duminică, 23 ianuarie 2022

Statul român și privilegierea corporațiilor străine

De cînd s-a inventat, statul trăiește din taxe. Taxe culese fie cu binișorul, fie cu forța. Nu-l convingi pe Moromete să plătească fonciirea? Atunci îi sucești mîna la spate și-l ameninți că pui jandarmii să-i tăvălească fata. N-are fată? Nu-i nimic. Are nevastă. Ceva tot are el acolo...

Sînt două surse mari de taxe din care statul să trăiască. Afacerile și muncitorii. Capitalul și forța de muncă, după cum ar spune dragul de Marx, mînca-l-ați copt, că ați demonizat acest nume fără să vă dați seama că în spatele lui stă un istoric esențial, dar mai ales un sociolog remarcabil. Sociologia se bazează pe două picioare uriașe: Marx și Weber. Restul sînt floricele.

Afacerile, și ele, sînt de două feluri. Afaceri cu capital românesc, autohton, băștinaș, deținut de aborigeni. Și afaceri internaționale, mari și sclipitoare imensități globale care dețin atît de mulți bani, încît doar bugetul de marketing al unei asemenea monstruozități imperiale e mai mare decît bugetul țării mele. Doar decît.

Distinsul nostru stat român vrea bani. Ca să funcționeze. Știți voi, tocitele teme vînturate pînă la epuizare:

spitale (ba le închidem, ba construim),

autostrăzi (ba clamăm că n-avem nevoie de ele, ba ne dăm de chinul morții că nu sînt destule),

milițieni (ba ne bat, ba sînt atît de foarte esențiali încît trebuie musai să le creștem salariile),

judecători (Curtea de la Veneția, neapărat să ținem cont de ce zice Curtea de la Veneția, dar doar atunci cînd ne convine),

sănătate (dă-o încolo, să se ducă medicii în Franța să profeseze, ce să facem noi cu sănătatea),

educația (cea mai mică alocare bugetară din toată lumea asta cît de cît dezvoltată, deci în mod inevitabil o Românie normală, educată, care merge pas cu pas în iadul mediocrității de tip slugă lohn căpșunari la sparanghelul neamțului; ghinion).

Distinsul nostru stat român ia bani de la forța de muncă, ia bani de la afaceriștii autohtoni. Dar se cam codește să ia bani de la multinaționale.

Se inventează o seamă de pretexte. Fie de-alea minore: să-i subvenționăm, sărăcuții, că uite ce greu le merge, să nu care cumva să fugă în Maroc. Sau de-alea importante: cum să îi încurcăm cu paradisurile fiscale? N-avem voie, încălcăm legea, se supără ambasadorii și nu ne mai dau mărgele colorate, nu ne mai decorează pe ascuns cu Legiunea de Onoare.

Deci statul găsește o mie de motive să-mi ia mie bani, muncitor român sau om de afaceri român. Pe de altă parte, statul găsește două mii de motive să justifice de ce nu ia bani de la multinaționale, de ce le lasă să-și transfere plus valoarea în paradisurile fiscale, să se îmbuibe stăpînii de la Viena și de la Frankfurt și de la New York și de la Paris, nu proștii de la Mizil și de la Telega. Prețuri de transfer, mare pricepere.

Statul face tot posibilul să corcolească marele capital și să jupoaie aborigenii. Raportul de redistribuire a plus-valorii între capital și forța de muncă este în România printre cele mai dezechilibrate dintre toate statele non-medievale. Adică bogații primesc, mocofanii bălesc. Bălesc degeaba, dă-i încolo de mocofani. N-au pîine? Să mănînce cozonac.

Statul român ține în mod clar și samavolnic cu străinii, cu ăia care transferă complexitatea la ei acasă, sărăcind aceste locuri.

Și voi vreți să am încredere în statul român? Să ascult de regulile sale arbitrare, să-l iubesc, să-i ascult porunca, să-l respect și să cred în toate bazaconiile pe care mi le îndeasă pe gît, în urechi, în creier cu anasîna? Hai sictir.

Uite așa gîndește o majoritate a poporului român.

Uite așa va fi nevoie, cumva, cîndva, la o mare spălare morală, pe bază de acțiune intensă, populară, spontan organizată cu mare dichis.

De-aia de care ne promitea Băsescu, dar nu s-a ținut de cuvînt.

De-aia de care tot zicea Klaus că trebe, dar parcă i-a tot fo’ lene să comită efort, e mai bine la schi și la golf.

De-aia de sperați voi tefeleilor deontologi și globaliști că o să facă draga de Kodruța, că tot vreți sînge pe pereți.

De-aia de care o să facă probabil fie armata, fie priceperi politice în curs de consolidare.

Lasă, o să fie bine. O să vă placă. O să doară la început, dar pe urmă n-o să mai simțiți mare lucru. Pentru că n-o să mai simțiți nimic.

Ghinion.

. Citeste tot...

vineri, 21 ianuarie 2022

Not great, not terrible. Previziuni pentru 2022

O catastrofă mică, dar inevitabilă
Previziuni pentru 2022


Una din legile cele mai puternice, mai cinice și mai convenabile meseriei mele de vizionar cu diplomă de absolvire a facultății în domeniu e formulată simplu, necruțător: “Predicția este foarte dificilă, mai ales cînd se referă la viitor”.

Aparent un răutăcism nevinovat, un joc de cuvinte facil. De fapt, o săgetare necesară la adresa tuturor celor care, ca mine, își închipuie cu mare superbie și cu mare hybris profesional că chiar pot prevede neprevăzutul, lebăda neagră, bîzdîcul zeilor probabilistici, soarta și destinul.

Cu acest caveat metodologic, să deschidem cutia Pandorei, pardon, cutia cu vrăji sociologice și să ne uităm în globul de sticlă. Ce va fi anul acesta? O să scăpăm? O să fie bine? O să fie rău?

Demonul realității care ne aleargă prin viață să ne prinză să ne tăvălească să ne sfîșie o să ne mănînce cumva pe toți, cruzi, cu piele cu tot? Sau o să mai păstreze pe vreunul – doi din noi rezervă la congelator, de sămînță, să își mai potolească foamea de victime și prin 2023?

Pe scurt: o să fie rău.

Pe lung: să dezvoltăm ideea.

O să fie rău din două motive. În primul rînd, dintr-un motiv cît se poate de lumesc, prea omenesc: avem așteptări prea mari.

Presiunea psihologică asupra anului care vine este considerabilă. După doi ani de viață deraiată de Covid, toată lumea se așteaptă ca, după sărăcia asta de Omicron, pandemia să dispară, să-i piară numele, să ne lase în pace să trăim și noi ca pe vremuri, pe persoană fizică.

Greșit. Indiferent dacă pandemia Covid se va sfîrși sau nu, lucrurile nu vor mai fi cum le-am trăit pînă acum.

E drept, sînt semne din ce în ce mai credibile că Omicron s-ar cam putea să-i fie ultima sforțare înainte de a se transforma într-o gripă obișnuită, cum s-a mai întîmplat în trecut și cu alte epidemii de gripă din ultimele secole. Dar întotdeauna semnele timpurii sînt supuse riscului de eroare. Și oricum așteptările noastre sînt nerealist de mari. Chiar dacă scăpăm de Covid, lucrurile nu au cum să se repare atît de repede.

Această discrepanță dintre așteptarea fantasmatică și deznodămîntul lent, mermelit, enervant de aproximativ al crizei va reprezenta principala sursă de nemulțumire socială. Și chiar dacă am avea doar o “simplă”, “obișnuită” criză sanitară pe cale de încheiere, lucrurile tot n-ar avea cum să intre așa repede în matca lor normală, dezirabilă, de dinainte de inițierea catastrofei.

Folosesc catastrofă atît cu conotația sa morală, “eveniment tragic de mari proporții, cu urmări dezastruoase”, dar mai ales în înțelesul său matematic. Da, n-o să vă vină să credeți: pînă și în matematică se vorbește de catastrofe. Mai exact în științele complexității.

În acest cadru conceptual, se pune accentul pe aspectul brusc și cu variație puternică, îndeosebi discontinuă al inițierii unui fenomen. “O tranziție discontinuă între stările unui sistem, în contextul unei variații continue a parametrilor de stare independenți”. Îmi pare rău că vă agresez tihna post-revelionară cu astfel de cuvinte complicate, care sună a păsărească pentru toți cei care urăsc matematica din suflet, în mod sincer, dezinteresat. Așa scrie la carte, așa reproducem.

De ce introduc matematica și științele complexității în discuție? Pentru că în acest domeniu al complexității există o butadă la fel de puternică precum cea cu care am început. E la fel de rea, chiar dacă e formulată mai științific: “un sistem nu se poate întoarce la starea sa de dinainte de catastrofă în mai puțin timp decît s-a desfășurat etapa inițială, (de)generativă a catastrofei”.

Adică, mai pe limba noastră, obișnuită: ai avut doi ani în care s-a rostogolit tăvălugul Covidului, care a zdrobit tot în cale, complexitate, bunăstare, relații sociale? Păi atunci nu te aștepta ca textura socială să se vindece mai repede de doi ani.

Deci simplu. Deci nașpa. Deci anul ăsta nu se poate raiul pe pămînt la loc. În cel mai bun caz, nu vom avea decît etapa de început a vindecării, dacă dă Domnul cumva să scăpăm de Covid, să înceapă viața normală. În nici un caz însă nu vom putea atinge nivelurile pre-Covid de complexitate și de dezirabilitate socială bătînd așa, din palme, în juma de an și restul speranță.

Problema e că oamenii nu mai au răbdare. Nu numai că sînt enervați și epuizați de cei doi ani de zăticnire. Dar sîntem din ce în ce mai tributari narativului perfecțiunii facile și rapide, rostogolit cu mare pricepere și cu mare isterie de o mass media din ce în ce mai tabloidizată. Să fie bine, să nu fie rău. Și să fie acum, cît ai pocni din dește, nu mai încolo.

Toată lumea visează la peștișorul de aur care e prins și ne îndeplinește instant cele trei dorințe. Doar că în viață nu e ca în basm, nici ca la vituperantele emisiuni de talk show. Vindecarea, în cel mai bun caz, va dura cel puțin la fel de mult timp precum perioada în care Covidul și-a făcut de cap.

Spun “în cel mai bun caz”, pentru că în nici un caz nu va exista “în cel mai bun caz”. N-o să avem noi norocul ăsta. Peste criza de sănătate se suprapune deja o criză energetică imensă, cum n-am prea mai avut de prin 1973 încoace, de la criza OPEC. Și e de-abia la început. Stați să vedeți în cîteva luni ce efecte, ce consecințe, ce suferință și ce suspin.

Doar asta în sine și e suficient să ne facă zdrențe și orice urmă de normalitate care ar fi rămas neatinsă de criza Covid. Criza energetică accentuează criza economică inițiată de criza Covid, cea a dificultăților de producție, a tensionării la maxim a lanțurilor globale de distribuție, a scăderii veniturilor, a creșterii de prețuri și, în consecință, a scăderii puterii de consum, deci a scăderii cererii agregate.

Vă place ce ne așteaptă? Ce nori negri se arată la orizont? Stați așa, că nu e doar asta. “În cel mai bun caz” nu există de fapt. Există “probabil în cel mai rău caz”. N-am terminat cu veștile oribile. Peste aceste două crize, sanitară și energetic / economică, se suprapune o a treia, la fel de urîtă: criza politică.

Nu, nu e vorba doar de noi, aici, în mediocra noastră baltă balcanică. Criza politică e întinsă la nivel internațional. Se prefigurează o foarte probabilă reașezare a sferelor de influență, care evident că va afecta și zona noastră de lume, a Europei Centrale și de Est.

Americanii își scad motoarele prin Europa, parțial retrăgîndu-se, să se concentreze mai bine pe conflictul cu China. Rușii simt momentul prielnic și apasă pe accelerator. Credeți cumva că pe noi nu ne va afecta această renegociere, această reașezare unde gazul natural e în loc de tancuri și propaganda pe post de bombe?

Iaca, ce să vezi, nasol. Furtuna perfectă. Covid-ul care nu trece suficient de repede. Așteptări prea mari. Vindecarea prea lentă a texturii sociale. Criza economică. Criza energetică. Criza politică. Mai vreți ceva?

Oh, da. Mai avem.

Criza de credibilitate a democrației, care face din ce în ce mai apetisant autoritarianismul în lumea asta obosită de prea mult bine.

Din Australia în Canada, din Austria în România, din Rusia în China, din Noua Zeelandă în Olanda, avem numa și numa vești bune. Stări de urgență extinse în mod convenabil pînă au devenit permanente. Milițieni care reprimă de manieră brutală protestele împotriva restricțiilor. Imixtiuni în viețile private. Restrîngeri masive de drepturi și de libertăți. Cenzură pe față. Grețos de entuziast propagandă pro-miliție, îmbrățișată în mod cinic și pecuniar de toate canalele mass media mainstream.

Și moțul la rahat, bomboana de pe coliva normalității civice a acestui glob obosit de atîta democrație, multă multă multă lume care, în loc să conteste căderea într-un proto-fascism din ce în ce mai îngrijorător, pur și simplu aplaudă abuzurile. Vă sună cunoscut? Vă sună a anii ’30?

Ar cam trebui să vă sune.

Buuun. Deci v-am dat știri deosebite. Nu bune, ci deosebit de bune. O să fie rău. O să fie nasol. Not great, not terrible. Alooo. Alooo. Stați liniștiți la locurili voastre, tovarăși. Doar o catastrofă obișnuită.

Care vor fi consecințele asupra vieții noastre? Nasoale, evident.

În primul rînd, statele lumii vor da drumul la inflație pentru a neutraliza scăderea puternică de venituri la buget. Au făcut-o deja, e doar începutul. În loc să crească taxele, tipăresc bani de-ăia eftini, de hîrtie, crescînd astfel prețurile și erodînd puterea de cumpărare a populației – o viclenie fiscală veche de cînd lumea.

În al doilea rînd, abuzurile se vor instituționaliza. Vom trăi într-un stat din ce în ce mai milițienesc, cu restrîngeri de drepturi din ce în ce mai abuzive, pe care le vom accepta din ce în ce mai supuși, ca niște milogi cu cîrpa pe gură.

În al treilea rînd, calitatea vieții va continua să scadă, indiferent cît de mulți hellicopter money vor arunca despoții noștri luminați peste noi să atenueze efectele crizei economice.

Vom avea mai multă sărăcie, mai puțină libertate, mai multă violență, îndeosebi simbolică, dar și cu izbucniri din ce în ce mai vizibile de violență fizică, gestionată și legitimată de stat. Vrem o țară ca afară? Să vezi țară ca afară. Ca în bancul cu ursul: o să fie, o să fie...

Care vor fi consecințele asupra vieții politice din România? Căderea întru autoritarianism deja începută odată cu izbucnirea crizei Covid se va accentua, indiferent ce mesaj frumos, inclusiv, mămos încearcă să ne trimită cei de la putere.

Ah, ce blînzi sîntem cu voi. Ah, ce bine că a venit PSD la putere, să atenueze din abuzuri și să aibă grijă de oameni. Ah, ce bine e că avem un militar la conducere, care nu e corupt, e competent, ne apără de Covid, de ruși, de chinezi, ne apără de toate cele.

Acest narativ convenabil, propagat cu mare propagandă și cu mulți bani vărsați într-o mass media din ce în ce mai docilă și mai acoperit de civilă, nu va reuși să ascundă decît parțial realitatea cea urîtă: sărăcie, inflație, abuzuri, recesiune, poate chiar stagflație, poate chiar întreruperi de aprovizionare cu energie.

Fix ca pe vremea lui Ceaușescu, în obsedanții ani ’80. Fix sărăcie mizeră. Și rahatul vopsit în mod convenabil fix la fel, de către niște televiziuni cu botniță la gură. Doar că acuma nici măcar nu mai avem vreun surogat de Europă Liberă, unde să aplecăm urechea la contra-propagandă. Pentru că pînă și canalele de comunicare dizidentă vor fi cenzurate de mărețul, atotputernicul, convenabilul și sistemicul Facebook, care are grijă ca rebelii să nu mai aibă voce.

O altă consecință va fi întărirea alianței PNL – PSD – UDMR. Această alianță contra naturii, nășită cu binecuvîntarea Deep State, servicii, ambasade, catalizatori geostrategici, va fi sortită unei căsătorii neplăcute, forțate, dar temeinice. Amenințarea creșterii contestatarilor politici, USR și AUR, va obliga cele două partide mari, PNL și PSD, să rămînă unul în brațele celuilalt, chiar dacă nu prea se iubesc. Se vor pupa în public, se vor înjura și urî în privat. Și se vor strădui să ardă tot ce prind, înainte ca istoria să vină peste ei să le ceară socoteală. Mai încolo, nu în 2022 .

O altă mare consecință, de data asta nu de frica tandemului vocal USR AUR, ci de frica lui Kodruța, va fi inițierea procesului de schimbare a Constituției, în așa fel încît să se treacă la republica parlamentară, să nu cumva fiara de Kodruța să vină la Cotroceni în 2024, să provoace deranj, să bage în infarct toată clasa politică actuală.

Fie că vor renunța definitiv la alegerea populară a președintelui, spre a o transfera către Parlament. Fie că vor lăsa alegerile la îndemîna poporului, însă vor tăia temeinic din atribuțiile de putere ale Președintelui. Rezultatul va fi același. Președintele va deveni unul de operetă, decorativ. Iar poporul dornic de Vlad Țepeș, de sînge pe pereți și de Kodruța Jana d’Arc va rămîne cu buza umflată, neavînd de votat decît un nevolnic. Sau o nevolnică.

Dar asta deja nu va mai fi anul ăsta, în 2022, ci în 2024. Hăhăt, pînă atunci se mai inventează încă trei feluri de frică și încă cinci varietăți de necesară molimă.

O să fie bine. O să vă placă. O să avem un an interesant. Fix precum ne urează chinezii, atunci cînd de fapt vor să ne blesteme: fie să aveți un an interesant.

O să fie. O să fie...

Ghinion.


. Citeste tot...

miercuri, 19 ianuarie 2022

Oare ce șmecherie vor mai scoate din pălărie?

Mă întreb: în curînd, în 2024, că nici nu mai e mult pînă atunci, oare ce șmecherie de iepure de scos din pălărie, ce trick, ce gimmick, ce deus ex machina vor concocta distinșii americani, germani, securiști, șerpilieni și trăirologi pentru a opri accesul taberei suveraniste la Președinție, adică la conducerea CSAT și pe cale de consecință la botonul roșu, telefonul verde și la pantalonii maro?

Ce Titus Corlățean va mai fi scos din joben? Ce Meleșcanu va fi necesar? Ce Dăncilă va fi inventată? Ce vizită la SOV va fi urmărită de paparazzi? Ce shaming va fi aruncat precum găleata de lături de către diaspora în capul părinților lor bătrîni, știrbi, medievali, primitivi? Ce soft necesar va folosi STS-ul? Ce scare, ce sperietură, ce fantasmă ne va fi vînturată pe sub nas, prin creiere, prin spațiul ăla tîmpit și inutil pe care fiecare din noi îl deținem între urechi?

Cum vom mușca momeala? Ce gust va avea?

Vor fi rușii de vină? Va fi încălzirea globală? O să se dea cumva de data asta vina pe chineji? O să se implice pînă și Greta în campanie, să țină cu tabăra mereu bună, mereu învingătoare? Se va detona soluția nucleară și va fi Jeanna d’Arc călare pe un măgar alb cu DNA de inorog? Se va fura la urne pe față, fără rușine, precum Clotilda cu procurorii? Sau vor fi metode savante, black ops-uri de-alea elaborate, diaspora trei mii de voturi per minut, un fleac i-am ciuruit?

Cine va fi pe post de Hrebenciuc să-i sune telefonul să fie anunțat că softul lor de numărare e mai bun decît softul nostru? Va fi în continuare nevoie de Pieleanu să contracareze sondajele și exit pollurile lui Palada? O să plouă? O să ningă? O să pice cometa? O să fie o izbucnire bruscă, neașteptată de Covid-16, care să dureze fix trei zile, cît țin alegerile, sîmbătă duminică luni? O să iasă judecătorii să dea necesara erată aproape civilă fix la patru AM, noaptea ca hoții? Iar o să țopăie Geoană inutil, Mihaela dragostea mea, președinte pentru o noapte?

Oare ce harneală ne va fi servită de data asta? Căci doar nu vă închipuiți că suveraniștii vor fi lăsați de americani la conducerea țării. Doamne ferește. În nici un caz. Nicht. Verboten. Kaput. Se sparie gîndul, se supără Mamița și Tanti Mița și se strică dezechilibrul geostrategic, se împut rachetele și putrezește baza, mor fetele la Deveselu.

Oricum fetele de la Deveselu mor și nu le caută nimeni dreptatea. Sînt moarte consumate violate îngropate și uitate.

Oricum nu există dreptate. Există doar harneală. Și momeală. Și milioane de deontologi amatori care mușcă din ea cu entuziasm, pe persoană fizică.

Ghinion.

. Citeste tot...

luni, 17 ianuarie 2022

The Dude abides (MOVIE REVIEW: The Big Lebowski, 1998)

Unul din momentele cheie ale psihanalizei pe care m-am tot străduit s-o duc din vorbe trei ani de zile a fost atunci cînd, dintr-o dată, mi-a înflorit în față, în creier, în gînd și-n voce un cuvînt simplu, urît, rău, necesar, înfricoșător, care pînă atunci îmi dădea tîrcoale fără să mă lase să-l apuc, să mă lupt cu el, să-l aduc din inconștient cum aduce pescarul nisetrul la mal, să-l înfrunt, să-l scuip, să-l exorcizez, să-l smulg din mine, plin de scîrbă, de mînie, de rușine, de frică.

Cuvîntul era “impostor”.

Impostura era marea frică a mea nelămurită pe atunci. Acum vreo aproape douăzeci de ani deja. Undeva în marginea trecută a vîrstei de treizeci de ani, mă simțeam inutil, speriat, impostor. Ce caut eu în viața mea? De unde o apuc? De ce sînt toți mari în jurul meu, iar eu un adolescent întîrziat speriat de bombe?

Cum poți să fii persan?, se întreba Voltaire, întrebarea paradigmatică a antropologiei. Cum poți să fii adult?, se întreba pufosul de Palada, pe canapeaua aia din apartamentul ăla din vremea aia din orașul ăla. Din viața aia.

Între timp, fără să mă întrebe nimeni, am ajuns adult. Nu cine știe ce. Nu dărîm munții. Nu impresionez prin virtuți. Pur și simplu I went through the motions și cumva cumva am învățat această echilibristică. Psihanaliza s-a terminat viața s-a schimbat. Mai apoi, cumva pîș pîș și fără să mă întrebe, bestia, a venit bătrînețea peste mine. Deja, în buza vîrstei de cincizeci de ani, cam la douăzeci de ani după rana narcisică a înfruntării cu mine însumi, simt cum îmi suflă deja vîntul bătrîneții în freză. Corp minte voință putirință.

Să nu exagerăm. Încă nu s-a terminat piesa de teatru. Să nu ne văicărim înainte de vreme. Încă nu sînt bătrîn. Doar speriat de ea. Ea, bătrînețe? Ea, moarte? Nu știu. Amîndouă, probabil. Să nu-i rostim numele, să nu-i dăm forță și întrupare. Încă mai am niște scene de jucat, niște replici de spus, niște frici de înfruntat, niște lupte de luptat, niște nelămuriri de lămurit, niște amăgiri de spulberat. Probabil chiar niște nepoți de crescut. Niște cărți de scris. Niște iertări de cerut.

Dar, în cuvintele marelui adolescent Jacques Brel, înțelept pînă la cer și adolescent pînă la sfîrșitul vieții, o imensitate de adolescent genial, adult în versuri și în viață, tînăr în nesăbuire, copil în angoase și prunc în nemurire,

Finalement, finalement
Il nous fallut bien du talent
Pour être vieux sans être adultes


Pour être vieux sans être adultes, bre pufoșilor bre. Ah, ce vorbe. Ah, ce versuri. Ah, cum îmi ard ochii și acum de la ele, după mii de ori de citire repetată. Rău mă dor ochii mă dor de lumina cuvintelor.

Nici acum nu mi-a trecut frica de impostură. Doar că o stăpînesc ceva mai bine și n-o mai las atît de mult să mă roadă pe dinăuntru, șobolan pervers care mușcă din mațe, din vintre, din ce vrea el să muște cînd îl apucă.

În seara asta, la douăzeci de ani distanță după ce mi-am înfruntat prima dată dușmanul acolo pe canapea, cuvîntul “impostor” mi-a țîșnit din nou, în față, ca un iepure carnivor, ca un înger canibal.

De data asta, din fericire, nu era despre mine cuvîntul “impostor”. Nu vina de a fi eu l-a scos din nou la suprafață, din străfundurile mațelor creierului meu. Nu, ci geniala producție simbolică pe care am degustat-o din nou, la ceas de seară, după mulți ani de cînd tot amîn. Pe care tocmai am terminat-o de văzut acum un sfert de oră. Care mi-a dat drumul la robinetul vorbelor. Iată-le cum țîșnesc. Iată-le cum umezesc pagina și cum vă penetrează sinapsele și cum vă înmoaie mintea.

Doamnelor și domnilor, cinstiți nesăbuiți și restul musafiri, în seara asta, după multă vreme, am văzut din nou The Big Lebowski. Și scrisul pe perete era clar: mene tekel fares. Impostor impostor impostor.

Tot filmul este despre impostură. Ah, cum de nu mi-am dat seama pînă acum, păcălit fiind de strălucirea sa.

Despre impostura narativelor care nu se bazează pe realitate, ci doar pe dorință, pe amăgire, pe tembelism bine structurat, înfipt pînă în măduva oaselor în viața personajelor.

Despre impostura post-modernității șchioape pînă la suferință, dincolo de rîs, dincolo de orice suportabilitate.

Diverse grade majore de tembelism și impostură,

de la Donny cel nevinovat, naiv și blînd ca un miel dus la tăiere, Shut up, Donny, săracul, e ca în bancul cu ginerele turcilor, îl știi pe Donny, a murit săracul,

pînă la impostura vehementă și plină de ea a lui Walter, you’re entering a world of pain, son, is this your homework, Larry, cel care le bagă toate scenariile cretine în cap băieților care pe urmă le înghit nemestecate, dacă a zis Walter că așa e, atunci înseamnă că așa e, s-a autorăpit, curva, chiar s-a autorăpit, cu consecințele cele mai hilare cretine dureroase pătimașe metafizice chiar,

pînă la impostura savantă, artistic de găunoasă și insuportabil de artistică a lu’ aia cum o cheamă, fiica lui The Big Lebowski, o tefeloaică îngrozitor de perfectă în tefelismul ei avant la lettre, Juliane Moore, mare rol, mare femeie,

pînă la impostura solemnă, bățoasă și absolut falsă a neoliberalului paralizat de la brîu în jos, the big Lebowski, de la brîu în jos, deci without a willie, without a johnson, castrarea, una din marele teme inconștient de inconștiente ale acestui film, nevolnicul de bogătan cu împăunarea sa intimidantă, cu shamingul său ca un șuvoi de ură la adresa celor care nu îmbracă aspra haină a eticii protestante, ca să afli pe urmă că de fapt e un escroc fără de rușine, un biet pulică frînaru, nici nu se pricepe să facă bani, nici nu-i are, o fură pur și simplu pe fii-sa, într-una din marile întorsături de condei narative ale acestui film plin de curbe de povestire în ac de păr,

pînă la impostura insuportabil de violetă și de elegantă a lui Jesus Quintana, cum linge el bila de popice, cum scutură el din șolduri în închipuite penetrări agresive, cum unduie din corp în momentul victoriei popicoase, you don’t fuck with the Jesus,

pînă la impostura absolut minoră și ridicolă și stînjenitoare și chinuită a asistentului lui Big Lebowski, magistral jucat de Philip Seymour Hoffman, Dumnezeu să-l odihnească, l-a luat prea devreme, mai avea vînă în el de trăit, mai avea roluri geniale în el să le fi jucat,

pînă la magistrala, neasemuita, colosala impostură ridicată la puterea infinit a magistralului, neasemuitului, oribil de inutilului și de inadecvatului și de necesarului the small Lebowski, the real Lebowski, the Dude, El Duderino, imens de imensul Jeff Bridges, nu există rol mai foarte perfect, care să i se potrivească mai bine decît the Dude, toată viața în mintea noastră el va fi the Dude, indiferent ce alt rol joacă.

That rug really tied the room together. Pe bune...

Dar adevărata impostură este dincolo de personaje, dincolo de scenariu. E tensiunea fabricată, falsă dintre narativul modernității și cel al post-modernității. Felul în care sîntem îndemnați să valorizăm modernitatea și să înfierăm cu aprigă ideologică înfierare lejeritatea și artificialitatea post-modernității.

Doar ca la sfîrșitul filmului acest ethos să ne fie răsturnat în cap, să ni se sufle cenușa lui Donny în față și să ni se spună: fraerilor care esteți voi fraieri, modernitatea este la fel de falsă și de calpă și de păcălicioasă precum post-modernismul în izmene violete de care v-am făcut să rîdeți pînă acum ca niște fraeri care esteți voi fraeri.

You don’t fuck with the Jesus. You don’t fuck with our minds, Dude. Cu tot respectul, dom’ autor, onorat regizor, you don’t fuck with our narratives, with our fears, with our hopes, with our fantasms. I beg your pardon, hey, teachers, leave our Id alone.

Teoretic, filmul este un mise en abîme răutăcios, un gest critic, o admonestare tongue in cheek.

Se ia un erou, un narativ, o operă de artă modernă, în cazul de față The Big Sleep al modernilor asprilor eroicilor heraldicilor stereotipicilor de Raymond Chandler și de Howard Hawks și de Humphrey Bogart.

Se face bucăți, se măcelărește metodic, se trece prin mașina de tocat carne și suflete a post-modernismului ironic. Se reambalează și se servește rece. O oglindă strîmbă a modernității, în pas de samba și de comedie. You don’t fuck with the Jesus.

În fapt, filmul nu este doar o critică dublă, o dojană în două părți: și a celor vechi și rigizi, și a celor recenți și moi ca fularul la soare. După o cavalcadă de false chatarsisuri, filmul eșuează roditor într-o necesară terapie. Vindecare prin acceptarea faptului că cei blegi și cei moi și cei fleașcă vor moșteni pămîntul. Și-ți dai seama asta de-abia la sfîrșit, de-abia după ce te-ai epuizat de rîs. Iluminarea morală de după orgasmul estetic.

The meek din limba engleză nu sînt cei amărîți și cei săraci cu duhul. The meek sînt cei care s-au lepădat de aspra săgeată a teleologiei, a finalității, a asprei strădanii de căutare și de urmărire a scopului.

Viața nu are sens, narativul nu are sens. O cauți degeaba pe Bunny, cauți degeaba banii, cauți degeaba fertilitatea și năzuința. Narativul și realitatea sînt interschimbabile, sacrificiul este de tot rîsul, efortul și năzuința sînt bătute de aleator. Drumul poveștii și basmului este blocat de sufocările de rîs, cenușa mortului ni se întoarce în față, solemnitatea este tăvălită bine într-o fleșcăială de deriziune.

Fantasma narativului complet aiurea, hei, e o păcăleală, nu puneți botul, se dovedește de fapt a fi, totuși realitate, în cele din urmă și în ciuda tuturor semnelor de alarmă trase. Hei, nu vă zvîrliți în poveste ca proasta-n ștremeleag, nu e așa cum vă povestim noi, autorii, nu ne credeți, e doar just a tongue in cheek, noi de fapt vă păcălim și voi sînteți deștepți și vă dați seama, uitați-vă ce fraiere sînt personajele care cred aceste baliverne trase de păr, dar voi sînteți înțelepți și cu atotputernicie cognitivă și morală și vă dați seama că fantasma e doar o biată fantasmă.

Și pe urmă trosc, lovitura în moalele capului, măciuca eliberatoare: fantasma chiar e realitate. Cînd vă spuneam că vă păcălim și că voi sînteți deștepți și nu puteți fi păcăliți, ehe, de-abia atunci vă păcăleam cu adevărat.

Ce e aia “cu adevărat”?

E psihanalizabilă această joacă rea, această pendulare între cele două paliere ale fantasmei. Dar și mai psihanalizabilă este rețeta vindecării. Ea e simplă. The meek will inherit the earth. Cei care renunță vor fi mîntuiți. Cei care nu au așteptări vor primi fructul oprit al cunoașterii. Fuck it, let’s go bowling. Nu există narativ credibil. Nu există patimă roditoare. Nu există fruct al străduinței. Ashes to ashes, dust to dust. Și, mai ales, nu ar trebui să ne preocupe narativul, ci mîntuirea prin lepădarea de așteptări.

Singura salvare o reprezintă recunoașterea failibilității, prietenia imperfectă și îngăduința. Cu bunăvoința trecem munții și mutăm munții din loc. Cu zîmbetul năuc al lui Donny ne lepădăm de hybris. Cu acceptarea resemnat-luminoasă a faptului că nu stăpînim marele narativ ne mîntuim. Let’s go bowling, Dude.

Și s-au dus să joace popice.

Nimeni nu e perfect la el în viață. Doar ne amăgim. Sîntem niște impostori care trecem dintr-o nefăcută într-alta, dintr-o imperfecțiune într-alta, dintr-o îngălare în alta. Facem tîmpenii peste tîmpenii, ne legitimăm alegerile proaste, faptele stînjenitoare, victoriile de mucava, fleșcăielile ontologice. Și pe urmă punem capul pe umărul unui prieten și, deși nu cerem nimic, de fapt cerem iertare. Pocăința tefeleului pufos.

Mare film. Cum spunea draga mea de Andra, căci cu ea am văzut acest oribil de minunat film în seara asta: “un film cretin și mișto”.

Nimeni nu scapă cu viață din viață, dragilor. Nimeni să nu-și închipuie că-și poate depăși stadiul de impostor. Il nous fallut bien du talent pour être vieux sans être adultes. Let’s go bowling, Danny. Chiar dacă ești mort, let’s go bowling. Doar morții merită să meargă la popice.

În rest, rămîne cum am stabilit. The Dude abides.

. Citeste tot...

duminică, 16 ianuarie 2022

Omul anului 2021

Anul 2021 a fost un an excepțional pentru vin, rapiță, porumb, secară, banane, tapioca și hamei. Dar în nici un caz n-a fost un an bun pentru producția la hectar de oameni deosebiți, care să merite titlul de “omul anului 2021”.

Din toată liota de oameni care au catadicsit să scoată anul ăsta capul deasupra liniei de semnificație, cunoscuți, puternici, influenți, nici unul din ei nu merită vreo coroniță cu flori de cîmp, să i-o proptim premiu în vîrful capului, să-l pupăm matern pe frunte și să țuțuim încîntați din buze: “mînca-l-ar mam’mița pe el de premiant, cum a salvat el omenirea și cît de genial e el, dă să-l pupe mămițica, hai să-i dăm premiul de cel mai foarte super extra și pe urmă să-i cumpărăm costum de mariner”.

Toți o haită de dezamăgitori. Toți o gașcă de nepricepuți. Toți o trupă de fameni.

În necontenita noastră dorință de individualizare, îmbibați în narativele fantasmatice cu eroi genialoizi și cu eroine care merită salvate numa’ și numa’ de dînsul, frumosul, genialul, perfectul, sîntem cuprinși inevitabil și periodic de nevoia găunoasă să facem liste cu oameni, cu nume, cu tot soiul de strălucitori.

Asta de regulă ne apucă mai ales la sfîrșit de an, moment de cuvenit bilanț, cum ar zice almanahurile comuniste, slăvit fie limbajul lor de lemn de care a început să mi se cam facă dor, avea parcă mai mult farmec decît limbajul de lemn din ziua de azi.

Cine e cel mai? Bogat frumos celebru puternic important. Dar cel mai? Înțelept demn de slavă premiantul anului. Click aici! Află cine e omul anului! Citește aici! În cinci rînduri și trei paragrafe îți dăm esență de Top 10. Tot ce ai nevoie să știi fără să-ți obosești creierul.

Nope. Nyet. Nicht. E cazul să răsturnăm copaia cu stereotipuri cu fundu’n sus. Să ne smulgem din dorința de a pune mîna pe vreunul ca fiind mai foarte perfect, cel mai dincolo de perfectissim. N-a fost nici unul. Nu merită nici unul.

Singurii care merită răsplata simbolică sînt cei care au suferit anul ăsta. Nimeni nu i-a ajutat (steluță ca în Gazeta Matematică: i-au ajutat unii, le vom da premiu special la sfîrșit). Nimeni nu i-a băgat în seamă. Toți i-au urgisit. Toți i-au păcălit. Toți i-au jupuit.

Anul ăsta, vreți nu vreți, vă place au ba, convine stereotipurilor voastre aspiraționale sau nu, premiul Omul anului 2021 consider că trebuie să meargă la cei mulți.

La cei tăcuți și călcați în picioare de viață. La cei umiliți și obidiți, cum ar zice Dostoievski. La cei știrbi, medievali și primitivi, care au fost tăvăliți cu toate asuprelile și cu toate abuzurile și cu toate samavolniciile acestor vremuri mediocre.

Și care, totuși, au supraviețuit. Au băgat capul în jug. Au tras. Au îndrăznit să-și vadă de viața lor, cu botnița la gură, cu găleata de lături turnată aproape zilnic în cap de către deontologii hegemonului. N-au primit ajutor. Au fost împiedicați să-și vadă de soarta lor, bună rea bicisnică așa cum e. Și totuși, au continuat, în ciuda acestor opreliști puse de cei prea bogați, prea influenți, prea puternici, prea cunoscuți, prea foarte perfecți.

Copiii cărora li s-a furat copilăria cu tot soiul de reguli cretine, cînd așa, cînd fix pe dos. Cărora, dincolo de copilărie, li s-a distrus viitorul, generații cu deja doi ani de școală duși pe apa sîmbetei. Copiii pierduți în fața tastaturii, a Internetului, ăia care au, sau și mai rău, pierduți în fața sobei, rupți de lume și de realitate, ăia mulți care n-au.

Bătrîni cărora nu li s-a dat voie să iasă din casă, care au fost demonizați prin toate mijloacele specifice mașinăriei de propagandă. Cărora nu li s-a permis să meargă nici măcar pînă la cimitir, să aprindă o lumînare la cei morți, că-i mușcă de gît fiara de Covid, în aer liber, printre cruci, unde nu umblă nimeni decît ei și fantomele trecutului.

Săraci care au devenit și mai săraci. Bolnavi care au devenit și mai bolnavi. Suferinzi de cancer și de diabet și de tot soiul de alte boli cronice care s-au trezit cu spitalele închise absolut aiurea, cu speranța la un tratament cît de cît decent curmată de decizii dictatoriale, cretine, dar necriticate de nimeni.

Oameni în toată puterea care și-au văzut locurile de muncă pierdute, bruma de venit dispărută, speranța la o viață normală spulberată. Oameni normali la cap, nici prea prea, nici foarte foarte, care s-au pierdut în hățișul de vorbe păcălicioase și confuze în care i-au împachetat mai marii acestor zile. Fă aia. Ba nu, nu fă aia. Fă ailaltă. N-o fă nici pe-aia. Stai acasă. Nu te du la servici. Nu călători. Nu respira. Nu cuteza. Nu ieși. Nu mișca. Miliția să te ia.

Și totuși, oamenii ăștia și-au văzut de ale lor. Au încercat să răzbească prin tot barajul de artilerie ideologică prăvălit asupra creierelor lor. Au cărat și această cruce în spinare, tăcuți, resemnați, scîrbiți și neputincioși.

Nu. Nu a fost ca la război. La vremuri mediocre, pînă și suferința e mediocră.

Nu, nu a fost ca pe vremea moșierilor, cînd li se punea botniță la gură țăranilor cînd culegeau via boierului, să nu uiți, Darie, să nu uiți. De data asta botnița a fost moale și bleagă. O cîrpă simbolică, pentru slugi simbolice.

Nu, n-au făcut foamea, nu le-au căzut obuze în cap, peste case, să-i facă chiseliță una cu pămîntul. Suferința zilelor noastre a fost una călîie și fleașcă față de alte dezastre prin care a trecut țara asta.

Dar tot suferință se cheamă că a fost. Și tot obidire și umilire se cheamă că au trăit. Și tot necaz inutil se cheamă că au pățit.

Tuturor celor care au răzbit prin aceste vremuri de scîrnă, nu le punem lauri, nu le dăm coronițe, nu le sunăm trîmbițele de alamă să pice luminile reflectoarelor asupra lor, să-i orbească pe scenă, cînd urcă să primească premiul Oscar pentru anonimitate și chin.

Nu. Doar le urăm să aibă putere să suporte în continuare. Și să poată să ierte toate păcatele greșiților lor. Greșiții cei celebri, care zilele astea se înghesuie la coadă să primească titlul de cel mai foarte nu știu cum om al anului 2021.

PS: Premiul special merge către singurii care și-au respectat onoarea profesională și care au fost cu adevărat oameni în aceste vremuri tîmpite. Către cadrele medicale. Medici, medice, asistenți, asistente, doctoriți și doctorițe, infirmieri, infirmiere, fochiști fochiere, tot ce mișcă pe-acolo prin spital cabinet dispensar policlinică.

Au muncit ca niște sclavi. Au tras în jug în linia întîi a pericolului, acolo unde Covidul era mai des și mai aprig. Au stat la treabă pînă dincolo de epuizare. Au fost și ei păcăliți cu mari promisiuni, cele mai multe neonorate. Chiar și cînd și-au dat seama că sînt păcăliți cu nerușinare, nu au părăsit zbaterea, și-au păstrat cumpătul și și-au văzut de treabă în continuare.

Au făcut ce știu ei să facă: au salvat vieți.

Și au rămas oameni la cap. Mare lucru. Jos pălăria.

. Citeste tot...

vineri, 14 ianuarie 2022

N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

De cînd s-au constituit ele, științele sociale suferă de un complex de inferioritate epistemologică, în comparație cu surorile lor mai mari și mai înțelepte, științele naturii.

O bubă de cunoaștere numită “valoare”.

Dacă sînt fizician și studiez fotonii, electronii și alți bosoni leptoni ejusdem farinae, am o atitudine absolut neutră, unii ar zice chiar superioară la adresa lor. Apar? Dispar? Se ciocnesc? Unul îl bușește pe celălalt și face bum? Cui îi pasă? Mă doare la bască. Să se ciocnească, mama lor de leptoni. Să facă bum, să-i văz în camera cu fum. Cunoașterea e frumoasă. Cunoașterea e neutră. Cunoașterea e cunoaștere, și-atît.

La fel și cu astronomii, cu geologii, cu chimiștii, cu biologii, cu cine vreți voi din întinsul impresionantul domeniu al științelor naturii. Se ciocnesc continentele? Se sfarmă insulele? Se împreunează atomii? Bazele fleșcăie acizii, de rezultă săruri? Ok. Nu ținem nici cu unii, nici cu alții.

Nici un proces de interacțiune naturală nu generează emoții, sentimente, nevoi de apartenență, de solidaritate ori de adversitate la adresa subiectului. La adresa metodei de cunoaștere, poate. Ohoho, cîte emoții se varsă și în lumea științifică. Dar n-avem cum să ținem cu sau să fim împotriva continentelor. Doar a celor care încearcă să explice de ce continentele se mișcă.

Pe măsură ce ne apropiem de lumea oamenilor, acest mirabil Tărîm de Mijloc pe baza căruia măsurăm întreaga realitate, omul măsura tuturor lucrurilor, începem să simțim fiorul electric al emoției. Lupul mănîncă biata căprioară? Vai, leul a prins antilopa. Uită-te la ea săraca găină, cum o jumulește vulpea.

Investim emoții, judecăți de valoare, antropomorfizăm realitatea. Deși fiecare din animalele menționate nu reprezintă, în ochii necruțătorului om de știință biolog, decît variante de strategii de adaptare la mediul înconjurător, maxime locale de optimizare a funcției de supraviețuire și de reproducere, frumoase – căci toată cunoașterea e frumoasă – coreografii de ectoplasmă, în mărețul iaz ecosistemic al teleologiei anti-entropice, al luptei cu principiul al doilea al termodinamicii. Prădător, pradă, tot aia: un animal demn de studiat.

Am zis teleologie? Am zis scop? Am zis năzuință? Am zis zbatere și interes?

Aha. Încet încet, pas cu pas, intrăm pe tărîmul științelor sociale. Acolo unde obiectul și subiectul cunoașterii încep să se suprapună.

Omul nu e foton. Omul nu e continent. Omul nu e nici acid, nici bază. În ștințele naturii, omul, ca subiect al cunoașterii, se diferențiază de obiectul cunoașterii. Măsurăm șuruburi și copaci și elemente chimice. Cunoaștem realități diferite de carnea și de trupul nostru.

Drept consecință, separația obiect – subiect este bine definită. Oamenii care cunosc de-o parte a paginii. Șuruburile și copacii de partea ailaltă. Nu există emoție, dincolo de fiorul estetic al cunoașterii. Ați văzut ce frumoasă e complexitatea? Ați văzut fractalii ce frumos se întorloacă? Ați auzit de cea mai frumoasă ecuație de pe lumea asta: e la puterea i ori pi plus unu egal zero?

Pe măsură ce ne apropiem de tărîmul oamenilor, însă, cunoașterea este din ce în ce mai permeată, mai îmbibată, mai îmbîcsită de emoție, de valoare. De sărăcia aia de judecată care ne tot guvernează creierul de cînd sîntem noi maimuțe prin jungla asta a realității înconjurătoare.

Ce e bine? Ce e rău? Mie ce-mi iese din asta? Ce trebuie să fac – cu accent pe trebuie, altminteri e nasol? E nevoie cumva să-mi activez mecanismele emoționale de intensificare volitivă pentru a interacționa în mod adecvat cu realitatea?

În asta constă purgatoriul oamenilor de știință din domeniul social, spre deosebire de strălucitorii nemuritori și reci din domeniul științelor naturii. Oamenii sînt puși în situația de a studia alți oameni, nu bacterii sau șuruburi sau quarci.

Aha. Deci eu, om care pe persoană fizică sînt supus nevoilor și trăirilor și valurilor de tumult emoțional-valoric, trebuie să măsor, să cunosc alți oameni. Să încerc să mă pun în pielea celuilalt om pentru a înțelege mai bine ce-a vrut să facă și astfel să pot genera plus-valoare de cunoaștere.

Acest tipar epistemologic se aplică tuturor științelor sociale, istorie, psihologie, sociologie, economie, ștințele politice, științele războiului, filosofie, care-or mai fi ele pe-acolo.

Aici intervine marea schismă de cunoaștere. Explicația se transformă în interpretare. Eu, om între oameni, trebuie să dau seamă de acțiunile altor oameni.

Ce-a vrut să facă Napoleon? Cum se explică inegalitatea socială? Cum se face redistribuirea de plus-valoare? Care este specificul mecanismelor de optimizare a producției de plus-valoare în Franța secolului XV, spre deosebire de Indonezia secolului XX?

Prin ce se deosebesc strategiile de cooperare socială de cele de competiție socială? Care din ele sînt mai eficiente pe termen lung? Dar mai eficace pe termen scurt, la moment de ruptură bruscă a continuității acționale, adică de criză, de catastrofă? Care sînt caracteristicile conflictului social, și cum este acesta influențat de schimbarea tehnologică?

Unde rezidă centrul puterii în societate? E doar centru, sau un cîmp mai larg întins? Cum se gestionează puterea? Cum se creează ordinea socială? Cum influențează geografia competiția pentru putere? Dar tehnologia? Dar modalitățile de comunicare? Care e relația dintre centru și periferie între societăți?

Multe întrebări. Toate pertinente. Toate despre oameni. Toate întrebări puse de oameni despre oameni. Oameni, nu șuruburi sau bacterii sau fotoni.

Inevitabil, felul meu de a fi cam om pe persoană fizică îmi colorează semnificativ efortul de cunoaștere la adresa strădaniilor altor oameni.

Sînt bogat? Sînt sărac? Sînt rus sau francez? Sînt creștin sau mă închin la idolii polinezieni? Trăiesc la centru sau la periferie? Cred că viața e aspră și necruțătoare, sau că oamenii sînt buni la suflet? Cred în nemurirea sufletului sau mă închin la zeii cei aleatori ai probabilității?

De pe urma cărui tip de cunoaștere beneficiez mai mult? Care mi-e modelul teoretic care mă avantajează, pe mine și pe apropiații mei? Cu cine țin? De partea cui sînt? Ce-mi place și ce nu?

Mă enervează Napoleon sau îl adulez? Mă emoționează imnul Americii, al Rusiei sau al Noii Zeelande? Țin cu iezuiții sau cu ortodocșii? Cine vreau să aibă dreptate: ungurii sau românii? Distribuirea de plus valoare consider că trebuie să privilegieze capitalul sau forța de muncă?

Ah. Cîte apăsări valorice. Ah, cum de la Max Weber încoace sîntem încontinuu chinuiți de aceste limitări epistemice. Eu, omul subiectul cunoașterii, nu mă pot desprinde de oameni, obiectele cunoașterii mele.

Slavă Domnului că Weber a venit să ne bată obrazul, să ne bage înapoi în cotețul disciplinei. Să ne învețe aspra străduință a nevoii de a ne conștientiza aceste valori. După ce ne dojenește și ne îndeamnă să fim corecți la cap, tot el vine să ne asigure că nu ne vom putea niciodată lepăda întru totul de aceste valori.

Dar tot el vine mai apoi să ne îndemne: hai, încercați, zvîrliți peste bord cît mai mult lest valoric pentru a vedea realitatea socială cît mai obiectiv. Cum zicea Launcelot cînd a pornit să caute Sfîntul Graal: să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată.

Nu există obiectivitate în științele sociale. Inevitabil, undeva acolo rezidual, preconcepțiile valorice despre care ne atrage atenția Weber ne vor tot mînji efortul de cunoaștere cu culoarea trebuinței, a emoției, a binelui și a răului. Dar hai măcar să încercăm să ni le conștientizăm și astfel parțial să le neutralizăm.

În psihanaliză, una din marile concluzii ale acestui sistem de limpezire a cunoașterii despre psihicul uman este că nu putem să ne lepădăm de inconștient, de Id. De fierberile bazale alea care se ni se zvîrcolesc încontinuu prin hipotalamus. Dar măcar putem să-l aducem parțial la suprafață, să-l sublimăm, să-l îmblînzim și să ni-l facem prieten, rugîndu-l să tragă la aceeași căruță cu partea conștientă din noi

La fel și în științele sociale.

Sîntem îndemnați să scoatem bestia valorică la suprafață. Să facem un efort separat de analiză a dînsei. Cum sînt? În ce cred? Ce-mi place? De ce mi-e frică? Unde vreau să mă îndrept în viață? Care e definiția “vieții bune, virtuoase” pentru mine? Care mi-este grupul de referință?

Cum îmi influențează asta strădania sistematică de cunoaștere la adresa semenilor mei, numită știință socială?

Pe baza răspunsurilor cît de cît decente la aceste întrebări, curățăm vitraliul cunoașterii și încercăm să nu sărim gardul în partea cealaltă, în propagandă și în dogmă și în predică valorică.

Eu, ca sociolog, atunci cînd analizez inegalitatea socială, pot să fac pe neutrul, pe superiorul, pe biologul sau pe chimistul, să ridic pur și simplu din umeri și să remarc cinic: întotdeauna a fost inegalitate socială, e inevitabilă. La fel precum distribuția uniformă este de departe cea mai rar întîlnită distribuție între toate funcțiile probabilistice care împrăștie aleatoritatea pe lumea asta, la fel și cu inegalitatea. E peste tot, n-ai ce-i face.

Dar asta deja e o judecată valorică, morală, imediat cum ai rostit-o. Pentru că legitimează inegalitatea și-i conferă o aură inevitabilă, în fața căreia n-ai de ce să te lupți. Las-o așa cum a căzut. Mama lor de săraci. Întotdeauna vor fi săraci. N-ai ce le face. Indiferent ce afirmație teoretică faci la adresa realității sociale, inevitabil o bazezi pe un substrat valoric, sau produci consecințe valorice de cunoaștere și / sau de acțiune.

La fel și cu alte teme mari din științele sociale. Tot valoric și plin de coloratură morală este și un discurs științific care tinde să pună pe prim plan conflictul social, iară nu colaborarea și funcționalitatea și ordinea socială. La fel și în cazul celor care dau la o parte simbolicul și proclamă întîietatea epistemică a materialului, a relațiilor de producție. La fel și cu cei care trîmbițează că fără generare și structurare simbolică lumea asta se duce de rîpă și nu mai sîntem oameni.

Toate abordările din științele sociale, toate întrebările pertinente pe care ni le punem sînt inevitabil valorice. Toate sînt inevitabil limitate de această povară pe care o cărăm după noi, precum cară pușcăriașul bila de fontă legată cu lanț la picior. Toate sînt la ani lumină de neutralitatea valorică a fizicii, atunci cînd studiază fotonii.

Cu cine țineți? Cu Napoleon sau cu omul simplu? Cu rușii sau cu americanii? Cu cei de la Mizil sau cu cei de la Monaco? Cu furnicile roșii sau cu furnicile negre?

Aplecări morale, predispoziții valorice pe care poate în mod conștient ne amăgim că ni le-am băgat la țarc, că le-am domesticit. Dar care încă mustesc purulent acolo dedesubt, în zeama inconștientă a fierberii noastre instinctuale de om pe persoană fizică, dincolo de profesia noastră de psiholog, istoric, economist, sociolog sau prelucrător social prin așchiere.

Grele întrebări de domolit. Grea strădanie. Necesară luptă cu patima. Dureros efort.

* * *

Au ardelenii o vorbă, genială vorbă, îmi place de numa numa. La vorba asta îi zice simplu, dar complex, paradoxal de adînc în cîteva vorbe, înșelător de amăgitor de laissez-faire:

“N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva”.

În aceste cuvinte puternic dialectale zace o imensă înțelepciune epistemică. E fix vorba despre neutralitatea cunoașterii din științele naturale, neutralitate pe care noi cei din domeniul științelor sociale ne chinuim degeaba s-o atingem.

Cumva, într-un fel, lucrurile se așează. Nu contează cum. Se așează. Orice stare a sistemului este o stare, indiferent dacă-ți convine sau nu cum este ea. Ce contează? Lucrurile cumva sînt acolo, independent de nevoile voastre, de fantasmele voastre. Restul, bateți voi cîmpii, ăștia cu vorbe multe la voi.

Ei bine, dragilor, în meseria noastră ne vine tare greu să ne așezăm bărbia în palme în măciulia bîtei de frasin,

să zvîrlim gînditor privirea peste culmile Carpaților, peste plaiurile mioritice mitizate și mitizante,

să ronțăim molcom un pai uscat în gură

și să grăim lent, dar rar, în ritm regional de tip “și melcul țuști”, cu acel specific de cioban ardelean învelit în șuba cea mițoasă și-n nepăsare zen multimilenară:

n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.

* * *

Stați așa, că n-am terminat. Mai e ceva relevant de spus în această privință.

O altă patimă, o altă piedică în calea cunoașterii sociale constă nu în dimensiunea morală, ci în cea estetică. Nu în valoare, ci în stil.

Inevitabil, cunoașterea se transmite prin discurs. Inevitabil, discursul are un stil. Inevitabil, discursul științelor sociale este mai eseistic, mai puțin formalizat decît discursul științelor naturii. Nu e preponderent cu formule, e preponderent cu fraze elaborate.

Cum afectează stilul cunoașterea? Unde este granița dintre discursul neutru și înflăcărarea ideologică?

Nietzsche a scris năvalnic. Bourdieu a scris necruțător de elegant. Geertz este unul din marii scriitori pricepuți ai acestor vremuri pline de oameni iscusiți întru mînuirea cuvintelor. Noica a rostit și rostuit vorbe tulburător de potrivite pentru potrivita, provinciala, obscura noastră limbă românească. Tacitus a fost o bestie de elocvență rece, seacă, bine ținută în frîu.

Sînt atîția oameni inteligenți pe lumea asta care au scris cumplit de elocvent în domeniul științelor sociale, sporind eficiența de transmitere a cunoașterii, dar mai ales puterea de convingere a ideilor lor. Retorica, acest mare instrument de întărire a interpretării. Dacă nu spui convingător, degeaba spui adevărat.

Dar și o capcană. Retorica, cea care te azvîrle atît de ușor din domeniul cunoașterii în domeniul propagandei, al iureșului de vorbe și al simplificării și al stîrnirii de patimi. Necesare patimi. Oare chiar necesare?

Unde se oprește cunoașterea? Unde începe propaganda? Cu cine țin, dintre semenii mei? De ce-mi tot vine să țin cu semenii mei, cu cei de-un fel cu mine? In-group și out-group, eterna zbatere a maimuței din noi, nevoia de apartenență, de scufundare într-un bine colectiv. De ce nu pot să fiu neutru, precum bestia de biolog care se uită la furnicile negre, la furnicile roșii, la peștii albaștri, la peștii verzi, și nu ține cu nici unul?

Cunoașterea salvează lumea. Sau iubirea? Nici nu mai știu. Ar trebui să știu, dar mereu mă iau cu altele și uit ce e cu adevărat important în viață...


. Citeste tot...

marți, 11 ianuarie 2022

Chiar și dacă vă cheamă Pieleanu

După al doilea război mondial, pandemia asta Covid a reprezentat cea mai gravă criză socială prin care a trecut lumea cît de cît dezvoltată, din care cît de cît, cu chiu cu vai, facem și noi parte.

E drept că, în comparație cu imensitatea de catastrofă numită Al Doilea Război Mondial, scris cu litere mari ca să-i înțelegem amploarea, sărăcia asta de pandemie Covid e fix pistol cu apă.

Mai mult de-atît. E drept că alte părți ale lumii au trecut, din 1945 încoace, prin suferințe mult mai intense, oribile, atroce decît cele prin care am trecut noi în acești ultimi doi ani.

Mă gîndesc la genocidul din Rwanda. La măcelul îngălat, dar totuși cît se poate de sîngeros din fosta Iugoslavie. La măcelul mult mai necruțător organizat din Cambodgia, sub conducerea lui Pol Pot. Mai sînt și altele, astea îmi vin repede în minte, fără să mă forțez prea mult.

Și totuși.

Și totuși, sîntem suficient de răsfățați de soartă încît, din fericire, să n-avem astfel de termeni de comparație. Iaca atît s-a putut: doar o catastrofă mediocră, sanitară. Doar decît. Au murit niște zeci de mii de oameni.

Ookey. Ce vrei să spui cu asta? Ce vrei să ne demonstrezi? Ce înseamnă cîteva zeci de mii de oameni cu cîți ne-au murit la Stalingrad, în cîteva luni? Sau cu cîți au fost măcelăriți la Oarba de Mureș într-o singură zi, mînați de la spate cu Naganul de comisarii sovietici?

Nu putem compara cu suferința prin care s-a trecut acum două sau trei generații, marele abator, marea mașină de tocat suflete prin care au fost trecuți sărmanii noștri bunici, amărîtele noastre bunice.

Dar nici noi nefiind pe măsura celor care au trăit, au suferit și au murit în Al Doilea Război Mondial, a acelor generații tăbăcite de soartă, orice suferință ni se pare atroce, de la o unghie căzută pînă la o epidemie de gripă.

Suferința este inevitabil subiectivă. Nu poți să compari suferințele, e inimaginabil. Pentru noi, bombardarea Dresdei e un capitol minor din istorie. Mare lucru. Dă, mă, pagina, să citim despre următoarea catastrofă, Holodomor, că mă grăbesc și n-am timp de asta acum.

Pentru cei care au respirat foc și au trăit iadul pe pămînt, însă, a fost tot ce se putea. Și încă ceva pe deasupra.

La fel și cu cineva căruia i-au murit părinții într-un accident de mașină. Pentru noi e o biată statistică, pe care o consumăm plictisiți la Știrile de la Ora 5. Maxim două minute de isterie televizată în care vedem niște fiare contorsionate. Ookey. Am mai văzut și ieri același lucru. Pentru el este tot ce se poate îndura. Și încă ceva pe deasupra.

Așijderi și cu suferința pe care o trăim din cauza Covidului. Pentru unii din noi e moarte. Tot ce se poate îndura. Și ceva pe deasupra. Pentru alții din noi sînt doi ani de viață pierduți. Pentru alții, mai tineri, jumătate de liceu dus pe apa sîmbetei.

Pentru alții, sărăcie și mizerie și speranțe spulberate. Pentru alții, depresie. Pentru alții, angoasă. Pentru alții, suferința că n-a putut să mergem la schi anul ăsta în Austria. Ah, ce suferință. Vai, dragă, pîrtiile din Bulgaria nici nu se compară cu alea de la Sölden. Niște mediocri. Nu vrei să știi cît am stat la coadă la gondolă. Inaceptabil.

Fiecare cu suferința lui. Neștiind ce au pățit bieții ăia cînd au respirat foc în adăposturile anti-aeriene din Dresda, nu putem compara. E suferința noastră cea mai mare, absolută. Cea mai groaznică. Pentru o întreagă generație de răsfățați ai sorții, e cea mai cruntă experiență de viață trăită vreodată.

În consecință, trauma psihică este aproape comparabilă. Sîntem mai moi, mai pufoși. Deci la o catastrofă mai mică, mai pufoasă, mai mediocră, efecte cît de cît asemănătoare. Nu ducem cît au dus ăia la asediul Leningradului. Dar tot ne doare, aproape ca pe ăia, care au fost nevoiți să recurgă la canibalism. Sîntem la fel de speriați de bombe, de shellshocked.

Cum ieșim din asta? Cum ne spălăm creiere întru normalitate, întru vindecare? Cum ieșim din această spaimă? Dar mai ales din această ură cumplită în care ne scufundăm în fiecare zi, cu fiecare gură de aer respirată, cu fiecare secundă de televizor privită, cu fiecare cuvînt intens citit? Cum ieșim din depresie, din apăsarea asta existențială care ne sufocă?

Dragii mei, permiteți-mi să fac pe prestidigitatorul. Să recurg la mijloace complexe, de tip deus ex machina, să scot iepurele vindecător din pălărie. Să vă uimesc. Să vă introduc în scenă un mare, neașteptat tămăduitor. Un mare solomonar priceput. Habar n-aveți de el. N-ați auzit în viața voastră de așa ceva.

Se cheamă înțelegere. Se cheamă empatie. Se cheamă toleranță. Se cheamă iubire și iertare.

Se cheamă, n-o să vă vină să credeți: creștinism.

Dragii mei intenși, iubiții mei inchizitori pe persoană fizică. Călăii mei pufoși. E vremea să ne aducem aminte de puterea tămăduitoare a disciplinei spirituale.

Cum unii fac flotări să le crească mușchii, iar alții dau la perete toată ziua sărăcia aia de minge de tenis, să-și îmbunătățească serva și reverul,

atenție, n-am zis încă nimic deocamdată despre golf, da?

la fel și noi ar cam trebui să facem dureroase, necesare exerciții de toleranță. Și mai ales de iertare.

Să ne punem în agendă, cum ne punem întîlnirile de afaceri, ședințele și vizitele la doctor. Azi trebuie să fiu un pic mai puțin intens la cap. Azi trebuie să fiu un pic mai iertător. Azi trebuie să fac zece flotări și să iert trei cretini.

Nu, nu se poate, îmi urlă creierul indignat, dependent de ură și de inchiziție zilnică pe pîine. Trei e prea mult. Ești nebun, nu pot atîția din prima. Bine, hai, treacă de la mine. Doar unul azi. Și pe urmă, încet încet, pas cu pas, mărim ștrocul, intensificăm alonja, trecem la următorul nivel: doi pe zi, trei pe zi. Poate așa ajungem să-l iertăm chiar pînă și pe CeTePe pînă la sfîrșitul lumii.

Palada e un cretin și un dobitoc. Ah, Doamne, nu știți cîtă lume gîndește aceste cuvinte necesare, ferme, adevărate, indubitabile. Sînt mii, zeci de mii, sute de mii de intenși care mi-ar vrea pielea pe băț.

Ei bine, dragii mei tefelei care oricum n-aveți cum să citiți aceste rînduri, că nu citiți voi texte scrise de primitivul de Palada,

e vremea să începeți să-l înțelegeți, să-l acceptați și să-l iertați chiar și pe intensul de Palada, pe oribilul de Palada,

pe nemernicul de ticălos

de dobitoc

de cretin

de tîmpit

de Paștele mamii lui de medieval de Palada.

Ookey. Doamne, ce vă mai place să-l mai înjurați și să-l mai urîți pe nasolul de Palada. Să întoarcem foaia. Nu încă și celălalt obraz. Doar foaia. Doar perspectiva.

Palada are și el piticii lui pe cap. Palada trebuie să-l ierte pe Goțiu. Un tîmpit și un dobitoc. Ah, ce l-aș mușca de nas și mîine, dacă n-aș avea deja condamnare penală din cauza aceluiași comportament reprobabil. Palada trebuie să-l ierte și să-l înțeleagă și să-l tolereze pînă și pe tîmpitul și pe dobitocul de Goțiu.

Ba chiar să facă imensul, groaznicul efort mental să nu-l mai considere tîmpit și dobitoc. De ce-l faci, bre, tîmpit și dobitoc? Cum de poți fi în asemenea hal de intolerabil și de cîine? E și el un om, acolo. Mama lui de om...

Palada trebuie să-l ierte și să-l înțeleagă pînă și pe Pieleanu. Știți voi care. Acel Pieleanu. Unicul, inegalabilul. Faimosul Pieleanu din faimoasa sintagmă “PalaDA PieleaNU”. Acel sociolog remarcabil și puternic concurent profesional al lui Palada. Pe care Palada de ani buni se întreabă: Doamne, cum de-l mai rabdă pămîntul și pe ăsta? Dar mai ales: Doamne, cum de mai lucrează clienții cu el, Doamne, la cîte dume și dude a dat? Mă, clienții ăștia chiar sînt ca în bancul cu ursul? Mă, ăstora chiar le place să fie păcăliți în asemenea hal? Și se mai și întorc, să mai fie păcăliți încă o dată? Doamne Dumnezeule, ce clienți...

Hmmmm. Nasol. Palada trebuie să-l ierte pînă și pe Pieleanu. Vai, ce doare. Nici nu pot să mă gîndesc, că simt că mi se umflă ficatul. Vai, mă doare capul. Unde sînt sărurile, că simț c-o să leșin. Auzi, Mamițico, zice că trebuie să-l iert chiar și pe Pieleanu. Mai dă-mi din săruri, să mai trag din ele, că iar mă ia de cap.

Pînă și pe nemernicul de Băsescu trebuie să-l ierte Palada. Băsescu, la a cărui simplă pomenire de nume se încrețește pielea pe mine și-mi crește tensiunea. Palada trebuie să-l ierte și pe Iohannis. Și să-l înțeleagă. Și să-l tolereze. Haide, bre, e totuși om și el. Chiar merge și la schi. Cum poți să te superi pe un semen schior? Mama lui de schior...

Înțelegeți? Să vă mai explic? Să mai dau din casă pe cine trebuie să iert, să tolerez, să-i accept similaritatea ontologică? E și el om, lasă-l, bre, și pe el să trăiască.

E al naibii de dureros. Și e singura cale spre vindecare. V-o spune Iisus. Pe el trebuie să-l credeți, dacă pe mine nu mă credeți. E singura cale prin care putem să redevenim oameni, după ce atîta timp am fost doar fiare și bestii și monștri.

Useriștii trebuie să adopte trei pesediști. Mintenaș, unu doi trei. Ca pe flotări trebuie useriștii să numere pesediștii de adoptat. Pe care să-i înțeleagă, să facă niște crîncene eforturi mentale, să se strofoce empatic să priceapă: cum e, dom’le, să fii primitiv și știrb și babă de la Mizil care pupă moaște?

La fel, cei de la AUR trebuie să-i înțeleagă și să-i ierte și pe globaliști, și pe tefelei, și pe Soros, și pe Arafat și pe Rafila, pe Iohannis, pe Kodruța, pe Merkel. Pînă și pe intensul ăla de Moraru sau de Muraru sau cum îl cheamă pe el acolo. Un civil deosebit, cu sarcini specifice de civil.

Pesediștii trebuie să ierte la Băsescu și la pedeliști și la securiști. Securiștii trebuie să ierte la șpioni – nu știu dacă asta chiar se poate, mi se pare că e chiar și o lege care interzice asta.

Cei de la țară trebuie să-i ierte pe îngîmfații de la oraș. Cei de la oraș trebuie să-i ierte pe primitivii de la țară.

Ardelenii trebuie să facă un efort imens, și melcul țuști, să nu îi mai desconsidere pe olteni, pe moldoveni, pe răgățeni. Noi, insuportabilii de mitici de pe aici, de prin Balcani, trebuie să nu mai spunem porcăria aia de glumă cu “și melcul țuști” și să acceptăm că pînă și ardelenii sînt uneori oameni. Doar uneori. Doar cîteodată. Pe bune, v-am spus bancul ăla cu ardeleanul și cu melcul? Te caci pe tine de rîs. Și Doamne, cît de adevărat este...

Unde rămăsesem? Tocmai m-am văzut acum o oră cu un ardelean. Un prieten. Un tip tare fain. Știe bancul. O să rîdă la acest text de o să se crăcăneze. Mama lui de ardelean.

Vacciniștii trebuie să facă eforturi temeinice pentru a începe să priceapă că pînă și anti-vacciniștii sînt, totuși, în mod paradoxal tot oameni și ei. Două mîini. Două picioare. Chiar și cetățeni ai acestei țări, cu drepturi și cu libertăți. Da, știu: e groaznic de complicat să poți concepe o asemenea oribilitate de gînd oribil. Cum, dom’le, pînă și ăia e oameni? Nu-mi vine să cred...

Anti-vacciniștii trebuie să mai lase naibii oleacă sărăciile alea de teorii ale conspirației și să încerce să înțeleagă motivele pentru care, totuși, vaccinul a fost propus ca soluție la o epidemie. Chiar dacă o soluție imperfectă, totuși o soluție mai bună decît să nu fi făcut nimic, să încrucișăm scîrbiți brațele pe piept și să privim cum înflorește moartea în jurul nostru.

Înțelegeți, bre, cum devine chestiunea? Fiecare trebuie să ierte pe cineva. Să-și ierte dușmanii, mama lor de dușmani, arză-i-ar... Să încerce să-i înțeleagă pe cei care îi enervează, îi scot din sărite. Pe cei cu care ar da de pămînt, de toți pereții.

Să ne conștientizăm emoțiile negative, să le rugăm frumos să ia o pauză, să ne lase în pace să respirăm un pic, să reînvățăm ce e aia normalitate și vindecare și lume întreagă la cap.

V-am spus cît de greu este să accepți oribila concluzie că pînă și Pieleanu este om? Doamne, ce doare.

E singura cale, bre. Care o fi numărul de telefon al lui Pieleanu, că nu-l mai am. Nu-i nimic, îl fac eu rost. Să-l sun, să-mi cer iertare pentru toate lăturile pe care i le-am turnat în cap în ultimii ani.

Vă pupă sociologul. Vă las, că am o treabă. Trebuie să-l sun pe Pieleanu. Da, chiar pe acel Pieleanu.

Hai, încercați și voi. Iertați și voi pe cineva. Și cereți-vă iertare și voi. Hai, că au inventat ăștia pînă și o poezie în acest sens. Un soi de rețetă de workout spiritual. Precum și noi iertăm greșiților noștri...

Doare, dar altminteri nu se poate. Iisus v-o spune, nu v-o spun eu. Măcar pe Iisus să-l credeți, dragilor, pufoșilor, oribililor, tîmpiților, ticăloșilor, frumoșilor, famenilor, politrucilor, săracilor, amărîților, deosebiților, strălucitorilor, fraților, oamenilor.

Ah, ce vă mai iubesc. Și cînd nu vă iubesc, mi-am pus o alarmă pe ceas să-mi aduc aminte că vă iubesc. Că trebuie să vă iubesc. Că sînt forțat de Covid și de istorie să vă iubesc.

Cu accentul pe “trebuie”. Altă soluție nu e. Din sărăcia asta de groapă nu putem ieși decît împreună. Altă cale de vindecare nu avem. Iisus v-o spune, nu v-o spun eu. Precum și noi iertăm greșiților noștri.

Măcar pe Iisus să-l credeți, mama voastră de oameni pe care încerc din răsputeri să vă iubesc. Chiar și dacă vă cheamă Pieleanu.

Am zis.


. Citeste tot...

luni, 10 ianuarie 2022

No libertate for you today

Recunosc, am greșit. Eram ferm convins că judecătorii o să țină cu statul totalitaro-tefeleu și o să-l deporteze pe Djokovic. În nemernicia mea, ca un sociolog turbat, e din ce în ce mai clar că nu mai cred în dreptate și în justiție și că am impresia că Securistanul se întinde pe tot globul, odată cu tehnologia.

Am și eu piticii mei neuronali pe creier, justificați atît de teorie, cît și de realitate. O cameră de supraveghere, un securist. Un algoritm, o sută de securiști. O monitorizare automată după cuvinte cheie, o mie de securiști, un milion. A Matrix of them.

Între timp, în Securistanul nostru mediocru și autohton, de două luni ni se tot promite că vor introduce antivirale în farmacii. Da, da, cum să nu. Vezi să nu. Le tot promit. Le tot introduc. Evident că n-o să vedeți nici un fel de antiviral în farmacii. Covidul trebuie tratat în mod isteric, ca pe sfîrșitul lumii, doar în regim de spital, ca să justificăm starea de alertă. Că e așa de bine să stăm de doi ani în stare de alertă, să facem ce vrem noi, tehnocrații superiori și perfecți.

V-am spus că trăim în Securistan?

Între timp, tot de doi ani purtăm masca pe figură ca niște primitivi. De-aia textilă. Vezi, de-aia murim noi cu zile, că de-abia zilele astea ne-am luminat la minte să ne dăm seama ce primitivi sîntem și să interzicem masca textilă, să introducem o tehnologie avansată, NASA, mască fepecumîizice, de-aia de prinde și posturi radio, și șpioni, nu numa viruși.

Am și eu o nelămurire. Cînd s-a încălcat legea? Cînd s-a făcut abuz în servici, în serviciu, în servicii? Toți ăștia doi ani de zile, cînd ne-ați forțat să fim primitivi cu cîrpa textila la bot, să murim ca niște inconștienți, neapărați de virusul perfid? Sau acuma, recent, cînd ne forțați să dăm banii aiurea pe altă manieră de legitimare a dictaturii, pe altă izoletă de-a voastră?

Pentru chestii de-astea, alții au făcut deja pușcărie. Mă rog, erau niște alții convenabili, non-sistemici, nu din gașca lor de deosebiți. Pentru chestii de-astea, DNA venea în mod mintenaș, cu toată presa deontoloagă după ea, la nasoii care erau primitivi și în contra lu’ Angela și lu’ Ursula. Așa se face controlul social. Cu Macovei și cu Kovesi pe post de coadă de topor. Și cu legea în mînă. Problema e: care lege? Că le schimbă ăștia mai ceva ca pe măști.

Vedeți de ce vă spun că trebuie să fi cuminți, să stați liniștiți la locurili voastri, să aveți încredere în autorități, în justiție, în dreptate, în statul de drept? Pentru că...

Chiar. De ce trebuie să am încredere în justiție, atunci cînd ea nu există? De ce trebuie să cred în dreptate, cînd ea nu se face? De ce trebuie să cred în statul român, cînd el își bate joc cu perseverență de mine?

Sînt curios cum vor justifica menținerea stării de alertă, totalitarismul mascat, după ce trece și sărăcia asta de Omicron, care are fix, dar fix aceeași rată de mortalitate ca a unei gripe obișnuite. Sînt curios cum vor permanentiza abuzurile și încălcările drepturilor și libertăților individuale.

Ce-o să mai inventeze? Ce altă catastrofă de tip Wag The Dog ne va fi băgată pe gît? Cîte zeci, sute de milioane vor prăvăli peste deontologii din media aproape civilă, încît să ne convingă ei superiori că iar e sfîrșitul lumii și că trebuie să ne abandonăm ca niște vite blegi în brațele generoase, superioare, perfecte ale militarilor cu tot soiul de epoleți și de bîzdîcuri de Moș Teacă? Ce găselniță o să mai inventați? Ce Radu Tudor, ce Gîdea și ce CeTePei și ce Pippide și ce Prelipceni prăpăstioși și marțiali o să ne mai picurați în urechi?

V-am spus că trăim în Securistan? V-am spus că vă place? V-am spus că textila nu mai e bună, după ce ne-a fost îndesată pe gît doi ani de zile? V-am spus că nu se găsesc nici acum antivirale în farmacii, după ce v-au tot prostit luni la rînd că o să bage, imediat cum ajung la putere?

V-am spus că vă păcălesc ăștia ca la Nufărul, în mod constant, cu perseverență, cu plăcere, cu un rînjet aproape civil pe buze?

Ah, ce vă mai place și vouă să fiți abuzați, să fiți păcăliți, să vă duceți după fentă. Sînteți fix ca în bancul cu ursul. Vă meritați soarta. Românii merită tot ce e mai bun.

Ghinion.

. Citeste tot...

sâmbătă, 8 ianuarie 2022

Între Carbonifer și BLM

În necontenita, apriga cursă pentru bunăstare și putere, țările avansate au un avantaj istoric neîndoielnic.

Acest avantaj a fost realizat îndeosebi în două feluri.

În primul și în primul rînd, prin samavolnicie. Violență. Exploatare. Rapt. Jaf pe față. Povestea civilizației e de fapt povestea mitocanilor cu ghioaga în mînă care în decurs de trei cinci șapte generații au spart țestele dușmanilor lor, au răzbit la putere, au devenit ditamai nobilii dați cu pudră pe perucă și au generat structură socială persistentă, evident în favoarea lor și a progeniturilor lor.

În al doilea rînd, în egală măsură avantajul Occidentului a fost realizat pe bază de acces la densitate energetică, înfigînd paiul lung al nevoii și sorbind din dulceața otrăvită a Pămîntului, din diversele straturi de hidrocarburi fosile aflate în diverse stări de agregare: solid (cărbune), lichid (petrol), gaz (gaz natural, îndeosebi metan).

Mai sînt și alte aspecte de luat în considerare: tehnologie / cunoaștere / competiție / risc / guns germs and steel, vorba omului de știință. Dar să nu ne abatem de la calea marxistă a cunoașterii ideologice, pe bază de lozinci puternice, necesare.

Ecuația e simplă. Bunăstare = Dezvoltare. Dezvoltare = Complexitate. Complexitate = Cunoaștere + Violență + Hidrocarburi fosili. E o ecuație în mod voit simplistă, la fel precum Lenin pe vremuri declara ritos că URSS înseamnă puterea sovietelor plus electrificare.

Dar, atenție! Și el tot despre asta vorbea de fapt, semn că ceva ceva e acolo la mijloc, dincolo de propagandă. Suveranitatea / Hegemonia / Proiecția de putere constau în monopolul asupra violenței și în deținerea resurselor de energie. Trăiască Weber și Marx împletiți într-o explicație atotcuprinzătoare, enervant de simplistă.

Acest proces prin care Occidentul a luat fața restului lumii se întîmplă de vreo trei secole încoace, give or take.

Acuma, acest proces este pe cale să fie întors cu cracii în sus, dat înapoi, reversibilizat. Restul lumii, Lumea a Doua, Lumea a Treia, emite pretenții din ce în ce mai pertinente la bunăstare, dezvoltare, complexitate. Și, evident, la redefinirea echilibrului puterii aferentă redefinirii hărții de complexitate socială.

Acumulările Occidentului puternic și dezvoltat s-au făcut pe seama naturii. Cu samavolnicie, neținînd cont de consecințe. Cu barda. Grow first, clean up later.

Fizica e necruțătoare în această privință. Cum bagi paiul în străfundurile pămîntului să scoți carbon, să-i transformi în lucru mecanic densitatea de energie chimică înmagazinată în legăturile sale promiscue, cum faci buba. Principiul al doilea al termodinamicii scoate capul și-ți dă peste fantasma perfecțiunii, transformând o parte semnificativă a acestei conversii în căldură reziduală.

Ghinion. Nu există perfecțiune pe lumea asta. Nu există perpetuum mobile. Vrei să faci omletă? Trebuie să spargi ouă. Vrei să creezi bunăstare și să deții puterea? Trebuie să exploatezi hidrocarburile. Deci să faci mizerie în jurul tău, îndeosebi mizerie termică.

Ai tupeul să ordonezi lucrurile într-o parte, să turtești entropia în jurul tău, construind organizînd crescînd complexitatea, făcînd pe micul Dumnezeu? Țop, în partea cealaltă sărăcia de entropie scoate capul și mai vîrtos, grămezi grămezi de entropie mare generate de nevoia de a domestici entropia mică, locală.

Entropia informatică omorîtă într-o parte, îndeosebi în urbanul dezvoltat, se compensează cu asupră de măsură cu entropia termică generată în jurul centrului de putere, îndeosebi în atmosferă. H = k log (W), cum v-ar da peste nas Boltzmann și Shannon.

Problema e agravată de faptul că pîrdalnicul de carbon, foarte priceput în a înmagazina energie în mod dens în mațele sale de împletire chimică cu alte elemente, la fel de ușor generează și efect de seră. Fapt care vine să complice suplimentar problema creșterii energiei calorice reziduale în ecosistem.

În consecință, sînt din ce în ce mai multe voci care propun să ne înțărcăm de la carbon, la nivelul întregului glob. Hai să oprim dependența de carbon fără a renunța la consumul de energie. Cum putem face asta?

Hai să nu mai scormonim inutil în marele depozite de carbon din scoarța terestră (carbon sink), să aducem la suprafață și să vînturăm în mod periculos funinginea prin atmosferă.

Hai să ne punem mai eficient în calea fluviilor non-carbonice de energice pe care le primim deja în mod inevitabil de la soare și de la gravitație și care străbat zilnic planeta – vestitele surse regenerabile.

Hai să renunțăm la rezervorul de benzină care ne stăpînește viața și să trecem la baterii, să convertim totul în electricitate obținută din altceva decît din carbon.

Hai să scormonim mai mult în miezul atomului, în energia nucleară.

Hai vedem dacă nu cumva vehiculul chimic numit hidrogen e mai puțin păcătos decît anteriorul vehicul, carbonul.

Încălzirea globală e un fenomen cît se poate de real, viu și primejdios. O ținem în ritmul ăsta, generăm în timp geologic relativ scurt un nou Carbonifer, cînd crocodilii erau cît iahtul, șerpii boa cît TIR-ul, palmierii creșteau la Polul Sud și Ecuatorul dădea încet în fiert, precum ibricul pe foc.

În aceeași măsură, încălzirea globală este un instrument al naibii de convenabil de menținere a actualei situații de putere, în care cei mari și puternici fac tot posibilul să rămînă mari și puternici, pe seama celor mici și mulți și, de preferință, dezbinați. Divide et impera, mare pricepere imperială procedurală.

Cele două narative concurente ce se împletesc în jurul încălzirii globale sînt într-un conflict evident. Pe principul “să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă”, puternicii lumii se bat în ideologii care să justifice de fapt un lucru simplu: legitimarea accederii la putere.

Cei avansați, Occidentul imperialist, afirmă că ei și doar ei se pricep să rezolve această mare, gravă problemă globală. Recunosc că au greșit, că au abuzat de carbon, și că lucrurile trebuie să se schimbe. Dar nu se lasă duși de la cașcaval, nu consideră că trebuie să plătească pentru păcatele generațiilor anterioare, nu se dau jos de pe piedestalul de putere.

Din contră, folosesc acest discurs pentru a-și întări poziția de superioritate morală. Pe baza expertizei întru păcat, ceartă în mod superior și trist pe mai nou-veniții la cursa întru complexitate că strică natura încercînd să genereze bunăstare, complexitate și putere.

Chinezilor, prea mult cărbune ars. Nu faceți ca noi. Renunțați la dorința voastră de complexitate, că nu e bine. Stricați planeta, murim cu toții. Aveți o creștere mult prea nesănătoasă a amprentei ecologice, a amprentei de carbon pe care o apăsați cu talpa pe planetă. Mai încet. Mai ușor. Mai cu milă. Hai că vă arătăm noi cum să fiți sustenabili – code word pentru recomandarea de a renunța la complexitate și a trece înapoi la împletit răchită și la fluierat cu foc din fluieraș de soc.

Cei din Lumea a Doua, China, India, Pakistan, Nigeria, Indonezia, contestă acest narativ și scot în evidență hegemonia simbolică înmagazinată insidios într-însul.

Aha, îmbuibaților. Secole la rînd v-ați îmbuibat pe seama naturii și a noastră, generînd poluare, eliberînd catralioane de milioane de tone de carbon în atmosferă, dezechilibrînd în mod ireversibil și iresponsabil echilibrul naturii. Iar acuma nu faceți absolut nici un sacrificiu din îmbuibarea voastră, doar ne opriți pe noi să fim ca voi.

Vreți să se păstreze diferențialul de bunăstare, voi bogați și puternici, noi săraci și proști. Și veniți cu noua păcăleală ideologică, cu noul instrument de shaming prin care să legitimați inegalitatea inerentă sistemului capitalist.

Sună marxist. Sună suveranist. Sună însă din ce în ce mai credibil și mai pe placul celor din Lumea a Doua. China India Brazilia Nigeria Indonezia Vietnam și restul nu mai acceptă să fie trași de urechi precum școlarii neascultători. Și cer ca secolele de abuz asupra naturii să fie plătite.

Ați ajuns bogați și puternici pe seama naturii? Ați acumulat osînză și bănci și tehnologie și portavioane și multă multă bunăstare violînd Pămîntul? Acuma e cazul să mai renunțați din cele strînse. Să plătiți și voi tribut. Să dați înapoi către cei săraci, nu doar să impuneți condiționalități celor așezați mai tîrziu la masa bunăstării. Hai, fiți generoși, renunțați la poziția de hegemon. Să fie bine să nu fie rău. Să fie pace în lume. Dar nu doar pentru voi, că doar nu s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Cele două narative evident se vor izbi la fel de aprig și în anii care vin. Fiecare va ține cu dinții de dreptatea sa. Bogații vor îndesa pe gît celor săraci vina de a fi ineficienți și de a polua în prezent mult mai mult decît ei. Săracii vor bate obrazul celor bogați că e cazul să cam pună genunchiul în pămînt și să ispășească niște păcate comise de strămoșii lor.

La fel precum Black Lives Matter devine un discurs din ce în ce mai puternic în rîndul asupriților urmași ai lui Kunta Kinte, săraci furioși care dărîmă statui de Columb și de Washington și de alți cotropitori și colonialiști și deținători istorici de sclavi, la fel în curînd va veni vremea cînd se va contura un discurs critic la adresa Occidentului dezvoltat pe baza păcatului ecologic al înaintașilor. Să ajungă săracii lumii să ceară bogaților tribut de poluare istorică. Păcatele ecologice ale părinților plătite de copii, pînă la a șaptea spiță.

Aveți cele mai elegante capitale ale lumii construite pe bază de exploatare și poluare? Ați construit Londra New York Florența Viena Paris pe bază de hidrocarburi? Mai tăiați un pic din ele. Mai dați înapoi ce-ați furat. Mai dărîmați un pic, că prea v-a crescut nasul. Fiți și voi un pic mai săraci dacă vreți să jucăm în continuare jocul luptei împotriva poluării și să nu schimbăm narativul, să nu venim cumva peste voi să vă pedepsim cu amarnică pedeapsă că ați stricat lumea cu motorul vostru în patru timpi.

Lumea e într-o continuă zbatere și într-o continuă competiție ideologică. În cele din urmă, într-un fel se vor așeza lucrurile cumva.

Depinde dacă se vor așeza pașnic sau cu violență. Depinde dacă în această zbatere a cine are mai multă dreptate și mai multe portavioane nu cumva Ecuatorul să nu înceapă să dea în fiert din nu, ca ibricul pe foc, ca în Carbonifer.

Depinde dacă cei din Bangladeș și din Nigeria nu vor găsi cumva de cuvință să-și ia calabalîcul amenințat de apele în creștere și de secete și de temperaturile de peste 40 de grade de la ei de-acolo și să se mute peste noi la București, la Telega, la Viena sau la Washington.

Cumva, într-un fel, o să fie. Cum? Habar n-am.

Mai contează?...


. Citeste tot...

sâmbătă, 1 ianuarie 2022

Cu un Vercingetorix sîntem cu toții datori

În general, strategiile de viață exaltate, romantice, nesăbuite, dionisiace nu au nici o fărîmă de șansă în fața prozaicului cult al rațiunii. Întrebați-i pe celți, dacă pe mine nu mă credeți. Vercingetorix e exemplu viu, adică de fapt cît se poate de mort, în această privință.

Priviți-l cum, de la înălțimea mîndriei sale despletite și înfrînte, își zvîrle sabia la picioarele lui Cezar. Iată-l cum îngenunche în fața arogantului de roman, biet fraier pe cale să devină istorie. Iată-l cum e luat în robie, ținut ani de zile în întunecată carceră, batjocorit cu mare batjocură și, după ani de zile de chin, sacrificat ritualic, pe cînd învingătorul său intra în triumf în Roma.

Vă place cum organizarea bate exaltarea? Cum rațiunea bate emoția?

Mai sînt exemple. Ohoho, cîte mai sînt. Dincolo de celți, întrebați-i pe azteci. Întrebați-i pe zuluși. Întrebați-i pe cazaci. Întrebați toate slugile istoriei care au fost călcate în picioare de către marele, necruțătorul behemot rațional numit imperiu. Pînă și cea mai aspră năpastă a lumii ăsteia, magnificii cruzii mongoli, cei care veneau și zdrobeau tot în copitele cailor lor, lăsînd piramide de țeste în urmă, au fost în cele din urmă striviți încet, metodic de mașinăria impasibilă a imperiului chinez.

Cuvîntul cheie în toată această zbatere întru glorie, progres și zăticnire durabilă este “tehnologie”.

Acest concept, “tehnologie”, permează toată străduința întru modernitate a istoriei recente. De fapt, modernitatea nu are cum să existe fără tehnologie. Ciclul tehnologie – putere – prosperitate – mai multă tehnologie – da capo e cel care mișcă existența societăților din ultimii cinci sute de ani. Și ce a mai mișcat-o!

Modernitatea și tehnologia fără rațiune nu există. Rațiunea, această mare fiară sfîntă care ne guvernează existența de ceva timp încoace. Limbajul ei de rugăciune și de incantații? Matematica. Manualul ei de utilizare a realității, cartea ei de dogme și de rețete culinare? Fizica și toate cele ce decurg dintr-însa.

Marele său dușman ontologic? Nu religia. Nu misticismul. Ci complexitatea. Demonul lui Mandelbrot care face varză orice poftă de hybris de nețărmurire a explicației a bunei acoperiri a realității prin rațiune. Într-o parte Mandelbrot, în partea cealaltă Heisenberg. Ca două statui amenințătoare, ca două coloane care păzesc intrarea în templu, cei doi luciferi probabilistici țin bestia completitudinii în frîu, dincolo de mințile noastre împîclite și îmbîcsite și miloage.

Tăvălugul modernității raționale a cuprins tot. Nu o să vă țin o poliloghie pedantă și academică. Cițiți-i pe marii monștri sacri ai acestei asprimi sociale: Max Weber și, în trena sa, George Ritzer.

De ce vă împui capul cu toate astea? Pentru că ei au atras prima dată atenția, îndeosebi Ritzer, în privința raționalizării în exces a vieții, a realității.

În continua noastră străduință luminoasă, apolloniană de a omorî emoția, exaltarea, iraționalitatea, reușim în cele din urmă fix efectul contrar.

În siajul mentorului său spiritual, Weber, George Ritzer descrie cel mai bine, pe înțelesul tuturor, acest efect pervers în două cărți mari, ușor de citit: The McDonaldization of Society (1993) și The Globalization of Nothing (2007).

Ne străduim să optimizăm îmbunătățim eficientizăm stoarcem ultima picătură de profit material și spiritual din realitate. Și la capătul acestui proces istovitor reușim fix contrariul.

Transformăm totul în cenușă, într-o textură anostă, imorfă, într-un gust de hol anonim de aeroport. Transformăm toată realitatea într-un mall bicisnic. Într-o mediocritate călduță, blambecă, lipsită și de asperități, dar și de orice gust de autenticitate.

Ne transformăm în niște zombii vii. Îl omorîm pe Vercingetorix și, în loc să devenim Cezari, devenim niște bieți pițifelnici de mall, niște caraghioslîcuri de oameni fără de însușiri, fără de colțuri și de muchii de care să-i apuci. Niște biete bile perfecte și anoste, numa bune de rostogolit prin templele comerțului inutil, spre bucuria cardului și a sistemului internațional financiar.

Cum de-am ajuns în această fundătură ontologică? Mai mult de-atît: cum ne salvăm?

Noi, ăștia, primitivii și iraționalii și medievalii și exaltații și romanticii și celții, în care codru pustiu să fugim, să scăpăm de behemot, de tehnologia necruțătoare care ne găsește și-n gaură de șarpe?

Cum să scăpăm de controlul social aseptic, atotprezent și atotcretin care ne pune etichete și coduri de bare pe frunte, nu ne lasă să fumăm, să ne tăiem cu lama, să trecem strada pe roșu, să ascultăm muzică prea tare, să purtăm părul despletit, ne tratează ca pe niște biete automate biologice fără chip, vite utile, numa bune de pus la jug și de dat la abator, fără personalitate, fără viață, fără emoții, fără colțuri, fără muchii, fără patimă, fără vînă și zeamă și fără zvîcnire?

Nu mai există codri în care să fugi precum celții din fața istoriei. Tăvălugul raționalității necruțătoare ne strivește. Noi încă ne mai aducem aminte cum e să fii irațional, bezmetic și să-ți placă să trăiești în mod iresponsabil. Să scuturi din plete, să te arzi cu țigara, să tai porcul, să scoți apa din fîntînă, în contra administrației publice locale, și să sari peste colțul de stîncă, fără echipament, înveliți doar în entuziasm și-n tinerețe.

Dar copiii noștri? Spălați pe creier, domesticiți, castrați, înregimentați în marele cor al rațiunii sterpe. Fără risc. Fără avîntare. Doar consum și cumințenie și mediocritate. Mi-e milă de ei. Mai ales că sînt copiii mei. Mă doare sufletul. Și n-am ce face. Behemotul e imens. Tăvălugul e zdrobitor. Și-l doare în cur de emoțiile noastre inutile. Impasibil. Eficient. Algoritm dus pînă la capătul oribil de irațional al consecințelor sale raționale.

O să vă fie dor să trageți dintr-o țigară. O să vă fie dor să vă riscați viața. O să vă fie dor să vorbiți cu cuvinte gustoase, adevărate, puternice, interzise de Academie. O să vă fie dor să fiți exaltați, iraționali, tîmpiți și proști și medievali pe persoană fizică, pe persoana voastră, nu pe creditul social pe care vi-l vor băga pe gît, măsură obligatorie a bunului vostru civism blambec.

O să vă placă. Nici măcar n-o să mai știți că nu sînteți liberi.

Crăciun fericit, primitivii mei pe cale de extincție. Viitor luminos, dragii mei copii pe cale de domesticire, de extirpare a oricărei urme de sălbatic celt din voi.

Am zis.


. Citeste tot...