Despre lucrurile cu adevărat importante

Știe România să facă blugi?, ne întrebam noi, la nivel inconștient, prin anii 80-90, cînd eram tineri. Nu știe. Doamne, ce poftă aveam de blugi cînd eram tineri! Cine știe să facă blugi? Străinii.

Vrem blugi. Străinii fac blugi. Românii nu știu să facă blugi.

Deci străinii sînt buni, românii sînt nașpa. Trebuie să-i ascultăm pe străini.

Știu, știu. Sună absolut aiurea. Dar așa funcționează creierul omului, la nivel inconștient, în acele străfunduri unde nici nu-ți dai seama de ce gînduri îți mișună prin hoit, prin creierul reptilian.

Tinerii în România au o reticență instinctivă, animalică, față de țara lor. Percep mediocritatea din jurul lor, fac comparații necruțătoare cu ce e în străinătatea dezvoltată și trag concluzii rapide, la fel de instinctive, animalice: străinii sînt buni, ăștia ai noștri sînt nașpa. Trebuie să ne luăm după străini.

Fiecare generație a trecut prin această greșeală de gîndire. Cu toții am fost tefelei la vremea noastră.

Anii 60 – 70 – 80. Ah, ce grosolani și aspri și mîrșavi sînt ăștia bătrîni, care nu ne lasă să purtăm blugi și să ascultăm Beatles. Să vină americanii să ne salveze!

Anii 90 – 2000. Ah, ce respingători și primitivi sînt ăștia bătrîni, cu Iliescu lor și cu comuniștii lor și cu iile lor și cu mermeleala lor. Mi-e scîrbă de ei. Să vină nemții și francezii, să ne salveze! Vrem în Uniunea Europeană!

Și tot așa.

De ce spun greșeală de gîndire? Pentru că se sare de la o premisă relativ corectă: Beatles, blugi, Netflix, tot ce înseamnă sclipici competent de consum și bunăstare, la o concluzie greșită: că străinilor le-ar păsa cumva de noi și ne-ar vrea binele.

Ei, aș. Ne vor tot binele pe care nu-l putem noi duce. Le pasă pe dracu. Vor un singur lucru de la noi. Să le fim un pic de slugi și un pic de iobagi, cum le-am tot fost sute de ani la rînd.

Fundamental vorbind, nu e nici o diferență între cîinoșenia elegantă a distinsului grof von Brukenthal și nemernicia bine camuflată sub un ștaif la fel de elegant a distinsei grofițe von der Leyen. Niște von amîndoi, care nu știu decît un singur lucru: cum să sugă de aici cît mai mult. Prețuri de transfer. Monopol. Multinaționale. The name of the game.

Tinerii noștri nu-și dau seama că orice țară, la vremea ei, a fost mai mermelită și mai împiedicată și mai puțin strălucitoare decît cele puternice de la momentul respectiv. Și ăia mari de acum au fost cîndva mici și fraeri, față de alții. Că nu e nici o rușine să o iei de jos, de la mediocritate și de la înapoiere.

Americanii, cînd se scuturau de lanțurile coloniale, erau niște pițifelnici de vînători-culegători, totalmente primitivi în fața strălucitorilor de stăpîni englezi. Coreenii de sud, după al doilea război mondial, erau niște împiedicați aproximativi care în afară de perii din păr de cîine și de cules orez nu prea știu mare lucru. Nu credeți? Citiți Ha-Joon Chang, The Bad Samaritans.

Exemplele sînt cu duiumul. Nici o țară nu s-a născut direct imperiu, capitală resplendentă și convolută și plină de sofisticare culturală, tehnologică, economică. Fiecare a luat-o de la piciorul broaștei, de la barză viezure mînz.

Doar că au luat-o crezînd în ei, nu în alții. Fiind mîndri, nu permițînd altora să le inculce rușine și scîrbă față de ei însuși.

Aici greșesc tinerii noștri, copiii noștri, cei care azi ne urăsc și se închină la falșii idoli ai Occidentului, crezînd că Occidentului îi pasă de noi. Aici am greșit și noi, la vremea noastră, cînd eram tineri. Blugi ciunga și Beatles / Depeche Mode. Altceva nu exista. Nu ne dădeam seama de pofta de imperialism și de exploatare a periferiei de care dădeau dovadă ăia din țările care producea blugi, ciungă, Beatles și Depeche Mode.

Acuma, pentru tefeleii din ziua de azi, atracția și respectul față de Netflix and chill îi orbește fix la fel ca pe noi pe vremuri. Știe România să facă Netflix? Nu. Știe România să facă Facebook și Insta și TikTok și toate prostiile în care belim ochii și pierdem timpul? Nu știe. Știe să facă Mercedesuri? Nu știe.

Înseamnă că străinii sînt buni și românii sînt nașpa / răi / proști. Să ne luăm după străini. Să avem încredere în străini. Să ne conducă străinii. Să alegem candidați care au nume străine – stratagema electorală folosită de vreo două cicluri electorale încoace de civilii de la USR.

În spatele tuturor patimilor electorale recente stă acest proces mental instinctiv, pre-conștient. Și această greșeală elementară. Dacă străinii știu să facă chestii, înseamnă că sînt buni și le pasă de noi.

Greșit. GREȘIT. Le pasă de ei, nu de noi. Și încearcă să-și convertească superioritatea tehnologică, financiară și mai ales simbolică în putere și în dominare, în control. Republica Supusă România, gubernia Europei.

Mie mi-a venit tare greu să-mi dau seama de asta, de acest proces viclean de gîndire care-mi luase prizonier creierul. Nu uitați: am fost un tefeleu, am fost bursier Soros. Teoretic, eu trebuia să îngroș rîndurile deontologilor de azi care preaslăvesc străinătatea și-și demonizează țara.

Mi-a venit greu. În primul rînd, a trebuit să mă contrazic pe mine însumi și să ies din mîzga disonanței cognitive. Cuuum? Am fost păcălit? Am fost fraier? Am fost un prost, un pufos, un idiot util?

Da, dragule, ai fost un prost un pufos un idiot util.

Doamne, nu știți cît doare să recunoști așa ceva față de tine însuți. Doare rău de tot.

Ăsta e principalul motiv pentru care tinerii din ziua de azi se lasă așa de ușor duși de nas. Ăsta e motivul pentru care mișcările de gîndire suveraniste sînt așa de ușor de demonizat. Pentru că în mintea instinctivă a pufosului, a tefeleului, se produce un scurtcircuit logic și se face foarte ușor saltul de la “România nu știe să facă Netflix” la “Ăi bătrîni sînt niște nasoi” la “Pesediștii vor să vîndă țara la ruși și la chineji”, deci “Muie PSD”.

Simplu.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu spun că România e o țară cine știe ce. E o țară mediocră, populată de oameni mediocri. Care nu știe să facă nici Netflix, nici submarine. Între timp a învățat să facă blugi, dar deja blugii nu mai sînt un indicator de status dezirabil, ci mai degrabă semn de sărăcie.

Nu-mi idealizez țara. Din contră: de cele mai multe ori am o atitudine prea critică față de ea.

Ce vreau să spun este că, dacă străinii știu să facă Netflix și submarine, asta nu le dă nici un drept, dar absolut nici un drept, să sugă fără nici un fel de opreliște banii de aici, să-i ducă în paradisurile fiscale și să întrețină relații neocoloniale cu țara mea mediocră.

Străinii pot să facă orice. Să-și bage dildouri unde vor ei și să se căsătorească cum vor ei și să poarte kimonouri și să se sfîntuvalentinească și să se tatueze și să facă ce vor mușchii lor.

Un singur lucru n-au voie străinii să facă. Să ne jupoaie de bani, folosindu-se de poziția lor superioară în mintea unora dintre români.

Totul pînă la bani. În asta constă adevăratul neocolonialism. În extracția de bani, legitimată de hegemonia simbolică.

Și asta trebuie să le explicăm răbdător, cu iubire, cu înțelegere, cu perseverență și fără nervi tinerilor noștri. Dragii noștri tineri, străinii vă jupoaie și vă fac din vorbe într-un asemenea hal încît ajungeți să le și mulțumiți pentru asta.

Nu fiți fraieri, dragii mei tineri. Dați-vă seama de lucrurile cu adevărat importante. Dați-vă seama că orice ban supt de von Brukenthal și von der Leyen și de von der Multinaționalen de aici înseamnă un ban în minus pentru voi. Pentru viitorul vostru. Pentru asfaltul și pentru autostrăzile voastre. Pentru spitalele și școlile voastre. Pentru sentimentul vostru de auto-respect.

Cînd vă veți da seama de asta, cînd nu vă veți mai lăsa păcăliți de străini, cînd veți înțelege că străinii își văd interesul lor, nu al nostru, atunci voi fi împăcat. Atunci o să vă las să mă certați pentru orice altceva. Voi fi bucuros că am o generație care înțelege mersul lucrurilor cu adevărat. Și care ține cu țara lor. Pentru că au ajuns, în cele din urmă, să țină cu ei înșiși.

Pînă atunci, însă, mai avem mult de tras.

Ghinion.



. Citeste tot...

N-ai bască albastră, n-ai voie pe Facebook

Felul absolut partinic în care Facebook înțelege să-și facă meseria de jandarm pe tarlaua proprie este revoltător și produce consecințe.

Dubla măsură este strigătoare la cer.

Pe unii îi lasă să își verse tonele de zoaie și de lături și de invective otrăvite, cu mult dincolo de limitele Codului Penal. Nu li se întîmplă nimic, conturile false de troli funcționează impecabil.

Pe alții, în schimb, îi killărește imediat ce găsește un pretext cît de cît convenabil: cîte un cuvînt din lista de nazism de tip “corectitudine politică”, vreo țîță nevinovată, dar îndeosebi raportările în haită făcute cu scop ideologic de către tefelei. Îți cer buletinul, îți închid contul, nu te lasă să deschizi altul. Tot tacîmul: with extreme prejudice.

Este ca și cum asistăm la un meci de fotbal sau de rugby în care arbitrul este revoltător de biasat, ține doar cu unii. Ignoră faulturile grosiere ale echipei favorite, chiar dacă iese sînge din țurloaiele celui atacat. În schimb, celorlalți le dă cartonașe galbene sau roșii dacă își șterg sudoarea cu mîneca de la tricou. Ai ce face? N-ai ce face... :(

Consecințele acestui arbitrar samavolnic ce vine dinspre una din instituțiile cele mai vizibile ale mainstreamului occidental sînt semnificative.

Pe de o parte, îi înrăiește și mai mult pe cei persecutați. Aceștia își caută alte canale de comunicare deja. O mică pierdere pentru Facebookul care are deja milioane de membri în România, dar o mișcare clară de radicalizare pentru cei hăituiți.

Mai mult însă, dincolo de ce se întîmplă cu cei puțini care resimt direct prigoana autoritariană și arbitrară a algoritmilor cu dedicație, e și mai important ce se întîmplă cu cei mulți, cei de dincolo de zecile sau sutele sau miile de conturi suspendate sau pur și simplu șterse.

E vorba despre un mesaj clar transmis către întreaga populație, către cei mulți și călduți și deocamdată indiferenți, către majoritatea tăcută și placidă.

Mesajul e simplu: democrația e o comedie, o păcăleală. America, prin practicile Facebook, se dovedește că poate fi la fel de autoritariană și de arbitrară ca și celelalte state totalitare pe care se chinuie să le demonizeze: Rusia, China, Iran, Coreea de Nord.

Și mai important: ce se întîmplă acum are ecouri neplăcute din ce se întîmpla pe vremurile comuniste, vremurile alea pe care tefeleii progresiști le înfierează și se străduie să se definească în antiteză cu ele, în contra lor. Marii luptători anticomuniști care sînt mai staliniști decît Ana Pauker.

Atunci cenzura funcționa aproximativ la fel: cine zicea ceva de nasol împotriva regimului, imediat îi înflorea un pretext să i se închidă gura. Niciodată motivul nu era explicit: vorbești împotriva sistemului. Întotdeauna pretextul era șchiop, de tipul „nu ai bască albastră, sau dacă ai, nu o porți pe o parte”. Și pentru că nu aveai bască albastră și nu o purtai pe o parte, ți se închidea gura.

La fel și acum. Facebookul și Merkel și toți progresiștii autoritarieni, de fapt niște mici naziști în deghizare, încep să caute și să-i țintească pe cei care nu au bască albastră pe partea dreaptă.

Ce diferență este între basca albastră pe partea dreaptă și steaua galbenă de pe piept?



. Citeste tot...

Mutați-vă mai departe, boșorogilor

Pufoșilor, în România nu există stînga și dreapta, nu există nici măcar PSD și anti-PSD, singurele structuri politice pertinente în țara asta. În România nu există de fapt decît etapele vieții, cum ar zice psihologii, și diversele nevoi diferite ale acestor etape, și diversele atitudini față de resursele publice ce rezultă din aceste nevoi distincte.

În România nu există de fapt decît tineri și bătrîni.

Tinerii vor zice: decît tineri frumoși și liberi și bătrîni bășinoși și comuniști, mama lor, nu mor mai repede. Bătrînii vor zice: decît tineri proști și aroganți, niște tefelei nesimțiți, și bătrîni care au muncit o viață întreagă și acum nu-i mai bagă nimeni în seamă, îi aruncă la coșul de gunoi al istoriei.

Pe măsură ce treci prin viață, ai o relație diferită cu resursele publice, deci și cu politica.

La început, ești tînăr și nu ai de prea multe și ai nevoi clar specifice: să te distrezi, să faci școală, să faci carieră, să babardești, chestii necesare, da?

N-ai mașină, n-ai casă, n-ai terenuri, n-ai familie, n-ai copii, n-ai probleme de sănătate. Și atunci te doare la bască de relația cu resursele publice, urăști statul cu ură sinceră și contează mult mai mult libertatea decît egalitatea.

Deci ești anti-PSD.

Pe urmă, pe măsură ce înaintezi în vîrstă, îți cumperi mașină, îți cumperi casă, faci familie, faci copii, începi să fii preocupat de taxe, de școala copilului, începi să fii preocupat de sănătate, pe urmă te îndrepți spre vîrsta a doua și începi să fii preocupat de pensie.

Dai cu capul de pragul de sus al vieții și de multe ori doare și începi să sufli în ciorbă, după ce ai zburdat pe cîmpiile imaginare ale tinereții și tefelismului. Și atunci începe să conteze mai mult egalitatea decît libertatea, redistributivitatea și responsabilitatea socială.

Și uite așa, încet-încet, devii pro-PSD.

Mă amuzam ieri cu niște cunoștințe cu care discutam despre PSD și despre felul în care marii analiști clarvăzători de acum 15 ani prevedeau dispariția PSD, căci, nu-i așa, PSD e un partid al oamenilor bătrîni și “ăia bătrîni mor, le dispare electoratul, deci PSD își va pierde din influență clar”.

Iată că au trecut 15 ani și, ce să vezi ? PSD e mai puternic decît oricînd. Da, așa e cum ziceau vizionarii de analiști: unii din alegătorii PSD de acum 15 ani au murit, Dumnezeu să-i odihnească. Dar între timp bazinul electoral s-a umplut la loc cu alții care au înaintat în vîrstă și și-au redefinit relația cu realitatea și cu resursele publice. Au plecat dinspre bazinul anti-PSD și au intrat în bazinul PSD.

Dar nici partidele anti-PSD nu au scăzut (prea mult), căci ce au pierdut prin înaintarea în vîrstă a unora au cîștigat de partea cealaltă a țevii vieții, intrându-le contingente noi de tefelei tineri, proaspeți, entuziaști și la fel de furioși pe bătrîni ca și predecesorii lor.

E o chestie de etapă a vieții, pufoșilor. E simplu. E panta rhei.

Scriu aceste rînduri ca urmare a știrilor despre Untold, despre tensiunea otrăvită dintre ăi tineri și ăi bătrîni acolo la ei la Cluj, pardon, la Cluuuuuj,

dintre ăia care au nevoie de zumga bunga, să le sune muzica tare în cap pînă la patru noaptea, tare repede și iute, sînt tare mîndri de acest festival de renume mondial, ia uite, avem și noi în sfîrșit un festival foarte fain, aduce bani în oraș, aduce oameni, turiști, vorbește lumea frumos despre noi, ne distrăm, ce cool e festivalul, mai vrem,

și ăia care au nevoie de somn și nu-și doresc scandal în mijlocul orașului și ar vrea festivalul mutat înspre cîmp, mai încolo, faceți dracului și voi un Woodstock pe dealuri, nu aici să treziți copiii și să nu putem să ne odihnim că mîine mergem la muncă, nu ca voi, și îi băgați și mai rău în boală pe amărîții ăia care sînt internați în spitalul de alături, chiar de lîngă scenă.

Fiecare grup de vîrstă are nevoi diferite. Pe ăia tineri și frumoși îi doare la bască de nevoile celor bătrîni. Pe ăia care nu mai sînt tineri îi doare la bască de nevoile tefeleilor.

Citesc, jumătate amuzat, jumătate disperat, comentariile tefeleilor la adresa celor care spun că festivalul produce probleme altor oameni. Ia uite aici:

- Am muncit la fiecare Untold, nu am avut timp sa merg, am muncit, dar nu ma deranjeaza deloc! Cui nu-i convine, mars .....

- Ai putea sa dai exemplu. Mars din Cluj!

- Ce comunist invidios eşti bă lachete

- Vreți liniște ? Mutați-va la țară // Eu stau la tara, la 7 km, se aude pana aici porcaria asta, e o rusine. // Muta-te mai departe...

- Recomand dopuri de urechi.

Înțelegeți? Dacă nu vă convine, puneți-vă dopuri în urechi sau, și mai bine, mutați-vă dracului de aici, să scăpăm de voi, mama voastră de boșorogi nemulțumiți. E simplu. E gîndire de tînăr. Ce să le ceri? Nu le mai ceri nimic.

Închei spunînd ca Shakespeare: nu e nici o șansă de mîntuire, pufoșilor. Deși la Shakespeare cam era. Eu sînt mai cinic și mai pesimist. Pentru că nu mai sînt tînăr.

Two households, both alike in dignity,
In fair Romania, where we lay our scene,
From ancient grudge break to new mutiny,
Where civil blood makes civil hands unclean.

. Citeste tot...

Gospodăria, cea mai recentă găselniță de culture wars

Dragii mei, usor cu pianul pe scari. Acelasi cuvint de multe ori are un inteles distinct, bine definit, in diverse domenii. Stiti voi, "roata" din automobilism inseamna cu totul altceva decit "roata" din dansurile populare sau "roata" de la CAR-ul tiganesc.

La fel si cu "gospodaria". In acceptiunea obisnuita, acest cuvint ne starneste imagini puternice, evocatoare, cu gaini, purcei, gard, cotetz si alte carutze in curte. In sens administrativ, insa (dar si in sociologie, ca tot veni vorba), gospodarie e un termen bine definit, care nu are nimic de-a face cu gainile si cu hahaielile voastre dispretuitoare si fals superioare de pe Internet. "Gospodarie" face referire la unitatea spatiala elementara de locuire, la cei care traiesc sub acelasi acoperis si isi pun resursele in comun pentru viata de zi cu zi.

De cele mai multe ori, conceptul de "gospodarie" este sinonim cu cel de "familie": doi oameni casatoriti, de preferinta de sexe diferite :) :p, luati cu acte in regula, uneori cu copii, alteori fara, daca sint ziaristi rai in cerul gurii.

Insa uneori poate insemna si altceva. Uneori o persoana singura, alteori persoane care locuiesc in concubinaj, fara acte, dar care isi pun banii si soarta impreuna, alteori familii multiple, intinse pe mai multe generatii.

Nu va faceti ca nu intelegeti si nu mai aberati tot soiul de rautacisme inutile. Eu inteleg ca uriti PSD-ul din toti rinichii vostri de oameni perfecti si capitalisti si principiali. Dar daca si in alte sisteme administrative conceptul este asumat si aplicat fara umbra de confuzie, se poate face acelasi lucru si in Romania, indiferent daca este propus de PSD, de PNL, de Hitler sau de Zina Maselutza.

PS: Pt conformitate, uitati aici definitia cuvintului in DEX. Dupa cum puteti observa, se face clar distinctia intre gospodaria in sens taranesc (prima definitie) si cea in sens administrativ (a doua definitie), cea care ne intereseaza pe noi, si anume: "Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. "

GOSPODĂRÍE, gospodării, s. f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobilă) a unui locuitor, îndeosebi de la țară (și a familiei sale); casă1. ♦ Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. 2. Activitate casnică (a gospodinei); menaj. 3. (Ieșit din uz) Unitate de producție agricolă, de prestări de servicii etc. (de stat, cooperatistă sau particulară). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei instituții (publice) etc.; instituție sau ansamblu de instituții care asigură această conducere, administrare. Gospodărie comunală. – Gospodar + suf. -ie.

. Citeste tot...

Epurașu Paștilor mamilor voastre de ticăloși!

Măi ticăloșilor, măi nemernicilor, măi antipesediștilor cretini,

Mă, podoabe de Paști se pun peste tot, în toată Europa asta creștină și medievală, măi ticăloșilor măi. Peste tot sînt la fel de incongruente cu logica modernității, măi dobitocilor măi.

Da, mă dobitocilor, așa este. Sînt vetuste, sînt urîte, sînt cu iepurași roz, sînt cu pufoșenii rotunde, sînt niște chestii acolo groaznice.

Doar că peste tot lumea își asumă această convenție estetică și se bucură de atmosfera sărbătorilor, indiferent cît de kitsch este epurașul cu urechi de dromader, măi dobitocilor măi.

Numai voi, Cristoșii mamilor voastre de nemernici, aveți nesimțirea să mînjiți cu căcat ideologic pînă și această perioadă, ca să obțineți un ce profit de rahat electoral, să mai aveți motiv să va ascundeți neputința și nemernicia, mama voastră de bușoi, și să prostiți niște copii naivi care pun botul la orice, Dumnezeii și grijania Paștilor mamilor voastre de ticăloși!

. Citeste tot...

Pofta de Robespierre naște suferință

Citesc cu amuzament amar cum unul din principalii candidați la Președinția Franței, Fillon, a zbîrcit-o rău de tot, ani la rînd, cu niște angajări fictive ale soției. Niște un milion de euro dați moca la doamna nevastă, să-și ia blănuri și bomboane la copii și la cai.

Știți voi: Franța, una din țările alea imperialiste, arogante, deontoloage și principiale care în mod periodic ne tot amintesc ce javre nenorocite de balcanici împuțiți sîntem și cum trebuie să luăm lumină de la ei, că ei le știu mai bine cu principiile. Ha. Ar fi de rîs, dacă n-ar fi de plîns.

Dar nu asta e adevăratul subiect – deși e și el suficient pentru o concluzie amară. Adevăratul subiect este fantasma liderului ireproșabil. Perfecțiunea, ireproșabilitatea, ca atu suficient pentru acel lider ideal, care o să ne salveze de toate bubele din cap și o să facă raiul pe pămînt.

Așa, de exemplu, a cîștigat Johannis. Nu că ar fi ideal, dar așa a fost vîndut hoardelor de pufoși naivi prin mijloace specifice de marketereală păcălicioasă. Ăsta este de altminteri unul din atributele cu care dreptacii anti-pesediști se tot chinuie de vreo aproape treizeci de ani să se diferențieze și să se legitimeze în politica românească: “Ah, Doamne, ce perfecți și ce virgine și ce vestale ale dreptății sîntem noi și ce buni de de votat sîntem! Votați-ne! Noi salvăm lumea de kaghebiștii păcătoși!”. Da, da. Cum să nu. Băsescu. Udrea. Blaga. Johannis. Da, da. Sfinților. Crucea mamilor voastre de nemernici.

Dar, dincolo de perfidia dreptacilor, problema rămîne. Nu poate fi ignorată. E sociologie deja. Pentru că această repetată păcăleală perfidă nu s-ar întîmpla dacă nu ar exista un suport emoțional, un substrat psihologic colectiv pe care acest discurs să se sprijine.

E o poftă cvasi-religioasă de lider perfect, de Iisus coborît de pe cruce și venit să salveze păcatele lumii și să tămăduiască rănile existenței. Nu e cu nimic diferit de pofta fantasmatică pe care o găsim atunci cînd citim, ascultăm, mai nou vedem basme. Aragorn. Făt Frumos. Harry Potter. Salvatorii fără de prihană.

Problema este, pufoșii mei, că realitatea nu-i ca basmul sau ca religia, din păcate. În viața de zi cu zi, ori de cîte ori vreo societate s-a procopsit cu un lider perfect, a fost jale și belea.

De la Cromwell încoace, fiecare asemenea lider perfect a făcut varză tot. Hitler era, de exemplu, unul din persoanele cu cele mai puține vicii de pe lumea aia a lor de atunci. Ori de cîte ori la conducere a ajuns unul – sau una, au fost și regine de-astea, ori premierițe, vezi Thatcher – căruia să-i sclipească lumina perfecțiunii în ochi, a fost jale. Căci acea lumină nu prea e cu mult diferită de lumina cruzimii și – in extremis – a nebuniei.

Un lider păcătos, uman, mult prea uman, care face nefăcute, este pe de o parte pe măsura noastră, a păcătoșilor, deci mai ușor de relaționat, de înțeles, de trăit alături de el. Pe de altă parte, păcătos fiind, e mult mai îngăduitor și mai cumpătat și mai înțelept și echilibrat, căci știe cum sînt oamenii, nu cum ar trebui să fie îngerii.

Au fost, de-a lungul timpului, lideri decenți sau excepționali care au avut multe, prea multe bube în cap, fără ca asta să-i împiedice să conducă decent societatea. Am avut vicioși care fumau trabuc și erau cu băutura în nas de dimineața (Churchill), care vînau fără de măsură (Roosevelt ăla primul, întreg la trup) ori futeau fără de măsură (Kennedy, Clinton, mai toți președinții Franței înregi la cap).

Nu stau acum să caut și alte exemple, mi-e lene, le menționez doar pe-alea care îmi vin în cap în mod spontan, pe repede înainte. Dar asta nu i-a împiedicat să fie oameni echilibrați, de multe ori înțelepți, și să-și conducă țara cum trebuie.

Pe dos: de multe ori cînd la putere a ajuns un lider perfect, acesta a făcut varză tot împrejur. Pentru că a ignorat una din marile nevoi complementare ale oamenilor: de compromis, de negociere, de colaborare pe bază de performanță suboptimală. Adică au ignorat realitatea, care inevitabil e imperfectă.

Și uite așa ajungem la România zilelor noastre, care trăiește sub semnul fanatismului în căutarea liderului perfect și a raiului pe pămînt.

Această marotă de fantasmă a tefeleilor din ziua de azi cu pornirea lor cvasi-fanatică împotriva păcatului este puternic asemănătoare cu alte mișcări mileniariste de factură fie religioasă, fie laică cu tonuri religioase – vezi de exemplu legionarii ori Gărzile roșii chineze ori, exemplul standard, paradigmatic: revoluționarii francezi de la 1789.

Problema este că, la fel ca și exemplele din istorie, din păcate prezintă în ea potențialul unei violențe disruptive și destructive de care ar trebui să ne ferim ca de dracu’.

Așa încep războaiele civile: cînd lumea vrea să fie conduși de îngeri și sfîrșește prin a fi conduși de Robespierre. Că pe urmă și-au dat seama ce greșeală au făcut și l-au belit, asta e altceva. Dar pînă să învețe, se întîmplă o chestie foarte nasoală: în căutarea raiului pe pămînt, se întîmplă iadul pe pămînt, asta se întîmplă.

Lumea nu învață decît cu lacrimi și cu sînge. Și mi-e teamă că tinerii din ziua de azi, în dorința lor altminteri de bună-credință de dreptate și de perfecționare și progres și, in extremis, de perfecțiune, să nu deschidă porțile suferinței.

Codruța, ai legătura! Fii Kăpitanca noastră și fă tu raiul pe pămînt!

. Citeste tot...