uiți în date, că principala diferențiere între țări afectate de Covid și țări mai puțin afectate de Covid este dată nu de religie, ci de istoria recentă de comunism.

De unde a plecat analiza mea? De la o chestie elementară: m-am uitat în date, mai ales în țările cu numărul cel mai mare de morți Covid raportat la milionul de locuitori. Am sortat baza de date în mod descrescător, după numărul de morți de Covid la milion. Am dat la o parte în gînd microțările, că alea mai mult încurcă la tras concluzii.

Și am început să număr: ortodoxă, nu ortodoxă, nu ortodoxă, etc. Și, numărînd conform propunerii distinsei doamne Mungiu, mi-am dat seama: stai așa, că nu-i așa. Stai așa, că se poate număra și altfel. Și fii atent că iese o aranjare mult mai evidentă, mai puternică. Ia fii atent, dom’ Palada, ia uite aici, doamna Mungiu, cum se poate număra: țară post-comunistă, încă una, și încă una, și...

Hoopa. În căutarea țărilor ORTODOXE, ne sare în ochi o concluzie mult mai evidentă și mai de bun simț. Mai toate țările din primele douăzeci cele afectate de Covid sînt țări POSTCOMUNISTE.

Aha. O ipoteză alternativă pertinentă. Ia hai s-o studiem, să vedem: doamna Mungiu avea dreptate cu ortodoxia ei, sau am eu dreptate, cu țările post-comuniste?

Să calculăm.

În primul rînd, la ochi. La analiza descriptivă, focalizîndu-ne pe țările cele mai afectate de Covid. Să numărăm.

După ce dai la o parte microțările, pentru a limpezi peisajul, și după ce sortezi în ordinea descrescătoare a gravității Covid, dată de morții de Covid, observi un lucru elementar. Că în topul gravității sînt mult mai multe țări postcomuniste decît țări ortodoxe.

În primele 20 de țări afectate de Covid, nici mai mult nici mai puțin de 15 din acestea sînt postcomuniste. Adică trei sferturi (75%). În schimb, din aceleași prime 20, doar 6 sînt ortodoxe, adică doar o treime (30%).

6 e mult mai puțin decît 15, cum de altfel și 75% e mult mai puțin decît 30%. Hopaa. Doamna Mungiu, avem o problemă. Elementară: de numărat.

Să continuăm.

Mai mult, în primele 20 de țări 10 din acestea, adică fix jumătate din ele, sînt catolice. Hopaa! Ce să vezi? A naibii religie ortodoxă, e bătută de bunătate de religie catolică. Din alea puternic afectate de Covid, sînt mai multe alea catolice decît alea ortodoxe. Hoooppa. 10 e mai mare decît 6.

Ce-avem noi aici? Măi să fie. Oare doamna Mungiu o fi observat asta? Sau pur și simplu nu știe să se uite în date, oricît de mare pricepută s-ar da dînsa, că face, că drege, că ca ea nu e nimenea?

Nu mă credeți? Uite aici tabelul.

Fig. 1. Tabel cu țările afectate de Covid ordonate descrescător Hai să vă formalizez analiza. Hai să vă explic categoriile.

La ipoteza A, cea care leagă mortalitatea Covid de religia țării, avem următoarele șapte categorii, deja prezentate mai sus, ca să verificăm ipoteza doamnei Mungiu:
• ortodocși
• catolici
• protestanți (inclusiv neoprotestanți),
• musulmani
• hinduși
• budiști
• alții (alte religii decît cele de mai sus, inclusiv țările fără religie dominantă, dar mai ales China, care nu e nici creștină, nici musulmană, nici budistă, e un caz aparte)

La ipoteza B, cea privind legătura dintre Covid și categoriile politico-geografice, avem următoarele opt categorii:
• țările postcomuniste, care sar în ochi în ierarhia țărilor afectate de Covid
• țările dezvoltate, așa numitul Occident extins, categorie care cuprinde, pe lîngă țările occidentale care au picat de partea bună a istoriei după al doilea război mondial (SUA, Canada, UK, Germania, Franța etc), și celelalte țări dezvoltate non-occidentale (Israel, Japonia, Australia, Noua Zeelandă)
• Africa
• America Centrală și de Sud, inclusiv Caraibele (adică restul Americii, în afara Statelor Unite și Canadei)
• Asia Centrală și Orientul Mijlociu, căci prezintă un specific diferit de restul Asiei
• India, că e imensă
• China, că e la fel de imensă
• restul Asiei în afara celor deja menționate (inclusiv micile țări ale Oceaniei, alea care depășesc 1,5 milioane de locuitori, că oricum sînt practic reziduale la numărătoare)

După ce v-am prezentat tabelul din Figura 1 și după ce v-am descris și categoriile, să vă arăt niște grafice, căci tare adevărată mai e butada: “un grafic face cît o mie de cuvinte”.

Rezultatele analizei mele descriptiv-univariate pot să fie prezentate mult mai convingător sub formă vizuală. Vă prezint în continuare țările afectate de Covid peste media globală, fie în funcție de religie (Fig. 2), fie în funcție de apartenența lor politico-geografică (Fig. 3).

În Figura 2, culorile sînt în funcție de religia țării. Vedem cum culoarea roșie, pe care am atribuit-o țărilor ortodoxe, e răspîndită relativ împrăștiat prin grafic și mai ales este practic năpădită de culoarea albastru deschis – țările catolice. Ipoteza doamnei Mungiu e cam încolțită de atîta albastru catolic.

Fig. 2. Țările afectate puternic de Covid, în funcție de religie (morți Covid peste media globală) În schimb, cînd facem categorisirea în funcție de apartenența politico-geografică, ce să vezi? Dintr-o dată graficul se limpezește, lucrurile capătă mult mai mult sens. Roșul cu care de data asta am desemnat țările post-comuniste se agregă, se adună tot într-un loc, în fruntea ierarhiei. Iar albastrul deschis al țărilor din America Centrală și de Sud vine după aceea, împletit cu albastrul închis al țărilor dezvoltate.

Fig. 3. Țările afectate puternic de Covid, în funcție de categoriile politico-geografice (morți Covid peste media globală) Concluzia? Una simplă, care cu siguranță nu-i convine distinsei doamne Mungiu, această Erynie perfectă și indignată și perfect de indignată la adresa poporului său. Aproape toate țările puternic afectate de Covid sînt post-comuniste.

Repet, să vă intre bine în cap: aproape toate țările puternic afectate de Covid sînt țări post-comuniste.

* * *

Să continuăm, că știu că pentru distinsa doamnă Mungiu niște biete grafice nu sînt îndeajuns. Distinsa doamnă Mungiu știe analiză statistică. Să-i dăm statistică, să-i scoatem pe nas Huntington și demonizarea poporului român.

Extindem analiza statistică de la cea simplă, chioară, descriptivă univariată, la cea bivariată. Avînd o variabilă independentă categorială și una dependentă metrică, rezultă pe cale de consecință că e nevoie să aplicăm analiza ANOVA.

Sînt sigur că doamna Mungiu a auzit de ANOVA și că știe că în asemenea cazuri aceasta este analiza statistică adecvată. Că dînsa e superioară și înțeleaptă și perfectă, nu ca primitivii de ortodocși.

Buun. Să facem analiză ANOVA pe toată baza de date, pe toate cele 149 de țări, cu două ipoteze alternative. A: ipoteza religioasă. B: ipoteza politico-geografică.

Hai, că nu vă împui capul, trecem direct la concluzii. Dacă vreți detalii, vă stau la dispoziție.

Rezultă un lucru simplu de pe urma analizei ANOVA. Ipoteza B, cea privind diferențierea politico-geografică, explică mult mai bine numărul de morți dintr-o țară decît ipoteza religioasă, dragă sufletului huntingtonian al distinsei doamne perfecte și scrupulos de indignate pe țara ei, Alina Mungiu Pippidi.

În cazul ipotezei B, politică / geografie, variația intragrup (Within Groups) e mult mai mică și variația intergrup (Between Groups) e mult mai mare decît în cazul ipotezei A, religie (vezi Fig. 4).

Agregarea politico-geografică e mult mai tranșantă, mai diferențiatoare decît cea religioasă. Ce se vedea la ochiul liber pur și simplu numărînd în rîndul țărilor cele mai afectate de Covid este validat de analiza statistică pe întreaga bază de date.

Să-i arate cineva tabelul ăsta doamnei Mungiu, din Figura 4. Știe să-l interpreteze, stați fără grijă. Nu e proastă. Știe cifre.

Fig. 4. ANOVA explică de ce Ipoteza B Politică / Geografie e mai pertinentă decît Ipoteza A Religie Această concluzie este întărită și de prezentarea vizuală a rezultatelor. După cum vă spuneam: un grafic face cît o mie de cuvinte.

Fig. 5. Ipoteza A Religie vs Ipoteza B Politico-Geografică. O comparație a mediilor de morți Covid la milionul de locuitori, în funcție de categoriile ipotezelor respective Se vede acolo, pînă în fundu’ clasei? Se vede graficul cum trebuie? Înțelege doamna Mungiu cum e cu pantele?

Vede că media de cazuri de morți Covid la milionul de locuitori este semnificativ mai mare în cazul țărilor postcomuniste (2,951) decît în cazul țărilor ortodoxe (2,515)?

Vede că diferența este cu aproximativ o cincime mai mare: aproape 3,000 față de 2,500?

Înțelege că factorul politico-geografic discriminează mult mai puternic decît cel religios?

Mai îl îmbrățișează necondiționat pe Huntington?

Mai demonizează poporul român degeaba?

Repet, să înțeleagă tot chiorul: ipoteza politico-geografică explică mult mai puternic variația de morți Covid decît ipoteza religioasă.

* * *

Să vă explic de fapt despre ce e vorba în toată această tărășenie. Pînă acum v-am prezentat doar cifre, grafice și analize statistice. Dar acum e cazul să înțelegem ce-o mînă pe doamna Mungiu în luptă.

Vedeți voi, dacă folosești argumentul “religie”, pe lîngă că lovești în mod convenabil în Biserica Ortodoxă, de fapt tragi la răspundere poporul român pentru tarele sale de caracter. Îl tragi de urechi. Îl tăvălești bine, mama lui de popor înapoiat.

Vai, ce popor nedisciplinat și neascultător. Niște primitivi medievali care nu acceptă glorioasele victorii ale științei. Precum secretarii de partid pe vremuri, distinsa doamnă perfectă Mungiu înfierează cu aspră furie și cu vehementă indignare lipsurile morale ale primitivilor de români.

E o meteahnă. E unul din motivele pentru care sîntem noi înapoiați și vom rămîne mereu la fel. Niște primitivi.

În schimb, dacă propui spre explicație ipoteza post-comunistă, dintr-o dată nu mai e de vină poporul, ci sistemul politic. Cauzalitatea se externalizează, vina morală se risipește în nisipul istoriei.

Dintr-o dată, poporul se transformă dintr-un medieval bicisnic într-un nobil Robin Hood, care este reticent la toate narativele oficiale pe care sistemul i le îndeasă pe gît, cum făceau comuniștii pe vremuri cu propaganda lor deșănțată.

Nu mai e o chestie de limitare morală, ci devine o chestie de dependență de cale (istoria recentă) și chiar de necesare trăsături de supraviețuire.

Dintr-o dată, românii nu mai sînt medievali, ci fac parte dintr-un complex valoric onorabil, alături de polonezii și de cehii cei catolici, de letonii și de lituanienii cei protestanți, toți trecuți prin malaxorul de harneală și de propagandă timp de jumătate de secol. Statistici false, îndemnuri ipocrite, forțare a adevărului pînă dincolo de orice limită a bunului simț. Prosteală pe față.

Și rezistența la această prosteală sistemică.

Comuniștii ziceau că e bine, că curge numa lapte și numa miere. Românii și polonezii și letonii și ungurii și lituanienii și rușii vedeau că de fapt totul pute în jur. Discrepanța dintre discursul oficial și realitate era strigătoare la cer.

Și atunci postcomuniștii făceau ce știau mai bine: rezistau, se opuneau, fie pe față, cu scandal, ca polonezii cu Solidarność, fie mai balcanic, mai indirect, de tip “pupă-i în bot și papă-le tot”, “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Indiferent însă dacă rezistența era pe față sau pe mutește, un lucru era comun tuturor acestor țări comuniste: nu credeam neam ce ne predică sistemul.

Această traumă nu are cum să nu lase urme. Toate popoarele postcomuniste prezintă o sănătoasă mefianță la adresa harnelii oficiale, inclusiv la adresa harnelii distinsei doamne perfecte Mungiu.

Drept urmare, nu vrea să se conformeze. Nu vrea să asculte de reguli, pentru că știe că ele nu sînt făcute în folosul lor, ci în folosul stăpînirii dictatoriale. Nu crede statistici. Știe că sînt false. Nu crede discursuri sforăitoare. Știe că sînt harneală. Nu crede îndemnuri la muncă voluntară și la lupta pentru pace. Știe că sînt prosteală pe față.

Drept urmare, nu crede nici în actualul discurs la adresa gravității Covid. Și nu vrea să asculte nici de îndemnurile suspect de insistente ale milițienilor de a se vaccina. Știe că sînt prosteală pe față.

De ce? Pentru că românii, la fel ca și polonezii ungurii cehii letonii lituanienii, au în sînge amintirile vremurilor cînd aceiași milițieni își băteau joc de oameni, cu legea în mînă. Și cu megafonul de propagandă proptit la gură.

Înțelegeți, distinsă doamnă perfectă Mungiu, de ce lumea nu pune botul la harneală? Înțelegeți de ce o halcă întreagă de glob, toate țările post-comuniste, nu vor să se vaccineze?

Nu știu dacă e bine sau nu, dacă mor oameni sau nu din cauza asta. Eu vă explic un lucru simplu: de ce lumea postcomunistă nu are încredere în narativul oficial. Nu e vorba aici de religie, de ortodoxie. E vorba de moștenirea de minciună sistemică a comunismului.

Iar voi, dragii mei cititori răbdători, înțelegeți acuma de ce e mai convenabil să dai vina pe biserică decît pe miliție? De ce distinsa doamnă perfectă Mungiu insistă pe o explicație care să demonizeze, nu pe una care să disculpe?

Evident că discuția e ceva mai elaborată. În plus față de acest complex valoric de mefianță la adresa discursului oficial, mai avem de luat în vedere și starea sistemului de sănătate din țările postcomuniste. Acele țări care au fost îndemnate vehement de elita neoliberală din Occidentul dezvoltat să-și “eficientizeze” sistemul de sănătate, adică să închidă spitale.

Nu mai spun de deciziile absolut cîinești ale conducătorilor din aceste țări postcomuniste, care au oprit tratamentele pentru orice altă boală decît Covid, ducînd astfel la creșterea suplimentară a morților. Nu mai spun de nivelul de sărăcie. Discutăm pînă poimîine, dacă chiar vrem să intrăm în analiză multivariată.

Nu e cazul aici. Important este să tragem o concluzie necesară: distinsa doamnă perfectă Mungiu fie nu știe să se uite în date, fie de manieră convenabilă ignoră aceste date. Căci datele duc la niște concluzii neconvenabile pentru ea. Și atunci distinsa doamnă Mungiu face ce face orice comunist care se respectă. Preferă să emită necesare texte de propagandă. Ortodoxia e rea, religia e rea, românii sînt vinovați și limitați moral. Ah, ce primitivi.

Da, da. Cum să nu. Să vă mai arăt încă o dată analiza statistică? Să vă mai explic încă o dată cifrele? Hai, că nu sînteți ca amărîtul ăla de Pieleanu, de nu înțelege nici măcar un grafic, darămite rezultatele unui test ANOVA. Dumneavoastră, distinsă doamnă, chiar vă pricepeți. Doar că, din păcate, vă cam puneți priceperea în slujba unor cauze urîte.

Ghinion.
Citeste tot...

joi, 3 februarie 2022

Mirosul de lînă încinsă în suflet

Ridic capacul. Bag nasul în oală. Inspir. Hmmm. Ce miros. Intens, frate. O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta.

“O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta”, îi spun Florentinei, soția mea, cea care mermelește la această operă gastronomică.

“Da, știu. Și eu la fel. Nu sufăr mirosul ăsta. Miroase a fiertură de curci. Uite cum arată. Fix la fel. Parcă e tuciul în care fierbeam urzici cu tărîțe, cînd dădea mama la curci”, mă aprobă și mă completează Florentina, uitîndu-se la mine cum îmi bag botul prin oalele ei de pe aragaz. Pardon: de pe plita electrică. Nu mai e aragaz acum. Acuma îi zice plită electrică. Ne-am dat dracu’. Ne-am modernizat.

N-am avut curci cînd eram mic. Nici rațe, nici gîște. Doar găini. Dar aveam porc și bunică-mea făcea la fel ca mama Florentinei. Din cînd în cînd fierbea urzici să dea la porc. Buruianul îl dădea așa, proaspăt smuls – frunzele de sfeclă și de limba-soacrei erau delicatesă pentru locatarul din coteț. Dar în afară de mîna zilnică de buruian, cîteodată îi mai completa meniul și cu cîte un tuci de urzici fierte. Mănîncă tu acum, că te mîncăm noi la iarnă.

Fix la fel miroase spanacul pe care îl gătește Florentina azi, pentru fete. A urzici.

Pe vremuri, mîncam urzici mai degrabă de obicei, nu neapărat de sărăcie. De sărăcie mîncau ele, bunicele mele, cînd erau tinere. Nouă, copii răsfățați, ne dădeau urzici să știm ce gust au. Nu mai eram săraci. Cel puțin nu săraci cum erau ele, care cunoscuseră și foamea.

Uram urzicile. Strîmbam din nas, băgam furculița de două ori, făceam mofturi și ceream smîntînă. Ori mîncam doar oul ochi prăjit lîngă urzici, alegînd cu grijă albușul crocant, să nu fie murdar de chestia aia verde și care puțea urît.

La Telega se găteau urzici, nu spanac. Spanac nu aveam, nu știam noi ce-i aia, căci nu era obiceiul locului să se crească spanac pe la noi. Iar de la piață nu cumpăram așa ceva. Și pentru că piață era doar la Cîmpina, departe. Trebuia să iei autobuzul pînă acolo. Autobuzul venea rar. Era la mama dracului orașul pentru noi pe atunci. Nu ca acum, te urci în mașină și în zece minute ești acolo.

Dar nu cumpăram spanac mai ales din motive de evitare a încălcării rînduielii vremurilor acelea. Pentru că era rușine să-ți cumperi de la piață ce poți crește pe persoană fizică la tine în bătătură.

Mărar, pătrunjel, țelină, tarhon, anason, chimăn. Sfeclă, porumb, dovlecei. Tot soiul de plante folositoare. Spanac nu. Nici quinoa. Urzicile erau la liber, nu trebuia să te chinui să le semeni. Creșteau ele pe persoană sălbatică. Le smulgeai din marginea gardului, de prin grădină, din locurile mai umbroase, din săpătură sau dintre zmeură. “Nu de acolo, maică, că acolo e pișate de cîini. Lasă, că avem în grădină, nu mai lua de pe marginea drumului. Zvîrle-le și șterge-te pe mîini, să nu fie spurcate. Cine știe ce cîine a trecut pe-aici...”.

Bag nasul din nou. Inspir. Hmmm. Acuma nu mai mi se pare chiar atît de grețos mirosul. Încet – încet, pas cu pas, m-am obișnuit și cu spanacul fiert, deși nu dau în brînci după el. Inspir. Încerc să nu mă gîndesc la cîrnații din frigider. Nu voi mînca spanac fiert, îl las pentru fete. Ele sînt cu chestii de-astea bio. Eu, mai primitiv. Cea mai bună salată e friptura de porc. Și cîrnații. Parcă mai e niște mîncare de mazăre rămasă. O să termin mazărea, să spălăm cratița, să scăpăm de ea din frigider.

Flo mizdrelește niște făină pusă într-un castronaș. O amestecă cu un pic de apă. “Nu pot să-l fac așa, chior. Prea miroase a urzici. Îl mai îngroș cu niște făină. Pun și niște suc de roșii. Deschide sticla asta de bulion”. Îmi întinde sticla. Înaltă, transparentă, largă la gură. Nedesfăcută.

Ca de obicei, capacul de la sticla de bulion făcut în casă prezintă dificultăți. Nu vrea și pace. E o adevărată migăleală, o întreagă metodologie să-l desfaci. Bagi coada la furculiță, îndeși, răsucești pînă face poc, semn că a intrat aer. Cu grijă, să nu strici capacul, mai e nevoie de el și la anul. De-abia pe urmă rotești.

Desfac. Încă un pocnet sec. A ținut bine, au fost fierte sticlele cum trebuie. Întind sticla într-o mînă și capacul în cealaltă. O privesc pe Florentina triumfător, fix ca în mema aia cretină de pe Internet, cu Silverster Stallone cînd desface borcanul de murături la nevastă. Îți place ce puternic sînt? Pot să desfac chiar și capacul la sticlă. Ah, cîtă forță.

“Gata, fug, că-mi începe Zoomul”, îmi zice Flo, luînd sticla de bulion și punînd-o pe blat, lîngă castronul în care făcuse făina cu apă. “Am pus timer-ul la 5 minute, mă întorc după aia. Curăță cinci căței de usturoi, să fie gata curățați, să-i am la îndemînă, să-i pun cînd vin”.

Curăț cinci căței de usturoi. Mă întorc și eu după aia la calculator, să scriu, să storc esență de semnificație dintr-o fiertură de spanac care miroase a urzici. Să împrăștii înțelepciune și nostalgie la tot cartierul virtual.

Deja la calculator, chiar acum cînd scriu, o aud pe Flo cum s-a întors în bucătărie. Toacă cei cinci căței de usturoi. Învîrte în oală. Bate apoi metodic, de cîteva ori, lingura de lemn de marginea oalei. Toc toc toc. Ancestral sunet, primitiv, medieval. A gospodărie, a mîncare, a familie.

Acum zece minute, acum o eternitate, înainte să deschid sticla de bulion, Florentina trăgea concluzia necesară, cît timp bombăneam amîndoi spanacul cu miros de urzici.

“Fetele noastre nu știu că spanacul miroase a urzici. Nici că nu e doar mîncare, ci și fiertură de curci. Ele nu știu aspectul curcogen al acestei mîncări. Hai să-i pun niște făină, să-i mai ia din miros”.

A pus făină. A pus și usturoiul curățat de mine. A pus și bulion. Doamne, ce puternic sînt cînd desfac sticla de bulion. Un adevărat bărbat. Toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei.

Fetele noastre nu știu tot soiul de chestii. Nu știu cum e să crești curci. Nu știu cum e să fierbi urzici la curci și la rațe și la porc. Nu știu cum e să smulgi buruian. Nu știu cum e să culegi merele de pe jos, să le duci acasă, să le tai în patru, să faci porție la vacă. Nu știu cum e să urci în pod, să dai fîn la vacă. “Ai grijă să nu cazi pe gura podului, să pici în iesle. Vezi ce faci cu furca aia, cum ți-o-nfigi în picior”.

Săraca bunică-mea, ce mai m-a corcolit. Dar tot știu să dau fîn la vacă din pod. Dai pala de fîn la o parte, pusă pe post de izolator termic, să nu scape căldura prin gura podului. Dai cu dosul palmei să cureți de floarea de fîn risipită pe scîndurile trapei. Dai trapa la o parte, un capac dreptunghiular din lemn, cincizeci pe cincizeci, cu două șipci orizontale și una de-a curmezișul, fix ca la orice poartă de lemn din Telega copilăriei mele. Ridici trapa, o sprijini de perete. Înfigi furca în fînul dimprejur. Rotești, să-ți țină fînul în furcă.

Îndeși fînul pe gura podului, uitîndu-te cu grijă, să nu scoți ochii vacii cît bagi furca cu fînul în iesle. Vaca nu știe carte, vaca nu are răbdare. Cum a auzit că cotelești prin pod, cum își bagă botul în iesle, întinde de gît în sus, îți anticipează mișcarea, știe că vine mîncarea, își suflecă buzele alea ale ei cărnoase să muște din fîn cît mai degrabă. Îi vezi coarnele, îi vezi fruntea cu părul ăla teșit. Îți miroase a vacă și a grajd și a fîn și a floare de fîn – miros distinct de cel de fîn. Îți miroase a copilărie.

Îți miroase a nostalgie.

Fetele noastre nu știu ce e ăla miros de fîn. Ori de urzici fierte. Le e frică să pună mîna pe urzică. “Pune, bre, mîna, nu te codi. Nu pățești nimic. Uite, pui așa deștele, înfigi așa, pe perișorii ăștia, și nu te urzică, nu pățești nimic.” “Nu! Nu! Mi-e frică! Nu mă păcălești! Tu vrei să mă urzici. Nu pun eu mîna pe așa ceva... Pleacă de-aici cu prostiile tale”. Încep s-o fugăresc prin curte cu urzica. Aha, nu vrei să pui mîna. O prind. Mă prefac că o urzic. O gîdil. Copii. Copilărie. Altă copilărie decît a mea.

Tîrna de mere bătute, adunate pe sub măr, pe care o cari acasă să dai la vacă diseară. Mai pui și un dovlecel. Trei-patru știuleți de porumb, încă destul de moi să poată fi fierți. Margine de toamnă. Margine de copilărie. S-a umplut tîrna. “Poți s-o duci?” “Da, bre, pot”.

Apuci vaca de căpăstru, apoi și de unul din coarne, să fii mai convingător, să-i scoți botul din tîrna de mere. “Hooo, nebuno, că te-neci. Dă-te fă boală mai încolo. Nii harteo. Harteo, n-auzi, fir-ai tu să fii de boaită!” “Nu mai blestema vaca, nu-i mai zi boală. Vorbește frumos cu ea. Murga, pleacă d-acolo! Harteo! Harteooo!!!”, ne ceartă bunică-mea pe amîndoi din ușa grajdului de la grădină, că mai aveam și acolo un grajd, unde ținea vaca vara.

Grajd cu fînar deasupra, săpătură, fîneață, șopron de scule. Tot dichisul. Un păr imens în mijlocul săpăturii, unde punea porumb și fasole, și inevitabilii dovlecei. Un măr mare, crețesc, de unde culegeam merele căzute pe jos. Niște nuci care umbreau dosul grădinii. La Păuna. În spatele casei lui nea Costică, fratele străbunicului meu. Nu mai e nimic. S-a ales praful de tot ce era acolo.

Nu, greșesc. Nu era Murga. Murga murise mai demult. Era Brîndușa. Sau Murga? A doua Murga, parcă. Am avut două Murgi. Una care m-a hrănit cînd eram mic, cu laptele ei am crescut. Rea vacă, trecea prin gardul de cătină de zici că nici nu era în fața ei. A doua prin anii ‘80, anii acestor amintiri inutile. Brîndușa a fost ultima, după Revoluție, eram mare deja. O vacă roșcată, pe care am adus-o de lanț de la vreo douăzeci de kilometri dînsus de Telega, aproape de Șotrile, de prin Plaiul Cîmpinii. Am făcut juma de zi cu ea de lanț. Eu cu unchi-meu. Doma doma, doma doma. Am venit cu vaca acasă.

De unde am pornit? De ce am ajuns la Murga și la Brîndușa? Și la bunică-mea?

Fetele noastre nu mai știu de ce spanacul miroase a urzici. Și a copilărie.

Copilăria lor miroase altfel, total diferit, cumplit de diferit de copilăria noastră. Bălegarul le pute. Spanacul e bio și se mănîncă neapărat cu quinoa și cu quiche de praz. Amîndouă neapărat scrise cu q, nu cu chi. Nu mai poți băga în tine un castron de smîntînă proaspăt adunată de pe marginea oalei de lapte prins, că faci colesterol. Șunca e o chestie abominabilă, cum poți să mănînci așa ceva, tata!, o să ți se facă rău!, ah ce scîrbos... Șoriciul pute. Caltaboșul cu covrigi pute. Le e frică să meargă prin iarba înaltă, necosită. Urlă din toți plămînii cînd văd un păianjen. Le e frică să pună mîna pe gîndaci sau pe viermi.

De găini nici nu mai zic. Nici nu-și închipuie cum e aia să pută a găinaț. Sau, și mai oribil, să tai găina, să înfigi mîna în ea, să o apuci de gît, să-i imobilizezi trupul cu picioarele, harșt! sîngele țîșnește, îi dai drumul repede, să nu te stropească, sare din gîtul retezat ca de la streașină, cînd plouă cu clăbuci, udă caldarîmul curții, vara, pătează zăpada iernii. Aceeași curte, același sînge, doar decît altfel mizanplasul pe jos.

Cum e să tai lemne la joagăr? Sau la fierăstrău? Cum e să te uiți la străbunică-tu cum ascute coasa, sau cum face gură la fierăstrău, dinte cu dinte, migală cosmică? Cum e să faci arc și săgeți de alun, să bălăurești pe coaste? Cum e să croșetezi ilice și ciorapi de lînă?

Cum e să porți ciorapi de lînă iarna, cînd te dai pe sanie? Să intri seara în casă, fleașcă și obosit, roșu în obraji, scuț de înghețat, să-ți dai jos încălțările care mustesc a zăpadă fleșcăită, să-ți proptești labele picioarelor în peretele sobei de tablă,

“Florentina, cum îi zicea la soba aia de tablă pe vremuri?”,

“Vesta”, îmi răspunde Florentina din bucătărie,

toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei, mîncare de spanac cu miros de urzici,

să-ți proptești picioarele cu ciorapii de lînă uzi pe peretele fierbinte al sobei, frige, dar e bine, iese abur din ei, miroase a cîine plouat, apoi lîna se încinge și începe să pută diferit, a lînă arsă, “Potolește-te, dă jos cracii de pe sobă, nu vezi că strici ciorapii de lînă, crezi că-ți mai fac alții?”,

da, o să-mi faci alții, mereu îmi faci alții, în fiecare an îmi faci alții, îmi crește piciorul, îmi faci alții, sînt la școală, într-a întîia, apoi a doua a treia îmi crește piciorul alți ciorapi de lînă a cincea a opta alți ciorapi de lînă, apoi la liceu, apoi la facultate, mereu mi-ai făcut alții,

de ce nu mai ești aici să-mi mai faci alții?

De ce? De ce???

Fetele noastre n-or să știe niciodată mirosul de lînă încinsă. Nici cum e să iei vaca de căpăstru, de corn, să nu-și bage botul în tîrna cu mere.

Nici mirosul de urzici fierte la curci.

. Citeste tot...

luni, 31 ianuarie 2022

The way of the future

Sînt dependent de cafea. Rău de tot. Sînt dependent de tutun. Nu chiar rău de tot. Dar tot mușcă din mine. Nu sînt dependent de alcool, deși dușmanii îmi cîntă ode răutăcioase pe acest subiect. Nu sînt dependent de droguri. Ultima dată cînd m-am verificat, nici de sex nu sînt dependent. Păcat – e o dependență demnă de aprofundat.

Nu sînt dependent nici de alcool, nici de droguri, nici de sex, pentru că sînt dependent de o otravă mult mai puternică, ce-mi permează viața cum penetrează cerneala creta.

Sînt dependent de informație.

În fiecare zi mă scald într-un noian de cuvinte, de idei, de știri, de date, de cifre, de discuții. Viața profesională și cea personală mi se confundă, mi se amestecă într-un tăvălug de biți. Mulți biți. Biți everywhere. Cărți. Articole. Materiale. Sondaje. Serii de date. Hăhăieli adolescentine în social media. Sinteze serioase. Presă internă. Presă internațională. Citizen press. Slavă Domnului că nu mă uit și la televizor, că nu știu ce s-ar alege de viața mea.

Sînt dependent de Internet. Sînt dependent de Facebook. Sînt dependent de știri. Mai recent, de cînd nu mai conduc mașina (da, știu...), stau cu ochii în telefon chiar și atunci cînd se învîrte roata. În loc să mă uit pe fereastră, să privesc cum curge lumea, cum se schimbă peisajul, cum îmi trece viața, eu tot cu ochii în informație stau.

Consum atît de multă informație încît în mod constant simt că am o pîclă pe creier. Prea mult. Prea mult. O saturație apăsătoare. La fel cum cel care taie toata ziua lemne la joagăr are mușchii într-o constantă încordare, pînă îi devin ca o coardă de oțel, și eu îmi simt așijderea mușchii neuronilor cuprinși de crampe. Prea tensionați. Prea încordați de atîta atîta tăvălug de avalanșă de tsunami de informație.

Închid ochii și încerc să mă relaxez. Închid ochii și încerc să rezist tentației de a verifica din nou ce s-a mai scris, ce s-a mai spus, ce a mai apărut în cele trei minute de cînd am scos ochii din telefon, încercînd să privesc cum curge realitatea pe fereastra taxiului. Tentația e mare. Mai stai. Mai rabdă un minut. Două minute. Încă un semafor.

Închid ochii, cu telefonul fierbinte în mînă, dornic, posesiv: deschide-mă, citește-mă, folosește-mă. Închid ochii și mă închipui la dezintoxicare.

O cameră goală, nu neapărat cu pereți capitonați, că încă n-am înnebunit de tot. O cameră goală, în care nu se întîmplă nimic. Nu e o cameră de-aia extremă, de tip deprivare senzorială, fără nici un fel de stimul. E un bec aprins sus în tavan. Pereții sînt albi. În rest, tăcere. În rest, fără cuvinte. Nici la pușcărie nu e așa, că acolo mai sînt și alții.

E un loc unde nu se întîmplă nimic. Unde în mod voluntar te retragi să fii tu singur, să te lepezi de iureș. Ce faci, bade, stai și cujeți? Nu, dom’șorule, doar stau.

Nu pot să stau. Nu pot să mă lepăd de vîrtej. Sînt dependent de stimuli. Sînt dependent de orice variație infimă de entropie. Asta e definiția derivatei: o variație infinitesimală a funcției, împărțită la intervalul din ce în ce mai infinitesimal al intervalului de variație.

Limită. Vecinătăți. Infinitul mic. Orice zvîcnire în vecinătatea locală îmi vibrează corzile neuronale. Sînt ca un instrument de măsură imposibil de fin, de sensibil pînă la durere. Acul joacă vibrează arată. Trebuie să mă opresc. Acul vumetrului mă joacă deja pe mine, nu-l mai joc eu pe el.

E o butadă în filosofia zen care spune: dacă nu ești ocupat, ar trebui să meditezi în fiecare zi măcar o jumătate de oră; dacă ești ocupat, în schimb, ar trebui să meditezi cel puțin o oră. E rea vorba asta de duh. E despre ce simt eu acum. Povară. Prea povară. Trebuie să închid ochii, să nu mai mă gîndesc la nimic.

Mai e o butadă, tot din stereotipurile meditației budiste. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să...

În filmul The Aviator, Leonardo DiCaprio joacă rolul lui Howard Hughes, miliardarul american excentric de la începutul secolului trecut. Un miliardar pe cît de strălucitor la creier, pe atît de în marginea nebuniei. La un moment dat, în film, Hughes începe să rostească în mod necontrolat aceeași frază, over and over and over. Show me all the blueprints. Show me all the blueprints. Show me all the...

Nu se poate opri. Lumea se uită la el ciudat. Ce-a pățit șeful? A luat-o razna? La sfîrșitul filmului, îl apucă din nou. Cu altă frază. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the... Semnul că filmul s-a sfîrșit, că eroul principal chiar a înnebunit. Că urmează genericul de final.

Închid ochii și văz pe retina minții cum se prefigurează viitorul. The way of the future. Mufat direct în rețeaua neuronală la marele haos constant, precum în buna tradiție cyberpunk. Neuromancer. Burning Chrome. The Matrix. Ghost In The Shell. Cu rețeaua virtuală înfiptă direct în creier. Cu mușchii atrofiați. Scufundat într-un fotoliu în formă de coșciug oval. Cu un corp care mai mult încurcă, pe post de lest rezidual. Și cu un flux constant, insuportabil de strălucitor, care-mi arde direct sinapsele.

Doamne, cum curge. Doamne, cît de intens.

Drogul ultim. Dependența perfectă. Mîna se întinde neputincioasă spre cana de cafea, uitînd că deja mi-am instalat perfuzia care să-mi dea cofeina direct în venă, alături de celelalte substanțe necesare hoitului: apă, glucoză, vitamine. Ochii închiși sînt deschiși pe dinăuntru. Nu e nevoie de nerv optic, pot să-l și smulg, să-l vînd la second hand. Pleoapele se zbat degeaba. Ochii se zvîrcolesc inutil într-un dans moștenit de la strămoșii noștri primate. Rapid Eye Movement.

Ochii? Ce să fac cu ei? Adevăratul dans e înăuntru. Iureșul informației. Vîrtejul cuvintelor de dincolo de cuvinte. Informație pură, fierbinte, curgînd ca lava și ca jetul de plasmă. Motoare de avion cu reacție turate la maxim: biți peste biți peste biți peste...

The way of the future. The way of the future. The way of the future.

O să fie bine. O să-mi placă. Chiar mai mult decît sexul o să-mi placă. Ah, cum arde!

The way of the future. The way of the...

. Citeste tot...