Gospodăria, cea mai recentă găselniță de culture wars

Dragii mei, usor cu pianul pe scari. Acelasi cuvint de multe ori are un inteles distinct, bine definit, in diverse domenii. Stiti voi, "roata" din automobilism inseamna cu totul altceva decit "roata" din dansurile populare sau "roata" de la CAR-ul tiganesc.

La fel si cu "gospodaria". In acceptiunea obisnuita, acest cuvint ne starneste imagini puternice, evocatoare, cu gaini, purcei, gard, cotetz si alte carutze in curte. In sens administrativ, insa (dar si in sociologie, ca tot veni vorba), gospodarie e un termen bine definit, care nu are nimic de-a face cu gainile si cu hahaielile voastre dispretuitoare si fals superioare de pe Internet. "Gospodarie" face referire la unitatea spatiala elementara de locuire, la cei care traiesc sub acelasi acoperis si isi pun resursele in comun pentru viata de zi cu zi.

De cele mai multe ori, conceptul de "gospodarie" este sinonim cu cel de "familie": doi oameni casatoriti, de preferinta de sexe diferite :) :p, luati cu acte in regula, uneori cu copii, alteori fara, daca sint ziaristi rai in cerul gurii.

Insa uneori poate insemna si altceva. Uneori o persoana singura, alteori persoane care locuiesc in concubinaj, fara acte, dar care isi pun banii si soarta impreuna, alteori familii multiple, intinse pe mai multe generatii.

Nu va faceti ca nu intelegeti si nu mai aberati tot soiul de rautacisme inutile. Eu inteleg ca uriti PSD-ul din toti rinichii vostri de oameni perfecti si capitalisti si principiali. Dar daca si in alte sisteme administrative conceptul este asumat si aplicat fara umbra de confuzie, se poate face acelasi lucru si in Romania, indiferent daca este propus de PSD, de PNL, de Hitler sau de Zina Maselutza.

PS: Pt conformitate, uitati aici definitia cuvintului in DEX. Dupa cum puteti observa, se face clar distinctia intre gospodaria in sens taranesc (prima definitie) si cea in sens administrativ (a doua definitie), cea care ne intereseaza pe noi, si anume: "Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. "

GOSPODĂRÍE, gospodării, s. f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobilă) a unui locuitor, îndeosebi de la țară (și a familiei sale); casă1. ♦ Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. 2. Activitate casnică (a gospodinei); menaj. 3. (Ieșit din uz) Unitate de producție agricolă, de prestări de servicii etc. (de stat, cooperatistă sau particulară). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei instituții (publice) etc.; instituție sau ansamblu de instituții care asigură această conducere, administrare. Gospodărie comunală. – Gospodar + suf. -ie.

. Citeste tot...

Cuvintele nu poate să

A fost pe vremuri un om de legendă. Secolul trecut, cam pe la jumătatea sa, aveau americanii un jucător de baseball – un sport național la ei, alături de fotbalul american – care pe cît de bun era pe teren, pe atît de multe prostii nostime spunea în momentul în care părăsea siguranța metafizică a ierbii.

Se numește (se numea, că între timp a răposat, fie-i țărîna la fel de ușoară precum îi era creierul), deci se numea Yogi Berra și a rămas în mentalul colectiv american ca un soi de Păcală savuros, prost dar blînd, priceput într-ale datului cu bățul în minge, dar care cînd deschidea gura se făcea întuneric în galaxie. Un întuneric fain, haios, numa’ bun de citate de-ale lui Poptamaș.

Despre zicerile lui e plin Internetul. “It ain't over till it's over”, "It's déjà vu all over again", "Always go to other people's funerals; otherwise they won't go to yours" sînt perle perfecte de cultură semantică involuntară, de penetrare a cretei cu cerneală de vorbe faine, dar tembele.

Mie, cel puțin, cel mai mult îmi place "You can observe a lot by watching", căci reprezintă într-un fel haios, dar trist, fix chintesența limitării metodologice a meseriei mele de fier forjat cu parul.

Vă povestesc toate astea pentru că, iată, avem încet-încet și noi genialii noștri. Gică Hagi, nemuritorul cel mai foarte perfect jucător cu bășica pe iarbă, cel pe care îl adulează o țară întreagă, pe bună dreptate, pentru îmbinarea sa de talent și de bun simț, a comis-o zilele astea din nou.

După deja intratul în limbajul comun “Să fie bine, să nu fie rău”, care face cît zece tone de pagini de politici publice, iată că Hagi al nostru ne spune zilele astea că

“Să luăm titlul e imposibil, dar realizabil”.

Cutremurător. Înduioșător. De o stîngăcie și nepricepere care fac cît zece tone de Biblie și de alte îndrumări morale. Pentru că Hagi, în neasemuita sa înghesuială cognitivă, a spus fără să vrea aproape exact cuvintele inexistentului, perfectului și necesarului cavaler Launcelot care, atunci cînd s-a urcat pe cal să-și îndemne tovarășii la glorie și cititorii la perfecțiune, a spus “Să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată”.

Dragii de ei. Viața e frumoasă, pufoșilor. Mai ales cînd iarna nu-i ca vara și cînd avem realizările pline de succesuri. Matrafocsaților. Pufoșilor. Oamenilor… :)



. Citeste tot...

Trăim în greșală

Trăim în greșală.

Popii ne învață cu strădanie, smerenie și cinstită perseverență lucrativă că trăim în păcat. În vină. Că trebuie să ne spălăm toată viața asta sufletul pentru vina lui Adam și a Evei. Doar aici, că în China și în India sînt alte legitimări ale păcatului originar.

Eu, mai prozaic, vă spun că trăim doar în greșală. Într-o continuă greșală.

E vorba despre greșala narativă.

De mici, din burta mamei, ne formatăm creierul în liniaritate și în omnisciență.

De cînd deschidem ochii de durere că ne intră aer care arde în plămîni și că ne taie un nene rău cordonul ombilical, însemnîndu-ne cu rana păcatului originar, cu pecetea buricului, de atunci tot avem fantasme.

Mama atotputernică. Părintele zeu. Lucrurile care se întîmplă dintr-o dată. Imediat. Fără cauzalitate. Fără inerție. Magie. Deus ex machina.

Aceste fantasme s-au sedimentat pe parcursul erelor uman-geologice în religie, pe partea aia, și în basme, mituri și alte povești, pe partea ailaltă.

Dumnezeu atotputernicul. Atotvăzătorul. Atotștiutorul. Făt-Frumos. Tinerețe fără Bătrînețe și Viață fără de Moarte. Ileana Cosînzeana.

Frici dorințe. Tendința spre simplitate. Adică spre perfecțiune. Stăpînirea timpului și spațiului, dorința oricărui Icar care iese din pîntec de carne.

După aia, toată viața, ne întărim aceste structuri cognitive totalmente diferite de realitate.

Poveștile și basmele sînt cu happy end. "Și au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți"

Autorii de romane sînt omniscienți. Ei le știu pe toate. Nenea cu Baltagul știe cine a omorît pe cine și grație bunătății sale de cerneală, o să ne spună și nouă.

Scriitorul de polițiste, de whoddunituri ne bagă în mister inițial, în ceață și hăbăuceală, dar noi, ca niște copii cuminți și ascultători și predictibili ce sîntem, știm că el în marea lui bunătate narativă la sfîrșit ne va explica tot tot tot, pînă la ultimul fir, pînă la ultimul detaliu.

Nu-i așa tovar'șa învățătoare și doamna Agatha Cristie că ne veți spune cine a omorît pe cine, cine e vinovat și cum se termină toate frumos și bine?

Mai apoi, mai recent, acum în zilele noastre de după ce s-a inventat curentul electric pe sîrmă în casă, am trecut de la vorbă la imagine. Și totul a devenit și mai narativ, și mai predictibil, și mai repede și iute.

Videoclipurile de la MTV și filmele de la Hollywood spun aceeași poveste. Predictibilitatea și omnisciența narativă. Ba, mai mult, o spun repede repede repede, într-un montaj impecabil.

Tare repede și iute, să nu stea imaginea netăiată mai mult de 8 secunde. Ba nu, se plictisesc pufoșii chiar și așa! Tai-o la patru secunde, repede repede repede fast fast fast, se plictisește audiența, faceți ceva!

Filmele cu supereroi sînt continuarea firească, într-o altă tehnologie, a basmelor din copilăria puiului de Neandhertal care sîntem cu toții.

Și aceste povești otrăvit de dulci și de dezirabile ne structurează iremediabil creierul într-o simplitate și predictibilitate falsă.

Maimuța din noi, care vrea să vadă patternuri peste tot și structuri și înțelesuri și semnificații, pentru că toată jungla e o semnificație cu încărcătură valorică.

Uite, acolo e un fruct, dacă mă țin ochii și creierul meu cel mai foarte perfect de primată învingătoare îl poate procesa și îl pot deosebi de zgomotul vizual dimprejur. Și fructul e bun. Îl putem păpa.

Dincolo nu cumva e un șarpe? Dincolo nu cumva e un tigru? Trebuie neapărat să mă uit necontenit după tigru și după șarpe, să îi pot deosebi de zgomotul vizual dimprejur. Căci șarpele și tigrul sînt răi. Ei ne papă.

Creiere perfect și ochi stereoscopici, ajutați-mă să nu mă pape tigrul cel rău și șarpele cel viclean și să găsesc fructul cel dulce, să-l pap eu pe el, să bag la burtică.

Și uite așa, de la tigru și de la fruct și șarpe, care șarpe e și în Biblie, într-atît de rău ne e frică de el, o frică moștenită din noaptea minții noastre de primate care erau mici și mîncate de șerpi prin sufocare, de atunci încoace tot căutăm sens și semnificație și structură și explicație.

Și narațiune.

Și de atunci tot avem creierele iremediabil varză. Ca un hard disc formatat într-un sistem de operare greșit, avem creierul formatat întru ubicuitate, omnisciență, imediabilitate și alte fantasme de-astea de omnipotență.

Și atunci Superman țîșnește dintr-o cabină de telefon și ajunge să salveze victimele repede repede repede, în ultima clipă, in the nick of the time.

Și atunci Iron Man face imposibilul și salvează victimele în suferință de oamenii cei răi.

Și atunci Moise despică apele și salvează poporul ales, pardon, Poporul Ales, trebuie să-l scriem cu litere mari, că așa e politic corect și de-aia fac ăștia filme la Hollywood cu Batman în rolul lui Moise.

Și atunci Harap Alb îl bate pe Spîn și salvează situația imposibilă și o mai și fupă pe Ileana Cosînzeana drept premiu pentru premianții cei mai foarte perfecți.

Și atunci Vishna îl bate pe Shiva și toate sînt bune și frumoase. Și Krishna îl consiliază pe Arjuna și Sfîntul Petru pe Dumnezeu și toate se întîmplă imediat.

Imediat. Cucerirea timpului și spațiului. Imediat, am zis! Acum! Acum! Să batem din picior, precum copilul de 2 ani, aflat în stadiul imperial, și să se întîmple toate acum, fără efort, fără durere, fără suferință, fără inerție, fără ceață. Imediat.

Și nu mai moare nimeni sufocat în apele tulburi și reci, în chinuri, la 200 de metri de mal.

Dumnezeu să-i odihnească pe cei morți și să le dea mintea cea de pe urmă și dreaptă și bună și justă și potrivită celor vii, și să ne lepede de păcatul omniscienței narative și a haiducelii televizuale :(

. Citeste tot...

Dragǎ prietene opǎritǎ

Sînt mulți dintre aceia care dau repede nǎvalǎ sǎ corecteze greșalile noastre gramaticale, precum și noi iertǎm greșiților noștri. “Vezi cǎ în ziua de, la ora de, în contextul de, trebuia sǎ spui X în loc de Y”. “Vezi cǎ corect tre sǎ scri așa”. “Vezi cǎ you sucks according to them followin rulz”. Evident cǎ analiza de conținut de rit fantasmatico-resentimentaro-pizmuitor ne ajutǎ sǎ facem urmǎtoarea traducere, de la regimul implicit spre cel explicit: “Știu cǎ tu vorbești / comunici / te ecsprimi mult. Știu de asemenea cǎ de regulǎ le potrivești decent cu vorbele – hai sǎ nu zic tot timpul sau bine, cǎ aș recunoaște ceva pozitiv despre tine și atunci mi-ar sta în gît și mai rǎu indignarea pe care o trǎiesc cînd mǎ gîndesc la mecla ta nesuferitǎ. Știu cǎ nu îți pot spune asta pe fațǎ, pentru cǎ regulile ipocriziei și promiscuitǎții politicoase la români ne interzic sǎ o facem, cǎ ne picǎ nasul și ne bate Doamne-Doamne în viața de apoi. Nu te sufǎr, ah sta-ți-ar în gît sǎ-ți stea, dar n-am curajul sǎ ți-o spun pe fațǎ. Atunci recurg la un șmekerlîc, la o șulfǎrealǎ comunistǎ: mǎ agǎț de toate cǎcaturile de detalii care mi le pui la dispoziție pentru a-ți transmite un mesaj pe care altminteri nu-mi vine s-o fac” “Vaaai, nu se spune așa. Vaai, ai scris greșit. Vaai, ce rușine!” E clar cǎ vorbim despre o situație generalǎ. Nu e aici vorba doar de bicisnica-mi persoanǎ ilustrǎ. Mulți ați pǎțit la fel. Sau ați fǎcut la fel, fiind de partea otrǎvitǎ a admonestǎrii mǎrunte, a gramatlîcului penibil. Genul de chibițealǎ lingvisticǎ ce despicǎ scobitoarea în patru dacǎ se spune chibrite sau chibrituri. Se spune brichetǎ. Se spune cum vrea mușchii limbii mele. Se spune cǎ cine stǎ pe margine face varice și o sǎ moarǎ de diabet zaharat, de pelagrǎ, de ciudǎ și de furie de-aia înnǎbușitǎ, ca la oala minune. Se spune cǎ nu conteazǎ. Cǎ în viața de apoi vom fierbe cu toții la cazan. Da, dar pînǎ tunci unii fierb în suc propriu și se opǎresc dacǎ scrii “sînt”, nu “sunt”. Ah, sfîntǎ oripilare justițiarǎ de rit gramatical. Se spune "cribite". Citeste tot...

はじめまして

De sus in jos si de la dreapta la stinga. Damn it... :)

は
じ
め
ま
し
て

! Citeste tot...

Să mă iertați dacă vă dez-amăgesc

Fiecare limbă are geniul ei. Nu sînt în nici un caz primul care să o spună – e o afirmație de o banalitate savantă.

Geniul limbii se manifestă și prin cărămizi – cuvintele sale, și prin felul în care se îmbină cărămizile.

Evident că îmbinarea face meșteșugul, după cum orice lingvist care se respectă știe. Adevărata particularizare a unei limbi stă în gramatică, în structuri, în sintaxă.

Însă pentru noi, pășuniștii ăștia de rit autodidact și sfertodoct, cuvintele sînt mai gustoase. Le iei le plimbi prin cerul gurii ca pe o caramea, ca pe un Cabernet, și exclami “engleză de 500 de ani”, “franceză medievală”, “celtică, nu înțeleg nimic, dar sună fain”, “oșenească”. Și tot așa.

La noi într-ale sfertodocției intelectuale geniale, Constantin Noica a dat măsura cîntăririi spiritului unui popor prin radiografia cuvintelor sale.

“Cuvînt împreună despre rostirea românească” este un poem de dragoste, un manual de chirurgie, o carte de bucate, este o poveste de aventuri și un volum de poezii despre români și despre felul în care românii românesc întru românitate prin dulcea limbă complicată ce-o vorbim, visăm, beștelim, chinuim, înșeuăm și călărim. Româna.

Nu voi intra aici într-ale lui Noica. Zilele trecute, cu gîndul la acest articol pe care îl rostogolesc demult prin minte, am pus cîteva citate in extenso: aici, aici, aici. La un moment dat chiar mă bătea gîndul s-o iau s-o scriu din nou de mînă, de tastatură, așa cum din cînd în cînd am fantezia asta erotico-literară cu Iliada tradusă de George Murnu. Altă dată, la bătrînețe, la umbra platanului la Telega, cînd n-oi mai avea ce face.

În seara asta nu despre Noica este vorba, ci despre o idee născută din citirea sa, din citirea “Cuvînt împreună despre rostirea românească”.

E vorba despre ce ne spune nouă despre firea noastră, a acestui popor struțo-cămilos și chiar și carpato-danubiano-pontic, cuvîntul “dezamăgire”.

Păi să-l luăm să-l disecăm. În spirit mîrlănesc de măcelar descartian, primul lucru care îl facem la analiză este să scoatem bisturiul și să tăiem. “Dezamăgire” este compus din “dez” și “amăgire”.

La “dez” e simplu. “Des-”, sonorizat în “dez-” înaintea cuvintelor începute în vocală, e un prefix distructiv, care desparte, sparge, șterge, anulează, aduce la un stadiu anterior. “Dez” se pricepe să despice, să desșurubeze, să dezasambleze, să desfacă, dar și să descînte, descalece, descurce ori desmierde.

Dicționarele sînt clare în această privință.

des- – Pref. care intră în compunerea a numeroase cuvinte de orice proveniență (lat. desface; sl. despăgubi; fr. descentraliza; etc.) pentru a indica o acțiune contrarie celei indicate de cuvîntul primitiv. Lat. dĭs-, cf. it. dis-, fr. dés-, sp. des-. Pref. verbal, încă activ. Nu se menționează în continuare decît cuvintele la care este de presupus că respectiva compunere cu dis- este anterioară rom.; în celelalte cazuri, cf. cuvîntul de bază. Modern se scrie dez- înainte de b, d, l, m, n, r, v. Utilitatea acestei inovații pare discutabilă, iar diferența de pronunțare a pref., de ex., în descompunere și în desbate, este de nesesizat pentru majoritatea vorbitorilor rom. Este evident, pe de altă parte, că timbrul Z nu este propriu cons. în discuție, ci introdus de cea următoare, și că grafii ca dezlipi sau dezvoltat nu sînt transcrieri mai fidele decît deslipi sau desvoltat.
Sursa: Dexonline

Bun. Deci anulăm, desfacem, descurcăm ceea ce vine după el.

Ce vine după el?

Ups. După el vine Satana. Vine amăgirea. Păcăleala. Făcătura. Cîntarea, încîntarea, vrăjeala, vălul Mayei. După el vine amăgirea. Facerea din vorbe. Vrăjeala.

Nasoală acțiune, amăgirea asta. Numai de rele spune despre ea la dicționar: a înșela, a ispiti, a ademeni, a atrage (prin promisiuni mincinoase), a păcăli, a minți, a greși, a fermeca, a momi. Numa’ și numa’ de rău. O solomoneală de cuvînt, care își trage seva înțelesului din grecescul μαγεύω. Adică de la magi, maică, de la solomonari, de la vrăjitori, de la farmazoane. După cum vă spuneam: de la Satana.

Aha. Deci ceva de nașpa. Clar și evident de nașpa. Păi dacă aplicăm logica și artimetica, dacă punem ceva de neutralizat în față, înseamnă că îi schimbă semnul, nu? Minus cu minus dă cu plus, nu? Deci ceva care desface amăgirea ar trebui să fie ceva de bine, nu?

Ei, aș! Mă lași, Mițo? La noi la Românica, în Republica Isterică România, minus cu minus tot minus dă, bre!

Pentru că dintr-un cuvînt de păcăleală, și anume “amăgire”, căruia îi trîntim un prefix de întors semnul pe dos, și anume “dez-“, rezultă ditamai naiba de namilă de matahală de cuvînt trist, de jale, ah ce dureros: DEZAMĂGIRE.

Adică ceva de tristețe, frate. Adică ceva cu lacrimi, Mițo. Adică cu decepții la drum de seară, soro.

Ia uite ce zice dicționarul:

DEZAMĂGÍ, dezamăgésc, vb. IV. Tranz. A face pe cineva să-și piardă speranțele, iluziile; a deziluziona, a decepționa. – Dez- + amăgi. (Sursa: Dex Online).

Deci nasol. Deci la început mă păcălesc, mă amăgesc, sînt mințit și înșelat și înșelat cu farmece de magi și de solomonari, dar pe urmă dacă îi pun capăt, dacă mă dez-amăgesc, adică dacă mă dez-vrăjesc, dez-păcălesc, se cheamă atunci că sînt dezamăgit, adică trist și decepționat și deziluzionat și cu speranțele înșelate.

Adică sînt cu mintea limpede, fără de amăgire, și mă apucă o tristețe de nu o sting cu toate țuicile din Balcaniul ăsta bogat în prune grase, zemoase, numa bune de făcut țuică de stins dezamăgirea cu ele.

Mda. Nasol momentul. Această ecuație care ne dez-văluie, adică dez-velește, adică dă la o parte plapoma misterului, cum că dacă punem capăt la ceva neplăcut, starea tot neplăcută rămîne, este cît se poate de specifică fandacsiei românești și este într-același registru explicativo-spiritual ca și celelalte cuvinte cu care Noica ne des-tupă mintea: “petrecere”, “întru”, “rost”, “fire”, “cumplit” / “complet” și celelalte care le veți des-coperi de veți îndrăzni să citiți “Cuvînt împreună despre rostirea românească”. Nu vi le des-tăinui aici, căci s-ar chema că stric taina, că strivesc corola de minuni a lumii. Adică o des-poi, cum ar veni.

Avem două căi de gîndire în a trage concluzii în această privință: una nasoală și una și mai nasoală.

Cu care să încep?

Cu cea nasoală, evident.

Se cheamă că e nasol să des-coperi că poporului român îi cam cade greu la stomacul filosofic claritatea și limpezimea cunoașterii, a dez-amăgirii, a ieșirii de la întuneric la lumină. Actul de rostuire, de limpezire, de punere în ordine a gîndirii și de lepădare de amăgire duce la fandacsie, la supărare, la emoții negative, la dez-amăgire și la dez-iluzionare.

Adică, așa cum ar fi zis Descartes de Mizil, gîndesc, deci sînt trist, băga-mi-aș. Care mai dai o țuică, că-mi vine să plîng cînd încep să înțeleg cum stau lucrurile cu adevărat?

Mda. Nasol. Oare să aibă de-a face cu aplecarea noastră spre mediocritate, spre aproximativ și “las-o mă așa cum a căzut” și cu “merge și așa”, cu dulcele ritm lent, de vară, de șpriț de alternanță vale plai de care ne spunea Blaga? Cum scoatem nasul la lumină și la rigoare și la exactitate, la aspra joacă a cunoașterii, cum dă depresia peste noi și băgăm înapoi cîrnațul de nas la căldurică, la poalele măicuții, la “să fie bine ca să nu fie rău”, la “uită-te la el ce ochi inteligenți are, doar că nu reușește să se exprime”?

E posibil.

Dar și mai posibil este că de fapt a doua ipoteză de tip nașparlifer este mai adevărată.

Cu ceva timp înainte scoteam aritmetica la înaintare și socoteam că minus cu minus ar trebui să dea plus și cum de mama naibii dă tot minus? Adică ceva negativ, “amăgirea”, cu ceva de schimbare de semn, “dez-“, ar trebui să dea ceva pozitiv, “dez-amăgirea”, și cînd colo dă ceva tot de nașpa, de suferință, ah ce dureros, rănile mă doare, dă-mă de la soare.

Dar dacă presupozițiile au fost greșite și am pus semnele cum nu trebuie? Dacă nu cumva logica aritmeticii cuvintelor totuși funcționează și de fapt cuvîntul inițial, “amăgirea”, prezintă de fapt conotație POZITIVĂ, nu negativă? Și atunci ecuația e simplă: plus cu minus dă minus, adică “dezamăgire”?

Ups. Asta chiar e o concluzie nașpa. Nu că am obosi noi la un efort de deratizare, de deparatizare de amăgire. Iaca acolo, am fost dez-amăgiți și a dat tristețea peste noi. Nu, din contră. Am fost deposedați de ceva plăcut și de-aia ne apucă fandacsia.

Adică ne place să fim amăgiți. Să fim păcăliți. Vrăjiți. Mințiți. Făcuți din vorbe. Ispitiți cu vorbe dulci și goale și false și fățarnice. Ca oile. Ca drogații. Drogați din vorbe.

Ceea ce ar explica, dragilor care vă tot străduiți să vă lepădați de amăgire, multe dintre cele din prezentul și trecutul scumpei noastre patrii, Republica Isterică România. Și, evident, explică cu aceeași claritate necruțătoare și dez-amăgitoare și ce se va întîmpla de aici încolo pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Minte-mă, Mițo! Minte-mă frumoș și mintenaș o să-ți dau inima mea, să faci tu ce vrei cu ea, Mițo Mițo...

Of of, măi măi... :(

PS: De continuat discuția în aceeași direcție glosînd pe marginea gustului cuvîntului “a minți” și mai ales a legăturii sale cu “minte”, adică cu “creer”, cu “organul gîndirii și rațiunii la maimuțele vorbitoare”. Adică “a minți”, doar la asta e bună “mintea”? Sau “a da din minte” înseamnă “a minți”? Hmmm. De căutat. Prea se leagă cu ipoteza “amăgeala e bună / oamenii n-au fost pe Lună”.

PPS: De continuat discuția de manieră comparativă. Cum se spune “a dezamăgi” în engleză? Disappoint. Adică neutralizăm “appoint”. A desemna, a da întîlire. Cum se spune în franceză? “Desole”. De căutat etimologia – am Larousse-ul pe undeva pe aici. Cum se spune în germană? Dar în spaniolă? Dar în italiană? Dar în rusă? Iau principalele limbi indo-europene dimprejur. Ce spun aceste compoziții despre spiritul popoarelor respective? E de bine? De rău? Cum e în comparație cu ce începe să reiasă din analiza noastră privind geniul românesc întru dezămăgire?

Băga-mi-aș. Încep să fiu dezamăgit că am stîrnit acest mușuroi de furnici.

Deci să mă iertați, domnițe și voi domni, dacă în efortul meu de dez-amăgire vă voi tot dezamăgi de aici încolo, cum am făcut-o și pînă acum de altfel. Într-un fel, e normal: e în fișa postului de sociolog să tot dezamăgim... :(




.
Citeste tot...

Cuvîntul cînd îl despică lama de spirit a toporului minții

Cînd, adolescent fiind, în perioada aceea tulbure de după 1989, tulbure și pentru mine, în focul cărnii și al sfîrșitului de liceu, tulbure și pentru țară, am descoperit Cuvînt înainte despre rostirea românească, ajutat de Cornel, anticarul subversiv care vindea cărți în piața Cîmpinii și alături de care am descoperit gustul chiulului și libertății,

atunci m-am îndrăgostit cu adevărat de cuvinte.

Nu poezia. Nu literatura. Nu tot ce citisem pînă atunci, hăbăuc și haotic și cu mare sete, ca pămîntul cel uscat de secetă. Poate doar la nivel inconștient presimțeam despre ce e vorba, ca un Jourdain care vorbea în proză fără să știe și care iubea cuvintele fără să-și dea seama.

Însă doi au fost cei care mi-au deschis ochii cătră ele de manieră explicită, rostită, rostuită, la lumina zilei: Noica și Tolkien. Tolkien, cel care m-a ajutat de asemenea să învăț să iubesc copacii. Noica, cel căruia nu i-am mai citit nici o altă carte, dar a fost suficient.

Cuvînt înainte despre rostirea românească este un monstru de carte. E o întreprindere de zăticnire a minții, de scoatere a sa de pe făgașurile umblate și de zvîrlire în infinit, de mise en abyme.

Îți arată cuvîntul, ți-l despică, ți-l învîrte, îți deschide ochii să-l înțelegi, să-l guști, să-l plimbi prin cerul minții cum mai tîrziu am învățat să plimb vinul și whisky-ul prin cerul gurii, să-i simți gustul, să-l desfaci ca pe nucă, ca pe butucul de fag cînd toporul cade fulgerător și-l despică iarna pe frig cînd tai lemne în curte, atent să nu agăți culmea de rufe.

De cînd m-a molipsit Noica, cuvintele n-au mai fost la fel pentru mine. Ca în iluminările zen cînd munții dintr-o dată nu mai sînt munți, nici apele ape ori pietrele pietre, așijderea vorba, cuvîntul, cu-vîntul a început să capete aripi suplimentare, sufluri noi și istorii pînă atunci opace.

De aici a început totul. Etimologie, indo-europeni, Avis akvāsas ka, mitologie și celți, poezie, Borges, post-modernism, Jabberwocky, Geertz, Nichita, Brian Aldiss, chiar și Brel, multă din zidirea mea intelectuală n-ar fi fost aceeași fără ziua în care am descoperit consternat că de fapt cuvîntul cuvînt este cu-vînt și dintr-o dată este altceva, mult mai larg și mai aproape.

Îmi doresc ca, pe măsură ce îmbătrînesc și-mi pe-trec zilele pe pămîntul ăsta, să fiu în stare să transcriu, cu-vînt cu cu-vînt și trecere de pe-trecere, inutil meșteșug în aceste zile ale scannerelor și softurilor OCR, precum inutile sînt caligrafia, trasul cu arcul și privitul flăcării în întuneric, Iliada în traducerea lui Murnu, Doisprezece scaune de Ilf și Petrov, Levantul lui Cărtărescu și Renart Vulpoiul.

Și Cuvînt împreună despre rostirea românească a lui Noica, deși se găsește relativ ușor pe Internet, pentru cei cu priceperi electronice de mîna stîngă.




.
Citeste tot...

[...] A rosti rostuieşte aşadar rostul [...]

Rost și rostire

Cuvintele „rost" şi „rostire" au căpătat o neaşteptată înzestrare filosofică, în limba noastră. În particular, rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec, acest princeps al gîndirii, ce acoperea singur jumătate din ea. Logos însemna şi cuvînt, şi raţiune, şi socoteală, şi raport, şi definiţie, şi rost. La rîndul ei, rostire ar putea acoperi o bună parte din echivocul fecund al lui logos: de la flatus vocis pînă la „rostul ultim al lumii”. De aceea: „La început a fost Cuvîntul" ar putea mai bine fi redat prin: „La început a fost Rostirea", adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor. (*)

Cum a ajuns modestul rostrum latinesc să dea atît de mult în limba română? S-a întîmplat un lucru miraculos în laboratorul limbii noastre, cîndva prin secolul al XVI-lea sau al XVII-lea: s-a trecut de la un sens concret la unul de speculaţie ultimă.

De fapt, sensul concret iniţial s-a dedublat: rostul ca gură a sfîrşit prin a însemna deopotrivă deschizătură. Pe ambele linii cuvîntul a evoluat, independent pare-se, şi din fiecare sens concret s-a putut ajunge, în limba noastră, la sensuri speculative. (**)

(*) De la latinescul rostrum = bot, cioc, vîrf încovoiat, gură; care dă la plural: rostra, tribuna din for împodobită cu pliscuri de corăbii (fig. tribună, piaţă publică).

(**) După analiza ce urmează, a lui „întru", vom putea spune încă mai bine: „Întru început a fost Rostirea". Căci „la început" are doar sens temporal, pe cînd textul grec spune: în principiu.

== pag. 20 ==

Să urmărim deci: rost ca gură, rost ca deschizătură, rost pur şi simplu, rostire.

1. Dacă luăm cuvîntul rost în sensul lui originar de gură, el are folosinţe alese în limba română şi se păstrează cu acest sens pînă aproape de zilele noastre, fireşte însă ca o formă învechită. O Psaltire spunea: „Rostu au şi nu grăescu", iar acest lucru îl putem spune despre vorbitorii din filosofia românească. O altă Psaltire traduce: „Şi fie-ţi spre voie cuvintele rostului mieu". Poetul de astăzi s-ar putea bucura citind în Coresi: „Să mă sărute din sărutarea rostului lui"; prozatorul poate citi, în traducerea lui Herodot din 1645: „Crisos a chemat pe Adrist, cel cu rost de moarte"; iar istoricul găseşte în Miron Costin gînduri ca: „Din rostul direptului izvorăşte înţelepciunea". – Sensul de gură pentru rost se păstrează la Şincai şi Budai-Deleanu; reapare la Odobescu, în cuvintele solemne spuse despre Alecsandri: „Se simte acum în drept şi în putere de a deschide, prin rostul său fatidic, orizonturi de nemărginită mărire ţării noastre", ba poate fi în-tîlnit pînă şi la Creangă ori Coşbuc uneori. (*)

Solidare cu sensul de gură sînt expresii ca „rost aurit" sau „rostul de aur" (în: Ioan Rostul de aur, pentru gură de aur), sau expresia „de rost", cu verbe ca a grăi, însemnînd: prin viu grai, verbal, în opoziţie cu: în scris, de pe carte – ca şi expresia „pe de rost", care s-a păstrat şi se foloseşte încă, sau „a lua la rost". De la gură s-a putut lesne trece la facultatea de a vorbi, de a avea glas şi grai. „Asinul... grăi cu rost omenesc", traduce Biblia din 1648. Mai aproape de noi, Iacob Negruzzi poate scrie: „Să strigaţi într-un rost"; şi chiar un Coşbuc scrie versurile:

De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.

La limită, sensul acesta de „facultate de a vorbi" a trimis pînă la fel de a vorbi, mod de a se exprima în scris, stil. Se citează în acest sens locul din Şincai: „Nu te mira de cumva îmi voi muta rostul, şi altmintrelea de cum am obişnuit voi scrie".

(*) Indicaţiile de aici şi de mai sus sînt în majoritate din preţioasele fişe, încă inedite (1968), ale Dicţionarului limbii române.

== pag. 21 ==

În sfîrşit, de la gură şi facultate de a vorbi s-a trecut la sensul de limbă – „Şi era tot pămîntul un rost şi un glas la toţi" (Biblia, 1688) – cu trimitere la materializarea limbii în cuvînt, spusă, vorbă. Aici pare a fi locul, după Dicţionarul limbii române, al spusei aceleia admirabile a lui Miron Costin: „Moisi au avut pre singur Dumnedzău dascăl, rost către rost", dacă nu cumva rost înseamnă şi „faţă" (aici: faţă către faţă). În orice caz, rost poate însemna vorbire, discurs; şi expresia lui Cantemir, „rost de bun ritor", nu e mai puţin inteligibilă şi reuşită pe cît este, în contemporaneitate aproape, spusa lui Sadoveanu: „îi ascultam rostul greu şi încîlcit".

Rostul a devenit limbă, vorbire, discurs; a urcat de la concretul gură spre abstract. Dar n-a dezminţit încă sensul său de origine.

2. Cu totul alta e evoluţia rostului ca deschizătură. Ea se începe cu un sens nu numai concret, dar limpede material, şi rămîne în planul concretului şi al materialului.

Se cunoaşte, din vorbirea încă folosită, sensul „rostului" de la războiul de ţesut: deschizătura prin care se aruncă suveica. Materialul adunat pentru Dicţionarul limbii române arată că nici măcar în materie de ţesut rostul nu denumeşte doar atît. El e folosit şi pentru:, distanţa de la sulul de dinainte pînă la spată; distanţa din cinci în cinci coţi la pînza ţesută; locul unde se încrucişează firele pe răşchitor sau pe urzitor; prin extensiune: încrucişarea firelor, jurubiţă, grup de zece ighinţi de fire încrucişate pe răşchitor sau urzitor; crestătura, raza urzitorului; vergea de trestie care se pune în urzeală ca să nu se încurce firele; urzeala înfăşurată pe sulul dinapoi al războiului. Iar în legătură cu toate acestea există expresia: „a porni rostul", a începe ţesutul.

Însă sensul material din rost nu priveşte doar ţesutul. Nu numai luat drept deschizătură, dar şi ca un fel de gură cu dinţi, rostul denumeşte partea unui obiect care taie, tăişul; de exemplu, rostul, dinţii fierăstrăului. Aici, a pune rostul, a rosti, înseamnă pur şi simplu a face gură fierăstrăului. Există şi substantivul rostar, însemnînd unealta cu care se înclină dinţii fierăstrăului de o parte şi de alta a pînzei lui: dinţar. La plural, rostare înseamnă, cuiele mici, de care se servesc rostarii.

== pag. 22 ==

Încă mai promiţător pentru evoluţia şi înnobilarea cuvîntului, chiar dacă se rămîne la sensuri materiale, este rostul ca deschizătură în construcţii, apoi folosinţa lărgită a sensului. Astfel, se numeşte rost: spaţiul îngust dintre cărămizile unui zid, dintre ulucii unui gard, dintre scîndurile unei duşumele, dintre ţiglele unui acoperiş, dintre piesele ce trebuiesc sudate; deci orice interval, crăpătură. Se mai numeşte aşa crestătura făcută în piciorul de sus al prispei, sau (regional) uşorul de la uşă. În unele părţi se numesc rosturi şi cele două orificii tăiate în cutia viorii. Un sens mai cunoscut este cel de rost ca jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o fierăstruică, o uşă, un capac. În schimb, mai specială pare denumirea pentru laturile formate din filele unei cărţi închise, pe unde se pune uneori aur, la legarea cărţilor.

Am trecut astfel de la uluci şi cărămizi la cărţi, dar am rămas, prin rostul-deschizătură, la lucruri şi materialitatea lor.

3. Cum s-a putut trece de la rost-gură şi rost-deschizătură la rost-rînduială, dicţionarele nu ne-o mai spun. Saltul acesta de la concret la abstract şi de la sens material la sens speculativ trebuie însă înregistrat şi subliniat, chiar dacă nu poate fi explicat pînă la capăt. Este puţin probabil că pe linia sensului de rost-gură se putea ajunge aci: am văzut că evoluţia semantică sfîrşea cel mult la limbă, vorbire, discurs; şi, oricît ar dovedi termenul grec „logos" că de la cuvînt se poate trece la raţiune iar de aci la ordine raţională, nu pare defel a se fi întîmplat aşa la noi. Mai degrabă de la rost-deschidere, pe linia lui independentă, se putea urca spre ideea de rînduială. Ţesătura a fost întotdeauna un model pentru structură şi ordine („ţesătura lumii"), după cum zimţii unui fierăstrău şi aşezarea pe rînduri a cărămizilor şi ţiglelor de pe acoperiş sau a " gardurilor dau o imagine a ordinii. Deschiderea regulată şi revenirea ritmică a intervalurilor, punctarea a ceea ce este cu pauzele locurilor goale, iată o sugestie pentru ordine.

Oricum s-au întîmplat lucrurile, rost a însemnat, probabil încă de timpuriu: întîi ordinea, apoi modul de a-şi întocmi viaţa, în fine sensul, înţelesul, raţiunea.

Rostul ca ordine priveşte – după fişele dicţionarului – ordinea, materială sau logică, succesiunea faptelor,

== pag. 23 ==

orînduirea, rînduiala, organizarea, planul. Se spune: a şti de rostul a ceva, a fi în rostul lui, a pune în rost, ceva cu rost, rost de viaţă, a-şi pierde rostul (cumpătul), a nu-şi afla rost, a şti de rostul bogăţiei (cît are cineva), a lua sau a trage la rost.

Rostul ca mod de a-şi întocmi viaţa priveşte situaţia social-materială şi de familie a cuiva. În construcţiile cu verbul a avea, a face, a găsi, a pierde o ocupaţie, un post, o sursă de cîştig, el are limpede acest sens. Există regional şi substantivul rosteală (a face rosteală), însemnînd a începe, a porni, a pune la cale, a rosti de.

În ultim rînd, rostul ca sens, tîlc, noimă, scop, ţel, menire, raţiune, justificare, scoate cuvîntul cu desăvîrşire din orice angajare materială. Ordinea şi sensul de viaţă priveau încă situaţiile reale, lucrurile şi oamenii; acum rostul s-a desprins de real şi a devenit legea lui mai adîncă sau sensul ideal al realului. Versul lui Vlahuţă:

Adîncul rost din ochii tăi,

ca şi „rostul cel bun al tăcerii" (valoarea ei), sau rostul omului şi al lucrurilor vorbesc despre înţelesuri atît de adînci încît pot fi adevărul însuşi, sau amăgirea însăşi. Există expresia a da de rost, a desluşi, a da de capăt. Putem oare spune că am dat de rost rostului, cu descrierea de mai sus? I-am acoperit întreg registrul, de la forma concretă de gură, bot, deschizătură şi pînă la sensul, evanescent uneori, de raţiune şi noimă, dar nu l-am pus în ordine parcă. În orice caz, sensurile acestea toate nu ţin laolaltă, cum ar trebui. Iar în timp ce sensurile de gură şi deschizătură au avut filiaţii independente, sensul ultim al rostului a venit cu alt orizont decît al amîndurora, sprijinindu-se incert doar pe unul dintre ele. Înţelesurile cuvîntului rost nu s-au rostit cum trebuie, încă.\

4. În chip nesperat, un derivat al rostului vine să pună ordine în propria lui casă: este verbul rostire. Dintr-o dată, cu rostirea, se unifică toate înţelesurile disparate. Rostul pierdea, pînă la urmă, sensul originar al lui rostrum; rostirea îl regăseşte. Dar, revenind la el, nu pierde nici sensurile materiale ale rostului şi urcă în acelaşi timp spre sensurile speculative. Este chiar izbitor să vezi cum,

== pag. 24 ==

în fişele Dicţionarului limbii române, cele trei grupe de sensuri – ce se ridică spre verbul „a rosti" – corespund , exact celor trei grupe de sensuri ale cuvîntului rost: sensul de gură, cel de deschizătură materială şi cel de rînduială, strînse acum laolaltă de aceeaşi vocabulă.

Întîi, ni se spune, a rosti înseamnă a articula, a pronunţa sunete, cuvinte, cu ajutorul organelor vorbirii. Verbul înseamnă de asemenea a spune, vorbi, glăsui, sau a exprima prin vorbire, a ţine un discurs, a expune, iar la reflexiv înseamnă a se pronunţa, a se exprima, a-şi spune părerea, a comunica o dispoziţie, o sentinţă. Acestea sînt, toate, sensuri pe linia rostului-gură.

Apoi, pe linia rostului-deschizătură, cu sens material, verbul a rosti (uneori a rosta) înseamnă: a face rost pînzei, a trece suveica cu firul de bătătură prin rost, a schimba* iţele sau rostul pentru a prinde firul de bătătură, a face începutul ţesăturii. Regional înseamnă şi: a rări, a strîmba dinţii fierăstrăului într-o parte şi în alta, ca să poată tăia; alteori, a reteza pieziş capetele draniţei ca să se scurgă mai uşor ploaia, a reteza şindrilele pentru a avea aceeaşi mărime; a netezi gura unui vas de lemn; a lărgi o gaură cu sfredelul.

În al treilea rînd, corespunzător celui din urmă sens al rostului, a rosti înseamnă a pune în ordine, a rîndui, a aranja (înţelesuri pentru care există şi forma a rostui), după cum înseamnă a stabili locul sau atributele cuiva; în fine, a face rost de ceva, a procura, a se îngriji de, a pregăti.

A rosti rostuieşte aşadar rostul. Aşa făcînd, termenul rostire reintegrează aceea ce rostul pierduse, anume cuvîntul. Iar acum, în rostire, poate rămîne în umbră, ca fiind numai de folosinţă specială, sensul material de a rosti ca a rosta; în folosinţă vie, rostirea evocă în general doar primul şi al treilea sens.

„Rostesc ceva" spune, deopotrivă: enunţ un lucru şi pun în ordine unul. Cu verbul a rosti te ridici deci la o expresivitate filosofică neaşteptată (chiar dacă dicţionarele n-o învederează încă). Cînd Adam era pus să dea nume fiecărui vieţuitor, ni se spune că le dă şi un rost, că le rosteşte întru fiinţa lor. Cu fiecare „rostire" potrivită se evocă acest gînd, în limba noastră. Iar cînd, pe cu totul

== pag. 25 ==

alt plan, ştiinţa de astăzi vine să vorbească despre ur* „cod genetic", un limbaj al vieţii care dă varietatea controlată a organismelor, poţi încă vorbi în termeni de rostire, în sens de rostuire genetică.

Este în orice caz o întrebare, cîte alte limbi posedă un termen care să fi păstrat sau regăsit miraculoasa legătură antic-greacă dintre cuvînt şi ordine raţională. Modestul verbum, folosit în lipsă de altceva, nu este un astfel de termen. Sensul adînc filosofic al spusei raţionale, de punere sau regăsire a ordinei prin atribuirea de nume, coduri, legi, îl ştie şi-1 redă din plin „logos "-ui. Dar în timp ce alte limbi l-au pierdut, limba aceasta românească, în care filosofarea n-a triumfat încă îndeajuns, a ştiut să-1 păstreze ori refacă.

Aşa făcînd, rostul şi rostirea românească te ajută să înţelegi mai bine rostul filosofiei. Heidegger a crezut potrivit să spună că problema ultimă a filosofiei a fost, în bine sau în rău: de ce există ceva în loc de nimic. E însă excesiv: căci dacă spui „de ce”, înseamnă tocmai că există ceva. Cu privire la acest ceva, abia, te poţi întreba de ce e aşa, ce rost are. Iar românescul „ce rost are lumea" ni se pare că stă, mai potrivit decît unele vorbe riscate, ca temei al filosofiei. Căci problema ce se ridică astfel este: De ce există ordine în loc de totală nerînduială? Şi e problema pe care a regăsit-o chiar ştiinţa de astăzi: De ce nu rămîne sau nu intră totul în entropie? Cum e cu putinţă ceva care să se opună entropiei?

Căci lucrurile au un rost, ba încă poţi să le şi dai un rost; găseşti un rost în lume, sau îi atribui unul. Rosteşti ce s-a spus prin lucruri sau le „rosteşti" pe ele, aşa cum face logos-ul matematic astăzi. Iar dacă pătrunzi cum trebuie în Cartea lumii, sfîrşeşti poate prin a te întreba: „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?", adică spune totul după o rînduială, şi nu doar pe dinafară.

Trăim într-o lume a rostirii, de la rostirea genetică pînă la cea matematică şi metafizică a omului. Nu numai că ştiinţa reprezintă o rostire potrivită, cum s-a spus, dar datorită unei astfel de rostiri s-a ajuns astăzi să se refacă ceva din natură şi să se facă noutăţi în sînul ei, cu limbajul cel nou, care nu mai e al glasurilor şi al undelor sonore, ci al celor mute din spectrul electro-magnetic.

== pag. 26 ==

Rostirea omului este, dacă e potrivit gîndită, solidară cu rostul lucrurilor. La capătul ei, deci, rostirea devine, într-un fel, tăcerea fiinţei.

* * *

Constantin Noica, “Cuvînt împreunǎ despre rostirea româneascǎ” (Ed. Cartea Româneascǎ, 1987, pp. 19 – 26)






.




. Citeste tot...

[...] pînă ce va veni ceasul de judecată al limbilor, în care e despicată lumea [...]

“Numai în cuvintele limbii tale se întîmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Căci orice cuvînt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii. Cum altfel am putea da folosinţă vie cuvintelor? Dar dacă în orice cuvînt există o parte de uitare, este totuşi vorba de uitarea noastră şi ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de cultură : să înveţi noutatea ca şi cum s-ar ivi din tine.

Am vroit să pătrundem în „uitarea" românească. Ce stă sub ea poate fi bun, dar trebuie făcut cu adevărat bun, trebuie răs-bunat. Cu istoria noastră, nu am avut întotdeauna răsunetul cîtorva popoare mari; cu creaţia noastră de cultură, poate nu încă ; dar cu rostirea, l-am putea avea. Ar merita să facem astfel încît să ne înfăţişăm, cu limba noastră, la judecata istoriei, atunci cînd năzuinţele de unificare ale oamenilor şi cerinţele de uniformizare ale lumii maşinilor vor chema limbile naturale să spună ce drept de viaţă mai au. Cu limba noastră, noi dăm acea „iscusită oglindă a minţii omeneşti", cum spunea despre scris Miron Costin, în care gîndul de totdeauna şi omul de pretutindeni să-şi vadă chipul. Şi o putem face în termeni proprii, uneori de netălmăcit în alte limbi.

Este însă acesta un lucru bun? Nu ar trebui ca universalul să fie universal? Cultura ştiinţifică spune că nu e un lucru bun : trebuie să vorbim toţi o singură limbă. Cultura umanistă spune că este totuşi un lucru bun : universalul trebuie să se întrupeze, de fiecare dată, în cîte o limbă istorică. La rîndul ei, cultura indiană spune că lipsa de unitate nu e un lucru bun : că trebuie să ne topim gîndul şi fiinţa în Marele Tot, ca o statuie de sare cufundată în apă. Dar cultura europeană, în linii mari, spune că este un lucru bun : că statuile trebuie să rămînă statui, persoana umană, persoană, şi cuvîntul propriu, cuvînt.

Nu cunoaştem zbucium mai frumos, în cugetul omului contemporan, decît acesta. De vreme ce zbucium este, să-l sporim cu partea noastră românească. Dacă graiul nostru spune într-adevăr lucruri ce nu s-au rostit întotdeauna în alte limbi şi care le-ar putea îndemna pe acestea să se mlădieze după cuvîntul nostru, atunci, în măsura în care există un rest românesc în cele ale gîndului, sîntem datori lumii cu acest rest.

Dar ne sîntem datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea. Pînă ce va veni ceasul de judecată al limbilor, în care e despicată lumea, noi gîndim şi creăm în cuvintele noastre, încă. Pentru noi ele sînt vii, chiar dacă s-au îngropat în uitare. Din această uitare – ce adesea e o uitare de sine, în măsura în care vorbirea omului este şi fiinţa lui –, noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare : pe unele spre a ne desfăta numai, ca într-un muzeu (cine ar mai spune astăzi „cu smerită mîndrie", cînd mîndrie a încetat să însemne înţelepciune?), pe altele, spre a ne reîmprospăta şi spori gîndul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor adîncimi de înţeles.

Cugetarea filosofică nu pare a fi avut şi a avea nevoie de limbaj simbolic sau cod; cu alte cuvinte, foloseşte nu limbajul, ci limba. Filosofia se întemeiază cel mai bine cu termeni ce au o tensiune în ei, în timp ce limbajele şi codurile se desfăşoară în siguranţa şi destinderea sensurilor univoce. Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spunea Hegel, cînd întîlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse.

Despre această bucurie, încă nu pe deplin încercată de cultura noastră vie, vrea să vorbească lucrarea de faţă. Ea s-a născut din bucuria de-a vedea în prepoziţia „întru" unul din cele mai sugestive cuvinte-cheie pentru întemeierea filosofică, şi a trecut peste cuvinte ca „sinea", „rostire" şi atîtea altele, peste unele cuvinte ale lui Eminescu, ale lui Varlaam, ale cîtorva dieci, sau ale păstorilor şi mocăncuţelor din Ardeal (care spun troaş, de la Traian, troian, troiănaş), ca printr-o interminabilă sărbătoare a gîndului. Dacă la început aceste cuvinte vor apărea cu adevărat ca statui într-un muzeu, gîndul cărţii sau nădejdea ei ascunsă este ca unele dintre ele să nu rămână simple statui, dar nici să se topească în universalul culturii, ci să treacă pe nesimţite, din muzeul lor, în inimi şi cugete.

Ce e de făcut, la drept vorbind, cu asemenea cuvinte, nu ştim : un Eminescu al gîndirii româneşti n-a apărut încă. Dar atîta vreme cît se vorbesc limbile popoarelor şi nu ale maşinilor, sîntem datori să credem că s-ar putea ivi unul.”

Constantin Noica, “Cuvînt împreună despre rostirea românească” (1987, Ed. Eminescu)
Citeste tot...

Repetitio, mater excelsiorum brelifericorum

Puterea detaliului

Știți cum spun englezii, sper: the devil is in details.

Și pentru că veni vorba de englezi, azi vom vorbi de un belgian, de un francez pîrît, de un mostru, de o bestie într-ale vorbelor. De Jacques Brel, pe care îl aminteam în postul anterior.

Brel este recunoscut pentru poezia versurilor sale. El este de fapt un poet care s-a întîmplat să le pună pe muzică și să-i iasă, mama lui de șansonetist. Triada Jacques Brel – Georges Brassens – Boris Vian (la care evident că putem adauga și pe alții: Yves Montand, Leo Ferré, Charles Aznavour, Georges Moustaki) își trage seva și puterea din vorbe, nu din muzică.

Una din caracteristicile poeziei lui Brel o reprezintă repetiția. Cantitatea care produce calitate. Repetiția însoțită de mici variații la Brel produce un efect devastator. Precum o fugă de Bach care îți ia o temă și mi ți-o freacă gradual pînă te aduce la extaz, la exasperare, la orgasm, la nervi, la fel și Brel ia o frază, un motiv, o sintagmă și mi ți-o variază ușor, enervant de discret, încît dacă nu asculți cu atenție versurile, de preferință de mai multe ori, e foarte posibil să treacă efectul pe lîngă tine precum trenul prin gară, tu fiind cufundat în paradigma “e cîntec, deci să ne concentrăm pe muzică, pe melodie dă-le dracu’ de cuvinte, să cînte fanfara”.

Însă efectul produs este teribil. Deși variația întru repetiție este discretă, aproape neobservată, un cuvințel schimbat ici, unul schimbat colo, o ușoară întorsătură de frază dincolo, efectul este cocoșător, non-liniar, precum bătaia aripilor de fluture din Carpați ce produce furtună pe Orinoco, precum variația lentă a coapselor atunci cînd apeși în unghiuri ușor diferite, și în cotlonul ăla, și în ălălant, hai înapoi pe unde am mai fost o dată, de două ori, de nouă ori, un pic mai tare, un pic mai tare! un pIC MAI TARE!! pînă cînd... pînă cînd...

Pînă cînd știți voi. Dacă nu știți, probabil nu ar trebui să citiți acest blog, n-aveți încă buletin, nu știți voi ce se poate face din mișcarea sacadat-repetat-variată a coapselor, din șolduri, din vintre, din...

Buuun. Unde rămăsesem?

La variația aproape la fel de erotică a vorbelor la Brel.

Un bun exemplu, că totuși se face seară și sînt pe terasă și mi se termină bateria la laptop și n-am chef să trag prelungitorul pe fereastră, este în cîntecul de dragoste, de jale, de disperare și de auto-miștocăreală Madeleine.

E povestea unui fraer de fraer, a unui guvid de bulache care tot pune botu la promisiunile unei curviștine cu pulpe franțuzești care îl face din vorbe că o să vină la întîlnire, o să se și țină poate de mînă, o să meargă la cinema, o să facă tot ce pot să facă adolescenții complexați în visele lor umede și foarte limitate și timide și naive.

Și curviștina de Madeleine evident că nu vine la nici una dintre întîlniri și-l face pe fraer din vorbe și fraerul stă în ploaie cu buchetul de flori ofilite în mînă, și tot speră, și tot speră, și vine și a doua zi, și și atunci plouă la fel de balzacian și de pedepsitoriu.

Și fraerul rămîne fraer și plin de speranță, că de-aia e poiezie și nu roman de spionaj, John Le Carré care să ne explice de ce nu e dreptate în lume, doar învingători, supraviețuitori și restul multe, multe pietre de mormînt.

Iar tonul, savoarea, culoarea cîntecului de fraer sînt date de o simplă repetiție discretă, savuroasă, cvasi-neobservabilă.

E vorba de numele “verilor” curviștinei de Madeleine, mereu alții, pe care guvidul de fraer de bulache e suficient de naiv să-i ia drept veri, dar noi, ascultătorii avizați și un pic mai duși la moara realității, autorul ne face cu ochiul, un clin d’oeil, a wink in a wink, nu-i așa că voi stimați cititori și ascultători vă dați seama că de fapt “verii” ăia nu e ei chiar veri, ci niște golani de babarditori de băeți de băeți care de fapt o gestionează de manieră angrosistă pe Madeleine, în timp ce fraerul stă în ploaie, cu buchetul de liliac plouat într-o mînă și cu cutia de ciocolată în cealaltă.

Joël, Gaston, Gaspard, pe parcursul a trei strofe numele se schimbă necruțător. Alți golani, alte nume, aceeași naivitate de copil fraer care încă mai crede în Moș Crăciun, în virgine la 18 ani și în dragoste la prima vedere care nu necesită schimburi reciproce de fluide și fluxuri asimetrice pecuniar-bancare.

Brel mai are astfel de cîntece unde variația produce admirația. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, mai toate cîntecele sale sînt construite pe o structură repetitivă, pe un rondel sau catren sau cum paștele mă-sii îi zice acestei subspecii poetice. Iei o strofă, o spui, pe urmă îi schimbi ușor ceva, pe urmă încă ceva și tot așa pînă la enervare sau la extaz, depinde de pricepere.

Hai, gata, că mi se termină bateria la laptop. Învățați naibii și voi odată franceza asta și ascultați Brel, să simțiți că nu trăiți degeaba, damn it!

* * *

Jacques Brel
MADELEINE
1961


Ce soir j'attends Madeleine
J'ai apporté du lilas
J'en apporte toutes les semaines
Madeleine elle aime bien ça
Ce soir j'attends Madeleine
On prendra le tram trente-trois
Pour manger des frites chez Eugène
Madeleine elle aime tant ça
Madeleine c'est mon Noël
C'est mon Amérique à moi
Même qu'elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Joël
Mais ce soir j'attends Madeleine
On ira au cinéma
Je lui dirai des "je t'aime"
Madeleine elle aime tant ça

Elle est tellement jolie
Elle est tellement tout ça
Elle est toute ma vie
Madeleine que j'attends là là

Ce soir j'attends Madeleine
Mais il pleut sur mes lilas
Il pleut comme toutes les semaines
Et Madeleine n'arrive pas
Ce soir j'attends Madeleine
C'est trop tard pour le tram trente-trois
Trop tard pour les frites d'Eugène
Madeleine n'arrive pas
Madeleine c'est mon horizon
C'est mon Amérique à moi
Même qu'elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Gaston
Mais ce soir j'attends Madeleine
Il me reste le cinéma
Je pourrai lui dire des "je t'aime"
Madeleine elle aime tant ça

Elle est tellement jolie
Elle est tellement tout ça
Elle est toute ma vie
Madeleine qui n'arrive pas

Ce soir j'attendais Madeleine
Mais j'ai jeté mes lilas
Je les ai jetés comme toutes les semaines
Madeleine ne viendra pas
Ce soir j'attendais Madeleine
C'est fichu pour le cinéma
Je reste avec mes "je t'aime"
Madeleine ne viendra pas
Madeleine c'est mon espoir
C'est mon Amérique à moi
Mais sûr qu'elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Gaspard
Ce soir j'attendais Madeleine
Tiens le dernier tram s'en va
On doit fermer chez Eugène
Madeleine ne viendra pas

Elle est elle est pourtant tellement jolie
Elle est pourtant tellement tout ça
Elle est pourtant toute ma vie
Madeleine qui ne viendra pas

Mais demain j'attendrai Madeleine
Je rapporterai du lilas
J'en rapporterai toute la semaine
Madeleine elle aimera ça
Demain j'attendrai Madeleine
On prendra le tram trente-trois
Pour manger des frites chez Eugène
Madeleine elle aimera ça
Madeleine c'est mon espoir
C'est mon Amérique à moi
Tant pis si elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Gaspard
Demain j'attendrai Madeleine
On ira au cinéma
Je lui dirai des "je t'aime"
Et Madeleine elle aimera ça.

* * *



Citeste tot...

Dǎ, mamǎ, cu limba-n mine!

. Citeste tot...

We're not in Kansas anymore, Toto

. Citeste tot...

Concurs de înjurǎturi antropologico-nostalgice

Cum spuneam și în dimineața asta, într-un dialog erotico-constructiv cu Matusalem, mǎ întristeazǎ decǎderea stilistico-lingvisticǎ ce o putem decela în comportamentul agresiv verbal la compatrioții noștri contemporani din ziua de azi adicǎ de acum.

Ce se întîmplǎ? Toatǎ lumea s-a cantonat în genital. Cînd vine vremea de înjurat, sîntem martorii unei nefericite sǎrǎciri lexicale. Pulǎ, pizdǎ, inevitabilul fut. În cel mai bun caz, se fac excursuri în zona tanaticǎ. Aia cu morți adicǎ, pentru cine a lipsit de la orele de greacǎ clasicǎ.

Indiferent de motiv, de mood, de intensitatea supǎrǎrii, toatǎ lumea își bagǎ și își scoate, fute chiar și dacǎ n-are cu ce, apǎsat, cu stropi de plǎcere cristalinǎ atunci cînd rostesc cuvintele alea neaoșe, pe care ni le-au lǎsat strǎmoșii noștri slavi și cumani, de la Decebal și Traian citire. Tare repede și iute, cum zice bancul. Tare și apǎsat, cum scria pe tatuajele interlopilor pe vremuri.

Ca și în alte domenii ale vieții, ruralul și tradiționalul își dau obștescul sfîrșit. Iia cea înfloratǎ, nǎframa, costumul popular, cîntatul din frunzǎ, hora în bǎtǎtura satului, obiceiurile tradiționale și înjuratul pe teme religioase sînt deja de domeniul trecutului.

Cred cǎ în ziua de azi doar pe la MȚR se mai înjurǎ ca pe vremuri, asta doar ca sǎ se pǎstreze ceva din parfumul acelor vremi trecute. Te trezești cǎ mîine-poimîine Vintilǎ Mihǎilescu, antropologul nostru de servici, se va simți obligat sǎ organizeze un workshop la care sǎ învețe studenții de la științe sociale sǎ învețe tradițional, autentic.

Workshopul va fi organizat pe bani europeni, evident, cel mai probabil pe un fond POSDRU, și pe urmǎ vor fi dificultǎți în justificarea birocraticǎ a banilor cheltuiți. Alte motive de înjurǎturi. Alt workshop. Chiar happening, aș zice.

Unde sînt, oameni buni, înjurǎturile alea cu care am crescut în ograda pǎrinteascǎ? De cînd n-ați mai auzit un “Dumnezeii mǎ-tii” spus din inimǎ, cu foc, cu poftǎ haiduceascǎ și cu bîzdîc balcanic? Dar un “Crucea mǎ-tii”? Dar un “Da-r-ar dracii în capul tǎu sǎ dea”? “Anafura și cristoșii cui te-a fǎcut”? Dar un simplu “Du-te dracu’”, care pe vremuri era pur și simplu pîinea cea de toate zilele a relațiilor interumane pline de respect și prețuire reciprocǎ?

Oameni buni, ne moare tradiția, oameni buni! Sǎ facem ceva! Sǎ-l punem pe Vintilǎ sǎ scrie un proiect! Sǎ propunem o materie facultativ-obligatorie în clasa pregǎtitoare, sǎ învǎțǎm copiii sǎ înjure neaoș, de la curu’ vacii. Ah! Cristoșii mǎ-sii de viațǎ, de ce trebuie sǎ îndurǎm aceastǎ nedreptate ontologicǎ, aceastǎ viațǎ atomicǎ de rahat, în care toatǎ lumea vorbește ca-n Pantilimon și nimeni nu mai înjurǎ ca un cioban?

Dumnezeii mǎ-sii de viațǎ...

Deci, așadar și prin urmare, ținînd cont de faptul cǎ scǎunelul are doar trei picioare, pe cale de consecințǎ declar deschise lucrǎrile interactive pe aceastǎ temǎ. Aștept cu cel mai științific interes toate înjurǎturile rural-arhaice pe care vi le amintiți și care considerați cǎ trebuie sǎ rǎmînǎ în fondul de aur al înțelepciunii spiritului poporului român.

Ce mama dracu’! Pǎi ori sîntem antropologi, ori nu mai sîntem...
Citeste tot...

Covrigarie. Fierarie. Bucurie.

"Cum se numeste locul unde se face mierea?
Cum sa se numeasca? Simplu: mierarie"

Andra, la micul dejun de azi


. Citeste tot...

La Mecca am mers și am jelit

Zice cǎ zilele astea, din motive de necesitate personalǎ, am umblat prin magazine sǎ-mi cumpǎr ceva țoale. Ceva, nu multe.

Dar acest “ceva” vine în mod inevitabil with a lot of blood, sweat and tears, pentru cǎ noi nu estem doamne, sǎ ne placǎ acest proces al muncii, ci din contrǎ, suferim, bombǎnim, nǎdușim, înjurǎm, asudǎm, transpirǎm, ne enervǎm și nu ne place sǎ probǎm.

Mǎ rog. Avem și bǎrbații coastele noastre moi, pǎrțile noastre slabe, mama noastrǎ de brute și de mitocani care preferǎm mai degrabǎ sǎ bem bere cu bǎeții decît sǎ umblǎm brambura prin mall.

Deci am fost la mall.

Deci nu numai cǎ am fost la mall, ci am fost chiar și la Zara, aceastǎ Mecca a cumpǎrǎtorilor de mall, aceastǎ alfa și omega a orgasmului de cumpǎrǎturi, dacǎ e sǎ ne luǎm dupǎ unii.

Sǎ-mi cumpǎr brǎcinari, bulendre, budigǎi, mǎ rog, cum le zice la chestiile alea care ți le pui ca sǎ nu se vadǎ chestiile alilante. Hait! C-am uitat cum le zice și la alea. Scleroza probabil, dupǎ o anumitǎ vîrstǎ.

Și intru eu în Mecca cumpǎrǎturilor de rit piți și dau cu ochiul meu de vultur pleșuv, mai mult pleșuv și mai puțin vultur, unde aș putea sǎ gǎsesc oareșce budigǎi, oareșce bulendre de oameni cu de-alea atîrnǎtoare, hait! cǎ tot uit cum le zice.

Și mǎ uit și eu ca tot șoferul experimentat pe pereți, dupǎ semne de circulație, dupǎ vreo plǎcuțǎ indicatoare pe care sǎ scrie “Spre raionul de budigǎi”.

Și pe pereți era plin de semne care ziceau “1. Femei. 2. Bǎrbați (aha! Aici e de mine, aici voi gǎsi budigǎi). 3. Copii. 4. TRF”

What the WTF? Îmi iau un pic gîndul de la budigǎi, sweet budigǎi, și mǎ concentrez pe consecințele semantice și lingvistice și ontologice și chiar și etice ale acronimului de sfîrșit de listǎ de semn de circulație pietonal din mall.

Deci Femei știu cu ce se mǎnîncǎ, Bǎrbați așijderea, Copil la fel, pînǎ și eu am trecut prin aceastǎ temporarǎ stare de agregare a materiei bezmetice.

Dar TRF? WTF înseamnǎ TRF?

Sǎ cujetǎm. Poate sǎ însemne “Tot Restul Ființelor”? Adicǎ pietre copaci rîul ramul viezuri berze hipopotami balauri inorogi zmei și alte ilice ibrice și cazane peltice?

Sau cumva este o prescurtare consonativǎ cum fǎceau egiptenii pe vremuri, cînd le era lene sǎ scrie tot cuvîntul?

Și ar însemna cǎ ǎștia de la Zara au departament separate, unul pentru Femeile decente, însurate, cu copii, cu riduri, cu griji, cu carte de muncǎ și care știu sǎ spele vase, cocoșate de responsabilitǎțile lor de femei decente, și altul pentru categoria TRF, pentru consumabile, pentru orizontale, pentru lucrǎtoarele cu carnea, pentru TîRFele care tind sǎ fie gǎsite cu probabilitate ceva mai ridicatǎ decît cea aleatoare în acest ecosistem durabil de preerie de haine, de stepǎ de bani, în acest templu al consumului ostentativ și inutil, în aceastǎ Mecǎ de rit piți?

M-am gîndit, am cumpǎnit, am jelit și m-am dus sǎ-mi cumpǎr budigǎi. Noroc cǎ sînt bǎrbat și n-am asemenea dubii ontologice.

Gropareeee! Trǎiți-ar blogu, zi și tu ceva în aceastǎ privințǎ, cǎ simt cǎ cuvintele mǎ pǎrǎsește picioarele mi se înmoiește.

Ce înseamnǎ TRF la Zara, bre? Cǎ știu cǎ tu ai ecsperențǎ de viațǎ mai mare decît mine în privința mersului la mall...





Citeste tot...

Nightmare, nightmare, be my blight

If you can, you speak English better than 90 percent of the world's English speakers, apparently. Also, and unrelated, but this is totally something that your mom would forward to you if you lived in, like, the 1920s. Anyway. How'd you do?!

After trying these verses a Frenchman said (evidently) that he’d prefer six months of hard labour to reading six lines aloud.

* * *

Dearest creature in creation,
Study English pronunciation.
I will teach you in my verse
Sounds like corpse, corps, horse, and worse.
I will keep you, Suzy, busy,
Make your head with heat grow dizzy.
Tear in eye, your dress will tear.
So shall I! Oh hear my prayer.
Just compare heart, beard, and heard,
Dies and diet, lord and word,
Sword and sward, retain and Britain.
(Mind the latter, how it’s written.)
Now I surely will not plague you
With such words as plaque and ague.
But be careful how you speak:
Say break and steak, but bleak and streak;
Cloven, oven, how and low,
Script, receipt, show, poem, and toe.
Hear me say, devoid of trickery,
Daughter, laughter, and Terpsichore,
Typhoid, measles, topsails, aisles,
Exiles, similes, and reviles;
Scholar, vicar, and cigar,
Solar, mica, war and far;
One, anemone, Balmoral,
Kitchen, lichen, laundry, laurel;
Gertrude, German, wind and mind,
Scene, Melpomene, mankind.
Billet does not rhyme with ballet,
Bouquet, wallet, mallet, chalet.
Blood and flood are not like food,
Nor is mould like should and would.
Viscous, viscount, load and broad,
Toward, to forward, to reward.
And your pronunciation’s OK
When you correctly say croquet,
Rounded, wounded, grieve and sieve,
Friend and fiend, alive and live.
Ivy, privy, famous; clamour
And enamour rhyme with hammer.
River, rival, tomb, bomb, comb,
Doll and roll and some and home.
Stranger does not rhyme with anger,
Neither does devour with clangour.
Souls but foul, haunt but aunt,
Font, front, wont, want, grand, and grant,
Shoes, goes, does. Now first say finger,
And then singer, ginger, linger,
Real, zeal, mauve, gauze, gouge and gauge,
Marriage, foliage, mirage, and age.
Query does not rhyme with very,
Nor does fury sound like bury.
Dost, lost, post and doth, cloth, loth.
Job, nob, bosom, transom, oath.
Though the differences seem little,
We say actual but victual.
Refer does not rhyme with deafer.
Fe0ffer does, and zephyr, heifer.
Mint, pint, senate and sedate;
Dull, bull, and George ate late.
Scenic, Arabic, Pacific,
Science, conscience, scientific.
Liberty, library, heave and heaven,
Rachel, ache, moustache, eleven.
We say hallowed, but allowed,
People, leopard, towed, but vowed.
Mark the differences, moreover,
Between mover, cover, clover;
Leeches, breeches, wise, precise,
Chalice, but police and lice;
Camel, constable, unstable,
Principle, disciple, label.
Petal, panel, and canal,
Wait, surprise, plait, promise, pal.
Worm and storm, chaise, chaos, chair,
Senator, spectator, mayor.
Tour, but our and succour, four.
Gas, alas, and Arkansas.
Sea, idea, Korea, area,
Psalm, Maria, but malaria.
Youth, south, southern, cleanse and clean.
Doctrine, turpentine, marine.
Compare alien with Italian,
Dandelion and battalion.
Sally with ally, yea, ye,
Eye, I, ay, aye, whey, and key.
Say aver, but ever, fever,
Neither, leisure, skein, deceiver.
Heron, granary, canary.
Crevice and device and aerie.
Face, but preface, not efface.
Phlegm, phlegmatic, ass, glass, bass.
Large, but target, gin, give, verging,
Ought, out, joust and scour, scourging.
Ear, but earn and wear and tear
Do not rhyme with here but ere.
Seven is right, but so is even,
Hyphen, roughen, nephew Stephen,
Monkey, donkey, Turk and jerk,
Ask, grasp, wasp, and cork and work.
Pronunciation (think of Psyche!)
Is a paling stout and spikey?
Won’t it make you lose your wits,
Writing groats and saying grits?
It’s a dark abyss or tunnel:
Strewn with stones, stowed, solace, gunwale,
Islington and Isle of Wight,
Housewife, verdict and indict.
Finally, which rhymes with enough,
Though, through, plough, or dough, or cough?
Hiccough has the sound of cup.
My advice is to give up!!!


-The Chaos, by G. Nolst Trenite, aka Charivarius (1870-1946) Citeste tot...

Capete

În dimineața asta, bîndu-ne cafelele, discutam despre vise.

Ce pot face doo creiere dibace, ce pot face un psiholog și un sociolog amîndoi adînc împlîntați în logica terapeuticǎ, decît sǎ discute despre vise și sǎ încerce sǎ nu le disece ca la piațǎ, ci doar sǎ le guste, sǎ le învîrtǎ prin minte, sǎ le adulmece parfumul și damful și putoarea, savoarea, candoarea, oroarea?

Și la un moment dat Flo spune ceva despre “capete”. Nu mai știu exact contextul. Dar știu cǎ imediat, precum cǎrǎmida de sus de pe schelele muncitorilor cei neglijenți, mi-a cǎzut în cap brusc și dintr-o datǎ: “capete”. “Sǎ facem capetele”.

“Cap” e clar un cuvînt polisemantic. Înseamnǎ și chestia aia pe care o purtǎm pe umeri, sǎ nu ne plouǎ în gît, și lider, conducǎtor, și unitate de numǎrǎtoare, și zonǎ, poziție inițialǎ, ca în “cap de tabel”, și vîrf de protuberanțǎ geograficǎ ce iese în mare, și cap de citire a dischetelor, benzilor video, și dacǎ stau sǎ mai mǎ screm în capul meu cel mare și pe cale de chelire, cred cǎ mai gǎsesc și altele, fǎrǎ sǎ mǎ duc la DEX. Dar nu vreau sǎ mǎ screm și atunci pun etc, vestita regulǎ a lui etc: cînd nu mai știi ce sǎ mai spui, pune etc.

Dar mai e unul, doar pentru noi ǎștia care au prins mulsul vacii și putineiul și fǎcutul gardurilor din topor și cǎratul lemnelor iarna cu tîrna și fǎcutul fînului și greblatul și mersul cu tava prin sat, la pomanǎ. E vorba de “capete la morți”. De colacii de la pomanǎ care se popesc, se sortesc dupǎ nume, dupǎ mort. “Ǎsta e a lu’ cutare”. “Ǎsta e a lu’ cutare”. “Sǎ fie de numele lu’ cutare”. Colacii pentru morți.

Dintre aceștia, sînt unii colaci ceva mai mari, care ies în evidențǎ și prin formǎ: ba în cruce, ba în cruce încercuitǎ, ba alte forme care de care mai dodoloațe și mai baroce. Colacii ǎștia ceva mai mari, capetele de coloanǎ, coloneii cum ar veni, care îi lași la popǎ. Pardon, la preot, cǎ azi sîntem politicoși și vorbim frumos despre ei, ca fǎcînd parte din amintirile mele din copilǎrie. Ǎștia sînt “capetele” care au irupt în mintea mea din capul meu fǎrǎ nici un efort, așa cum vin zeii de regulǎ: nechemați, nedoriți, neașteptați.

...Taci, cǎ între timp intrǎ și Flo în joc, cǎci am întrebat-o dacǎ își aduce aminte cum se spune cînd popești colacii, cînd îi dai dupǎ nume: ǎsta a lu’ cutare, ǎsta a lu’ cutare. Și în timp ce scriam, vine Flo cu o figurǎ uimitǎ: “maaamǎ, tu îți dai seama cît a stat cuvîntul ǎsta cuibǎrit în mintea mea?” “Nǎprojnie! Așa se cheamǎ unul dintre capete. Nu l-am mai auzit de cînd eram micǎ și uite acum cum a ieșit fǎrǎ nici un fel de dificultate”.

Da. Waw. Pe ǎsta nu-l știam. Cǎutǎm pe Internet: da, într-adevǎr, existǎ: nǎprojnie.

Deci capete. “Capete” într-un sens pe care poate unii dintre voi nu-l știați. Deci capete. Deci cuvinte. Deci puterea cuvintelor. Deci nostalgie. Deci de sufletul morților. Deci pomanǎ. Deci pomelnic. Într-un fel, sǎ fie și asta un soi de pomelnic, de pomenire a lor, a tuturor celor care acum odihnesc în pǎmîntul Telegii, în pǎmîntul Țuțcanilor. În pǎmînt...
Citeste tot...

Temǎ pentru acasǎ

- Marta, vii la Simpsons?
- Tata, stai cǎ am temǎ la românǎ, n-am terminat-o...
- Ce temǎ?
- Sǎ fac niște propoziții cu sens.
- Cîte?
- Douǎzeci.
- Pǎi simplu, Mǎrtuța. Termini repede:

1. Aceasta este prima propoziție cu sens
2. Aceasta este a doua propoziție cu sens
3. Aceasta este a treia propoziție cu sens
4. Aceasta este a patra propoziție cu sens
5. Aceasta este a cincea propoziție cu sens
6. Aceasta este a șasea propoziție cu sens
7. Aceasta este a șaptea propoziție cu sens
8. Aceasta este a opta propoziție cu sens
9. Aceasta este a noua propoziție cu sens
10. Aceasta este a zecea propoziție cu sens
11. Aceasta este a unsprezecea propoziție cu sens
12. Aceasta este a doisprezecea propoziție cu sens
13. Aceasta este a treisprezecea propoziție cu sens
14. Aceasta este a paisprezecea propoziție cu sens
15. Aceasta este a cincisprezecea propoziție cu sens
16. Aceasta este a șaisprezecea propoziție cu sens
17. Aceasta este a șaptisprezecea propoziție cu sens
18. Aceasta este a optisprezecea propoziție cu sens
19. Aceasta este a nouǎsprezecea propoziție cu sens
20. Aceasta este a douǎzecea propoziție cu sens

- Și mai ai și urmǎtoarele variante ajutǎtoare, Mǎrtuța, în cazul în care te plictisesști sǎ le scrii chiar pe toate:

1. Aceasta este o propoziție cu sens
2. Și aceasta este tot o propoziție cu sens
3. N-o sǎ vǎ vinǎ sǎ credeți, dar chiar și aceastǎ propoziție are sens
4. Aceastǎ propoziție n-are nici un sens, dar am pus-o sǎ fie la numǎrǎtoare
5. Aceastǎ propoziție este în sensul acelor de ceasornic
6. Încǎ o propoziție fǎrǎ sens, dar sînt așa de multe încît sper sǎ nu se vadǎ
7. Aceastǎ propoziție a fost construitǎ în formǎ de sens giratoriu
8. Ce sens au toate astea, doamna profesoarǎ?

Asta era acum vreo douǎ seri. Azi de dimineațǎ, în drum spre școalǎ:
- I-ai spus doamnei profesoare propozițiile tale cu sens?
- Haide, mǎi tata! Erau niște propoziții cu sens plecînd de la niște cuvinte...
- Da, mǎ, știu, glumeam și eu. Dar sǎ-i spui și despre propozițiile noastre.
- Îi spun, dar nu chiar acum. Stai sǎ treacǎ teza...

:) Citeste tot...

Ardeleneasca, aceastǎ limbǎ LOL de WTF de WAW [a, BTW: și NSFW]

Era sa uit: pe cale de consecințǎ, în concluzie, ROFL

:D



Lui Șeșe, cu dedicație și deosebit respect, mama lui de ardelean care acum e în Deltǎ, stǎ și freacǎ bibanu’, corupe șalǎu’, discutǎ cu creveții și cu alți sturioni pe care pe urmǎ o sǎ se laude cǎ i-a prins, i-a fǎcut, i-a dres. Huooo! Pescarule!... :p :D

. Citeste tot...

Multa voluptatis est

Mda. Cit zece lectii de slavona predate la Facultatea de Limba si Literatura Romana.

Shut up!

:rofl:

Citeste tot...