Generației mele, cu drag

Fac parte din acea generație care a deschis ochii întru tinerețe și maturitate imediat după 1990.

Am terminat liceul în 1991, la Cîmpina. Tot în acel an, toamna, am sosit în București, la facultate, taman la timp pentru mineriada de toamnă.

Sînt dintre cei care s-au socializat civic și politic în acei ani zbuciumați. Am făcut parte din organizațiile studențești, evident anti-comuniste pe vremea aceea. Am fost la mitinguri. Am protestat.

Am fost mișcat pînă la lacrimi de moartea lui Coposu. Am stat cățărat pe zidurile Universității la procesiunea sa funerară. Și acum îl consider unul din cei mai mari oameni politici pe care i-a avut România în acești ani post-decembriști.

L-am votat pe Emil Constantinescu. Ca foarte mulți din generația noastră, mi-am pus speranța în el. Am suferit cînd acesta s-a declarat înfrînt în 2000. Am votat în 2004 cu Traian Băsescu, fiind încins de mașinăria de marketing politic a acestuia întru indignare tinerească anti-pesedistă.

Sînt ca mulți dintre voi. Pe mulți dintre voi vă știu, fie față în față, fie de pe Internet.

Sînteți mulți la fel ca mine, cei din generația decrețeilor, cei care acum încălecați vîrsta de 40 de ani: unii un pic sub, mulți un pic peste. Cei crescuți în valorile occidentale. Cei care ați învățat în anii 90 să vă temeți de revenirea influenței sovietice la noi în țară și să vă uitați cu un ochi chiorîș înspre PSD.

Nu știu rusă. Sunt fluent în franceză și mai ales în engleză. Cred cu tărie în modelul occidental de viață. Cred cu tărie că România trece acum printr-una din cele mai faste momente din istoria sa, de cînd este în UE și în NATO.

Am fost un an de zile în Statele Unite cu bursă, într-un orășel cu nume imposibil și tare fain: Kalamazoo. Vorbeam ziua doar în engleză și noaptea visam doar în română.

Puteam să rămîn acolo. Nu am rămas. M-am întors în țară. Am terminat studiile universitare aici. Am învățat o meserie și o cale de viață: sociologia. Am învățat să fac sondaje. Le fac destul de bine: și săptămînile trecute ați avut ocazia să vedeți acuratețea sondajelor noastre.

Am un doctorat în domeniul în care mă pricep: sociologie politică. Am un bagaj cultural destul de consistent. Un enciclopedism ușor superficial, dar larg acoperitoriu pe multe domenii, cum îi șade bine sociologului integrator.

Știu să mă exprim destul de bine – unul din elementele definitorii ale unui intelectual. Sînt una din vocile onlineului din România. Din 2000 încoace mă cheamă și Turambar pe Internet, după numele unuia din eroii lui Tolkien.

La ceva timp după întoarcerea în țară, m-am căsătorit. Îmi cerusem soția în căsătorie pe e-mail, cît timp eram în America și mi-era al dracului de dor de ea. Îmi pare rău că nu mai am discheta cu acel e-mail emoționant, probabil una din primele cereri în căsătorie pe Internet din țara noastră.

Avem doi copii frumoși și deștepți și faini ca părinții lor. Primul copil l-am făcut în cămin, cît încă mai eram student. Am stat în chirie, ca orice student provincial cînd termină facultatea și rămîne în București. Mai tîrziu, am reușit să ne luăm casă – fix la timp înainte să crească prețurile, altminteri ne-ar fi fost mult mai greu.

Am făcut mai multe firme, fie cu alții, fie singur. Încet-încet, mi-am făcut un nume în breasla mea, dovedind că mă pricep la ceea ce fac, într-un mediu profesional destul de complicat și destul de competitiv.

Mai ales și mai ales, am construit încet-încet o echipă de oameni profesioniști de care îmi e tare drag și de care sînt tare mîndru. Eu i-am crescut cu mîna mea pe toți. Și toți sînt buni și pricepuți.

Pînă și pomi am plantat grămadă la viața mea, ca să împlinesc acel stereotip privitor la făcut copii, înălțat casă, plantat pomi. Îmi plac pomii la nebunie, moștenire de la mama mea profesoară de biologie și de la înțelepciunea celtico-scandinavă a lui Tolkien. Cine îmi citește blogul știe că nu sînt vorbe goale.

Sînt liberal în gîndire și în comportament. Și sînt în echipa lui Victor Ponta. Și sînt mîndru că sînt în echipa lui Victor Ponta.

Sînt mîndru că am reușit să mă lepăd de marotele și de stereotipurile pe care le căpătasem în tinerețe la adresa PSD-ului și pesediștilor.

Și ei sînt oameni. Nici mai buni, nici mai răi decît alții. Și ei sînt români. Și ei doresc bunăstarea acestei țări.

Încet-încet, am reușit să ies din cușca de neîncredere și de reticență la adresa lor și astfel am devenit un om mai normal la cap, care nu gîndește în stereotipuri și nu etichetează oamenii după ce citește în ziar ori aude clamat de către alți politicieni.

De cîțiva ani, sînt din ce în ce mai alături de ei. În aceste zile în care ideologiile încet-încet converg spre un centrism pragmatic, nu mai contează ce etichetă porți, ci ce faci.

De mai bine de un an de zile, sînt alături de Victor Ponta, în echipa sa guvernamentală. Și nu mi-a părut rău nici o secundă, nici cînd mi-a fost bine, nici cînd mi-a fost rău.

De mai bine de un an de zile, sînt și eu în echipa PSD. Nu sînt membru de partid, sînt un tehnocrat. Dar aș fi ipocrit să spun că nu sînt alături de pesediști.

Și de aici, din interior, pot să depun mărturie că sîntem normali la cap. Oameni obișnuiți.

Nu mîncăm oameni. Nu vindem țara rușilor sau chinezilor. Nu sîntem kaghebiști. Nu scoatem țara din NATO sau din UE. Nu introducem impozite progresive. Nu protejăm corupții. Nu sîntem șerpilieni.

Sîntem oameni obișnuiți, o echipă tînără, dintre acei tineri care au deschis ochii în spațiul public după 1990.

Sîntem exact ca voi: filme muzică Internet familie sport în timpul liber, iar cînd e de treabă, e de treabă. Rîdem, glumim, dar cînd viața e serioasă, sîntem și noi serioși.

Mai toată echipa guvernamentală a lui Victor Ponta are mai puțin de 50 de ani. Sîntem ca voi. Sîntem de vîrsta voastră.

Am urmat aproximativ același curs în viață, ne-am construit niște cariere profesionale, am răzbit în viață, avem aceleași valori. Sîntem, de fapt, voi. Voi sînteți noi. Noi sîntem voi.

Noi toți sîntem noi. Și "noi", în sensul de recenți, de acum, din zilele astea. Dar și "noi" în sensul de noi toți, o comunitate, o generație, o țară.

Asta nu înțelegeți, unii dintre voi, temători să acceptați schimbarea. Viața s-a schimbat. PSD s-a schimbat. România s-a schimbat. Lumea s-a schimbat. Noi ne-am schimbat, pe dinăuntru.

Nu mai putem trăi cu marotele și cu fricile și cu stereotipurile anilor 90. Avem o țară de construit. Avem o viață de trăit. Avem niște uri de lepădat și niște frici de înfrînt și niște vise de visat.

Vă propun să faceți acest leap of faith – sînt sigur că știți engleză și înțelegeți ce înseamnnă – pe care l-am făcut și eu cu ceva ani în urmă și să vă dați seama că de fapt, vă uitați în oglindă.

Sîntem aceiași. Noi sîntem ca voi. Aceeași generație. Aceleași fire de viață. Aceleași destine. În aceeași țară.

Nu vă rog să-l votați pe Victor Ponta. Veți vota cu cine credeți voi de cuviință, nu vă voi convinge eu aici, în aceste rînduri.

Știm foarte bine că generația noastră e suficient de inteligentă și de autonomă și chiar de încăpățînată încît să nu voteze decît cum o taie capul. (Și cum o păcălește Băsescu, ar spune răutăcios Turambar – dar nu o spune, că nu-l las).

Doar atît vă rog: să nu uitați că sîntem la fel. Noi, dragilor, sîntem voi. Iar noi toți, împreună, sîntem cu toții români.

De luni încolo, după această patimă a votului, a demonizării, a urii și a vehemenței și a împărțirii în Us and Them, vă propun să ascultăm Pink Floyd, exact melodia Us and Them, și să ne aducem aminte că, deși ascultăm muzică în engleză, sîntem români.

Eu, unul, voi vota cu Victor Ponta. Pentru că e ca mine. Din generația mea. Și pentru că am încredere în el.

Sînt mîndru că sînt în echipa lui Ponta. Sînt mîndru că am învățat să nu mai împart lumea în noi și ei. Sînt mîndru că sînt din aceeași generație cu voi. Sînt mîndru că votez cu Victor Ponta. Și mai ales, sînt mîndru că sînt român.

Vă mulțumesc!



.