marți, 15 noiembrie 2022

Căderea în viitor

Campionatul Mondial de Fotbal care urmează să înceapă e pentru mine o bună măsură a felului în care s-au schimbat lucrurile pe lumea asta pentru generația noastră. Și, dincolo de pătimirea noastră personală, dă seamă de asemenea și despre un fenomen mult mai general uman: felul în care lumea se desvrăjește și-și pierde gustul pe măsură ce îmbătrînești.

În copilărie, campionatele mondiale și europene de fotbal erau un mister, un eveniment care sfîșia monotonia vieții cotidiene și ne arunca într-o trăire distinctă, magică, precum iei cititorul și-l scufunzi în magia Macondo-ului.

Totul era nou. Totul era subversiv și alambicat, căci nu se transmitea la televiziunile române. Era un privilegiu să vezi meciurile de fotbal ale acelor campionate. Ne uitam la bulgari, căci taică-meu construise antenă și amplificator și veneau zeci de oameni din sat să vadă meciurile la noi, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, venerabil și solemn și degrabă ațipitoriu în singurul fotoliu al încăperii care îi era în mod automat atribuit.

Era o atmosferă vrăjită. Cum vrăjiți și vrăjitori erau și jucătorii care ne populau ecranele alb-negre, pline de purici. Prea multe nume îmi bîntuie mintea și copilăria. Să fie de ajuns să-l pomenesc pe eroul copilăriei mele, Socrates. Și să ne aducem aminte de Dino Zoff, de Platini, de Rummenighe, de Maldini, de Maradona, de...

De prea mulți. Vrajă. Copilărie. Mister. Ah, zăpada era atît de nouă, încît nu avea încă nume. Iar fotbalul era atît de perfect, încît trebuiau oamenii să inventeze cuvinte dincolo de perfecțiune.

Și am crescut mari. Adolescenți. Tineri. Și am început să vedem meciurile de fotbal și la televiziunea română, după Revoluție. Și eram săraci, dar ne uitam la televizoare color. Și Hagi ne bîntuia emoțiile. Și încă fotbalul era fotbal, iar lumea tremura în frîul patimii cum joacă armăsarul în spume și-n călduri, cum tremură carnea pe iapă. Și urlam și strigam și vizionam și visam și huiduiam și hăhăiam.

Și trăiam. Prin ei. Uneori pentru ei. Și eram toți cu toți. Și lumea era rotundă. Și familia era familie. Și prietenii prieteni. Și ne trăiau părinții și bunicii. Și nu numai noi eram tineri, dar pînă și ei erau încă tineri și cu poftă de viață. Și fotbalul era un soi de sinonim pentru pofta de viață și pentru năzuință și pentru strădanie și pentru luptă. Victorie și eșec. Speranță și dezamăgire. Viață și viață. Căci zăpada era încă tînără, iar moartea nu se inventase decît în filmele cu Rambo.

Și, încet-încet, ca o otravă care ți se strecoară în sînge, ca o toamnă care se furișează parșiv în frunzele din ce în ce mai îngălbenite și în oasele din ce în ce mai reumatice, și fotbalul s-a dezamăgit și ne-a dezamăgit și s-a transformat într-o bicisnică pierdere de timp. Zoaie de distracție, amestecate între multe alte deșeuri de petrecere a timpului liber sub formă de pierdere.

Zeii noștri au căzut din cer, Van Bastene, mama ta de zeu. Și părinții ne-au îmbătrînit și au început să moară. Și campionatul mondial acum nu mai e decît un rahat pansat inutil și politizat și marketizat și secătuit de orice emoție, de orice poftă de a striga și de a trăi și de a visa.

Anul ăsta e probabil prima dată cînd nu mă voi uita deloc la meciurile acestei competiții care încetul cu încetul a devenit o umbră a ceea ce era cîndva. O să fie un semn al morții lumii noastre. O să fie o primă bucată de moarte din multele părți de moarte de care am deja și voi avea din ce în ce mai mult în anii care vor veni. Moartea poftei de viață. Moartea trupului. Moartea amintirilor. Moartea patimii și pasiunii.

E bine. Se schimbă lumea. E bine. O să îmbătrînim și o să murim. E bine. Ni se ofilesc fantasmele. E bine. Nu se mai joacă fotbal, doar niște bicisnice pierderi de timp între pauzele publicitare. E bine. Nu mai e sport, nu mai e vis, e un pic de marketing și restul comentatori sportivi cretini.

E bine. O să fie și mai bine.

Socrates, pregătește-te că venim. Mai dă-i o dată gol lui Dassaev și fă-ne loc. Venim. În rai, în iad. Nici nu mai contează. Fă-ne loc. Că pe lumea asta nu mai are rost să ne uităm la fotbal.



. Citeste tot...

joi, 3 februarie 2022

Mirosul de lînă încinsă în suflet

Ridic capacul. Bag nasul în oală. Inspir. Hmmm. Ce miros. Intens, frate. O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta.

“O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta”, îi spun Florentinei, soția mea, cea care mermelește la această operă gastronomică.

“Da, știu. Și eu la fel. Nu sufăr mirosul ăsta. Miroase a fiertură de curci. Uite cum arată. Fix la fel. Parcă e tuciul în care fierbeam urzici cu tărîțe, cînd dădea mama la curci”, mă aprobă și mă completează Florentina, uitîndu-se la mine cum îmi bag botul prin oalele ei de pe aragaz. Pardon: de pe plita electrică. Nu mai e aragaz acum. Acuma îi zice plită electrică. Ne-am dat dracu’. Ne-am modernizat.

N-am avut curci cînd eram mic. Nici rațe, nici gîște. Doar găini. Dar aveam porc și bunică-mea făcea la fel ca mama Florentinei. Din cînd în cînd fierbea urzici să dea la porc. Buruianul îl dădea așa, proaspăt smuls – frunzele de sfeclă și de limba-soacrei erau delicatesă pentru locatarul din coteț. Dar în afară de mîna zilnică de buruian, cîteodată îi mai completa meniul și cu cîte un tuci de urzici fierte. Mănîncă tu acum, că te mîncăm noi la iarnă.

Fix la fel miroase spanacul pe care îl gătește Florentina azi, pentru fete. A urzici.

Pe vremuri, mîncam urzici mai degrabă de obicei, nu neapărat de sărăcie. De sărăcie mîncau ele, bunicele mele, cînd erau tinere. Nouă, copii răsfățați, ne dădeau urzici să știm ce gust au. Nu mai eram săraci. Cel puțin nu săraci cum erau ele, care cunoscuseră și foamea.

Uram urzicile. Strîmbam din nas, băgam furculița de două ori, făceam mofturi și ceream smîntînă. Ori mîncam doar oul ochi prăjit lîngă urzici, alegînd cu grijă albușul crocant, să nu fie murdar de chestia aia verde și care puțea urît.

La Telega se găteau urzici, nu spanac. Spanac nu aveam, nu știam noi ce-i aia, căci nu era obiceiul locului să se crească spanac pe la noi. Iar de la piață nu cumpăram așa ceva. Și pentru că piață era doar la Cîmpina, departe. Trebuia să iei autobuzul pînă acolo. Autobuzul venea rar. Era la mama dracului orașul pentru noi pe atunci. Nu ca acum, te urci în mașină și în zece minute ești acolo.

Dar nu cumpăram spanac mai ales din motive de evitare a încălcării rînduielii vremurilor acelea. Pentru că era rușine să-ți cumperi de la piață ce poți crește pe persoană fizică la tine în bătătură.

Mărar, pătrunjel, țelină, tarhon, anason, chimăn. Sfeclă, porumb, dovlecei. Tot soiul de plante folositoare. Spanac nu. Nici quinoa. Urzicile erau la liber, nu trebuia să te chinui să le semeni. Creșteau ele pe persoană sălbatică. Le smulgeai din marginea gardului, de prin grădină, din locurile mai umbroase, din săpătură sau dintre zmeură. “Nu de acolo, maică, că acolo e pișate de cîini. Lasă, că avem în grădină, nu mai lua de pe marginea drumului. Zvîrle-le și șterge-te pe mîini, să nu fie spurcate. Cine știe ce cîine a trecut pe-aici...”.

Bag nasul din nou. Inspir. Hmmm. Acuma nu mai mi se pare chiar atît de grețos mirosul. Încet – încet, pas cu pas, m-am obișnuit și cu spanacul fiert, deși nu dau în brînci după el. Inspir. Încerc să nu mă gîndesc la cîrnații din frigider. Nu voi mînca spanac fiert, îl las pentru fete. Ele sînt cu chestii de-astea bio. Eu, mai primitiv. Cea mai bună salată e friptura de porc. Și cîrnații. Parcă mai e niște mîncare de mazăre rămasă. O să termin mazărea, să spălăm cratița, să scăpăm de ea din frigider.

Flo mizdrelește niște făină pusă într-un castronaș. O amestecă cu un pic de apă. “Nu pot să-l fac așa, chior. Prea miroase a urzici. Îl mai îngroș cu niște făină. Pun și niște suc de roșii. Deschide sticla asta de bulion”. Îmi întinde sticla. Înaltă, transparentă, largă la gură. Nedesfăcută.

Ca de obicei, capacul de la sticla de bulion făcut în casă prezintă dificultăți. Nu vrea și pace. E o adevărată migăleală, o întreagă metodologie să-l desfaci. Bagi coada la furculiță, îndeși, răsucești pînă face poc, semn că a intrat aer. Cu grijă, să nu strici capacul, mai e nevoie de el și la anul. De-abia pe urmă rotești.

Desfac. Încă un pocnet sec. A ținut bine, au fost fierte sticlele cum trebuie. Întind sticla într-o mînă și capacul în cealaltă. O privesc pe Florentina triumfător, fix ca în mema aia cretină de pe Internet, cu Silverster Stallone cînd desface borcanul de murături la nevastă. Îți place ce puternic sînt? Pot să desfac chiar și capacul la sticlă. Ah, cîtă forță.

“Gata, fug, că-mi începe Zoomul”, îmi zice Flo, luînd sticla de bulion și punînd-o pe blat, lîngă castronul în care făcuse făina cu apă. “Am pus timer-ul la 5 minute, mă întorc după aia. Curăță cinci căței de usturoi, să fie gata curățați, să-i am la îndemînă, să-i pun cînd vin”.

Curăț cinci căței de usturoi. Mă întorc și eu după aia la calculator, să scriu, să storc esență de semnificație dintr-o fiertură de spanac care miroase a urzici. Să împrăștii înțelepciune și nostalgie la tot cartierul virtual.

Deja la calculator, chiar acum cînd scriu, o aud pe Flo cum s-a întors în bucătărie. Toacă cei cinci căței de usturoi. Învîrte în oală. Bate apoi metodic, de cîteva ori, lingura de lemn de marginea oalei. Toc toc toc. Ancestral sunet, primitiv, medieval. A gospodărie, a mîncare, a familie.

Acum zece minute, acum o eternitate, înainte să deschid sticla de bulion, Florentina trăgea concluzia necesară, cît timp bombăneam amîndoi spanacul cu miros de urzici.

“Fetele noastre nu știu că spanacul miroase a urzici. Nici că nu e doar mîncare, ci și fiertură de curci. Ele nu știu aspectul curcogen al acestei mîncări. Hai să-i pun niște făină, să-i mai ia din miros”.

A pus făină. A pus și usturoiul curățat de mine. A pus și bulion. Doamne, ce puternic sînt cînd desfac sticla de bulion. Un adevărat bărbat. Toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei.

Fetele noastre nu știu tot soiul de chestii. Nu știu cum e să crești curci. Nu știu cum e să fierbi urzici la curci și la rațe și la porc. Nu știu cum e să smulgi buruian. Nu știu cum e să culegi merele de pe jos, să le duci acasă, să le tai în patru, să faci porție la vacă. Nu știu cum e să urci în pod, să dai fîn la vacă. “Ai grijă să nu cazi pe gura podului, să pici în iesle. Vezi ce faci cu furca aia, cum ți-o-nfigi în picior”.

Săraca bunică-mea, ce mai m-a corcolit. Dar tot știu să dau fîn la vacă din pod. Dai pala de fîn la o parte, pusă pe post de izolator termic, să nu scape căldura prin gura podului. Dai cu dosul palmei să cureți de floarea de fîn risipită pe scîndurile trapei. Dai trapa la o parte, un capac dreptunghiular din lemn, cincizeci pe cincizeci, cu două șipci orizontale și una de-a curmezișul, fix ca la orice poartă de lemn din Telega copilăriei mele. Ridici trapa, o sprijini de perete. Înfigi furca în fînul dimprejur. Rotești, să-ți țină fînul în furcă.

Îndeși fînul pe gura podului, uitîndu-te cu grijă, să nu scoți ochii vacii cît bagi furca cu fînul în iesle. Vaca nu știe carte, vaca nu are răbdare. Cum a auzit că cotelești prin pod, cum își bagă botul în iesle, întinde de gît în sus, îți anticipează mișcarea, știe că vine mîncarea, își suflecă buzele alea ale ei cărnoase să muște din fîn cît mai degrabă. Îi vezi coarnele, îi vezi fruntea cu părul ăla teșit. Îți miroase a vacă și a grajd și a fîn și a floare de fîn – miros distinct de cel de fîn. Îți miroase a copilărie.

Îți miroase a nostalgie.

Fetele noastre nu știu ce e ăla miros de fîn. Ori de urzici fierte. Le e frică să pună mîna pe urzică. “Pune, bre, mîna, nu te codi. Nu pățești nimic. Uite, pui așa deștele, înfigi așa, pe perișorii ăștia, și nu te urzică, nu pățești nimic.” “Nu! Nu! Mi-e frică! Nu mă păcălești! Tu vrei să mă urzici. Nu pun eu mîna pe așa ceva... Pleacă de-aici cu prostiile tale”. Încep s-o fugăresc prin curte cu urzica. Aha, nu vrei să pui mîna. O prind. Mă prefac că o urzic. O gîdil. Copii. Copilărie. Altă copilărie decît a mea.

Tîrna de mere bătute, adunate pe sub măr, pe care o cari acasă să dai la vacă diseară. Mai pui și un dovlecel. Trei-patru știuleți de porumb, încă destul de moi să poată fi fierți. Margine de toamnă. Margine de copilărie. S-a umplut tîrna. “Poți s-o duci?” “Da, bre, pot”.

Apuci vaca de căpăstru, apoi și de unul din coarne, să fii mai convingător, să-i scoți botul din tîrna de mere. “Hooo, nebuno, că te-neci. Dă-te fă boală mai încolo. Nii harteo. Harteo, n-auzi, fir-ai tu să fii de boaită!” “Nu mai blestema vaca, nu-i mai zi boală. Vorbește frumos cu ea. Murga, pleacă d-acolo! Harteo! Harteooo!!!”, ne ceartă bunică-mea pe amîndoi din ușa grajdului de la grădină, că mai aveam și acolo un grajd, unde ținea vaca vara.

Grajd cu fînar deasupra, săpătură, fîneață, șopron de scule. Tot dichisul. Un păr imens în mijlocul săpăturii, unde punea porumb și fasole, și inevitabilii dovlecei. Un măr mare, crețesc, de unde culegeam merele căzute pe jos. Niște nuci care umbreau dosul grădinii. La Păuna. În spatele casei lui nea Costică, fratele străbunicului meu. Nu mai e nimic. S-a ales praful de tot ce era acolo.

Nu, greșesc. Nu era Murga. Murga murise mai demult. Era Brîndușa. Sau Murga? A doua Murga, parcă. Am avut două Murgi. Una care m-a hrănit cînd eram mic, cu laptele ei am crescut. Rea vacă, trecea prin gardul de cătină de zici că nici nu era în fața ei. A doua prin anii ‘80, anii acestor amintiri inutile. Brîndușa a fost ultima, după Revoluție, eram mare deja. O vacă roșcată, pe care am adus-o de lanț de la vreo douăzeci de kilometri dînsus de Telega, aproape de Șotrile, de prin Plaiul Cîmpinii. Am făcut juma de zi cu ea de lanț. Eu cu unchi-meu. Doma doma, doma doma. Am venit cu vaca acasă.

De unde am pornit? De ce am ajuns la Murga și la Brîndușa? Și la bunică-mea?

Fetele noastre nu mai știu de ce spanacul miroase a urzici. Și a copilărie.

Copilăria lor miroase altfel, total diferit, cumplit de diferit de copilăria noastră. Bălegarul le pute. Spanacul e bio și se mănîncă neapărat cu quinoa și cu quiche de praz. Amîndouă neapărat scrise cu q, nu cu chi. Nu mai poți băga în tine un castron de smîntînă proaspăt adunată de pe marginea oalei de lapte prins, că faci colesterol. Șunca e o chestie abominabilă, cum poți să mănînci așa ceva, tata!, o să ți se facă rău!, ah ce scîrbos... Șoriciul pute. Caltaboșul cu covrigi pute. Le e frică să meargă prin iarba înaltă, necosită. Urlă din toți plămînii cînd văd un păianjen. Le e frică să pună mîna pe gîndaci sau pe viermi.

De găini nici nu mai zic. Nici nu-și închipuie cum e aia să pută a găinaț. Sau, și mai oribil, să tai găina, să înfigi mîna în ea, să o apuci de gît, să-i imobilizezi trupul cu picioarele, harșt! sîngele țîșnește, îi dai drumul repede, să nu te stropească, sare din gîtul retezat ca de la streașină, cînd plouă cu clăbuci, udă caldarîmul curții, vara, pătează zăpada iernii. Aceeași curte, același sînge, doar decît altfel mizanplasul pe jos.

Cum e să tai lemne la joagăr? Sau la fierăstrău? Cum e să te uiți la străbunică-tu cum ascute coasa, sau cum face gură la fierăstrău, dinte cu dinte, migală cosmică? Cum e să faci arc și săgeți de alun, să bălăurești pe coaste? Cum e să croșetezi ilice și ciorapi de lînă?

Cum e să porți ciorapi de lînă iarna, cînd te dai pe sanie? Să intri seara în casă, fleașcă și obosit, roșu în obraji, scuț de înghețat, să-ți dai jos încălțările care mustesc a zăpadă fleșcăită, să-ți proptești labele picioarelor în peretele sobei de tablă,

“Florentina, cum îi zicea la soba aia de tablă pe vremuri?”,

“Vesta”, îmi răspunde Florentina din bucătărie,

toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei, mîncare de spanac cu miros de urzici,

să-ți proptești picioarele cu ciorapii de lînă uzi pe peretele fierbinte al sobei, frige, dar e bine, iese abur din ei, miroase a cîine plouat, apoi lîna se încinge și începe să pută diferit, a lînă arsă, “Potolește-te, dă jos cracii de pe sobă, nu vezi că strici ciorapii de lînă, crezi că-ți mai fac alții?”,

da, o să-mi faci alții, mereu îmi faci alții, în fiecare an îmi faci alții, îmi crește piciorul, îmi faci alții, sînt la școală, într-a întîia, apoi a doua a treia îmi crește piciorul alți ciorapi de lînă a cincea a opta alți ciorapi de lînă, apoi la liceu, apoi la facultate, mereu mi-ai făcut alții,

de ce nu mai ești aici să-mi mai faci alții?

De ce? De ce???

Fetele noastre n-or să știe niciodată mirosul de lînă încinsă. Nici cum e să iei vaca de căpăstru, de corn, să nu-și bage botul în tîrna cu mere.

Nici mirosul de urzici fierte la curci.

. Citeste tot...

marți, 7 decembrie 2021

You're gonna have to serve somebody

Scurt tratat imposibil de lung
și de încîlcit și de mermelit și de istoric
despre inevitabilitatea ideologică
în vremea decrețeilor pe cale să îmbătrînească

O copilărie întreagă am crezut în Beatles. Mai cred și acum.

O copilărie întreagă am crezut în tot ce-mi spuneau alții. Ca prostul, de multe ori mai cred și acum, deși mi-am dezvoltat între timp sănătoase bariere mentale de reticență, de circumspecție, de prudență, chiar de cinism. Adică de gîndire critică. Vestita frază metodologică “să mori tu că-i așa?” Foarte important acest filtru ideatic. Pe bune? Să moară mă-ta că așa e cum zici tu și nu încerci să mă faci din vorbe?

O copilărie întreagă am pus botul la ideologie. Pe vremea aceea, ideologia dominantă era a Războiului Rece. Americanii sînt buni. Rușii sînt răi. Nothing in between. White hats. Black hats. Alea albe trebe musai să învingă, trăiască John Wayne și neîndoielnica claritate morală a narativelor simple, puternic moralizatoare.

Țineam cu Beatles și cu americanii, deși trăiam într-o țară socialistă. Unde teoretic eram spălați pe creiere că trebe să fie fix pe dos: rușii sînt buni, americanii sînt imperialiști și răi, să facem totu’ tovarăși să clădim o lume nouă, multilateral dezvoltată, să împrăștiem înțelepciunea comunismului pînă în cel mai îndepărtat colț al globului. Vorba aia: să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă.

Mă rog, se întîmpla această ambiguitate propagandistică și pentru faptul că România cam făcea joc de glezne și cam mima entuziasmul. Se cam străduia să se desprindă de Uniunea Sovietică, măcar acolo cinci la sută, măcar cu o roată de tractor și cu o șenilă de tanc.

Drept pentru care, încă de pe vremea lui Gheorghiu Dej, începuseră să fie turate motoarele contra-propagandei și să se cam taie din nasul propagandei sovietice în care fuseseră scăldați părinții noștri, în anii ‘50 – ‘60. Se trecuse la varianta v2.0. Rușii nașpa, americanii nașpa, toți nașpa, except noi ca brazii, de pe vremea proto-românului Burebista, care era el înțelept și perfect și alea alea cu via și cu vinul și cu neatîrnarea și cu buricul pămîntului.

Al naibii român, Burebista ăsta, român verde, neaoș, de-al nostru, înainte să se babardească Traian cu Decebal, să procreeze din vintrele lor progresiste ditamai mîndrețe de popor român.

Anii ăia? Copilăria noastră? Un fleac. Ne tot ciuruiau din vorbe. Propagandă. Contra-propagandă. Îmbrățișarea naționalismului drept scut în fața asaltului hegemoniei simbolice sovietice, ce folosea globalismul (“Internaționala”) ca pe un topor tăios, eficient cu care să taie din rădăcină dorințele de autonomie ale sateliților săi. Delirul ideologic al lui Ceaușescu din anii ‘70 – ‘80 nu a fost decît continuarea acestei strădanii de contra-propagandă pornită de predecesorul său, Dej cel proletar și penal și român.

Care Dej oricum n-a scăpat nepedepsit de stăpînii săi. Pentru îndrăzneala de a se semeți, de a cuteza să scoată capul împotriva sovieticilor, “i l-au dat pe Radu”. Adică l-au radiat un pic, cît timp aștepta să intre în audiență la Hrușciov. Un pic, doar cît să moară și să-i facă loc lui Ceaușescu.

Și iac’așa, în aceste valuri valuri de propagandă contrapropagandă ideologie contraideologie păcăleală și harneală și restul ore de istorie și de învățămînt ideologic,

vă mai aduceți aminte, decrețeii mei? CSP, Cunoștințe Social Politice, precursoarea vestitei materii sorosiene din zilele noastre Educație Civică Pe Bază De Înțelepciune De ONG, ah, ce ore cretine, ah, ce ne-au mai frecat la cap cu tîmpeniile alea absolut oribile,

deci iac’așa, copilăria noastră trecea, viața se trăia, patima se împătimea.

Ideologie pe pîine. Obsedanții ani 80. Ce vremuri. Ce copilărie. Nostalgică pentru unii, enervantă pentru alții. Și zvîrlită într-un colț de debara de istorie de către propagandiștii zilelor noastre, la capitolul “să vă fie rușine c-ați fost tineri în vremurile alea, proto-comuniști mici și pufoși ce sînteți voi comuniști răi și penali la cap”.

Pe urmă, scăldați în harneală teve precum cocostîrcul în mătasea broaștei și împăturiți de către Sergiu Nicolaescu et Co în tricolorul găurit precum pruncii cei proști, am pus din nou botul la ideologie. Cu aceeași sete naivă neostoită.

Am înghițit nemestecată butaforia regizată frumos, cu pricepere, “Mircea, fă-te că lucrezi”, și ne-am repezit întru viitor. Ne-am bucurat că păpușarii l-au împușcat pe Ceaușescu, am țopăit pe cadavrul lui simbolic, l-am demonizat fix în ziua de Crăciun, o țară întreagă participînd la necesarele cinci minute de ură, și i-am fript o necesară damnatio memoriae. Vă mai amintiți robinetele de aur? Dar zidul de la Tîrgoviște? Ce harneală de manual...

Oricum, eram deja bine fezandați în prealabil la creiere. Fusesem deja ferm convinși un deceniu întreg de contrapropaganda Europei Libere și a lui Pacepa și a Metronomului lui Cornel Chiriac că există un singur adevăr, o singură dreptate, și că aia e de partea occidentalilor. Doar de partea occidentalilor, mînca-i-ar mama pe ei de frumoși și de perfecți, care ne vor doar binele și noi nu știm cum să-l luăm mai degrabă.

Și iac’așa ne-am aruncat în iubirea pentru occidentali precum proasta cea mută și urîtă în ștremeleagul uns cu miere. Scuzați-mi vorbele, dar la ideologie puternică nu se răspunde decît cu vorbe puternice.

Timpul trecea, viața se trăia, propaganda continua.

În adolescența noastră de decreței proști la cap, naivi și tefelei, am continuat să ne adăpăm la nesecatul izvor de propagandă, de spălare pe creieri. A trecut Războiul Rece, au învins ăia cu care țineam noi. Fukuyama a venit să proclame sfîrșitul istoriei. Hegemonul pentru o perioadă a fost indubitabil unul singur: Uncle Sam.

Și am trecut de la aruncările de acuze specifice Războiului Rece:

huooo, nasoilor, sînteți niște nasoi, nu respectați drepturile omului, sînteți niște dictatori, ba nu, voi sînteți nașpa și nasoi, voi nu le respectați, mama voastră de capitaliști veroși, omorîți negri și asupriți indienii,

la noile, deosebitele lichide semantico-seminale sorosiste. La corupție, noua bîtă propagandistică de dat în cap coloniilor, să nu scoată cumva capul.

Korupțion a devenit noua armă de shaming. Sînteți subdezvoltați pentru că du bist Korupten und Penalen und Primitiven. Grossen Primitiven. Trebuie să venim noi, înțelepții superiori, să vă învățăm pe voi aborigenii primitivi cum să vă orînduiți viața.

Culcat, zece flotări. Penalilor, dați încoace guvernanța, că nu știți voi ce să faceți cu ea. Dați și economia, că oricum sînteți niște sărăntoci, n-aveți voi bani. Și nici nu meritați să aveți.

În necontenita, neostoita luptă între Centru și Periferie, între Imperiu și colonii, Wallerstein, Wallerstein everywhere, boierii locali au fost puși din nou cu botul pe labe de noua variantă de discurs demonizator. Shaming. Virtue signalling. White hats. Black hats. Nothing in between.

Same ol’ story.

După Korupționăn grossăn Problemăn, care a fost varianta v2.0 a discursului de shaming din anii ‘90, am trecut printr-o perioadă intermediară, să zicem v2.5. Aia cu Nine Eleven și cu teroriștii. N-am renunțat la Korupționăn, dar am asezonat-o cu un pic de piper de frică de violență: der grossăn Terroristăn.

Rușii nu mai erau puternici, trebuia să existe un dușman simbolic care să justifice mîna forte și arbitrariul complexului militar-industrial. (Hoo, indignaților. Nu săriți să faceți spume sorosiste la gură. Termenul nu e inventat nici de Marx, nici de Stalin, ci de ditamai capitalistul militar de Eisenhower).

Și iac’așa au apărut necesarii teroriști. Și iac’așa a fost și 9/11. Eram deja mari, tineri de bază ai orînduirii sorosiene, tefelei spălați pe creier, trăiască CIA și priceperea lui de a-l inventa pe Soros. Și am început să ne descălțăm prin aeroporturi și să acceptăm mitralierele purtate la vedere de către milițieni. Ookeey. E bună democrația, dar nu părăsim incinta. Controlul social e mai important decît orice.

Și după această variantă intermediară de shaming, huooo, penalule, ții cu teroriștii, încet-încet a înflorit și varianta v3.0. Vestita încălzire globală. Care a venit ca răspuns la o serioasă frămîntare a hegemonilor globali, în continuă căutare de mesaj nou, proaspăt, de propagandă surprinzătoare, deci convingătoare.

Cum ținem pufoșii preocupați, să le zdrăngăne ceva ideologie de rușinare prin creier? La astea vechi nu prea mai reacționează, a scăzut reacția la stimul. Vor bunăstare. Vor putere. Vor să fie ca noi. Nu bun. Trebuie să le dăm ceva nou să ronțăie la creier.

Simplu. Îi facem să se simtă vinovați că sînt prea îmbuibați și prea liberi și că moare pîrșul de alun.

Păpușarii au scos din pălărie o idee nouă. Excelentă idee. Proaspătă idee. Cum îi ținem pe cei din Lumea A Doua să nu ne prindă din urmă? China, India, Africa? La coteț, că ne năpădiți. N-aveți voie motoare, mașini, autostrăzi, dezvoltare. Doar noi avem voie să poluăm, să abuzăm, să penetrăm Mama Natură. Voi, mai ușor cu portavionu’ pe scări, că stricați rînduiala lucrurilor.

Și pentru că ideea trebuia să aibă o față, o moacă virtuoasă, au băgat jăratec la cuptorul de pregătit lideri necesari și au copt și o eroină, o pufoasă proaspătă, tînără și virgină și perfectă, o sfîntă adolescentă fix pe tiparul lu’ Jana Cu Arcu. O mesianică rumenă de plastic eftin, scoasă proaspăt, azi-noapte, din cuptorul unde se coc liderii pufoși aproape civili. How dare you?, a venit să ne rînjească în față Sfînta Greta Trotineta. Smirk, frumos cuvînt. She smirked at us with her acrid angry grin.

Și astfel s-au pus bazele unei noi propagande de tip shaming, de tip virtue signalling. Noi buni. Ei răi și demoni. White hats. Black hats. Nothing in between.

Same ol’ story.

Și iac’așa, în trei pagini și restul cuvinte, v-am trecut prin toată patima ideologică a vieții noastre, generația decrețeilor. Nu că aș fi acoperit-o pe toată. N-aveam cum, ar fi trebuit să scriu sute de pagini, n-aveți voi timp și răbdare pentru un asemenea tratat pedant.

Scăldați în harneală precum fecioara în trandafiri, de cînd ne știm tot punem botul la păcăleli.

Rușii e răi. Deși nu e așa. Nu e totalmente așa. Există și ruși răi, și ruși buni, cum există oameni buni și oameni răi pe lumea asta pe oriunde.

Oricît v-ați chinui, n-o să mă convingeți să renunț la Ceaikovski, la Cebîșev, la Tarkovski ori la Vîsoțski. Fără ca asta să mă împiedice să-i urăsc în continuare pe sovieticii care ne-au stricat viața, și a bunicilor mei, și a părinților mei, și a mea. Se poate și una, și alta, în aceeași minte. Realitatea e complexă, nu doar alb-negru, cum vrea s-o deseneze propaganda.

Ca să nu mai spun că necesitățile geostrategice ale momentului s-ar cam prea putea să ne prindă din nou, a cîta oară oare?, de partea proastă a istoriei.

Cum s-au împăcat nemții cu francezii acum două generații, după ce s-au măcelărit sincer, dar cu entuziasm vreo două secole la rînd, la fel sînt semne din ce în ce mai clare că nemții se împacă și cu rușii, tot așa, după niște secole de măcel reciproc.

De ce? Pentru că Heartland. Pentru că China. Pentru că hidrocarburi și metale rare și Siberia. Pentru că indo-europeni și creștini, nu musulmani. Pentru că demografie. Pentru că putere. Pentru că geostrategie cu geometrie variabilă. Pentru că multe.

Americanii e buni. Iete că nu e așa, except în povești. Doar John Wayne a fost 100% bun. Și doar în filme. Există americani buni, și americani răi, și americani geniali, și americani tîmpiți, și americani nemernici și ticăloși.

Oricît v-ați chinui, n-o să mi-i scoateți din minte pe Mark Twain, pe John Steinbeck, pe James Watson, pe John Huston, pe Paul Newman sau Pearl Jam. Fără ca asta să mă împiedice să fiu în continuare în mod consecvent critic la felul în care America își promovează politicile de extracție și își proiectează hegemonia simplistă asupra coloniilor sale. Facebook, Google, portavioane, Amazon, Wall Street. Realitatea e complexă, nu doar alb-negru, cum vrea s-o deseneze propaganda.

Oricum, ironia sorții este că, pe măsură ce ne certăm noi mai mult în privința lor, pe deosebiții de americani începe să-i doară din ce în ce mai puțin la bască de noi. În timp ce nouă ne trece istoria pe sub nas, americanii sînt din ce în ce mai puțin interesați de Europa și din ce în ce mai preocupați de Marea Chinei de Sud.

Noul Război Rece e deja cu China, nu cu Rusia, Și China nu e aici, în graniță cu noi, ci hăhăt, fix în partea ailaltă a globului. Noi sîntem vecini doar cu Rusia, nu și cu China. Drept pentru care nu mai sîntem atît de interesanți geostrategic, cum eram acum 20-30 de ani. Hegemonul nostru actual, Sfîntul Uncle Sam, dă semne că ne lasă de izbeliște în brațele frăției nazisto-sovi... Ăăă, pardon, în brațele frăției germano-rusești.

Pufoșii mei, băgați bine la cap această necesară propagandă pe care v-o spun eu acum. Să vi se înfigă bine în minte, să nu mai iasă de acolo.

Se numește Realpolitik și pe baza ei se stăpînește lumea.

Nu există oameni buni și oameni răi pe lumea asta. Nu există prieteni și dușmani. Există doar interese. Și ideologie care să justifice respectivele interese, să o legitimeze, să o ridice pe un perfect, necesar piedestal de virtute. Shaming. Virtue signalling. Lenin. Pacepa. Burebista. Soros. Nine Eleven.

Cînd se schimbă interesele, se schimbă și ideologia, fix precum chiloții cei murdari. Uneori, de rîsul istoriei și să moară virtuoșii de inimă rea, se schimbă fix diametral opus, cu o sută optzeci de grade. Fix ca în 1984, acest perfect manual de folosință ideologică.

Ce era rău ieri e bun azi. Ce era absolut de neimaginat ieri devine obligatoriu azi. Istoria se rescrie în mod continuu. Oamenii incomozi sînt șterși din pozele oficiale ale trecutului. Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul. War is peace. Freedom is slavery. Ignorance is strength.

Ce naiba, chestii elementare, pe care ar trebui să le învețe orice oengist sorosist încă de pe băncile grădiniței, la cursurile postuniversitare de control sfincsterian deasupra oliței.

To win their hearts and minds. Celebra frază din perioada războiului din Vietnam, care sintetizează perfect nevoile statale ale gestionării propagandei.

Cum cucerești inimile și mințile băștinașilor? Cum îi păcălești credibil? Cu Beatles? Cu bomboane? Cu Laura Kodruța Kovesi? Cu roșiile lui Daea? Cu mînuțele alea îmbinate perfect ale virtuoasei de Angela Merkel? Cu rînjetul furioso-disprețuitor al Sfintei, Neprețuitei Greta Trotineta?

Și Greta are un pic de dreptate. Și Dragnea are un pic de dreptate. Pînă și amărîta de Veorica avea dreptatea ei. Nu mai spun de Biden, de Trump, de Angela, de Macron care riscă să devină Micron, de cînd i-a înflorit Zemmour în coaste. Toți au un pic de dreptate. Restul, pînă la 100% perfecțiune, e umflat în mod nerealist, fantasmatic de către mașinăria de propagandă.

Ce vreau eu să vă spun în aceste rînduri oribil de lungi este simplu. Nu vreau să vă cert dacă țineți cu Greta sau cu Dragnea sau cu Șoșoacă sau cu Raed sau cu Macron sau cu Zemmour sau cu Mel Gibson. Nuu. E dreptul vostru, libertatea voastră, ba chiar obligația voastră să credeți în ceva, să țineți cu cineva.

E o obligație nu neapărat morală, cît mai degrabă ontologică. Așa sîntem făcuți noi, primatele astea primitive cu creier de maimuță bleagă și naivă. Să credem în ceva.

Ca să fac un pic pe deșteptul cu voi, să îmbrac haina de sociolog să vă vîntur cunoaștere esoterică pe sub nas, hai vă spun că sociologii mînjesc absolut toată cunoașterea de ideologie. Îmbracă totul în această haină ideologică. Nimeni nu scapă ideologiei. Totul e îmbibat de ideologie. Căci totul e valoare. Totul e fie bun, fie rău pentru noi. Nimic nu ne lasă indiferenți.

Și atunci construim sclipitoare, nebunești palate de semnificație și de virtute și de necesitate în jurul realității. În mințile noastre nu există realitate per se – utopica imposibilă năzuință a zen budismului. Doar realitate cu etichete valorice lipite pe ea. Bun. Rău. Foarte bun. Oribil. Execrabil. De gustat. De evitat. De distrus. De adulat.

Sîntem înfășurați în valoare și în sens și în ideologie cum e înfășurată musca în plasa lipicioasă a păianjenului. Fără de scăpare, așteptînd neputincioși să fim supți de vlagă.

Citiți și voi Berger & Luckmann, The Social Construction Of Reality. Și pe urmă, scăldați în neputința validată sociologic, înjurați țipați spargeți plîngeți, dați-vă cu capul de tot pereții, ieșiți afară și urlați-vă furia și neputința în stradă.

Faceți ce vreți voi, că faceți degeaba. Așa e lumea rînduită, alcătuită, rostuită și rostită. Să fie cu sens. Cel puțin pentru noi, oamenii ăștia primitivi de pe Tărîmul de Mijloc. Ideologie. Virtue signalling. Shaming.

Same ol’ story.

Ghinion, cum ar zice ideologul țeapăn și solemn care v-a făcut din vorbe să-l votați. E că v-a păcălit? V-a păcălit. V-a păcălit… Ce-ați mai pus botu’ la harneală…

Buun. Să acceptăm acest adevăr dureros. Nu puteți fără sens, fără valoare. Adică fără ideologie, în înțelesul larg al acestui cuvînt, nu doar politic. Nu puteți scăpa din capcana semnificației, decît dacă vă refugiați cumva ca un pustnic zen budist în munți și vă străduiți o viață întreagă să scăpați de stratul intermediar de etichete pe care le tot lipiți fără încetare pe realitate, la fiecare răsuflare, la fiecare uitătură de ochi împrejur. Adică de cuvinte. Greu. Foarte greu. S-au mai chinuit și alții. S-au chinuit degeaba.

Nu putem scăpa de ideologie. De valorile în care sîntem îmbibați precum cîrpa în păcură, cînd se asamblează cocktailul Molotov să fie zvîrlit în șenilele tancului inamic.

Dar putem măcar să o conștientizăm. Să ne dăm seama în ce valori ne scăldăm, năclăiți de bine și de rău și de interes și de trebuie și de necesitate.

E un bine ca al lui Greta? Sau ca al lui Dragnea? Țineți cu Burebista sau cu Soros? De ce vibrați la Șoșoacă și nu la David Bowie? Care sînt interesele voastre în viață? Care sînt purtătorii de ideologie care să vă gîdile plăcut creierele, să vă cînte la unison ce vreți să auziți?

Mai important: de ce vreți să auziți aia, și nu ailaltă? De ce nu aplecați urechea un pic și la Greta, sau la Biden, sau la Ciolacu, sau la Rareș Bogdan? La ăia pe care nu-i suferiți? Fiecare din ei are un pic dreptate. Fiecare avem dreptatea noastră. Pînă și Goțiu, pînă și strălucitorii de civili de Liiceanu și de Pleșu au dreptatea lor. Cîteodată chiar au dreptate. Nu toată. Pe bucăți. Punctual.

Încercați să vă lepădați de naivitatea de a vă scălda în ideologie de-a bîjbîitelea, precum pruncul în scăldătoare. Fără să vă dați seama de mînjirea ei continuă. Conștientizați-vă ideologia. Încercați măcar cinci la sută să înțelegeți și ideologiile celorlalți. Cei pe care îi disprețuiți. Cei pe care îi urîți, îi prigoniți, le-ați jupui și pielea de pe ei dacă v-ar sta în putere. The Flaying Man, mare imagine medievală folosită în Game Of Thrones.

Încercați să înțelegeți propaganda din jurul vostru. Totul e propagandă. Și ce vă spun eu acum e propagandă. Dar măcar vă spun că fac propagandă – ceea ce e un plus pentru mine, sociologul de mine, perfectul de mine, înțeleptul de mine, ah ce valoros sînt eu că vă spun asta.

Înțelegeți numele jocului? Înțelegeți regulile patimii?

Se numește gîndire critică.

Să nu iei nemestecat totul. Să ai un pic de mefianță, de reticență. Chiar și în lucrurile care îți sînt foarte foarte dragi. Ca zahărul pentru diabetic de dragi.

De ce îmi sînt dragi? De ce îmi displac altele? Ce gust are ideea asta, vorba asta, purtătorul ăsta de semnificație, de prestigiu? Ce vrea el de la mine? De ce se străduie să mă convingă? Ce vrea să-mi vîndă? Cu ce vrea să mă păcălească? Ce pierd dacă pun botul, dacă îi înghit dreptatea nemestecată? Soros. Soros everywhere. Dragnea. Dragnea everywhere.

E un joc greu. E un joc în care nu există cîștigător, ci doar cîte unul răzleț care se retrage un pic pe marginea terenului, să-și tragă sufletul de la cîte placaje a încasat, de la cîți pumni în cap a primit. Dar care se va întoarce curînd pe teren, înapoi la tăvăleală, la suferință și la amăgeală. Se întoarce dintr-un motiv foarte simplu. Pentru că îi place. Pentru că așa sîntem noi făcuți, oamenii, să jucăm jocul semnificației. Nu putem fără el.

E un joc în care toți pierdem, deși ne place al naibii de mult. Și care ne ocupă toată viața. De la primul scutec albastru sau roz, prima înfășurare a trupului întru ideologie, pînă la ultima suflare, guvernată și ea de riguroase, necesare reguli ideologice. Nu mori tu așa cum vrei, cum te taie capul. Neee... Un’ te crezi matale aici? De murit se moare în mod organizat, tovarășe muribund. După datină.

Baba aia îți ține lumînarea. Ailaltă te jelește. Ăia doi acolo mici și nerași și deja îmbrăcați în negru pregătesc deja copaia în care să te scalde, cît încă mai ești cald. Uite hainele acolo, alea bune, de înmormîntare, inclusiv pantofii de carton, în care să-ți îndese mădularele din ce în ce mai țepene. În colț, după datină, rudele îndurerate, smiorcăindu-se sincer, dar ritualic. Ele nu au voie să atingă mortul. Tot după datină.

După care, evident, la sfîrșit de tot, urmează datul găinii peste groapă. Altă chestie absolut necesară, fără de care omul nu poate muri pînă la capăt.

După datină.

Înțelegeți, bre pufoșilor bre? Totul e joc. De-a semnificația. De-a ideologia. De-a datina. De-a amăgeala necesară. De-a prosteala de-a harneala de-a propaganda. Valori. Valori everywhere. Soros. Soros everywhere. Dragnea. Dragnea everywhere.

Găini. Găini everywhere.

Păi, dacă tot îl jucăm, măcar să-l jucăm în cunoștință de cauză. Să înțelegem măcar cinci la sută din regulile sale.

Și să ne dăm seama care sînt păpușarii. Dacă putem.

Cîteodată chiar putem. Soros. Soros everywhere.

Hai să fac din nou pe sociologul elitist cu voi. Ce v-am povestit eu aici, în multe multe cuvinte, unele gustoase, altele lungi și enervante, e pur și simplu ce ne-a învățat acum o sută de ani genialul, inegalabilul, necesarul înțelept Max Weber. Probabil cel mai mare sociolog ever.

Verstehen. Interpretare. Nevoia de conștientizare a valorilor care ne subîntind cunoașterea realității, oricît de mult am vrea noi s-o facem pe obiectivii și pe științele naturii.

Nu descoperim apa caldă. E pur și simplu teorie sociologică fundamentală. Doar că eu v-am povestit-o mai expresiv și mai cu exemple din viața noastră, a decrețeilor scăldați în propagandă încă din copilărie.

Deci acuma, că v-am dezvăluit marele taine ale universului și v-am făcut un adevărat curs de sociologie pe repede înainte, sînteți și voi un pic mai vaccinați la cap și la minte și nu mai puneți în mod constant botul la toate prostiile care vă sînt vînturate pe sub nas, fără să le treceți prin necesarul filtru al întrebărilor cinice, instrumentarul de bază al gîndirii critice?

Știți versurile alea ale lui Lennon, marele iconoclast John Lennon? Ăla de-a inventat Beatleșii, împreună cu Paul McCartney? Și ăla de-a distrus Beatleșii, împreună cu oribila, excesiv de urîta și de enervanta, inegalabila Yoko, mama ei de catastrofală?

I don't believe in Elvis
I don't believe in Zimmerman
I don't believe in Beatles
I just believe in me

Pentru cine nu știe, Zimmerman e Bob Dylan. Așa îl cheamă pe el de fapt, în civilie, cînd nu se zbate pe scenă: Robert Allen Zimmerman. Un pufos. Un cîntăcios zbîrcit și acru și cinic și cu vorbele la el. Cînd enervant de rebel, cînd enervant de conformist. Un poet. Un genial. Doar decît un genial. John îl adula. Pe bună dreptate.

Știți ceva? Simt că îmbătrînesc. Simt că John are dreptate. Simt că nu mai cred nici măcar în Beatles. M-au păcălit și ei. Cu lălăielile lor adolescentine. Cu entuziasmul ăla al lor totalmente naiv. Listen, duuu-waaaa-wahh, do you want to know a secret? Do you promise nooot tooo teeellLL, wuoouu-ooo-OOO?

Marș, mă, de-aici cu păcăleala voastră. Voi vreți să-mi vindeți ceva, și nu știți cum.

Cînd o să încep să nu mai cred nici în Bach, să veniți la mine să-mi bateți la ușă. Cu flori. Cu număr par de flori, neapărat. Căci atunci chiar va fi sfîrșitul. Și cu o găină în mîna cealaltă, evident. Să aveți ce da peste groapă.

Stai, că mi-am adus aminte de versurile lui Zimmerman. Robert Allen Zimmerman. Genial poet. A luat și Oscarul. Pardon, nu Oscarul, Nobelul.

But you're gonna have to serve somebody, yes indeed
You're gonna have to serve somebody
Well, it may be the devil or it may be the Lord
But you're gonna have to serve somebody

E complicată viața, pufoșilor. Oribil de complicată. Oricît ne-am strădui, nu scăpăm din strînsoarea de anacondă a ideologiei. Trebuie să credem în ceva. Trebuie să punem botul la niște vorbe, la niște înțelesuri, la niște amăgiri, la niște versuri.

Noroc că Bach n-are versuri.

Am zis.





. Citeste tot...

joi, 2 decembrie 2021

N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

Stau afară, la Telega, pe terasa din mijlocul curții, și-mi trag sufletul după niște ore de muncă prin grădină. Ce a început mai spre prînz ca o mică acțiune punctuală, de maxim juma de oră, cît să-mi pun sîngele în mișcare, hai să curăț aia, să aranjez ailantă, s-a transformat în juma de zi de muncă non-stop.

E doar trei și jumătate, dar soarele deja dă să se ducă peste coama dealului, la apus. Cum trece soarele, frigul pișcă. Mai stau un pic, privesc cum se lasă seara, și apoi o să intru în casă. Am un articol de scris. Am niște vorbe de prins în insectar.

A fost o zi neașteptat de caldă, de frumoasă. Numa bună de trebăluit pe afară.

Am început prin a pune scara să dau frunzele de frasin din streașina casei. Ditamai sacul de frunze care riscau să înfunde jgheabul. Le-am scos. Frunze uscate, frunze umede, frunze putrede, aproape pămînt. Apoi, că tot le-am scos din streașină și le-am aruncat pe jos, am măturat terasa în jurul casei de ele, că dacă n-o făceam atunci, pe loc, acolo rămîneau căzute grămadă.

Și dacă tot scosesem scara dublă, să dau frunzele de pe casă, am mutat-o cinci metri mai la deal și am tăiat apoi și niște crăci la frasin care se aplecaseră prea jos, făceau umbră și împiedicau să treci prin jurul lor. De vreun an de zile tot zic că le tai. O vară întreagă m-am tot uitat la ele, amenințîndu-le din priviri. Îmi beam cafeaua ca un orășean tacticos și leneș, trăgeam din țigară și le înjuram cît de mult s-au aplecat. Le curățam în gînd: uite, aia și aia și ailantă trebuie tăiate. O să pun scara, o să aduc fierăstrăul, o să suflec copacul în sus, pînă la jumătatea trunchiului. Și să vezi ce-o să se lumineze locul. Dar o tot amînam. Mai încolo. Data viitoare. Azi n-am chef. Altă dată. Iete că azi le-a venit vremea.

Pe urmă, pentru că tot m-am pornit, am tăiat niște crăci la un măr. Năpădiseră zmeura, aplecate pînă peste tufe. Nici nu mai puteam să intru la zmeură nici să trec pe acolo, trebuia să ocolesc mărul prin dreapta. Și dacă tot eram la zmeură, hai să migălesc un pic și la ea, să-i tund măcar cîteva tufe. Nu pe toată, doar într-un colț. Pe urmă am smuls și niște buruieni, tot în zona aia. Prea crescuseră mari, aproape că năpădiseră poteca.

Apoi am tuns un măceș care crescuse prea mare, zdrelindu-mi mîinile în ștepii săi. În fiecare an îl toaletez. Anul următor trebuie să o iau de la capăt, căci crește la loc, iar ocupă tot spațiul, nu putem să trecem pe lîngă el. De la măceș, dacă tot eram acolo, am trecut la trandafirul cățărător roz pal de lîngă, pe care îl am de la bunică-mea. Am migălit un pic și la el, să îl așez cum trebuie pe spalierul metalic semicircular pe care i l-am montat anul trecut. Bagă lăstarul pe după spalier, să se ducă unde vreau eu, nu unde-l taie pe el capul lui căpos de lăstar de trandafir. Taie măciuliile uscate, să dea alți muguri de sub tăietură, să facă flori la anul. Plivește la rădăcină de buruian și de frunze uscate și mai rărește din atîtea tulpini.

Alți ștepi, alte zdrelituri pe mîini. Pînă la sînge, că nu-mi place să lucrez cu mînuși, nu simt foarfeca cum trebuie.

Apoi, că tot îmi venise pofta de tăiat aranjat toaletat disciplinat, am belit la rasul solului tot soiul de lăstari de zarzăr, de măceș, de ulm, de alun, care năpădiseră iarba, că nu fusese cosită otava. După aia, am tuns doi meri care au un nărav prost să dea tot timpul lăstari lacomi. I-am lăstărit și pe ăștia. Am lăsat lăstarii acolo jos, în iarbă, să fie adunați cînd om veni cu terminatul, cu greblatul.

Apoi mi-am amintit că tot îi promit Florentinei că-i tai un pui de alun care îi încurcă tufișurile ornamentale. Și m-am apucat și de el. Pui pe naiba. Ditamai alunul, între timp. Am reușit să dovedesc cu foarfeca lăstarii mici din jurul său, de pe margine. Dar la cele două trunchiuri mai mari scula și-a recunoscut înfrîngerea, n-a mai avut cum să facă față. Lasă foarfeca. Adu toporul. Dă-i cu toporul.

Gata și alunul.

Lîngă el, celălalt alun, alunul cel mare, alunul care are voie să crească după toate puterile sale. Ditamai frumusețea de copac deja, cu nouă trunchiuri zvelte pe care le încurajez de mulți ani să se înalțe în voia lor. S-a făcut ditamai pîlcul superb de nouă flăcăi de aproape copaci. Însă în fiecare an în jurul lor dau tot soiul de lăstari lacomi. Așa e soiul alunului, să nu-și păstreze doar trunchi gros și curat, unul singur, ci să se întoarcă la firea sa de tufiș cu multe multe nuiele de jur împrejur, o măturică urîtă și enervantă. Am curățat și lăstarii ăștia lacomi de la alunul cel mare. În fiecare an îi curăț. În fiecare an dau la loc, trebuie să o iau de la capăt.

Uite așa, ce a început ca o mică tentativă de migălit pigulit prin grădină a devenit zi de muncă în toată regula. Între timp, a apărut și Florentina, care avusese treabă pînă atunci. Dă-i și ea cu foarfeca, la flori, la trandafiri, la tufișurile ei ornamentale la care ține atît de mult.

Doamne, cîte am făcut în astea patru ore.

Să stăpînești natura. Să aranjezi lucrurile. Să tunzi să tai să smulgi să cureți să plivești. Să intri în firea vegetală și să-i dai ordine. Crește așa. Stai așa. Nu te du acolo. Fă cum îți zic eu să faci. Să intri cu toporul în carnea lemnului. Să tai cu fierăstrăul crengile neascultătoare. Să muști cu foarfeca din lăstarii tineri, zemoși, cu scoarța netedă. Să migălești pigulești cotelești mizdrelești, cum se zice pe la noi pe la Telega.

Stau pe terasă, fostul grajd al bunicului lui Florentina, pe care noi l-am transformat în sufrageria noastră de vară, gresie, flori, mese, scaune, lumini, tot dichisul, și-mi trag sufletul. Mă gîndesc cîte am făcut azi și cîte mai sînt de făcut mîine. Mai avem de greblat. Mai avem de curățat prin gardul de sus. Mai trebuie să mai toaletez și măceșul ăla imens care s-a aplecat prea mult, stă să cadă. Mai trebuie să...

Mă gîndesc la ce mai am de făcut. Și mă uit la soare cum se duce. Deja unde sînt eu, pe terasă, s-a dus, e umbră și pișcă frigul. Mai bate doar dînsus de tot, înspre gard.

Și mă uit la umbrele din ce în ce mai lungi ale serii. Și îl înțeleg din ce în ce mai bine pe Tolkien cu ielele sale care iubeau îndeosebi amurgul. Lumina aceea specială a ultimelor raze de soare înainte să se lase înserarea. Copleșitoarea senzație de nostalgie, de pierdere, de vreme și timp și viață care se duc. Nostalgia lucrurilor care au fost și care nu vor mai veni. Călătoria spre Valinor, spre apus. Alegoria morții. Ielele sînt nemuritoare și bătrîne, tare bătrîne, și obosite de-atîta nemurire, și cîntă și se îndreaptă spre soare-apune, spre tărîmul unde se odihnesc nemuritorii cei sătui de-atîta viață. Alegoria Lumii de Apoi, a morții și a răsplatei ultime.

Stau pe terasă, soarele deja a apus, și privesc peste vale, la dealul din față. Pe coasta unde am copilărit, în casa bunicilor mele: bunică-mea Maria Palada “Nelica” și străbunică-mea Maria Duțu “Frunzoaica”, descîntătoarea la care cînd eram mic veneau femei din tot județul să le descînte de bine, să dezlege farmecele. Ele m-au crescut. Acolo în casa lor am copilărit.

Fiind iarnă, copacii sînt desfrunziți și se văd bine toate casele. Cîteva case de bucureșteni, singurele noi și mari, făcute după standardele de construcție de acum. Și restul, case multe și mici, ponosite, casele telegenilor bătrîni. Unele din ele sînt deja părăsite. Restul, vechi, cîrpite, înghesuite, cu tabla ruginită. Case care erau noi acum cincizeci de ani, o sută de ani, cînd Telega era strălucitoare, avea petrol și oameni tineri și viitor.

Acuma casele nu mai sînt noi. Acuma nu mai sînt oameni tineri. Doar bătrîni. Nu mai sînt copii. Nu mai sînt nici animale care să behăie, să latre, să mugească. Nu mai sînt vaci care să se întoarcă seara de la islaz, îndreptîndu-se încet fiecare spre casa ei, știind drumul pe de rost, venind acasă molcom, ca vaca sătulă și îmbuibată de-atîta iarbă, mai întinzînd gîtul după vreo frunză sau după vreo prună de prin vreun gard, cu ugerele pline și cu cloapetele bălăngănindu-se leneș.

Murga noastră, cînd sosea acasă seara, știa să deschidă singură poarta cu cornul. Băga cornul, sălta lațul de sîrmă care ținea poarta legată, împingea ușor și intra spre grajd. Seară. Copilărie. Telega. Bunică-mea întîmpina vaca, vorbea cu ea, o lăuda, o mîngîia din vorbe și din mîini, o lua de căpăstru și o îndemna cu gesturi răbdătoare înspre ușa grajdului, o lega la iesle, îi mai dădea o porție de ceva, un răsfăț de seară, poate mere tăiate, poate fîn, poate buruian sau otavă, o țesăla și apoi o mulgea, cu tot dichisul ritualic, ca un descîntec din mîini.

Aducea cele două găleți, una cu apă să-i spele ugerul, una în care să toarne laptele muls, cana de tablă în care mulgea și cîrpa curată cu care să șteargă ugerul, lega coada vacii, se spăla pe mîini, lua scăunelul agățat în cui deasupra tocului ușii grajdului, lîngă cuibul de rîndunele, se așeza cu mișcări lente, obosite pe scăunel, își sufleca mînecile, certa vaca dacă făcea cumva pe nebuna să nu stea la muls, dar nu o certa tare, ci cu dojană de mamă înțelegătoare, de bunică stăpînă pe uger și pe vacă și pe lume, îi dădea un ghiont să se dea un pic mai încolo, mai la perete, să nu o înghesuie, s-o poată mulge în largul ei. Spăla ugerul, ștergea ugerul cu cîrpa, îndeosebi fiecare țîță în parte, se ștergea și pe mîini, își făcea cruce, înfigea degetele noduroase într-una din țîțele vacii, apăsa cu putere și cu pricepere. Cu o mînă ținea cana și cu o mînă mulgea.

Și laptele țîșnea, cu zgomot spart în cana cea de tablă, cu abur ridicîndu-se din laptele fierbinte, spumos. Pe măsură ce cana se umplea, zgomotul laptelui în cană era din ce în ce mai gros, de la soprană la tenor la bariton la bas, ca și cum s-ar fi jucat cineva la butonul instalației stereo din grajd, la reglajul audio al vacii, să dea basul mai tare și înaltele mai jos. Paradoxal efect Doppler de vacă și de lapte și de cană și de Telega și de grajd și de uger și de bunică și de amintiri.

Seară. Copilărie. Telega.

Nu mai e Murga. Nu mai sînt vaci. Nu mai sînt copii. Singurele case cît de cît dichisite sînt ale bucureștenilor. Case de vacanță, aseptice, comerciale, fără deranj prin curte, fără tăvăleală. Prea cochete, prea scoase din țiplă. Inclusiv casa noastră, de unde vă scriu chiar acum, de unde vă scriam și acum doi ani de zile, la moartea tatălui meu, e tot o astfel de casă de vacanță. Fără vacă. Fără găini. Fără cotețe. Fără acareturi. Aseptică. Scoasă din țiplă. Doar iarbă și pomi și copaci și Internet și loisir. Venim din cînd în cînd. Niște bucureșteni comozi.

Stau pe terasă, în curtea mea scoasă din țiplă de la Telega. Mă uit la soare cum a apus deja. Mă uit la umbrele lungi ale înserării. Mă uit la casele de pe coasta cealaltă, încă scăldate în lumină. Tristă antropologie a satului care stă să moară. Și mă gîndesc la fetele mele. Am două fete. Una deja plecată de acasă. Următoarea va pleca și ea în curînd, cum va termina liceul. În doi ani. Soon. Soon.

Fără de ele, cu fetele noastre prin cele străinătățuri, de-o să le vedem doar pe Skype și doar prin poze, vom rămîne singuri, doi boșorogi, un moș și-o babă de Telega, cu cele două cățelușe pe care le avem aici, prin curte. Vom mîngîia cățeii, cum o fac chiar acum, privind soarele care apune, și ne va fi dor de copiii noștri. De fetele noastre care nu se vor întoarce la Telega, ci își vor găsi soarta prin cele patru colțuri ale lumii.

Stau pe terasă, mîngîi cățeaua care a venit să dea cu lăbuța, să o bag în seamă, și-a pus capul în poala mea și mă privește cu ochii ei blegi și luminoși. Surogat de copil. Surogat de tandrețe. O mîngîi pe cap, o privesc în ochi, și mi-e deja dor de fetele mele care au plecat de acasă. Și mi-e dor de ele. Și le chem să vie acasă, să fim din nou tineri și ele mici. Și le bombăm și le iubesc și mi-e dor de ele și le implor să se întoarcă acasă.

Și știu că nu se vor întoarce.

Și atunci, știind că își vor vedea de viața lor și nu se vor întoarce acasă, le îndemn măcar să ne facă nepoți. Și să nu-i țină departe, prin cele străinătățuri. Să ni-i aducă și nouă aici. Să creștem nepoți la Telega, în acest sat din ce în ce mai bătrîn și mai sălbăticit și mai pustiu. Să ne bucurăm din nou de copii în curtea de la Telega. Să fim cumva din nou tineri, cu curtea plină de copii mici. Imposibila întoarcere întru tinerețe.

Stau pe terasă și mă gîndesc la vremelnica, aroganta noastră dorință de a stăpîni natura, realitatea, soarta. Cît o să mai pot să-mi controlez viața? Cît o să mai curăț la copaci și o să-i mai disciplinez? Cît o să mai trăiesc? Iaca încă niște ani de aici încolo. Pe urmă, pe măsură ce noi nu vom mai fi și fetele noastre nu se vor mai întoarce aici, și nici nepoții nu se vor mai întoarce și Telega se va pustii, copacii nu vor mai asculta de fierăstrăul meu și de foarfeca de pomi și de topor.

Și vor crește mari. Și se vor înmulți. Și vor năpădi cu forța lor vegetală și cu pofta lor de viață sălbatică toate coastele acestei Telegi din ce în ce mai triste și mai sărace și mai bătrîne. Deja sînt curți, pe coasta asta din fața mea, pline de copaci crescuți între timp, de cînd au trecut anii și nu mai sînt copil și am plecat de la Telega. Uite acolo, în curbă la Uri, dînjos de casa lu’ bunică-mea, pe unde ne dădeam cu săniile iarna, e deja un loc unde frasinii au crescut mari, aproape pădure, au năpădit curțile goale și casele dărăpănate și grădinile în paragină. Un colț de pădure în mijlocul satului.

Și e de-abia începutul.

Nu doar frasinii vor da asalt. Platanul pe care l-am plantat aici acum aproape douăzeci de ani, în mijlocul curții lui Ștefan Brașov, bunicul Florentinei, va împuia din bobițele alea mari ale lui, kurokurosuke vegetal, și va contribui și el la pădurea ce va acoperi Telega. Bambusul se va întinde viclean și lacom și va cuprinde locul, curtea, ulița. Frasinii și gherghinii și ulmii vor fi stăpîni aici. Merii se vor corci și se vor sălbătici. Netunși, neîngrijiți, nestruniți de foarfeca omului dominator. Și vor fi liberi. Și vor face poame din ce în ce mai pădurețe, mai mici și mai acre și mai puțin culese de oameni. Le vor mînca vietățile pădurii, corbii și pîrșii și gaițele. Și mistreții și urșii care deja au început să bîntuie din nou pe la marginea satului. Deja avem primul om sfîșiat de urs în Telega, în vara asta. Fostul coleg de bancă al Florentinei. Un semn al vremilor ce va să vie.

Stau pe terasă și-mi cert fetele în gînd. Să mai veniți acasă. Măcar din cînd în cînd. Să-mi faceți nepoți. Să mi-i aduceți aici, să îi creștem la Telega. Să nu uite Telega. Să-mi duceți stirpea mai departe, dacă numele nu-l veți duce. La mine în neam, sînt ultimul Palada. Neavînd băieți, numele se va pierde. Ceilalți urmași nu vor mai purta acest nume. Dar ce contează mai mult: numele sau gena? Limba sau viața? Etnia sau bunăstarea? Cultura sau natura? Ubi bene, ibi patria.

Stau pe terasă în ultimele sclipiri de lumină ale apusului și-mi privesc cu ochii minții genele cum mi se risipesc în cele patru colțuri ale viitorului. Și văd Telega sălbăticită, abandonată de oameni și năpădită de pofta de viață sălbatică: frasini și gherghini și gaițe și urși și mistreți și pîrși. Și platani, singura urmă a trăirii mele pe aici.

Cînd eram tînăr, nu știam să tund pomii, le lăsam vîrfurile să crească în voie, să se ducă libere spre înaltul cerului. Ce tînăr și ce fraier eram.

Cînd am mai înaintat în vîrstă, am învățat să tund pomii, să le tai vîrfurile și să îi forțez să crească cum vreau eu, nu cum vor ei. Supuse slugi vegetale, care să-mi dea mere și bucurie în suflet. Ce adult și ce priceput am devenit.

Cînd voi îmbătrîni, voi învăța să tund pomii și mai bine, să nu-i mai strunesc și să nu-i mai chinui din foarfecă, să le las din nou vîrfurile să crească în voie, să se ducă unde vor ele, dincolo de voința mea, de semeția mea umană inutilă. Ce bătrîn și ce înțelept și ce resemnat voi ajunge.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena, indiferent dacă e la Telega sau la Melbourne sau la Milano. O să ni se piardă limba. Și ce dacă? A rose by any other name would smell as sweet. O să ni se piardă numele și neamul. Și ce dacă? Ducă-se. Amăgire și zbatere inutilă. Etichete. Biete etichete. O să piară Telega. Și ce dacă? Undeva, cumva, gena va răzbi. Și ce dacă va răzbi acolo și nu aici? Ce are Telega atît de special încît să merite să nu fie ștearsă de pe fața pămîntului, precum mii de alte așezări omenești scufundate de istorie în uitare?

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena. Sau poate nu. Sau poate nu va răzbi. Sau poate se va risipi în neant, precum apa în deșert, precum zborul corbului în înaltul cerului. O să ne piară și spița. Și ce dacă? Cu ce sînt eu mai special decît alte multe seminții ce au pierit deja? Nu e decît deșarta mea dorință de supraviețuire by proxy. Dacă nu sîntem nemuritori, măcar gena să o dăm mai departe. Strădania de patru miliarde de ani încoace. Succesul de supraviețuire. Succesul de reproducere.

Oricum, nu contează. Cînd vom fi morți, nu va mai conta.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Stau pe terasă. Soarele s-a dus deja. Umbrele nu mai sînt umbre. Ielele au plecat deja spre Valinor, copleșite de tristețe și de povara nemuririi. Luminile încep să se aprindă pe la casele de pe coasta cealaltă, unde am copilărit. Încă mai sînt oameni în ele. Încă.

S-a făcut frig. Trebuie să intru în casă, la căldură, la civilizație, la Internet și la calculator, să scriu un articol, să-mi justific viața și soarta și tristețea și gena.

Mă uit la copaci, înainte să intru. Copacii, semeți și răbdători și vegetali, monstruos de vegetali și de indiferenți, mă privesc înapoi. Nu le pasă de foarfeca mea, de fierăstrăul meu, de toporul meu. Au timp să scape de mine. Au tot timpul din lume. Dacă nu ei, semințele lor atunci.

În cele patru colțuri ale viitorului să lăsăm pomii să devină copaci, sălbateci și liberi și desprinși de mofturile noastre omenești, prea omenești. Mofturi de disciplină. Mofturi de putere. Mofturi de semeție și de rațiune și de necesitate.

Mofturi de om.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.



. Citeste tot...

marți, 18 iunie 2019

Aaaaahhh, ce aer!!

În copilărie, veneau pe la noi prietenii de la București ai lu’ Nana – mătușa mamei mele în a cărei casă stăteam, fostă chiaburoaică pe bază de petrol. Soseau simandicoși, ca orice bucureștean în anii ’80 cînd se ducea “la țară” și se dădea jos din mașină, să-l vază țăranii că e în vilegiatură. Se dădeau jos din mașină, se întindeau agale, ca niște pisici mari și îmbuibate, scoteau varii sunete de amuzament și relaxare, salutau băștinașii primitivi și exclamau invariabil, întinzînd brațele în lateral, ca la exercițiile alea de la educație fizică și sport, “aaaaah! ce aer!!”.

Eu, copil telegean, mă uitam la ei cu oarecare scîrbă și restul uimire, ca orice băștinaș primitiv care se uită chiorîș la antropologii cei superior-disprețuitori – era încă de pe atunci înfiptă în mine lupta de clasă cum e înfiptă săgeata în iepurele cel săgetat. Mă uitam la ei, la mașinile lor, la țoalele lor și mă întrebam cu un aer de Moromete de 10 ani: “Ce aer, frate? Aer. Aer ca tot aerul. Ce-s cu figurile astea de bucureșteni procopsiți și îngîmfați? N-au mai văzut aer?? E aer peste tot. Ce blambeci...”

Timpul a trecut. Pufosul de 10 ani s-a făcut mare și a mers la București. Încet încet, pas cu pas, cum ar zice deontologul, a ajuns să aibă și el mașină și să sosească înapoi acasă, la Telega, să se dea jos din mașină cu un aer procopsit și îngîmfat, să întindă brațele cu entuziasm în lateral și să exclame: “Aaaah, ce aer!”.

Ai dracu’ bucureșteni procopsiți și îngîmfați, cam aveau dreptate. Dar ca să-mi dau seama a trebuit să plec de-acasă și să mă fac și eu un pui de viperă bucureșteană. Cît eram la Telega, eram ca peștele în apă, ca rîndunica în aer, ca telegeanul la Telega: respiram și nu știam ce respir. Respiram în proză fără să știu. De-abia cînd am plecat la București și mi-am îmbîcsit plămînii cu aerul cel metalic al orașului mare, de-abia atunci plămînii mei au început să-și dea seama de diferență. “Aaaaah, ce aer!”

De fapt, nu respiram în proză fără să știu. Respiram în poezie fără să știu. Pentru că aerul aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, este o poezie. Are consistență. Are parfum. Are o calitate simfonică. Tragi în piept și-n alveolele pulmonale, în bronhii și bronhiole, îți sună Haydn și Haendel și Bach și Mozart. Halleluia! Așa strigă plămînii tăi cînd inspiri aer de Telega.

Aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, care respirați în fiecare zi aer metalic și fierbinte de oraș mare, aerul e ca fructul de mango cel copt și perfect. Îl poți felia cu cuțitul, să-l adulmeci, să-l admiri, să-l apreciezi, să-l guști. Tai cu cuțitul o felie de aer și din el curge zeamă de iarbă și de trandafiri și de rîndunele și de mițorlani. Din aerul de Telega curge poezie, bre pufoșilor, bre.

Aaaaahhh, ce aer!!

. Citeste tot...

marți, 24 iulie 2018

Pe vremuri nu era program la televizor

“Iubire, pe vremuri nu era program la televizor. Aveam doar două ore de televizor pe zi, și nici alea nu erau cine știe ce, nu aveai ce să vezi“

“Tati, și voi atunci ce făceați? Stăteați pe Internet?”

Pe scurt, despre asta este vorba în zilele noastre. Ca în orice alte zile ale acestei istorii plină de ani și de oameni. Fiecare generație urmărește cu zîmbet trist pe buze cum generațiile ulterioare descoperă apa caldă și nu știu de capul lor și nu înțeleg cum persanii pot fi persani și cum trăiau oamenii pe vremuri, fără Wi Fi.

Cum nici noi nu puteam înțelege cum puteau trăi oamenii pe vremuri fără curent electric, iar bunicii noștri zîmbeau la fel de trist și de înțelegător cînd puneam întrebări de copii triști și naivi și copilăroși și luminoși și proști. Cum nici ei, la rîndul lor, nu puteau probabil să înțeleagă cum trăiau bunicii lor,

și așa mai departe, într-o curgere în cascadă de-a lungul veacurilor,

pînă la vorbele alea pline de amărăciune ale înțeleptului Socrate și ale înțeleptului Augustus și ale înțeleptului Cicero și ale înțeleptului Ieremia și ale înțeleptului anonim asirian,

care toți și fiecare în parte se plîngeau la vremea lor, ca niște bășinoși de bătrîni țepeni și pedanți ce erau ei, de manierele absolut răsfățate și nesuferite ale copiilor din acele vremi nasoale.

Dialogul de la început a avut loc acum cîțiva ani, cînd aveam fetele mai mici, dar suficient de mari încît să le putem începe povesti “cum era pe vremea noastră”.

De ce scriu toate astea?

Pentru că pe vremea noastră, dragii mei pufoși, Campionatul Mondial de Fotbal era o sărbătoare primejdioasă, decadentă și interzisă. Azi, acum, în aceste vremuri de fiere și de tinichea, oricine se poate uita la campionatul mondial, să-l vază pe amărîtul de Neymar Jr cum se zvîrcolește în chinuri închipuite.

În schimb, pe vremea noastră de fiere și de tinichea un pic mai antică, era o întreagă pricepere cvasi-ilegală să te poți uita la meciurile campionatului mondial de fotbal. Dacă un glob întreg îl avea la nas și putea bea bere fără mari probleme, prin anii ’70 - ’80 în România comunistă nu prea aveai nici televiziune, nici bere, nici campionat mondial.

Trebuia să ai pe cineva priceput, așa cum îl aveam noi în Telega pe taică-meu, mare priceput într-ale electronicii, să facă antenă și amplificator, mare pricepere la vremea aceea, să poți vedea ceva cu purici. Noi aici în zona centrală și sudică a Munteniei ne uitam la bulgari. Ăia de pe partea sud-vestică se uitau la sîrbi. Ăia de pe partea vestică se uitau la unguri. Ăia de pe partea estică se uitau la ruși. Care unde avea vecinii mai aproape.

Și meciurile se vedeau cu imaginea neclară, cu purici de la recepția proastă. Și fiecare meci era o sărbătoare dificilă, atît să apuci să prinzi transmisia, cît și să te uiți la ea, printre purici și comentarii în limbi care de care mai slave și mai ugro-finice.

Nu oricine avea acces la așa ceva. Doar o fărîmă de populație. We,few, we happy few. Eram un soi de nomenclaturiști ai decadenței ilegale. Aveam meciuri de campionat mondial. Veneau zeci de oameni la noi acasă, să vază meciurile, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească pe preotul nostru de atunci, care avea rezervat locul de onoare,

fotoliul din centru, cu gaură în mijloc și cu mînerele care se desprindeau din cleiul uscat dacă trăgeai mai tare de ele. Ceea ce se întîmpla adesea, în focul pasiunii, cînd săreai în sus că a dat gol Kempes sau că a ratat Ardilles sau că a apărat Dasaev sau că a fost faultat Bettega.

Așa am învățat noi rudimente de bulgară. Jolt carton. Zbîrca. Zăvîrșite. Narușenia. Leka notch, deța. Așa i-am cunoscut pe semizeii de atunci, în 1978, cînd aveam doar cinci ani și toată Telega era un Macondo pentru mine și gheața era tînără și n-avea nume, și toate atunci căpătau nume împrejurul meu,

Kempes și Ardilles și Bettega și imposibil de tînărul Maradona, după aia, în1982,

și Passarella și Tarantini și Fillol,

și Olarticoechea,

doar cînd aud numele ăsta mă trec fiori, nu l-am mai auzit din copilărie, tremură mațele în mine de amintiri inutile,

și Neeskens și frații van der Kerkhof și Rep și Resenbrink

și Battiston și Tresor și Bossis și Petit și Platini și Didier Six și Amoros și Genghini și Girard și Giresse și Tigana,

se încurcă în capul meu 1978 și 1982, toate acolo sînt în debaraua copilăriei plină de nume prăfuite,

și Zoff și Gentile – mamă ce cotonagiu genial! – și Baresi și Scirea și Antognoni și Altobelli și Conti și Tardelli și Zaccarelli și Bettega, marele Bettega, și Paolo Rossi, mama lui de pomanagiu la fel de genial,

și Eduardo Ramos și Zbigniew Boniek și Rummenigge și cretinul de Schumacher și Littbarski și Stielike și Matthaus, și Vercauteren și Ceulemans, și Bryan Robson

și Dasaev, ce portar!

și Arconada și Camacho și Vicente Sanchez și Gallego și Pedro Uralde

și apoi echipa mea de suflet, pentru care o să țin cu Brazilia pînă la moarte, no matter what, indiferent cît de proști și de mediocri și de tinichea ar fi ăștia din ziua de azi,

Socrates și Zico și Falcao și Edinho și Eder și Serginho și Junior și Luizinho și Oscar și Leandro și Waldir Peres, Doamne!, prost portar, cum avea Brazilia pe atunci,

numai cînd rostesc Socrates și Zico și Falcao și Edinho se face pielea găină pe mine și se ridică părul și am același gust în gură pe care îl am cînd zic Tatăl nostru sau Înger îngerașul meu sau Cățeluș cu părul creț,

sînt acolo, litaniile copilăriei mele, copilărie proastă bună frumoasă urîtă cretină genială captivantă plictisitoare,

copilărie ca toate copilăriile copiilor acestei lumi plină de babalîci care au uitat cum era să fii copil și de tineri care încă nu știu ce e aia să fii bătrîn,

doar că această copilărie a mea a fost cu antena la bulgari, bă tefeleilor bă, și cu chin să rotim antena exact pe unghiul care trebuie, stătea unul sau chiar doi afară, să rotească de ditamai instalația de țeavă pusă pe rulmenți care ridica antena pînă dînsus de acoperiș, să iasă din unghiul mort al casei, și ăia roteau cînd hăis, cînd cea, și ăia din năuntru strigau „Așa! Las-o așa!”, căci ăla era unghiul cel bun să fie direcția drept spre mama lor de bulgari care dădeau campionatul mondial și noi nu, dar era degeaba, prea tîrziu, căci ăia de afară deja roteau în continuare și trecuseră de punctul ăla bun, și acuma trebuiau să rotească din nou la loc înapoi, și iar urla lumea din cameră „Așa! Las-o așa!” și pîn’ la urmă îi găseam cu chiu cu vai locul și ne așezam în fața purecilor, toți claie peste grămadă, măcar douăzeci la fiecare meci, de multe ori cu popa în frunte, și se fuma ca la draci și se bea probabil bere sau probabil țuică, dracu’ știe, nu-mi amintesc, eu eram cu ochii beliți în ecranul ăla argintiu alb-negru cu purici, cu prea mulți purici, și ăia se alergau pe acolo prin spatele puricilor, dacă mai era și soare era belită situația, căci nu se făcea propagarea cum trebuie, atunci am învățat acest cuvînt miraculos, „propagarea”, era gustos și proaspăt în mintea mea cum era gheața de proaspătătă și de tînără în mintea tînărului Aureliano Buendia, „nu e propagarea bună”, era bine cînd erau nori, ne bucuram să plouă și să fie nor, căci se loveau ale dracu’ unde de propagare de plafonul de nori și de reflectau și se întorceau la noi, la proștii de români care n-aveau campionat mondial, jolt carton, zbîrca, narușenia, a dat gol Bettega,

r’ați ai dracu’ cu melcii voștri că așa o furie și o tristețe m-a cuprins, în pana mea, scriu la dicteu automat ca la psihoterapeut, se scurge toată furia și toată copilăria din mine, r’ați ai dracu’ de tefelei care n-ați înțeles nimic deocamdată de la viață și vi se pare că totul vi se cuvine și le aveți pe toate la nas de-a gata și tot nu sînteți mulțumiți și urîți urîți URÎȚI tot ce e în jurul vostru și nu vă place nimic și îi urîți pe cei care nu sînt ca voi

unde rămăsesem?

Bag picioarele. E inutil. Hai să ne aducem aminte de Bettega. Și de Socrates și de Zico.

Și de Dasaev. Vă aduceți aminte ce gol a primit Dasaev de la Eder? Pasă de pe dreapta la Socrates, care se face că dă în ea, deschide picioarele, mingea îi trece printre picioare la Eder, Eder o preia, o saltă ușor, și-o pune la voleu, îi fute una de o îndoaie, mingea se duce direct în vinclu, dincolo de inegalabilul, invincibilul Dasaev. Ce gol. Ce gol...

Brasil! O Brasil! Socrates. Dasaev. La dracu. Copilăria asta. La dracu...

. Citeste tot...

joi, 22 februarie 2018

Mamelor, lăsați-vă copiii să se julească în genunchi

România face parte dintr-un complex de culturi caracterizat, printre altele, prin evitarea riscului (folosesc în continuare termenul de “cultură” în sensul său antropologic, și nu artistico-intelectual).

Pe scurt: multe ni se trag de la cocoloșeală. De la corcoleală. De la răsfăț. De la prea mult tanti Mița și Mamițica.

Să vă explic.

Mamele române, întocmai ca și mamele turcești, italiene sau cele indiene, sînt supra-protective. Sufocant de protective. Ele știu întotdeauna mai bine. "Pune-ți căciula, că e frig afară!" "Vezi că te trage curentul!". Nu dau și alte exemple, că ne apucă vara.

Copiii români, ca și copiii italieni, turci sau indieni, sînt rezultatul acțiunii mamelor lor. Trec de copilărie. Le vine maturitatea. Și de fapt nu se maturizează. Nu devin autonomi. În capul lor rămîn aceiași copii care au nevoie să le spună mama, mamițica și tantimița cînd să-și pună căciula în cap. Ca în The Wall, acest mare curs de științe politice aplicate:

Mother do you think they'll try to break my balls Ooooh aah, Mother should I build a wall

Avem nevoie inconștient s-o întrebăm pe mamițica din cap. Mamițica se transformă în nevoia de Tătuca. De cineva din afară care știe mai bine, ne guvernează viața, ne spune cum să ne îmbrăcăm, ce să lucrăm, unde să ne angajăm, unde să primim repartiție, cu cine să ne căsătorim, unde să o băgăm, de cîte ori trebuie scoasă și scuturată.

Minimizarea riscului. Să gîndească alții pentru noi. Să fie bine, să nu fie rău. Cine nu muncește, nu greșește.

Castrarea voinței. A autonomiei. Deci statul maximal, căci dacă ai o societate care nu-și asumă riscuri, inclusiv economice, căci ăsta e capitalismul, o activitate de asumare controlată a riscului pentru producerea de plus-valoare, apăi se cheamă că spațiul acela de activitate trebuie umplut de cineva, căci știm că realitatea are oroare de vid.

Și acel cineva se cheamă stat maximal. Se cheamă comuniștii. Se cheamă Securitatea. Mai nou, se cheamă Statul paralel și Sistemul. Ăia care știu ei mai bine. Generalii. Oamenii luminați și foarte perfecți care trag sforile, decid politici, construiesc și distrug lideri care ei de fapt nu sînt lideri, sînt doar niște bieți oameni de paie.

Plîngem după omul puternic, providențial, căci n-avem suficient de oase tari încît să stăm pe picioarele noastre. Avem oase cartilaginoase, social vorbind.

Evident că vorbesc la modul general, poate ușor stereotipic. Oamenii mari și geniali din științele sociale ne-au învățat însă că folosirea tipurilor ideale e puternică, ilustrativă. Na, că și eu am oasele creierului moi și fac apel la iluștrii oameni puternici, de data asta la Weber, pentru legitimare.

Da, e o afirmație stereotipă. Dar are un puternic sîmbure de adevăr în ea. Felul corcolit și supra-protejat în care sîntem crescuți în copilărie, cînd ni se înăbușă apetența pentru descoperire, explorare și risc, ne afectează tot restul vieții, ne leagă niște pietre de moară simbolice pe care pe urmă le tîrîm tot restul vieții.

Iar cei care cresc mai liberi și au mame mai puțin sufocante și îndrăznesc, uite-i că și-au luat viața în mîini și au plecat în Italia, Spania, Anglia, Franța, Germania, sătui de atîta stat maximal, care se bagă în viețile lor cum se băga Mamița și tanti Mița pe vremuri în copilăria lor.

Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat: nu mai stricați copiii la cap spunîndu-le în fiecare secundă ce să facă. Lăsați-i să umble cu capul gol. Lăsați-i să-și spargă capul. Lăsați-i să se joace în noroi și să umble cu cine vor ei.

Unii vor da rasol pe seama acestui comportament riscant. Dar cine scapă, va deveni om mare și va fi și el un pui de englez și de viking, oameni de-ăia mari și liberi care au plecat să stăpînească lumea, nu să stea lipiți de fusta mamei o viață întreagă.

. Citeste tot...

duminică, 27 august 2017

După treizeci de ani

Una din primele cărți SF pe care le-am citit vreodată, probabil a doua după Fetița de pe Terra a lui Kiril Bulîciov, a fost I Robot. Asimov, evident. De acolo n-a mai fost cale de întoarcere. De atunci sînt un cititor de SF și voi rămîne mereu așa, chiar dacă uneori am fost exasperat de scăderea calității din ultima perioadă.

Prima mea carte în engleză citită vreodată a fost Fundația. Asimov, evident. Într-a noua, la cincisprezece ani. Îmi amintesc și acum de prima pagină din carte. Prima mea pagină de carte citită vreodată pentru mine, nu pentru profă la meditație (ai de capu’ meu, ce m-a mai chinuit cu Poe).

Acea primă pagină la început n-am înțeles-o. Citeam un cuvînt, deschideam dicționarul. Mai citeam încă un rînd, iar dădeam peste două-trei cuvinte care nu știam ce înseamnă. O lectură atît de fragmentată, încît și acum mi-amintesc de ea. A fost curat meșteșug de barbar primitiv. Dar am perseverat. Și am citit-o. Prima mea carte citită vreodată în limba engleză.

Și cartea care a pus sămînța de dorință pentru a deveni sociolog, cîțiva ani mai încolo. Atunci nu știam. Mi-am dat seama ceva mai tîrziu – v-am povestit altă dată despre asta.

Acuma, după treizeci de ani trecuți fix, am citit din nou Fundația și Fundația și Imperiul. A doua, uite acum trei minute am terminat-o. Am băgat-o la loc în raft, lîngă cele cîteva puține cărți pe care le mai țin prin casă – restul mă înghesuie la Telega - și de acolo am scos al treilea volum al seriei: Second Foundation.

În seara asta voi începe A Doua Fundație. După treizeci de ani, la mijlocul codrului vieții, nel mezzo del cammin di nostra vita, cum ar zice Asimovul medieval italian, iată-mă din nou citind această carte care ad literam mi-a zidit viața.

Promit să o citesc din nou peste 30 de ani, cînd voi împlini 75 de ani și cînd oricum nu prea va mai conta.

Am zis.



. Citeste tot...

joi, 27 iulie 2017

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici

Tinerețea e ca o boală. Ca o boală grețos de dulce, cum sînt prăjiturile cele turcești îmbîcsite în miere. Ca o boală de care te lecui și te lepezi și apoi îți pare rău că te-ai vindecat de ea.

Tinerețea e ca o orbire. Nu are nici un pic de autoreferențialitate. Puțini sînt dintre cei care să fie suficient de maturi și de decentrați încît să fie în stare să se desprindă un pic de propriul eu, să se privească de la o anumită depărtare, să se perceapă și să-și conștientizeze starea.

În tinerețe trăiești ca în întuneric, ca în vis, fără să fii conștient de ceea ce faci. La fel precum, pe vremuri, meltenii lui Voltaire vorbeau în proză fără să știe, tinerii trăiesc în tinerețe fără să-și dea seama, într-o dulce orbecăciune.

Îmi dau seama de asta privind la niște poze pe care tocmai mi le-a trimis de la Telega fata noastră cea mică, Andra. Poze în care ea are cîțiva anișori, în care sora sa mai mare, Marta, are cu cîțiva anișori în plus, probabil stă să intre la școală, iar fata vecinilor și prietenilor noștri e un biet prunc care de-abia stă în picioare.

Mă uit la aceste poze și nu-mi mai amintesc. Nu-mi mai amintesc cum arătau fetele noastre, decît dacă-mi arăți poze de atunci, cum s-a întîmplat în seara asta. Nu-mi mai amintesc mare lucru din acea perioadă. Știu că am trăit într-un prezent perpetuu, fără nici un pic de noimă și de conștientizare a trecerii timpului.

Poate alți tineri or fi mai înțelepți. La cum mă uit în preajmă, tare mă tem că nu. Despre alții nu știu. Dar despre mine, știu sigur că eu am fost prost la tinerețe. Nu prost neapărat în accepțiunea obișnuită a termenului, în cea intelectual – rațională, deși și în această privință am dovezi în acest sens. Ci îndeosebi în partea emoțională, relațională. Am trăit ca un animal bezmetic și fricos, cu frică de asumarea responsabilității, cu frică de viitor, de asumarea riscului. Greu m-am pus pe un drum cît de cît decent.

Iar unul din lucrurile de care mi-e cel mai scîrbă de mine e că nu am petrecut suficient timp cu copiii mei. Am fost prost, impardonabil de prost în această privință. Nici acum probabil nu sunt cu mult mai responsabil, dar măcar încerc, măcar din cînd în cînd.

Însă vremurile alea, cînd fetele mele erau delicios de mici, niște copile naive și adorabile, au trecut iremediabil. Nu mai întorc timpul înapoi, nu le mai văd așa cum erau, mici și fragile și dulci și delicate, decît în sărăciile astea de poze spălăcite și artificiale, și totuși atît de prețioase.

Mi-e un dor cumplit de fetele mele cînd erau mici. Mi-e dor de anii ăia. Și nu se mai întorc. Și acum îmi dau seama de curgerea timpului, sînt ca Moromete și salcîmul, “și dintr-o dată timpul n-a mai avut răbdare cu ei”. Dar atunci nu eram. Atunci trăiam ca o sălbăticiune bezmetică, în întunericul unui continuu prezent.

Și atunci nu era nimeni care să mă tragă de mînecă să-mi spună: Prostule, trece timpul. Prostule, o să-ți crească fetele și n-o să le mai vezi așa cum sînt acum. Prostule și cretinule și dobitocule și tefeleule, lasă dracului fuga de realitate și stai cu copiii tăi.

Nu mi-a spus nimeni. Îmi spun eu mie acum, cînd simt că mi-a trecut trecutul printre degete.

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici.

. Citeste tot...

joi, 13 iulie 2017

La astia nu vin alegerile



. Citeste tot...

joi, 30 martie 2017

Oase de pește, țăndări de nostalgie

Peștele nu el chiar epitomul inteligenței, dar totuși ceva creier are pe acolo prin capul lui plin de gînduri de pește. Drept pentru care înfigi frumos mîinile în ditamai căpățîna care băltește în castron, lași dracului la o parte orice farafastîc de pension, fonfleurile și tacîmurile se folosesc la restaurante simandicoase, nu aici, dai la o parte toate așchiile și țăndările de oase-scut, de fălci, de cum s-or numi ele, și ajungi la zona aia fragilă a craniului, a tărtăcuței sale, aproape os, dar nici chiar os, ceva între, ceva mai mult de cartilagiu. Dacă îți pui mintea cu el, îl poți zdrobi în măsele și înghiți cu totul, cum știu cu siguranță că făceau bunicii noștri – că doar i-am văzut de atîtea ori. Dar e de ajuns și doar să sugi oasele cele moi, să le ronțăi un pic să iasă zeama dulce din ele, apoi să le pui tacticos în farfuria special pregătită pentru ele. Ai dat la o parte tigva, craniul, tărtăcuța, bucată cu bucată, placă prost sudată după placă prost sudată. Teleosteenii ăștia, n-au reușit totuși să lipească oasele cum trebuie, oricît s-ar fi chinuit ei să se desprindă de ostracodermi, de placodermi ori de achantodieni. Doar înfigi deștele și oasele plesnesc, se desprind ca o sămînță coaptă de rodie. Creierul te așteaptă în toată splendoarea sa. O parte întunecată, alta gelatinoasă, un soi de piftie cu gust dumnezeiesc. O mănînci, o savurezi, lingi tot ce se poate linge prin acele cavități umede și albicioase – e ceva deja erotic în a mînca o căpățînă de pește, ai deștele umede și lipicioase, ai buzele umede și lipicioase, gustul e de animal, ce naiba facem noi aici, mîncăm sau ne futem? Tot aia, plăceri comparabile. Ai terminat creierul, îi plimbi ultimul gust pe cerul gurii, apoi ajungi la cealaltă sfîntă a sfintelor, la gușă și la buze, un amestec de oase și piele și gelatină. Dulci, moi, gustoase, se topesc în gură. Dar stați așa, nu s-a terminat! Ochiul! Mai ales ochiul de pește, un bulgăre de grăsime și de gelatină care în mijloc are acel mic bob alb și uscat, aproape os, dar totuși mîncabil, de consistența unui bob de mazăre nefiert. Îl ronțăi, îl pisezi încet între dinți, un gust de neconfundat, îți aduci aminte că n-ai mai făcut așa ceva din copilărie, îți aduci aminte de bunicele tale care făceau o asemenea ciorbă de pește, sorbi ultimele picături de zeamă din castron, a dracu’ copilărie, de ce a trecut așa repede, îți înmoi ultima dată deștele deja zbîrcite de la atîta ciorbă, mai lingi ultimele oase care mai au ceva urme de carne pe ele, mi-e dor de bunicele mele, ce face ciorba din om, madelenă, madelenă everywhere. Te uiți la castronul gol. Îți dai seama că încă mai e o speranță pentru țara asta, atîta timp cît se poate mînca așa ceva într-un loc absolut banal.

Nu vă spun unde e. O crîșmă obscură de cartier. Nici un restaurant cu ștaif nu face o asemenea ciorbă de pește cum se găsește acolo.

Nu vă spun. Secretul meu. Ciorba mea. Plăcerea mea. Țăndările mele de copilărie.

. Citeste tot...

marți, 14 martie 2017

Blow Up

Sintem prizonierii unei custi construita din inertie si din referinte culturale. Mai corcituri fiind de fel si mai tzarani de la Telega, referintele culturale ne sint de regula din zona culturii pop, oricit de telectuali ne-am da si de rotunzi. Filmul, cultura pop prin excelenta, chiar si cind isi rostogoleste pretios ochii peste cap si clameaza ca face arta.

Imi amintesc cum, copil fiind, intr-una din seri taica-meu imi povestea cu neasteptata pasiune in glas despre cum o sa fiu mare si o sa vad tot soiul de filme interesante cind o sa merg la Bucuresti, la facultate. Eram probabil printr-a saptea sau a opta, probabil era una din serile alea cind nu ma lasa sa ma uit la film. "Lasa, o sa ai o viata intreaga sa le vezi".

Si eram la masa si taica-meu imi povestea despre filmele mari pe care o sa le vad: Becket, Blow-up. Filme proaspete pe vremea cind era el student in Bucuresti si care il marcasera puternic. Era seara, eram la masa si taica-meu imi povestea despre Blow Up. "Lasa, o sa ai o viata intreaga sa le vezi".

De la fraza asta, de la frustrarea asta, o patima de cinefil a inflorit in mine, care nu s-a stins nici macar acum. Iacata am ajuns la Bucuresti. Iacata am vazut si Becket, si Blow Up. Si sute altele pe linga. Iacata am filme sa-mi pun si-n cap. Iacata va pot povesti despre filme obscure, despre filme inutile, despre filme geniale, despre filme necesare.

Si tot la Blow Up ne intoarcem. Inutilitatea. Eleganta zadarnica. Arta degeaba. Rasfatzul si miaurleala. Si tzitze, evident. Multe tzitze. Moarte, arta si tzitze. Mai rar potrivita alaturarea dintre decadenta muzicii, "Sympathy For The Devil", si decadenta filmului care iti ascunde in loc sa-ti dezvaluie, iti dezvaluie ca sa-ti spuna mai apoi ca ti-a dezvaluit degeaba, ca te-a pacalit, ca e o facatura, o iluzie, o conventie eftina.

Viata e in alta parte, realitatea e in alta parte, realitatea nu e saracia aia de proiectie bidimensionala si hacuita pin' la singe din montaj. Viata nu e filmul, pufosilor. Ne pacalim degeaba. "Lasa, ca o sa ai o viata intreaga sa le vezi".

Cu Cc: inevitabil catre taica-meu, Mihail Palada. Multumesc!



. Citeste tot...

duminică, 3 iulie 2016

Încă nu am murit nici pe dinafară

În fiecare an, nea Gheorghiță Firiceanu ne cosește în curte. Spun curte, dar e ditamai grădina, juma de pogon, pentru că moșu Costică Brașov, pomenit fie-i numele și odihnească-se în pace, cînd și-a făcut ograda, atunci cînd a cumpărat aici, prin anii 20, în mijlocul pămînturilor Firicenilor, a luat destul, să fie.

Gospodărie așezată, casă și grajd și curte și grădină, toate împrejur. Pe care acum le moștenim noi, casa noastră de la Telega. Deci curte. Deci iarbă. Deci fîn. Deci treabă, că fînul crește și dacă vrei, și dacă nu vrei, și cineva trebuie să-l cosească.

Și Gheorghiță e cel care ne cosește ditamai grădina în fiecare an, și o cosește destul de bine, lasă ce e crescut, ocolește din coasă – doar anul ăsta ne-a tăiat o tufă de liliac, dar o să dea din ea la loc. El cosește, el ia fînul, pentru vaci și pentru cai – îi convine, că decît să-l aducă de pe poieni, de la kilometri depărtare, îl duce de-aici, 200 de metri mai la deal.

Și fiecare e mulțumit. Și ne mai aduce și niște lapte proaspăt, cît are vaca lapte, că așa e obiceiul: cel care ia iarba duce proprietarului grădinii niște lapte. Așa e de cînd știu eu pe aici, de cînd eram mic.

Și cînd am sosit ieri la Telega, mai tot fînul era strîns, făcut o copită mică – așa se zice aici la noi, la Telega, copită, nu căpiță; căpiță spun doar turiștii hipsteri – o copită mică, mai degrabă un maldăr mai mare de fîn, pe care l-a acoperit cu o prelată neagră, proptită la colțuri cu niște buturugi putrede de prun, legate cu niște sfori cauciucate pe post de greutăți.

Mai tot fînul era strîns, dar nu tot. Lîngă maldărul deja adunat mai rămăseseră niște pale de fîn. Pentru cei care nu știu, pală e așa, o adunătură de fîn, cît să iei în furcă. Pala este unitatea elementară de fîn, indivizibilă, ce nu mai poate fi îmbucățită mai mărunt, că doar nu aduni fînul pai cu pai. E un soi de atom de fîn, atunci cînd se face fînul.

Și dincolo, în partea cealaltă a grădinii, mai rămăseseră niște brazde. Astea nu erau nici măcar sparte. Așa cum le cosise, așa le lăsase, să se coacă.

Asta face parte din procesul de făcut fînul. Mai întîi lași fînul în brazdă cîtva timp – poate o zi, poate două zile, poate patru, depinde cum e vremea și cum ai timp să mergi să faci fînul.

Apoi mergi și-l întorci, sau îl răspîndești – "răspundești", cum zic babele noastre pe aici, cu un regionalism de care o să-mi fie dor toată viața.

Apoi, după ce l-ai răspundit, îl întorci pe partea ailaltă, să-l ia soarele și vîntul bine, să nu fie fînul ud, că putrezește în pod, nu-l mai mănîncă animalele. Și pe urmă îl strîngi în maldăre, și maldărele se fac copită, și pe urmă stă copita o vreme, pînă găsești căruță să-l duci acasă.

Iar dacă plouă, o iei de la capăt. Ce-ai întors trebuie strîns, tot în maldăre vremelnice, să nu-l ude prea rău. Apoi, cînd se termină ploaia și s-a zbicit pămîntul cît de cît, îl răspundești din nou să se usuce. Și de la cap. Uneori și de trei-patru ori, depinde cum te lasă vremea – "Domnicu", în același regionalism al babelor de pe aici, de care o să-mi fie dor toată viața.

Iar azi dimineață, înainte să-mi beau cafeaua, după ce am condus-o pe maică-mea spre poartă, după vizita ei de dimineață, văzînd furca lăsată de Gheorghiță înfiptă în picioare sub platan – o furcă destul de proastă, doar doi craci, și ăia cam scurți, dar mai bine decît nimic, eu fiind învățat cu furcile de fier cu trei craci ale noastre, de pe vremuri –

azi, văzînd furca înfiptă în mijlocul curții, am pus mîna pe ea și am întors cele cîteva brazde de fîn prin curte, să-l ia soarele și să-mi miroase a fîn și a sudoare și a vară și a copilărie, că de prin copilărie n-am mai făcut fîn cum trebuie, cu simț de răspundere, nu doar fîța- fîța. Și mai ales pentru că era păcat de vremea aia frumoasă, numa bună de răspundit fînul.

Și l-am întors și răspundit, și l-am lăsat să se coacă la soare, știind că trebuie să stau cu ochii pe el ca pe butelie, că se anunțase ploaia.

Și mai încolo, acum vreo oră, s-a anunțat ploaia, nu la buletinul meteo, ci la buletinul ceresc, dincolo de Măceș, unde au început să huruie niște tunete din ce în ce mai apropiate.

Și atunci am lăsat moțăiala de prînz și suitele de violoncel ale lui Casals, care curgeau peste moțăială, și m-am săltat din pat și mi-am tras niște pantaloni scurți de tăvăleală peste mine și m-am dus să strîng fînul, să nu-l prindă ploaia. Pentru că de fapt așa e: faci fînul cînd trebuie, nu cînd vrei tu. Și dacă începe ploaia, musai să-l strîngi la timp.

Și l-am strîns, l-am măldărit, pe-ăla de lîngă copită, fiind cam gata, uscat cum trebuie, l-am pus sus, moț peste maldărul cel mare, am tras prelata la loc peste el, cu buturugile cele putrezite de prun pe post de greutăți.

Apoi am strîns pe fugă și fînul de la poartă, ăla de l-am spart din brazde, care încă mai e verde, mai trebuie răspundit o dată și mîine, dacă ne lasă vremea, adică Domnicu.

Și Domnicu a ținut cu mine, că n-a început ploaia decît după cel l-am strîns și pe-ăla. Tunetele tuna, ploaia se apropia, cine fînul că-l strîngea?

L-am făcut palancă sub un măr, lîngă casa bătrînească a lui moș Costică, cel care a cumpărat acum aproape o sută de ani, prin anii 20, grădina asta din moșia Firicenilor și s-a tras dinspre Boșîlcești, unde stăteau ei ascunși, aici în centru, în vatra satului, semn de chiverniseală.

Acum, cît am scris, ploaia a venit și a trecut, tunetele și norii cei negri s-au mutat mai la sud, spre Telega Vale și Mislea și Urleta și Bănești. Mai plouă, mai se oprește, nici ea nu știe ce vrea. Și Casals taie în continuare cu perseverență violoncelul cu fierăstrăul, și Bach se mîntuie în laptopul meu în continuare, și iar a început să plouă.

Și mi-e dor de copilărie și de Mami și de Mămăița, cele cu care mergeam la fîn.

Să fie aceste cuvinte pomană de sufletul lor. Cît timp nu ne uităm morții, încă nu am murit pe dinăuntru. Și cît timp nu uităm să facem fînul așa cum trebuie, încă nu am murit nici pe dinafară.





. Citeste tot...