Căderea în viitor

Campionatul Mondial de Fotbal care urmează să înceapă e pentru mine o bună măsură a felului în care s-au schimbat lucrurile pe lumea asta pentru generația noastră. Și, dincolo de pătimirea noastră personală, dă seamă de asemenea și despre un fenomen mult mai general uman: felul în care lumea se desvrăjește și-și pierde gustul pe măsură ce îmbătrînești.

În copilărie, campionatele mondiale și europene de fotbal erau un mister, un eveniment care sfîșia monotonia vieții cotidiene și ne arunca într-o trăire distinctă, magică, precum iei cititorul și-l scufunzi în magia Macondo-ului.

Totul era nou. Totul era subversiv și alambicat, căci nu se transmitea la televiziunile române. Era un privilegiu să vezi meciurile de fotbal ale acelor campionate. Ne uitam la bulgari, căci taică-meu construise antenă și amplificator și veneau zeci de oameni din sat să vadă meciurile la noi, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, venerabil și solemn și degrabă ațipitoriu în singurul fotoliu al încăperii care îi era în mod automat atribuit.

Era o atmosferă vrăjită. Cum vrăjiți și vrăjitori erau și jucătorii care ne populau ecranele alb-negre, pline de purici. Prea multe nume îmi bîntuie mintea și copilăria. Să fie de ajuns să-l pomenesc pe eroul copilăriei mele, Socrates. Și să ne aducem aminte de Dino Zoff, de Platini, de Rummenighe, de Maldini, de Maradona, de...

De prea mulți. Vrajă. Copilărie. Mister. Ah, zăpada era atît de nouă, încît nu avea încă nume. Iar fotbalul era atît de perfect, încît trebuiau oamenii să inventeze cuvinte dincolo de perfecțiune.

Și am crescut mari. Adolescenți. Tineri. Și am început să vedem meciurile de fotbal și la televiziunea română, după Revoluție. Și eram săraci, dar ne uitam la televizoare color. Și Hagi ne bîntuia emoțiile. Și încă fotbalul era fotbal, iar lumea tremura în frîul patimii cum joacă armăsarul în spume și-n călduri, cum tremură carnea pe iapă. Și urlam și strigam și vizionam și visam și huiduiam și hăhăiam.

Și trăiam. Prin ei. Uneori pentru ei. Și eram toți cu toți. Și lumea era rotundă. Și familia era familie. Și prietenii prieteni. Și ne trăiau părinții și bunicii. Și nu numai noi eram tineri, dar pînă și ei erau încă tineri și cu poftă de viață. Și fotbalul era un soi de sinonim pentru pofta de viață și pentru năzuință și pentru strădanie și pentru luptă. Victorie și eșec. Speranță și dezamăgire. Viață și viață. Căci zăpada era încă tînără, iar moartea nu se inventase decît în filmele cu Rambo.

Și, încet-încet, ca o otravă care ți se strecoară în sînge, ca o toamnă care se furișează parșiv în frunzele din ce în ce mai îngălbenite și în oasele din ce în ce mai reumatice, și fotbalul s-a dezamăgit și ne-a dezamăgit și s-a transformat într-o bicisnică pierdere de timp. Zoaie de distracție, amestecate între multe alte deșeuri de petrecere a timpului liber sub formă de pierdere.

Zeii noștri au căzut din cer, Van Bastene, mama ta de zeu. Și părinții ne-au îmbătrînit și au început să moară. Și campionatul mondial acum nu mai e decît un rahat pansat inutil și politizat și marketizat și secătuit de orice emoție, de orice poftă de a striga și de a trăi și de a visa.

Anul ăsta e probabil prima dată cînd nu mă voi uita deloc la meciurile acestei competiții care încetul cu încetul a devenit o umbră a ceea ce era cîndva. O să fie un semn al morții lumii noastre. O să fie o primă bucată de moarte din multele părți de moarte de care am deja și voi avea din ce în ce mai mult în anii care vor veni. Moartea poftei de viață. Moartea trupului. Moartea amintirilor. Moartea patimii și pasiunii.

E bine. Se schimbă lumea. E bine. O să îmbătrînim și o să murim. E bine. Ni se ofilesc fantasmele. E bine. Nu se mai joacă fotbal, doar niște bicisnice pierderi de timp între pauzele publicitare. E bine. Nu mai e sport, nu mai e vis, e un pic de marketing și restul comentatori sportivi cretini.

E bine. O să fie și mai bine.

Socrates, pregătește-te că venim. Mai dă-i o dată gol lui Dassaev și fă-ne loc. Venim. În rai, în iad. Nici nu mai contează. Fă-ne loc. Că pe lumea asta nu mai are rost să ne uităm la fotbal.



. Citeste tot...

Patru la sută oase, restul aroganță

Privesc cu ochii minții dealurile și poienile și grădinile de la Telega. Le privesc și le întrezăresc soarta. Din ce în ce mai sălbatică, mai desprinsă de strînsoarea de clește a oamenilor.

Determinismul demografic m-a făcut să fiu singur copil la părinți. Pe măsură ce societatea se modernizează, se urbanizează, dă de mai multă bunăstare și se mută dinspre ocupațiile manuale spre cele non-manuale, familiile fac copii mai puțini. În sociologie și în demografie, această afirmație este un adevăr de o banalitate cruntă, dar strivitoare. Se numește tranziție demografică și ne strînge în îmbrățișarea sa deterministă.

Strivitoare, căci modelează cu o forță rece, apăsătoare destinele societății. Deterministă, căci e cu mult deasupra voințelor noastre individuale. E un fapt social, cum ar fi spus Durkheim, slăvit fie-i numele lui de francez neamț. Adică, la întîmplare, evreu.

Ce au grădinile și poienile de la Telega de-a face cu procesul de tranziție demografică?

Păi au.

Copil singur fiind la părinți, am ajuns să moștenesc cu asupră de măsură toate terenurile familiei. Nici multe, nici puține. Iaca acolo niște grădini răspîndite pe dealurile cu pămînt sărac, argilos ale Telegii.

Dedesubt, avere: sare și petrol. Deasupra, sărăcie: cătină și alunecări de teren și pămînt puțin fertil. Doar prunii și frasinii își croiesc nestingheriți rădăcinile prin crăpăturile sale. Altceva nu prea crește, nici să-i dai cu agheasmă sau cu fosfați de-ăia de au ajuns din ce în ce mai scumpi, de cînd cu rușii. Nu, prunii nu înseamnă bogăție, orice stereotipuri ați avea voi în cap. Prunii înseamnă doar țuică proastă și slabă și eftină.

Copil singur fiind la părinți, ajuns deja dincolo de mijlocul vieții, rătăcit prin jungla urbană a unui oraș mare, mimînd adaptarea și cool-ul, sînt cu fundul în două luntri. Cu grădinile la Telega. Cu viața și cu soarta la București. Și, mai ales, cu copiii deja porniți înspre cele patru zări ale lumii.

Grădina din jurul casei, cît de cît o îngrijim. Bibilim la ea de numa numa. Face parte din spălarea necesară pe creier din fiecare primăvară vară toamnă. Iarna nu. Cîte o săptămînă pe sezon, ne tragem acasă și dă-i și luptă cu dudaiul. Cu foarfecele de pomi în mînă, bălăurind prin grădină, îți dai reset la toate.

Dar asta e doar o grădină din multele. Celelalte sînt de ceva timp mai mult sau mai puțin lăsate de izbeliște. E mare efort și mare cheltuială să te îngrijești de ele. Și, mai ales, e nevoie de mult timp. Timp pe care sînt suficient de comod și de urbanizat încît să zic în fiecare an că mi-l voi face, de fapt păcălindu-mă singur. Evident că nu mi-l fac niciodată.

Nu am nici timp, dar mai ales nici chef de aceste grădini care se scufundă încetul cu încetul în paragină. Pe Călinet vreo trei sau patru. Chiar șase, dacă e să le socotesc pe toate prin care am bîntuit cu furca în spinare prin copilărie, inclusiv cele care au rămas unchiului meu. Pe Obîrșie două – în mod formal ale mele, deși le fură melecarii de le rup. Pe Gîrlă, în marginea Măceșului, încă una.

Nu mai spun de cele două postațe de păduri de pe Măceș. La una din ele puterea locală ne-a schimbat amplasamentul și nici măcar acum n-am ajuns la ea, să știu pe unde e. Cu niște ani în urmă, ne-au luat popii pădurea din vîrful Măceșului, pădurea neamului meu. O mațocărie făcută cu secretara de la primărie, ne-a luat-o cu japca, a dat-o la biserică. Și nouă ne-au dat la schimb într-o coastă proastă de deal. Șmecherii românești. Furăciune pe față. Să le fie de suflet.

Deci multe grădini. Deci mai toate în paragină. La Boxe. La Nana. Pe Groapă. La Leana. La Păuna. În Călinet, la sondă. Tot în Călinet, la Nana – dinspre partea mamei, cum ar veni. Pe Gîrlă. În Obîrșie, jos, lîngă fostul saivan. În Obîrșie, sus, în marginea Brebului. Mai e una pe Călinet, dînjos de odaia lui Dima – aproape nici nu mai știu cum se intră acolo. Mai e încă una pe Plai, într-o coastă la vale deasupra rîului Doftana – și acolo îmi aduc doar vag aminte pe unde e.

Stai, că mai e încă una și mai departe pe Plai, dincolo de Ciobu, într-o margine de pădure unde era un măr pădureț și un gherghin mare. N-am mai fost acolo de cînd trăia bunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească.

O seamă de pămînturi. O seamă de abandonuri. Iar generațiile următoare nici nu vor mai ști de ele. Fetele noastre pur și simplu nu sînt interesate de așa ceva. Soarta lor va fi probabil la Londra, sau la Paris, sau unde vor vrea ele să-și croiască soarta. În nici un caz la Telega.

Și ce se întîmplă cu grădinile noastre în mic se întîmplă cu toată Telega în mare, și cu o mare parte din România, la modul și mai general.

Îmi aduc aminte de grădina în paragină a unchiului meu, pe undeva în marginea Moldovei, pe lîngă Focșani. Unchiul a îmbătrînit, s-a îmbolnăvit și a murit. Iar grădina din spatele casei, la care a bibilit cu perseverență o viață întreagă, în doi ani s-a sălbăticit. Și via, și merii. Totul a luat-o la goană, nemaiținute în frîu de foarfecă și de munca omului. Cînd l-am îngropat, m-am dus în spate în grădină. M-a apucat jalea, cînd am văzut cît de repede se întoarce totul în paragină.

Peste tot e la fel. Ruralul e pe moarte. Din ce în ce mai depopulat. Cine a rămas? Îndeosebi cei bătrîni, care n-au unde să se ducă în altă parte. Care au rămas să-și trăiască restul de viață acolo unde s-au obișnuit. Unde să se ducă? Doar la cimitir, să aprindă lumînări și să-și pregătească culcușul. Ultimul culcuș. Capcana bătrîneții. O să trecem cu toții prin ea, n-aveți grijă.

În rest, prea puțini tineri, prea puțini oameni în putere care să aibă poftă de avere, de viață, de viitor. Planuri cu pămîntul, cu fînul, cu animalele. Cu toporul și cu furca în mînă, cu coasa și cu oaia și cu vaca. Poftă de croit destinele copacilor și poienilor și pășunilor și pădurilor și tuturor celor care mișcă au ba pe fața pămîntului prin locurile alea ale noastre: mițorlan, frasin, vulpe, dihor, jder, paltin, țintaură, sunătoare, jugastru, coada șoricelului, vacă, șarpe, oaie, fag, capră, limba boului, porc și călțunași.

Am zis “locurile alea ale noastre”? Greșit. Nu mai sînt ale noastre. Pe hîrtie, da. La primărie, da, în vestitul "rol". În rest? Sînt ale corbilor care zboară pe deasupra capetelor noastre. Și ale jderilor și mistreților și urșilor care au început să mișune, să repopuleze pădurile din preajmă.

Poienile necosite de ani buni deja se sălbăticesc. Lăstarii de plop și de stejar și de fag și de ulm devin încetul cu încetul trunchiuri zvelte, adolescente. Unii au ajuns deja copaci mari. Adică pădure. Pădurea năpădește încet-încet toate strădaniile generațiilor trecute, care pe vremuri cu toporul și cu coasa în mînă au clamat acele pămînturi.

Sînt ale noastre, nu ale corbilor și urșilor și mistreților, spuneau plini de cutezanță strămoșii noștri, pe vremea cînd spuzeau pămîntul cu strădania lor. Zeamă de poftă. Superbie de a avea și de a stăpîni și de a schimba și de a face.

Iaca acuma nu mai sînt ale noastre. Corbii s-au întors. Urșii la fel. Bătrînii care au rămas să aibă grijă de cimitirele din ce în ce mai pline privesc neputincioși această năpădire. Capcana bătrîneții. Ultimul culcuș.

Peste două-trei generații, cînd bătrînii de azi nu vor mai fi, cînd nici noi nu vom mai fi, duși după părinții noștri în cimitirele din ce în ce mai pline pe dinăuntru și mai pustii pe dinafară,

cînd nepoții noștri deja se vor fi născut în altă țară, iar Telega va fi doar o amintire vagă pentru ei, în niște povești plictisitoare de-ale mamelor lor, adică de-ale fetelor noastre, ajunse deja la bătrînețe prin alte părți de lume,

aceste pămînturi nu vor mai fi deloc ale noastre.

Poate pe unele vor pune fundul alții. Să zicem melecarii, cum o fac deja prin unele grădini. Furați, mă, furați tot ce puteți. Și așa nu le mai folosim. Dar aceste transferuri de proprietate pe bază de folosință vor fi mai degrabă excepția decît regula.

Cele mai multe se vor transforma în pădure, în sălbăticie, acolo unde dreptul de folosință va fi al corbului, al ursului, al mițorlanului, al buburuzei, al șarpelui și al libelulei.

Ce sînt o mie de ani în ochii istoriei? Dar în ochii naturii, care respiră geologic, sute de mii și milioane de ani? Un fleac. O zbatere efemeră de pleoape. Telega e atestată de pe la 1400. Niște sute de ani. Hai să zicem de o mie de ani. Hai să zicem de două mii de ani, deși acum două mii de ani nu exista încă poporul român, ci alte popoare, cu totul altele, chiar dacă erau strămoșii noștri. Daci, nu români. Costoboci sau traci sau sciți sau celți sau agatîrști sau ce-or fi fost ei, nu români.

În cîteva sute de ani, pămînturile de la Telega nu vor mai fi ale noastre. Vor fi fie ale corbului și ursului, fie ale altor pofte de viață, dacă vor năpădi cumva asiaticii peste noi.

Nu avem drept de proprietate asupra pămîntului. Ci doar vremelnic drept de folosință. Doar dacă ne pasă. Doar dacă ne străduim. Continua strădanie, care face cît un act de proprietate. De-abia acum înțelegem cuvintele amerindienilor, ăia cu pene în cap, cuceriți de americani, care spuneau că nu e pămîntul al nostru, ci noi sîntem ai pămîntului.

Corbul și ursul vor veni să împlinească propaganda useristă, care spune că proprietatea e un moft. Cît și cerințele Uniunii Europene, care ne solicită să punem deoparte 4% din terenul agricol pentru natură.

Ha! Doar patru la sută? Ești copil? Noi la Telega deja am pus deoparte peste 40% pentru urși și pentru corbi și pentru mițorlani. Am depășit cu mult planul multicincinal al Republicii Federative Sovietice Uniunea Europeană. Am abandonat pămîntul, l-am retrocedat spre folosință adevăraților stăpîni, corbii și fagii și urșii și paltinii și jderii.

Noi ne-am retras din proprietate. Noi intrăm în pămînt, și astfel devenim ai pămîntului. Patru la sută oase, restul istorie.

O să fie bine. O să ne placă. E cam rece, dar face bine la aroganță. Aroganța de a crede că pămîntul e al nostru, și nu noi ai pămîntului.



. Citeste tot...

Despre moarte

De cînd a început Covidul, am dus la groapă șapte neamuri, șapte rude, șapte oameni dragi. Unii foarte dragi. Nici unul n-a murit de Covid. Au murit însă din cauza Covidului, căci n-au avut parte de tratament pentru bolile de care sufereau. Pentru că, dintr-o dată, vedeta isterică a sistemului de sănătate devenise Covidul și nimic altceva nu mai exista pe lumea asta, decît și doar numai sărăcia asta de Covid.

Ăsta este, de altminteri, unul din motivele principale pentru care lumea e reticentă în a accepta discursul oficial al autorităților despre Covid.

Lumea simte că e propagandă, că e harneală, că e ceva neautentic, artificial în vociferările milițienești ale stăpînilor care fac spume la gură în privința Covidului, dar ignoră absolut convenabil toate celelalte boli de care se moare de fapt: bolile de inimă, cancerul, diabetul – de departe principalele ucigașe ale românilor.

În fiecare zi, în ultimele săptămîni, au murit cîte 500 de români. În fiecare zi. Aproape de zece ori mai mult decît la Colectiv. Și totuși, nimeni nu mai zice dintr-o dată nimic. Nici o indignare superioară. Nici un influencer care să-și rostogolească ochii în cap. Nici o vociferare de deontolog nervos care să vitupereze împotriva nasolilor de la putere ce nu știu să gestioneze țara.

De ce? Foarte simplu. Pentru că pe deontologi și pe indignații de serviciu de fapt îi doare în cot de oameni, de morți. Pe ei îi interesează doar lupta pentru putere. Și caută în mod convenabil orice pretext de disfuncționalitate socială pentru a-l transforma în sfîntă bîtă cu care să pocnească PSD-ul în cap. Nu alt partid. Doar PSD-ul.

Deontologii sînt înregimentați politic, sînt cu arme și bagaje în tabăra non-civilă a celor care urăsc PSD-ul. Drept pentru care indignările lor nu sînt despre moarte, despre oameni, despre suferință. Sînt pur și simplu diverse variațiuni pe tema “plăcuțe suedeze”. Cum dăm în PSD? Cum transformăm acest subiect în prilej de atac politic?

Mor oamenii la Colectiv? Indignarea cît casa. Mor oamenii de zece ori mai mulți în fiecare zi la Covid? Nu contează. Sînt niște morți care nu ajută cu nimic discursului lor politic. Dintr-o dată nu mai zice nimeni nimic.

Se face pelerinaj la Sfînta Paraschiva? Indignarea cît casa. Vai, ce medievali. Fac ungurii și catolicii pelerinaj? Vaaai, ce responsabilitate civică, ce oameni dedicați ideilor lor. Fac tinerii Untold, tot un soi de pelerinaj, la altfel de moaște? Vaaai, ce tineri frumoși și liberi. Cum să critici tinerii liberi și frumoși că se înghesuile la sfintele moaște ale sfintei muzici tehno?

Se construiește Catedrala Neamului? Vaaai, ce primitivi. Se construiește încă un stadion la care modernii să se închine la Sfînta Minge, încă un mall la care consumeriștii să se închine la Sfîntul Consum? Vaaai, ce țară modernă. Să tăcem din gură, că ăștia care merg la Untold, la stadion, la mall sînt de-ai noștri, nu putem să-i certăm. Noi certăm doar babele și doar medievalii.

Se înghesuie lumea în piețe? Să închidem piețele, deși sînt în aer liber. Se duce lumea la mormînt, să aprindă lumînări? Să închidem cimitirele, deși sînt în aer liber. Se înghesuie lumea la mall? Vaai, ce necesare și esențiale sînt mallurile, nu le putem închide. Deși sînt spații închise, numa bune de vînturat Covidul.

Crește inflația pe vremea lui Ponta? Vaaai, ce nasoi. Puie Monta. Crește inflația mult mai mult pe vremea lui Cîțu Vodă? E ceva normal, firesc, de ce vă panicați? E bine, avem o economie care duduie.

Crește consumul pe vremea lui Dragnea? Vaai, ce nesustenabil. Vai, ce disperare, o să ne ia naiba pe toți. Crește datoria într-un mod îngrozitor pe vremea lui Cîțu Vodă, într-un an cît în restul anilor din 1990 încoace? Nu mai e folositoare politic această știre. Să tăcem în mod convenabil. Batista pe țambal, că nu e bun subiectul.

Hai, că am exemple de-astea să citim pînă la Revelion. În timpul ăsta, românii mor. Și nimănui nu-i pasă. Pentru că mor români convenabili. Bătrîni, săraci. Niște primitivi. Niște medievali. Dă-i încolo, oricum merită să moară. Și oricum nu ascultă ce le zicem noi. Niște primitivi. Să moară, nu ne pasă de ei.

Unul din motivele pentru care românii mor este că se interzice tratamentul ambulatoriu. Românii nu au voie să ia medicamente. Românii trebuie neapărat să meargă la spital, să moară acolo în mod organizat, științific, de la nosocomiale și de la incendiile cauzate de scurtcircuite și de atmosfera saturată de oxigen.

N-au dat voie să se importe Arbidol, un antiviral foarte eficient, pentru că e produs în țările post-sovietice. Orice vine din Rusia e demonizat, nu avem voie nici măcar să pronunțăm acest cuvînt. Deci nicht Arbidol. Noroc că a înflorit contrabanda, căci altminteri românii n-ar fi avut parte de acest medicament. Deși Arbidolul salvează vieți, indiferent dacă e produs în Rusia sau nu.

N-au dat voie să se producă Favipiravir, deși fabricile noastre de medicamente sînt pregătite de la începutul anului pentru asta și se milogesc pur și simplu de guvernanți să le dea autorizația. Nu. Nicht. Birocrația e mai presus de viață, de orice. Să moară românii, dă-i încolo, căci nu avem noi timp să facem acte. În timpul ăsta, în Ungaria autorizația de producție pentru Favipiravir s-a dat în mai puțin de-o săptămînă, iar ungurii au deja trei fabrici care produc acest antiviral foarte eficient.

Și uite așa se moare în România. Pe baza unor politici publice judicioase, științifice, riguros planificate și puse în practică de către înțelepții noștri guvernanți.

Lor de fapt nu ne pasă de oameni. Oamenii sînt niște piedici în calea fericirii lor politice. Dacă s-ar putea o țară fără popor, cred că Iohannis și ai săi ar fi în al nouălea cer de fericire. De cînd a ajuns la putere, distinsului nostru președinte îi pute poporul ăsta într-un mod absolut insuportabil. Românii sînt niște primitivi, niște medievali care trebuie tratați ca niște slugi. Și de care nu trebuie să ne pese dacă mor. Să moară, dă-i încolo de primitivi, căci oricum nu sînt pe sufletul nostru.

Pardon. Pe sufletul Nostru, căci așa trebuie să scrii despre Rege: cu litere mari.

E bine. E o țară în care se moare, iar românilor li se interzice accesul la medicamente. E bine. E o țară în care guvernanții își continuă în mod neabătut politica oficială: să rămînă doar ai noștri, tinerii frumoși și liberi, căci doar ei sînt oameni. În rest? Dă-i încolo de medievali. Să piară. Să dispară de pe fața pămîntului.

E bine. E bine. Și nici măcar n-a venit iarna.

Românii merită tot ce e mai bun.

Ghinion.





. Citeste tot...

Pentru că meritați

S-au făcut multe greșeli de când a izbucnit criza Covid. Nu doar în România. În toată lumea. Excese bălmăjeli nepriceperi bâjbâieli alocări prea mici sau prea mari de resurse. Ca la orice război. E celebră butada: "Everybody has a plan until the first bullet fired".

Unele greșeli au fost neforțate. Altele au fost premeditate. Unele au fost minore. Altele au fost strigătoare la cer.

Însă de departe, de departe cea mai gravă, mai ticăloasă, mai mârșavă și mai de neiertat greșeală este felul în care, de dragul isteriei Covid, statul român practic a condamnat la moarte bolnavii cronici, îndeosebi pe cei de cancer, interzicându-le accesul în spitale și la tratament.

În 2020 au murit de cancer oameni cu nemiluita. Nu o spun eu, că nu sunt medic. O spun autoritățile.

O știre oficială recentă spune clar, răspicat. Aproape toți cei care erau bolnavi de cancer când a început Covidul, în 2020, într-un an de zile au murit. 88%, ca să fiu mai precis. Adică aproape toți. 9 din 10 bolnavi de cancer, ca să înțelegeți mai bine imensitatea acestor cifre.

Nu e o știre de-aia culeasă din mocirla site-urilor conspiraționiste. Este ditamai comunicatul oficial scos pe gură de ditamai instituția oficială numită CNAS. Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Iată citatul, vorbele exacte scoase pe gură de președinta CNAS, Adela Cojan, acum o săptămână, pe 14 septembrie, la un eveniment public:

“În jur de 88% din cazurile de cancer al căror tratament a fost finanțat în 2019 au fost regăsite în 2020 pe lista CNP-urilor pacienților decedați.”

88 la sută??? Sună absolut aiurea. Sună a fake news, a informație de-aia prăpăstioasă, vehiculată de toți intenșii lumii. Gen americanii nu au pus de fapt piciorul pe Lună, doar s-au prefăcut în cine știe ce studio cinematografic.

Inițial, când am citit știrea, am zis: iar au mușcat fraierii ăștia din presă momeala. Iar vântură trăirisme și știri catastrofice. Și am așteptat răbdător să apară comunicatul la fel de oficial prin care să se nege știrea. A fost o greșeală. E o știre falsă. Stați să vedeți, că de fapt nu e așa.

Din păcate, de fapt este fix așa.

La scurt timp după apariția acestei știri, acum trei zile, secretarul de stat din Ministerul Sănătății, Andrei Baciu, a ieșit să declare că o să fie diferit tura asta de Covid, vestitul val 4 cu care ne tot amenință și care iată că a început, în mod convenabil imediat după ce trece congresul PNL.

Acuma n-or să mai închidă spitalele pentru a le face exclusiv pentru Covid. Toate spitalele vor rămâne deschise și în cadrul lor se vor face secții diferite, pentru bolnavii de Covid și pentru restul, cu trasee separate.

“Nu vor mai fi spitale COVID și spitale non-COVID, toți pacienții vor primi tratament, a explicat Baciu.” Vorbele lui. Am luat cu Copy Paste dintr-un articol de presă.

Repet, poate nu ați înțeles ce a zis secretarul de stat: “toți pacienții vor primi tratament”.

Aha. Adică ce vreți să spuneți, dom’ secretar? Adică până acum nu au primit toți? Adică lăsați de înțeles că până acum pacienților cronici li s-a refuzat tratamentul, de frica Covid-ului?

Aha.

Prin declarația sa, secretarul de stat Baciu vine să întărească ce spusese mai înainte președinta CNAS Cojan. În loc să nege, spune clar: nu am asigurat tratament bolnavilor cronici.

Da, cum să nu. Prima zice că au murit aproape toți. Al doilea lasă de înțeles că nu au asigurat tratamentul. Și ce să vezi, fi-r-ar ea să fie de coincidență: nu are nici o legătură una cu alta. Nu din cauza noastră. Pur și simplu așa s-a nimerit.

Ce să înțelegem din cele spuse, că “toți pacienții vor primi tratament”? Că de acum înainte promiteți că n-o să mai fiți proști și câini și nemernici și că, în cele din urmă, o să vă faceți și voi meseria de medici? Așa cum ați jurat pe Hipocrat, când ați terminat facultatea?

Gata? Acuma veniți ca niște floricele și jurați pe roșu că o să vă faceți treaba, nu ca pînă acum? Fiți atenți la noi, ce generoși suntem: o să-i tratăm pe toți de azi înainte, nu doar pe cei de Covid. O să-i primim înapoi în spitale.

Ați înțeles ce se întâmplă? Nu e știre falsă. Chiar au murit aproape toți bolnavii de cancer într-un an. În fatidicul an 2020, când din cauza Covid au închis spitalele și n-au mai oferit tratament bolnavilor cronici. Dacă era știre falsă, ohoho, ce spume la gură ar fi fost la gura secretarului de stat din Ministerul Sănătății. Imediat. With extreme prejudice.

Mai mult. Azi (21 septembrie), însuși ditamai șeful cel mare, ditamai Ministrul Sănătății Cseke vine și face declarații pe această temă.

Mai întâi, îl contrazice un pic pe secretarul de stat în privința spitalelor Covid. Stați să vedeți, stați așa că nu-i așa. Noi de fapt vrem să păstrăm toate spitalele deschise, dar totuși s-ar cam prea putea pe unele să le facem exclusiv Covid. Aha. O să fie toate deschise, dar de fapt unele o să cam fie închise. Doar un pic. Doar pe la colțuri.

Aha. Iar nu s-au înțeles între ei. Iar o dau de gard. De fapt vor să închidă spitalele din nou.

După aia, însă, încearcă să dreagă busuiocul. Stați așa, că avem și vești bune pentru voi, dragi cetățeni, fiii patriei noastre. Fiți atenți la noi ce iubim noi oamenii și mai ales bolnavii: “Dorim să păstrăm accesul populației și bolnavilor cronici la spitale”. Din nou vorbele lui exacte. Fraza e luată cu Copy Paste dintr-un alt articol de presă, de azi.

Aha. Deci din nou aceeași afirmație ca și a secretarului de stat. Dorim să se întâmple ceva ce până acum nu s-a întâmplat. Deci dom’ ministru lasă de înțeles că până acum au oprit accesul bolnavilor cronici în spitale? Și pe urmă, hodoronc-tronc, s-au apucat mai toți bolnavii cronici să moară?

Aha.

Măi românilor, măi cetățenilor, măi contribuabililor, măi oameni buni, voi înțelegeți ce se petrece sub ochii noștri?

Au murit oameni. Sute de mii de oameni. Poate milioane. Nu avem date în volum absolut. Doar procente. 88% din bolnavii de cancer. Iar oficialii României nu neagă deloc asta. Ci, din contră, declară oficial că până acum bolnavii n-au primit tratament.

Aha. Ce să înțelegem de aici? Oare de ce au murit? Că n-au primit tratament? Că i-a tras curentul? Sau că n-au ascultat imnul la megafon? Este vreo relație de cauzalitate între cele două evenimente? Între cele trei declarații oficiale?

Nu știu ce să zic. S-ar putea să nu fie. Eu cred că bolnavii de cancer n-au fost suficient de patrioți. N-au ascultat imnul cum trebuie.

E simplu. E ca în balada lui Toma Alimoș. Imnul României era zbierat la megafoanele mașinilor Miliției, să ne țină ridicat entuziasmul patriotic. Oficialii închideau spitalele. Bolnavii de cancer, de diabet, de inimă, de rinichi, de toate bolile pământului de care suferă românii, nu aveau acces la tratament. Și pe urmă se apucau să moară pe capete.

Iar noi trebuie să tragem concluzia că nu are nici o legătură una cu alta. Foicica fagului, Manea e de vină. Manea slutu și urâtu.

Evident că nu are nici o legătură. Cum să aibă? Nici nu ne putem gândi la așa ceva...

Cum se guvernează o țară? Cum se tratează bolnavii cronici? Cum se gestionează criza Covid? Cum mor oamenii?

Simplu, elegant, din pix. Și din declarații oficiale.

În neamul meu, de când a început Covidul, din 2020 până în vara asta, am avut șapte înmormântări. Dintre acestea, patru au fost de cancer. În medie, câte o înmormântare cam la două luni. Deși am avut și momente în care i-am îngropat la pistol viteză, la două săptămâni unul după altul.

Nici unul n-a murit de Covid. Patru de cancer. Doi de inimă. Una de mațe. Probabil și la ea tot cancer, dar cine a mai stat să-i mai facă analize? Au putrezit mațele în ea, au pleznit, a murit și gata.

Cu excepția lui taică-meu, care a murit fix în buza Covidului, deci să zicem că n-a prins balamucul, fiecare dintre cei morți de cancer a avut dificultăți imense în a-și urma tratamentul. Hai să mai așteptăm o lună. Hai încă una. Nu putem să vă internăm acum. Stai să treacă restricțiile. Mai la vară, să se facă mai cald, să treacă nebunia asta, să deschidem spitalul pentru internări.

Și au murit. Și i-am îngropat.

Gata. Simplu. Mare lucru... Au murit. Ce atâta foială? Ce atâta jale? Nimic deosebit. Circulați, circulați. Stați să vă punem imnul la megafon, să vă treacă...

Repet: jumătate din neam, din generația părinților mei, a murit din cauză de Covid.

Însă nu au murit că au făcut Covid. Au murit pentru că niște unii deosebit de responsabili și de înțelepți au închis spitalele. Și astfel ai mei n-au mai avut parte de tratament. Victime colaterale. Niște statistici. Nu contează. Important este să purtăm masca pe față, să facem isterie să băgăm lumea în lipituri ce grav e Covidul. Și neapărat să punem imnul la megafon.

Restul? Dă-i dracu’. Să moară. Să joace golf. Să se trateze la Viena, că doar acolo se tratează românii. Se descurcă ei. Nu intră în statisticile Covid, deci nu contează.

Evident că știți deznodământul. Cum se întâmplă de regulă în această țară, nimeni n-o să pățească nimic pentru asta. Nici unul din cei responsabili.

De la cei mai foarte șefi din conducerea țării, ăia de fumau și benchetuiau fără mască, fără jenă, fără opreliști și fără de rușine în clădirea Guvernului, în timp ce restul prostimii era amendată fără milă dacă îndrăznea să nu poarte masca pe bot.

Până la ultimul pulifrici care făcea pe micul tiran la el pe tarla, rostogolea superior ochii în cap a silă și dispreț și nu lăsa bolnavii să intre în spital.

Nimeni nu va plăti. Nimeni nu va merge la închisoare. Deși în alte condiții, într-un stat normal la cap, pușcăria pe viață ar trebui să fie doar începutul discuției. Doar pedeapsa cea mai blândă, la ce genocid au făcut. Pentru care să se milogească avocații pe lângă procurorul necruțător.

Știm asta. Așa a fost dintotdeauna în România. Nimeni nu plătește, nu există consecințe. Doar dosare politice.

Și atunci nu ne rămâne decât să-i blestemăm.

Să vă blestem pe persoană fizică, pentru toți morții mei. Și pe persoană publică, pentru toți morții României.

Dragii mei responsabili de Covid, o voi mari șefi și restul pulifrici,

Voi toți cei ați omorât oameni cu zile și nu le-ați dat voie în spitale,

Cum au murit cei din neamul meu, așa să putrezească mațele în voi.

Să fiți voi șmecheri, șefi, să jucați golf, să fumați și să petreceți în birourile din Guvern. Să nu lăsați oamenii să intre în spitale, chiar dacă sunt pe moarte. Să nu vă pese de ceilalți. Să-i omorâți cu zile. Să vă pese doar de statisticile Covid și de putere.

Și pe urmă să muriți în chinuri.

De cancer.

Cu bube și cu dureri.

Cu ochii galbeni și tulburi. Cu sfîșieri atroce în tot corpul.

Să nu vă rămână bucățică din trup care să nu vă facă să urlați de durere.

Cu venele găurite de branulă în zeci de locuri. Cu limba umflată, îmbâcsită de scuipat gros, ca balele de melc. Năclăiți în sudoarea morții și în miros de neputință și de frică și de jeg și de pișat.

Fără morfină.

Fără nimeni la cap.

Fără lumânare.

Nespovediți neîmpărtășiți.

Și să fiți îngropați în saci de plastic. Să vi se tragă fermoarul peste mutra cadaverică, să vi se bată capacul în cuie, să n-aveți voie coșciug deschis.

Să nu umble nimeni după dricul vostru.

Și să fiți îngropați în gropi comune.

Și să se toarne beton peste voi, ca la Cernobâl.

Să n-aveți parte de cruce la cap.

Și să nu să vi se mai pomenească numele în veci.

Să muriți și voi, și copiii voștri. Și tot neamul vostru. Cum a murit din neamul meu, așa să moară și dintr-al vostru. Cum au murit milioane de români, așa să muriți și voi cu toții. Să crăpați, să vă duceți dracului, să dispăreți de pe fața pământului.

Afurisiți să fiți, cu tot neamul vostru.

Dar înainte să muriți și să ardeți în pucioasă până la sfârșitul vremurilor, neapărat să vă chinuiți. Rău de tot să vă chinuiți.

Cum s-au chinuit ai mei. Și milioane de români care au murit din cauza voastră.

Pentru că meritați.

Ghinion.



. Citeste tot...

Românii sînt proști (La moartea tatălui meu, ian 2020)

În ziua în care l-am înmormîntat pe taică-meu, acum un an și jumătate, la începutul lui 2020, am scris aceste rînduri. Tocmai mă întorsesem de la înmormîntare, îl băgasem în groapă. Le-am scris din suflet. Le-am scris cu obidă și cu lacrimi în ochi.

A fost cel mai bun articol pe care l-am scris vreodată.

Nu știu cum de am reușit contraperformanța să nu îl pun pe blog. A fost preluat de toți, doar pe blogul meu am uitat să-l pun.

Repar acum greșeala. Oricum, e un articol care e actual și azi, și mîine, și peste o sută de ani.

Dumnezeu să te odihnească, tată!

* * *

Zilele astea a murit tatăl meu. Azi l-am îngropat.

Drept pentru care n-o să mai am răbdare cu voi și nici n-o să vă menajez și o să spun lucrurilor pe nume, scurt și la obiect.

O să folosesc vocea tatălui meu de dincolo de mormînt și o să spun ce trebuie spus.

Sînteți niște proști.

Sîntem niște proști.

Românii sînt niște proști.

Românii nu sînt proști pentru că n-ar fi inteligenți. Nici pe departe. Sîntem la fel de deștepți ca toți ceilalți. Ci doar pentru că n-avem curaj și avem suflet de slugi.

Eu, de neam, sînt din Telega. Jumătate din Moldova, după mamă. Dar după tată și după viață din Telega. Născut, crescut și trăit în Telega, în miezul Munteniei.

Acum, cînd scriu aceste rînduri, sînt în Telega, proaspăt epuizat după înmormîntare. E seară. E frig în casă, că am oprit focul. Mă pregătesc să pornesc spre București. Dar nu mă ridic de aici pînă nu vă spun ce am de zis.

Să vă spun că sînteți niște proști.

Mai deunăzi, săptămînile trecute, am trecut pe lîngă Salzburg. Puteam să ne oprim. Nu ne-am oprit. Nu contează. Am fost în alți ani. Știu orașul destul de bine.

Știți ce înseamnă Salzburg? Salz și Burg. Sare și oraș. Orașul sării.

Știți ce înseamnă Telega? O căruță mai mică. Căruța cu care se căra sarea.

Știți ce au în comun Telega și Salzburgul? Din ambele locuri s-a scos sare sute de ani de zile.

Știți prin ce diferă Telega de Salzburg? Prin toate celelalte, mă proștilor mă.

Telega, fundul pămîntului, o comună săracă, depopulată, plină de oameni bătrîni și lipsiți de speranță. Salzburg, unul din cele mai șic și mai scumpe și mai bogate orașe ale lumii.

Și din Telega, și din Salzburg, s-a scos sare sute de ani de zile. Mai abitir, din Telega s-a scos și petrol o sută de ani de zile.

Cu petrolul din Telega și Buștenari, satul său aparținător de peste deal, Germania a făcut al doilea război mondial, alimentîndu-și tancurile și urgia de armată pînă în coasta Stalingradului.

Telega a mustit de resurse. Sare. Petrol. Cele ce fac lumea să se învîrtă și să funcționeze.

În Telega, de cinci sute de ani, de cînd se exploatează măruntaiele acestui pămînt sărac, dar al dracului de bogat în adîncuri, un ban n-a rămas aici.

Nu cinci la sută.

Nu zero virgulă cinci la sută.

Nu zero virgulă zero cinci la sută.

Nimic n-a rămas aici.

Nimic, mă proștilor, nimic. Futu-vă Dumnezeii mamilor voastre de proști: NIMIC!

Totul a luat drumul străinătății. Și Telega a rămas un loc prost și sărac și blestemat.

Sarea s-a scos sute de ani. A luat drumul Imperiului. Către sultan. Către Stambul.

Un drum din București chiar așa se numește: Drumul Sării. Locul pe unde căruțele pline cu sare din Telega și din Slănic Prahova treceau la vale, spre sud, spre Giurgiu și de acolo mai departe spre capitala Imperiului.

Căruțe cu sare. Adică teleguțe. Venite din Telega.

Nici un sfanț de plus valoare n-a rămas în Telega. Oameni proști și săraci și slugi au scos sarea, care s-a dus la sultan.

Apoi au dat de petrol, acum o sută și ceva de ani. Și au luat-o de la capăt.

Oameni proști și săraci și slugi au scos petrolul pentru multinaționalele acelei vremi. Pentru anglo-olandezii de la „Astra Română”. Pe urmă pentru nemții naziști. Pe urmă pentru ruși.

Auzi tu tupeu pe capul lor de ticăloși: stăpîni anglo-olandezi care își spuneau „Astra Română”.

Unii au crescut firav pe lîngă aceste multinaționale și au dat să facă cheag. Dar a venit al doilea război mondial și au luat germanii tot. Apoi au venit rușii și au luat rușii tot, după ce i-au învins pe nemți și i-au băgat pe chiaburi la Canal și la pușcărie și ne-au pus să plătim pagube de război. Trenuri întregi cu vagoane cu cereale cherestea uraniu petrol. Trenuri de petrol supte de la Telega.

Un leu n-a rămas aici. Nimic, mă proștilor. Nimic.

Nici o marcă germană.

Nici o rublă sovietică n-a rămas aici.

Nici un dolar american.

Nici o liră sterlină.

Nici un gulden de la ticăloșii de olandezi.

Nici un leu de la ticăloșii de comuniști, care au confiscat tot și au băgat oamenii în pușcărie.

Nimic. Nimic. Praful s-a ales.

Nimic n-a rămas de pe urma sării, decît niște găuri în pămînt cu apă sărată în jurul cărora țopăie niște turiști săraci și mediocri.

Nimic n-a rămas de pe urma păcurii, decît niște rezervoare ruginite și niște țevi ruginite care se tîrîie ca șerpii pe coastele Călinetului și niște turle ruginite de sonde părăsite.

Nimic n-a rămas. Un loc blestemat, populat de oameni proști și bătrîni și triști și fără de speranță.

Știți de ce mai toți banii de pe urma sării au rămas la Salzburg, să-l transforme într-unul din cele mai bogate și dezvoltate locuri de pe lumea asta?

Pentru că ăia au avut coaie, mă proștilor mă. Au avut curaj și cînd cineva a vrut să vină să le ia sarea

– căci au fost mulți și acolo care au vrut să pună mîna pe ce nu era al lor –

salzburghezii au pus mîna pe furci și pe topoare și pe săbii și pe arbalete și și-au folosit banii și mintea și priceperea să tocmească oșteni și mercenari care să lupte să-și lepede sîngele să apere sarea.

Au vărsat și ei, salzburghezii, sînge pentru sarea lor. Au năimit și pe alții să verse sînge, tot pentru sarea lor.

Știți de ce n-a rămas nimic la Telega? Pentru că noi, telegenii, sute de ani de zile am fost proști.

Sute de ani, telegenii și românii am fost proști și n-am avut curaj. Am lăsat toți ticăloșii acestei lumi ticăloase să vină și să ia fără să pățească nimic.

N-am pus mîna nici pe furci, nici pe topoare. Nici pe săbii, nici pe arbalete. Nici nu ne-am folosit banii și mintea să tocmim oșteni să ne apere.

Am plecat capul și n-am ținut cu ai noștri. N-am fost solidari unii cu alții, să zicem „mă proștilor mă, mă futu-vă Dumnezeii mamilor voastre de haite și de tîlhari,

toate astea sînt ale noastre, nu ale sultanului sau ale neamțului sau olandezului sau rusului sau bruxellezului, și ar trebui să murim ca să ne apărăm ce e al nostru”.

Am fost lași și slugi și fricoși și am plecat grumazul. Și ne-am ferit prin păduri. Și ne-am ascuns prin munți și prin frunze, că așa e porecla unuia din neamurile din care mă trag: Frunzoii, că s-au ascuns în frunză. Și am cedat lupta fără să ridicăm un deget. Și n-am ținut cu ai noștri, ci cu stăpînii.

Și, mai rău de-atît, ne-a plăcut.

Adică am fost proști.

Dragii mei proști, sînteți niște proști. Și eu, și voi. Toți. Eu sînt prost că încă mai îmi răcesc gura de pomană să vă spun că sînteți proști. Lași. Fricoși. Ticăloși. Neam de slugi. Suflet de slugă.

Iară voi sînteți proști și o să muriți săraci și proști pentru că țineți cu oricine altcineva, nu cu țara voastră, nu cu neamul vostru, nu cu pămîntul vostru, nu cu sarea voastră, nu cu păcura voastră, nu cu morții voștri, morții mamilor voastre de proști.

Ci cu stăpînii voștri care vă iau sarea și păcura și viața și viitorul.

Morții mamilor voștri de proști, că proști mai sînteți.

Tatăl meu dragă. Dragul meu tată. Ești rece și în mormînt. Și toți în jurul tău sînt niște proști. Lași. Fricoși. Ticăloși. Slugi.

Aici trebuia să fie Texas, tăticul meu drag. Trebuia să fie Dallas. Trebuia să fie Salzburg. Însă e doar Telega: un loc sărac, cu oameni bătrîni și proști și fără de speranță.

Odihnește-te în pace, dragul meu tată rece și prost și mort și țeapăn. Ai fost un prost pentru că ți-ai ajutat semenii. Ai fost un prost pentru că ai crezut în ei. Ai fost un prost pentru că ai fost boier de Telega, acest loc prost și sărac și în paragină.

Dumnezeu să te aibă în pază. Căci pe români nu are cine.

Pentru că sînt proști. Dumnezeu are grijă doar de ăia care au ei grijă de ei.

Noapte bună, tatăl meu drag!





Citeste tot...

Alin Bogdan

Moartea e renunțarea supremă. Tu renunți la tot. Realitatea renunță la tine. Mai rămîn zdrențe de amintiri care se risipesc din ce în ce mai mărunt.

Azi, Alin Bogdan a renunțat la tot. Dumnezeu să te odihnească, Aline! Ai murit prea repede. Aveai doar 43 de ani. Soția ta, fiica ta, cui le lași? Pe noi, cui ne lași? Vorbisem săptămîna trecută, nu mai demult.

De ce, mă? De ce?

The rest is silence.

. Citeste tot...

Te mai duci la spital?

Te duci la spital. Să fii operat. Pentru binele tău. Și al celor din jurul tău, evident.

Și pentru că te-ai dus la spital, dintr-o dată, fără nici un fel de avertizare, ești scos în plină noapte, în frig. Proaspăt operat, cu bandajele pe tine, cu dureri și cu sînge și cu tot ce înseamnă o operație. Ca pe un cîine turbat te scot înțelepții conducători în stradă. Pentru binele tău, evident.

Te uiți de jur împrejur, cu ochii speriați și dîrdîind de frig, și le mulțumești din priviri. Ești recunoscător, căci știi că toate astea se întîmplă pentru binele tău. Și jandarmii tot pentru binele tău sînt acolo. Să te apere și să-ți țină de cald.

O să fie bine. Tu te-ai dus la spital pentru binele tău. Și pentru binele tău ești tratat ca un vierme, ca un cîine turbat. Numai și numai pentru binele tău ești tratat ca un vierme și ca un cîine turbat. O să fie bine. Cînd se face lumină afară și trece frigul și pleacă jandarmii o să fie bine.

Iar cînd o să ajungi acasă, cît mai departe de spital și de cei care-ți vor tot binele din lume, o să fie chiar și mai bine. De-abia atunci o să fie cu adevărat bine.

Văzînd toate astea, tu dragul meu român care încă n-a ajuns la operație, vin să te întreb. Te mai duci la spital? Mai ai încredere în spitale? În doctori? Mai ai încredere în demenții înțelepți de la conducere? În onorabilul stat român? Mai ai încredere în ceva?

Nu. Te retragi în carapacea ta, intri în regim paranoia. Nu mai vrei să mai auzi de nimic. Doar să fii lăsat în pace. Te ascunzi, te faci una cu pămîntul. Pentru binele tău, evident.

Pe urmă, dragul meu român care vezi din ce în ce mai clar că toți îți vor tot binele de pe lume, te îmbolnăvești de Covid. Ești din ce în ce mai rău. Febră. Te sufoci.

Iar vin și te întreb, iubitul meu român simplu, măi golanule, măi analfabetule funcțional, măi penalule care nu asculți tu de stăpînii tăi cei înțelepți și de deontologii obiectivi care-ți vor numa și numa tot binele de pe lume. Te mai duci la spital? La ATI?

Te mai duci, mă, unde știi că oricum o să mori? Și că n-o să mai vezi pe nimeni după ce intri la ATI, decît niște naziști înțelepți care te leagă de patul de spital, de mîini și de picioare, pentru binele tău?

Și că o să mori ca un cîine turbat? Pentru binele tău, evident, o să mori ca un cîine turbat care merită să fie legat de mîini și de picioare.

Și te mai duci la spital, măi iubite cetățean iresponsabil, știind că după ce mori legat de mîini și de picioare, sufocat și cu un tub pe gît, o să fii băgat într-un sac de plastic, gol și fără nici un pic de demnitate, tot ca un cîine turbat? Pentru binele tău și al celorlalți ești băgat în pielea goală în sacul rece de plastic. Oricum ești mort. Ce mai contează? Pentru binele tău.

Te întreb, iubite bolnav Covid care te simți din ce în ce mai rău și începi să te temi că s-ar cam prea putea să n-o mai duci mult. Te mai duci la spital, știind că nimeni din familie n-o să mai aibă voie să te vadă, înainte să mori? Că în spital e regim de pușcărie de maximă securitate – tot pentru binele tău, evident.

Și că cei dragi n-o să te mai vadă nici măcar în coșciug, nici măcar mort? Tot pentru binele tău.

Și că o să fii îngropat ca un cîine turbat, fără decență, fără demnitate, tot pentru binele tău? Cu excavatorul o să te înmormînteze, tot pentru binele tău și al celorlalți, măi dragă iubite român analfabet funcțional și care n-ai tu încredere în înțelepții noștri conducători naziști, că nu ești disciplinat și superior la cap ca austriecii și ca elvețienii.

Măi dragă iubite analfabet funcțional, măi penalule și iresponsabilule, măi mahala ineptă, te întreb în mod insistent: TE MAI DUCI LA SPITAL?

Îmi pare rău că insist, dar trebuie să ridic vocea, că văd că ocolești întrebarea.

TE MAI DUCI LA SPITAL?

Măi bolnavule speriat, cu febră și tuse? Măi viitorule cîine turbat? Măi viitorule cadavru gol, în sac negru de plastic?

TE MAI DUCI, MĂ, LA SPITAL?

Eu nu știu ce să zic. Nu vă dau sfaturi, iubiți români. Ca să nu zădărnicesc legile naziste. Și ca să primesc bani cinstiți de la stăpînire, cum primește și restul presei cinstite și obiective. Dar știu că sînt mulți care gîndesc la fel. Pentru binele lor, evident.

Cred că pentru binele lor, din ce în ce mai mulți care se simt năpădiți de Covid sînt din ce în ce mai tentați să moară acasă, pe persoană fizică, alături de cei dragi. Care măcar nu-i leagă de pat.

Și care o să-i îngroape creștinește, ascunzînd faptul că au fost bolnavi de Covid. Cu popă și cu înmormîntare decentă, evident. Pentru binele mortului, evident. Și al normalității la cap.

Dacă oricum mor cînd mă duc la spital, de ce să mă mai duc? Să-și bată ăia joc de mine, pentru binele meu? Să mă trateze ca pe un cîine turbat?

Așa gîndesc românii. Pentru că sînt analfabeți funcțional și pentru că sînt penali și indisciplinați și pentru că nu înțeleg cît de mult bine le doresc înțelepții lor conducători înțelepți.

Așa au făcut românii dintotdeauna. Au fost slugi și asupriți. Și au fost dintotdeauna analfabeți funcționali și penali și primitivi și medievali și s-au ascuns de regulile înțelepte date de stăpînii înțelepți.

Au trăit pe ascuns.

Au tăiat vițelul pe ascuns.

Au recoltat grînele pe ascuns.

Au vorbit pe ascuns, în șoaptă, să nu care să-i audă microfoanele stăpînilor cei înțelepți sau turnătorii și mai înțelepți.

Au ascultat Europa Liberă pe ascuns.

Au ascultat muzică decadentă pe ascuns.

Au locuit pe ascuns, prin păduri, alături de vitele ascunse de turci și de austrieci și de fonciirea cea înțeleaptă.

Au mers la biserică pe ascuns.

S-au închinat pe ascuns, la icoanele alea penale interzise de stăpînii cei înțelepți.

Au vorbit în limba lor pe ascuns, cînd alți stăpîni încercau să-i facă să vorbească în altă limbă și să le schimbe numele din Ion în István sau în Ivan.

Și pe urmă, inevitabil, s-au îmbolnăvit pe ascuns. Și au zăcut pe ascuns, alături de cei dragi și neputincioși. Și tot pe ascuns au murit. Departe de ochii stăpînilor înțelepți.

Așa e. Au murit pe ascuns. Prin păduri. Prin bordeie. Prin șanțuri și tranșee. Ca niște primitivi. Ca niște medievali iresponsabili.

Dar măcar n-au murit ca niște cîini turbați. Au murit demn, ca niște oameni cu suflet. Suflete ascunse, să nu care cumva să le confiște sufletul și mîntuirea stăpînii cei înțelepți.

Hai, du-te la spital, române. Pentru binele tău. O să fie bine. Te asigur eu. Că așa au zis stăpînii cei înțelepți.

Pentru binele tău nu uita să TE DUCI LA SPITAL.



. Citeste tot...

Covidu și perfecțiunea

Sîntem din ce în ce mai puțin predispuși la risc.

În mod paradoxal, creșterea globală a bunăstării ne-a fragilizat. Ne-a transformat din ce în ce mai mult în niște corcoliți, în niște pămpălăi înconjurați de tehnologia protectoare.

Nu mai demult de-acum 20-30 de ani, era cît se poate de obișnuit să-ți lași copilul să meargă singur la școală. Acuma, dacă faci asta, toată lumea se uită la tine ca la un nebun iresponsabil. În unele țări ești chiar pasibil de amendă.

Neapărat copilul trebuie dus în cele mai sigure condiții cu mașina. Să nu care cumva să pățească puișorul ceva. Să nu-i cadă vreun meteorit în cap. Să nu i se așeze vreo muscă pe gît. Să nu-l mănînce vreun dinozaur cînd coboară din tramvai.

Acest exemplu aparent mărunt este exemplar despre felul în care ni s-a schimbat relația cu realitatea. Găsim exemple de-astea la tot pasul, de la tăiatul verzei la restaurant la cum se aleg subiectele de film la Hollywood. S-au scris cărți întregi pe această temă a felului în care societățile dezvoltate își modifică apetența la risc.

Criza covid de zilele astea e doar un alt exemplu al acestei schimbări valorice generale.

Puțină lume știe că în 1968 – 1969, timp de doi ani, a fost o pandemie de gripă la fel de mortală ca cea de acum.

I-a zis gripa Hong Kong, că de acolo a pornit. Da, tot din Asia. Tot de la liliac și de la pangolin, probabil. O sută de mii de morți doar în SUA, un milion în tot globul. Spitale în carantină, oameni care purtau măști.

S-a răspîndit iute peste tot, o pandemie la fel de globală ca cea din ziua de azi. Și a fost mortală. La fel de mortală. În Berlin, bunăoară, la un moment dat au parcat morții prin tuneluri, că nu mai pridideau cu făcutul gropilor.

Dar, per ansamblu, reacția societății la pandemie a fost cu totul diferită.

Din punct de vedere al măsurilor de prevenire, reacția nu a fost la fel de exagerată. S-au băgat spitale în carantină. Au întărit igiena publică. Au închis prin unele locuri școlile, dar doar punctual. Și cam atît. Gripă, ce să-i faci...

Din punct de vedere al comunicării, a primit atenție secundară, undeva prin paginile de mijloc ale ziarelor, cîteva rînduri, eventual o poză. Nu s-a făcut prea mare tam tam.

Din punct de vedere al interacțiunii sociale, aproape că nu s-a simțit. Afacerile nu s-a închis. Economia și-a văzut de treabă. Nu au fost nici un fel de interdicții.

Elocvent din acest punct de vedere e faptul că celebrul festival de muzică de la Woodstock s-a ținut fix în mijlocul pandemiei, în august 1969. Patru sute de mii de tineri s-au bălăcit vesel în noroi timp de două zile și au ascultat toată floarea cea vestită a muzicii hippie. A fost memorabil. A fost imens.

Repet, poate nu ați reținut cum trebuie: patru... sute... de... mii... de... oameni. Aproape jumătate de milion. Patru sute de mii de oameni strînși unul în altul, unul în alta, toți în toate, dacă înțelegeți ce vreau să spun, în cazul în care nu știți care era specificul vieții de hippiot.

Lumea a tratat gripa de atunci, la fel de mortală ca cea de azi, ca pe un fenomen secundar. A fost atît de insignifiantă, încît manualele de istorie nici că o mai pomenesc atunci cînd se referă la perioada respectivă. Altele erau temele importante ale zilei: războiul din Vietnam, primul om pe lună, războiul rece.

Cît de mult s-a schimbat lumea de atunci!

Acum sîntem paralizați de frică. Sîntem atît de obsedați de perfecțiune, încît reacționăm bolnăvicios de disproporționat.

Ni s-au schimbat standardele de viață bună. Ni s-a schimbat atitudinea față de moarte. Am vrea ca totul să fie perfect, mai mult decît perfect, să trăim într-un rai al vieții ideale. Fără moarte. Fără suferință. Fără probleme. Fără risc.

În 1968, de-abia trecuseră mai puțin de 30 de ani de la al doilea război mondial. Lumea avea experiența morții și a suferinței. Pentru ei, o gripă era o gripă. Un risc asumat. Da, unii oameni mureau. Viața mergea înainte.

Comparativ cu ce orori văzuse generația aceea, cîteva sute de morți pe zi, o sută de mii de morți într-un an nu însemna ce înseamnă pentru noi acum. Oamenii erau vaccinați emoțional. Drept pentru care au și tratat subiectul pe măsură: cu prudență, dar fără mare isterie.

Între timp, standardele de calitate a vieții ni s-au schimbat. Viața trebuie să fie perfectă. Dacă este și doar 0,1% mai puțin decît perfectă, ne panicăm, ne isterizăm, iarba nu ne mai place, gura nu ne mai tace.

Mai mult de-atît, acum fiecare din noi avem o voce publică.

Atunci erau două televiziuni și zece ziare de la care aveai de unde să te informezi ce se întîmplă. Agenda de interes era puternic controlată de filtrul oficial.

Acuma, toți urlăm în gura mare. Și televiziuni – nenumărate. Și ziare – nenumărate. Dar mai ales nenumărate guri pe persoană fizică. Un vacarm în care, cu cît urlă fiecare mai tare spre a se face auzit, cu atît nu se mai aude nimic, decît un mare vuiet isteric.

Nu fac apologia morții. Nu fac apologia lipsei de responsabilitate. Doar vă atrag atenția că sîntem, totuși, mult mai isterici și mai pămpălăi și mai papițoi decît prevede Codul Rutier.

Ne-am învățat cu binele. Cu prea binele. Și această învățătură ne-a moleșit. Sîntem prea pretențioși de la viață.

E ca și cum am fi făcut trecerea într-o generație de la mămăligă cu brînză la caviar cu șampanie. Acuma asta a devenit noua normalitate: caviarul cu șampanie. Nimic altceva nu mai e bun. Nu mai e de nasul nostru. Cum să mîncăm orice altceva decît caviar cu șampanie? Tot ce nu e perfect e cîh și nașpa.

Nu spun că nu trebuie să avem grijă la covid. Doamne ferește. Și cei din 1968-1969 au avut grijă. Spun doar că reacția noastră la criza actuală este totalmente inadecvată. Pentru că am ajuns să avem niște standarde din ce în ce mai greu de menținut.

În căutarea vieții perfecte, am ajuns să nu mai știm să trăim. Reacția noastră la primejdie, la risc, este într-atît de tîmpită încît ajungem să producem mai multe probleme decît dacă n-am face nimic.

De frica covidului, nu mai lăsăm pe alții să se trateze în spitale. Și așa ajung oameni să moară nevinovați, că sîntem noi mai catolici decît papa, mai epidemiologi decît epidemiologii de pe vremea ciumei.

De frica covidului, am ajuns să nu mai facem nimic, să ne blocăm în case panicați și să ne ascundem tremurînd într-un colț, așteptînd să vină covidu’ să ne pape.

Ne transformăm, încet încet, pas cu pas, în niște morloci. În niște pămpălăi. În niște corcoliți. În niște fătălăi.

O societate isterică și infantilizată care la primul bau, la prima zgîrietură din partea vieții începe să se tăvălească pe jos și să strige ca din gură de șarpe.

Strămoșii noștri, trecuți prin atîtea, se uită cu scîrbă la noi de dincolo de morminte. Uită-te și la neputincioșii ăștia. Vai de capu’ lor de fătălăi...

Așa e. Au dreptate. Vai de capu’ nostru de fătălăi...

A, era să uit: să nu cumva să ieșiți afară. E plin de dinozauri pe stradă, care mănîncă oamenii de vii, îi mușcă de cap, le scot mațele cu ghearele alea ale lor de velociraptori și pe urmă îi mai și infectează cu covid, să se îmbolnăvească săracii oameni de boala asta groaznică și mortală.

PS: articolele despre pandemia din 1968 – 1969, cît și despre Woodstock în mijlocul pandemiei, linkuri mai jos

Gripa Hong Kong

Woodstock și pandemia

. Citeste tot...

Cu siguranță probabil moare toți

Deci, să recapitulăm. Tyrion moare. Clar. “No girl with her mouth around his...”. Evident că și Jaimie moare. “Who told you there will be an afterwards?”. Unul din balauri moare. Probabil al lui Daenerys. Căci și Daenerys va muri – în luptă cu Night King. Aerial fight, Zero vs Spitfire, de data asta învinge ăia răii, Zero Zero Zero, Tora Tora Tora, ra-ta-ta-ta-ta.

E clar că ăla micu și viteazu, fără cîrnat în dotare, cum îl cheamă, Theon, moare. Cin’ l-a pus să se ofere voluntar să-l apere pe Bran? Bran nu moare, dar nu știu de ce. E doar un presimț.

Să continuăm lista. Tormund clar moare. A supt degeaba la țîță de urieșoaică. Va muri probabil alături de Brienne și de Jaimie, într-o ultimă strofocare. Degeaba a fost făcută Brienne cavaleriță. De fapt, nu degeaba: ci să moară cu onoare, văzîndu-și visul împlinit.

Tot acolo va fi și ăla micu și ăsta fără de cîrnat, cum îl cheamă, iubitu lu Missandrei, Grey Worm, care e clar că dacă l-a pus naiba să facă chestii de iubire cu Missandrei și să vorbească despre plaje și clar de lună, să promită voiaj în Bahamas, clar și-o fură. No bitc... No beach for you, Grey Worm.

Vorbeam de chestii de iubire. Vă dați seama că Arya e pa și ea? Cine a pus-o să-și ofere ce avea de oferit lui Gimmli, sau cum îl cheamă pe Hefaistos ăla, Gendry? Clar Ayra e pa. Scenariștii ăștia: niște bestii. Ne cresc emoțiile și pe urmă se face pe ele.

Sansa va plînge și va supraviețui, că așa e în tenis: ăia răii și urîții scapă.

Cine mai moare? Jorah clar: a primit sabia, deci pa. Samwell și el pa: prea e înțelept și prea o iubește pe Gilly. În plus, e și gras. Deci altă victimă pe eșafodul scenariștilor cei nemiloși. E simplu, e capitalist, e necesar, este despre eficiență și productivitate: cu cît omoară mai mulți, cu atît ștatul de plată se ușurează pentru ultimele trei episoade. It’s the economy, stupid.

Cine mai moare? Aia mică și cu rictusul etern pe față, Lyanna Mormont, verișoară cu ăla mare și trădător, care e văr’so. Prea urîtă. Prea s-a luat în gură că ea nu vrea jos la criptă. Hai pa. Ești ca și moartă, copilo.

Probabil și Podrick va muri: tocmai ni l-au arătat că le știe cu sabia, deci pa. Clar Beric Dondarion – ultima dată cînd își va aprinde sabia. Ăsta oricum a murit deja de atîtea ori, că nici nu le mai știe numărul. Clar ăla mare și urîtu de-i e frică de foc: Sandor Clegane, aka The Hound. Cine l-a pus să bea cu Dondarion? Clar moare și ăla micu și negru și urîtu din Night Watch, de tocmai s-a întors nevătamat, cum îi zice? Eddison Tollett. Na, că e bun și Google ăsta la ceva...

Feelingul meu este că vor muri cam aproape toți. Rămîne Jon Snow călare pe un balaur, fugind spre sud mîncînd pămîntul, cu Night King swifly in pursuit. Și Varis, care găsește el un tunel care duce direct de la Winterfell la King’s Landing. Și Sir Davon the Onion Knight, care și ăsta scapă mereu. Și Gilly, cărîndu-și copilul să-l ofere ofrandă blonzilor cu ochi albaștri și reci. Și Bran Stark, într-o formă modificată, după ce l-a wărguit pe balaurul lui Jon.

A scăpat vreunul? Nope. I-am omorît pe toți. Hai, că mă pricep. Putem începe și noi un Game of Scaune la Telega. Că oricum avem un loc pe drumul spre Buștenari care se cheamă La Scaune.

A, era să uit: am greșit cu ștatul de plată. Unii dintre ei vor veni și în episoadele următoare. Sub formă de morloci, de stafii, de morți vii, mergînd încet și trist, țapăn și mecanic, valuri-valuri, cu ochii tulburi, încet-încet, pas cu pas, către King’s Landing. Wights. Wights everywhere. Winter is here și provoacă efecte. Pas cu pas.

PS: azi, în Săptămîna Patimilor, înainte să vedem episodul 3, unde clar mor cu toții, Sociopol dă drumul la un sondaj deosebit, genial, escepțional, despre Game Of Thrones. Cîți se uită. Care e personajul preferat. Chestii de-astea numai bune de sondaj în campania electorală...

. Citeste tot...

Movie Review: Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (Martin McDonagh, 2017)

Privind Three Billboards Outside Ebbing, Missouri,

pe lîngă ușurarea pe care am simțit-o cînd mi-am dat seama că, în ciuda tuturor pocnitorilor care sînt scoase zilele astea pe bandă, totuși încă se mai fac filme care să merite numele de film,

am mai avut o revelație minoră: TBOEM este un film religios. Este unul dintre cele mai religioase filme pe care le-am văzut vreodată.

Uitați trăirismele de tip Ben Hur sau Viața lui Hristos. Au și ele soarta lor. Au și ele farmecul lor. Nu le contest. Ben Hur, de altminteri, e un film care rezistă vizionării repetate. Dar nu pe bază de idei, ci doar pe bază de ochi.

TBOEM e un film de un catralion de ori mai creștin decît acestea.

E creștin și păgîn în același timp. E locul unde Electra se întîlnește cu Maria Magdalena. E locul unde Sofocle se întîlnește cu Sf Pavel, pe Drumul Damascului.

Și mai ales și mai ales, e locul unde Noul Testament se întîlnește cu Vechiul Testament.

E vorba despre iubire. E vorba despre răzbunare. E vorba despre îndoială. E vorba despre legea Talionului. E vorba despre greșeală. E vorba despre suferință. E vorba despre moarte. E vorba despre rostul vieții.

E vorba mai ales despre mîntuire.

Și toate astea într-un trup de film care, formal vorbind, n-are nimic de-a face cu tropii bisericești. E un film rău, necesar. E un film profund. E un film mare. Și e îndeosebi un film creștin, acolo unde te-ai aștepta mai puțin.

Mare forță și creier și suflet acest Martin McDonagh, regizorul filmului. Încă de la In Bruges ne spunea că vrea să ne vorbească despre viață și despre moarte, despre iertare și despre păcat, despre suferință și despre mîntuire. Iată că la zece ani după debutul în lung metraj - și cu ce film!, McDonagh vine să-și dea măsura maturității creative.

O regie fără actori este ca o apă fără săruri. N-are gust. Din fericire, TBOEM are parte de unele din cele mai bune interpretări din ultimul timp. Jocuri tulburătoare, gesturi, vibrații de voce. Mari actori. Mari.

Cutremurător de bine au jucat. Și cei cărora li s-au recunoscut prin premii interpretarea: Frances McDormand, Sam Rockwell. Dar și restul ansamblului, căci e vorba de o operă de ansamblu. Un rol neașteptat de nelemnos și de sensibil pentru Woody Harrelson.

Dincolo de toate părțile remarcabile, regie, interpretare, muzică, imagine, se ridică filmul per ansamblu. Mare operă. Un film de mare valoare artistică. Și mai ales de mare valoare morală și intelectuală.

Dincolo de ani, după ce va trece bicisnica tulburarea periodică de marketing ce însoțește maimuțăreala oscaricioasă, din anul trecut vor rămîne două filme, să ducă crucea cinematografiei mai departe: Dunkirk și TBOEM. Măcar din ce am văzut eu, că nu le-am văzut totuși pe toate.

Încă o dată: slavă Domnului că încă se mai fac filme de-astea. Binecuvîntat semn că, dincolo de valul sufocant de prostii de tip pop corn și eye candy care ne năpădesc încontinuu și ne mînjesc timpul, cinematografia încă mai are o șansă,



. Citeste tot...

Șapte limbi

Ieri, Flo a gătit mîncare de limbă cu măsline. Eu am curățat limbile. Erau șapte. Beleam la pielița care acoperea mușchiul cărnos, pielița aia alburie, plină de senzori gustativi, învîrteam limba cea caldă și vîscoasă în podul palmei și mă gîndeam.

Au fost șapte porci. Fiecare, o individualitate. Fiecare, un exemplu de succes. S-au născut. Au crescut. Au trăit. Viață. Acuma, fiecare un boț de carne în mîna mea, în curînd tocat să fie pus la scăzut alături de măsline și ceapă și inevitabilul suc de roșii făcut în casă.

Șapte vieți. Șapte indivizi. Șapte limbi total asemănătoare. În spate, dincolo de orizont, șapte ficați, șapte găleți de mațe, de șapte ori patru picioare, șapte ori doi paisprezece urechi, de șapte ori șapte vălătuci de mușchi și de cîrnați. Șapte ființe. Acuma, șapte limbi.

A dracu’ limbă de porc, tare seamănă cu aia de om. La dimensiuni, la consistență. Nu, nu am smuls nimănui pînă acum limba din gură – deși știu cel puțin vreo doi-trei care ar merita-o. Pur și simplu mă duce mintea să-mi pot compara limba din gură cu aia din mînă. Cam la fel.

Cum ar fi fost să fie șapte limbi de om? Ce înseamnă aia viață? La atîta se reduce? Șapte vieți comprimate în șapte organe, în mîna dibace a unui canibal, în fața cratiței?

Tranșeele au tocat mii și zeci de mii și sute de mii și milioane de oameni. Mii de limbi. Zeci de mii de găleți de mațe. Milioane de degete și de creiere și de ochi și de tigve. Inutilă viață. Niște limbi într-un castron. În castronul istoriei.

Băi aceștia, măi dragă, data viitoare cînd vă simțiți buricul pămîntului, individualitatea lu’ pește prăjit, cel mai foarte unic și mai foarte irepetabil de pe lumea asta plină de catralioane de superbi unici și irepetabili, să faceți bine să mergeți în piață sau la supermarket, să cumpărați niște limbi. Să fie șapte.

. Citeste tot...

Respectul nu poate fi convertit în bani

Domnul Varujan Vosganian, altminteri o persoană foarte respectabilă din punct de vedere intelectual, a comis-o recent. A propus opiniei publice o dezbatere privind nevoia de reducere a autoconsumului de produse alimentare, pentru mai buna colectare bugetară.

Din păcate, stilul bate conținutul, după cum orice scriitor ar trebui să știe - și domnul Vosganian e un scriitor cu experiență. A ales un exemplu nefericit și a cam dat-o de gard. Focalizîndu-se pe efectul ouălelor consumate de băbuțe în gospodăria proprie și personală asupra PIB-ului și veniturilor bugetare, a reușit contraperformanța să stîrnească multe glume și ironii.

Lumea a taxat imediat tendința normativă din exemplul domnului Vosganian. Oamenii au sesizat și amendat cu multă virtuozitate umoristică faptul că domnul Vosganian nu numai că a descris o stare de fapt, dar a a apăsat implicit și pe pedala normativă.

Dînsul, prin felul în care a scris textul, a lăsat de înțeles și care ar fi situația dezirabilă. Jos cu ouăle băbuțelor, trăiască economia de piață și capitalismul și ouăle cumpărate în mod organizat, probabil de la MegaImage sau de la Carrefour, să creștem veniturile băncilor din paradisele fiscale (ăsta e răutăcismul meu propriu și personal, îmi cer scuze, na că nu m-am putut abține să nu contribui și eu la trollare).

Unul din comentariile cele mai savuroase pe această temă a fost cel al unui internaut care a întrebat dacă nu-i cumva mai bine, extinzînd această logică, să începem să renunțăm la comportamentul erotic din cadrul familiei, că și ăla e autoconsum, și să ne schimbăm practicile către comportamentul erotic pecuniar, să întărim astfel bugetul României. Nu știu dacă-mi înțelegeți cuvintele, sper să vă dați seama ce vreau să las de înțeles :)

Dincolo de glumă, dincolo de genialitatea extinderii ariei de aplicare, avem totuși de-a face cu un subiect mult mai serios decît cel al ouălelor băbuțelor ori al încurajării mersului la cu... la lucrătoarele sexuale.

E vorba despre felul în care economiștii văd doar bani în fața ochilor.

E un subiect serios. E o limitare de gîndire care, de-a lungul istoriei, a cauzat multă suferință și tensiuni sociale. Prin influența lor asupra factorilor de decizie, economiștii de multe ori au aplicat această gîndire în cadrul funcționării statelor moderne și contemporane. Orice are un preț, orice poate fi taxat.

Din păcate, știm că nu este așa. Nu e neapărat nevoie să fii sociolog ca să surprinzi această limitare cognitivă. E plină viața de exemple unde lucrurile nu au de-a face cu banii - și nici nu ar trebui să aibă de-a face cu asta.

Valorile unei societăți reprezintă exemplul cel mai elocvent în acest sens. Și, din păcate, avem un exemplu recent care ne arată că banii nu reprezintă totul pe lumea asta.

Zilele trecute am avut de-a face cu un alt incident care vorbește despre această tensiune dintre logica economică și logica de dincolo de bani. Osemintele soldaților români de la Stalingrad au fost dezhumate și reînhumate într-un cimitir special amenajat. Dincolo de întîrzierea construirii acestui cimitir militar, opinia publică românească a reacționat puternic la adresa felului în care aceste oseminte au fost tratate.

Cu lipsă de respect.

În cutii de carton.

În pungi de plastic.

Din punct de vedere economic, ce au făcut cei care s-au ocupat de reînhumarea osemintelor este perfect logic. Au ales soluția cea mai eficientă. Cutiile de carton costă puțin. Din toate celelalte puncte de vedere, au ales cea mai proastă soluție cu putință. În loc să pună oasele celor căzuți la datorie în sicrie, le-au tratat cu lipsă de respect.

Respectul, dragilor, nu poate fi convertit în bani. Nu trebuie să fie convertit în bani. Nici patria nu trebuie să fie convertită în bani. Nici familia nu trebuie să fie convertită în bani. Nici fericirea nu trebuie să fie convertită în bani. Sînt multe lucruri pe lumea asta care nu pot fi convertite în bani, ȘI NICI NU TREBUIE SĂ SE POATĂ.

Asta este lecția pe care domnul Vosganian trebuie să accepte să o învețe. Niciodată nu e prea tîrziu pentru un economist să înțeleagă asta.

Lăsați babele României să-și culeagă ouăle din cuibar și să-și mănînce produsul trudei lor fără să vină statul să-și bage nasul în gospodăria lor. Lăsați oasele soldaților morți pentru patrie să se odihnească fără să facem socoteala cît costă un sicriu, față de cît costă o cutie de carton. Lăsați oamenii în pace să-și vadă de viața lor, fără să le contabilizați orice bucățică în bani, în procente, în taxe și impozite.

Și mai ales, nu mai lăsați economiștii să facă prostii care ne pot afecta pe toți.



. Citeste tot...

Podul AKA The nudge I needed

În seara asta s-a întîmplat ce trebuia să se întîmple mai demult. Am primit un ghiont, am reacționat. A nudge, cum ar spune englezii. Un ghiont necesar.

Dan Șelaru mă bate la cap de mult timp să scriem o carte. E un proiect ambițios, non-fiction, pe care cu siguranță o să-l facem și pe ăla, doar că bestia de Turambar o lălăie și tărăgănează. Cred că îi e frică.

Dan Șelaru m-a tot bătut la cap pînă a scos între timp singur o carte foarte faină, Lack of Essential Vitamins (Ed. Vergiliu, 2017).

În seara asta, saga continuă. cît eram eu la aikido, Dan îmi trimite un mesaj: “Pufosule, ești în stare să scrii o poveste de cîteva rînduri plecînd de la desenul ăsta?”

Văd mesajul. Mă uit la desen. Fain desenul. Recunosc stilul, deși modificat – alb-negru: desenat de Dan. “Da, pot să scriu. Cînd ajung acasă. Am deja ideea în cap și primul paragraf”.

Ajung acasă. Scriu, la foc automat. I-o trimit lui Dan. Dan îmi dă vestea cea mare: mai scriem 50 și facem o carte.

Îmi ia ceva timp pînă să mă prind. El desenează, eu scriu. Ești nebun, Dane! Scriem o carte! :)

Scriem. Prima povestire este despre un pod. Căci un pod e în desenul lui Dan. Următoarele 52 (am stabilit, vom face 52 de desene / povestiri, nu 50, cîte săptămîni are anul, cartea probabil se va numi “Săptămîna are 52 de ani”) nu știu cu ce vor fi. Cînd Dan face desenul, eu scriu. Simplu.

N-o să vi le punem pe toate. Doar cîteva, să știți dacă veți cumpăra cartea sau nu. Eu cred că o s-o cumpărați. Cu o carte sîntem cu toții datori, nu?

Enjoy, pufoșilor. Enjoy.

* * *



Podul
Podul se vede ca prin pîclă. Doar că nu este pîclă, este sac. Țesătura sacului e destul de rară încît să văd prin ea, dar destul de deasă încît ce văd să fie distorsionat, ca într-o fotografie de-aia în care s-au jucat cu nu știu cît filtre deformante.

Sînt într-un sac. Sacul e pe marginea apei. La piciorul podului. Podul e înalt. Apa e neagră. E seară. Și toate detaliile astea nu prea contează de fapt, pentru că oricum e ultimul lucru pe care o să-l văd în viața asta. În curînd o să mor și ultimul rahat de lucru pe care o să-l văd e un pod ca prin pîclă. Nici măcar nu știu unde sînt. Podul e înalt.

Povestea e lungă. V-aș spune-o degeaba. Aveam niște bani de dat. Nu i-am dat. Au venit după mine, mi-au zis să-i dau. Am zis că-i dau. Am crezut că-i păcălesc. Nu i-am păcălit. M-au găsit din nou. Banii erau destul de mulți. Prea mulți doar pentru un deget lipsă sau o mînă tăiată încet, cu fierăstrăul. Prea mulți bani. Mi-au dat sacul.

Podul e înalt. O să mor. E ciudat cît de limpede gîndești înaintea morții, și cît de neînsemnate sînt toate detaliile din jur. Sacul mă zgîrie pe față. Nu contează. Fața mă doare, și tot ce înseamnă corp mă doare, că m-au bătut cum trebuie, profesional, înainte să mă bage în sac. Nu contează. Nici măcar nu mai mi-e frică. Nu mai contează nimic.

Mi-a fost frică acum cîteva ore, cînd m-au prins. Mi-a fost și mai frică atunci cînd m-au bătut, metodic, bucată cu bucată, întîi picioarele, apoi mîinile, apoi fața, apoi între picioare, metodic, încet, cu temei. Apoi mi-a fost și mai frică, cel mai frică, atunci cînd m-au băgat în sac și mi-am dat seama ce o să-mi facă.

Acuma nu mai mi-e frică. Nici măcar resemnat nu sînt. Sînt doar viu. Gust fiecare clipă care trece cu o intensitate de care nu credeam că o să fiu în stare.

O singură dată am mai pățit așa ceva, tot în fața morții, cînd era să cad de pe o stîncă și m-am agățat cu toate degetele împotriva gravitației și am rămas preț de cîteva secunde atîrnat într-o poziție precară, aproape să cad, mai era un pic și mă duceam pînă jos, mă făceam praf, pînă m-am adunat cu puterea de dincolo de putere și am fost în stare să mă salt la loc sigur.

Acele cîteva secunde le-am trăit cu o claritate înspăimîntătoare, cu fiecare simț la maxim, stînca, degetele, fibrele mușchilor, crăpăturile din piatră curentul de aer greutatea corpului atingerea pantalonilor a mînecii tricoului bătaia inimii tot.

Așa simt și acum. Dar acum nu mai contează. Știu că nu mai am nici o șansă. Oricît aș încorda mușchii, oricît aș înfige degetele în sac cum le înfigeam atunci în crăpăturile stîncii, n-am nici o șansă. Sînt dincolo de speranță. Iar această claritate inutilă a trăirii e tot ce mai am acum.

Cei care m-au legat și m-au băgat în sac și m-au săltat în dubiță vorbesc ceva mai încolo. Nu-i văd, doar le aud vocile. Pălăvrăgeală de smardoi. Ar trebui să nu ascult, dar orice îmi vine din afară îmi străpunge simțurile prea tare, prea inevitabil. Ce-au mîncat, ce-o să bea, unde o să meargă la curve după ce o să mă zvîrle în apă.

Podul e înalt. E singurul lucru pe care îl văd în fața ochilor. Podul și apa. În curînd, apa o să mă cuprindă, o să mă frigă cu răceala ei, o să-mi intre în plămîni, o să mă zbat degeaba, o să mă ardă pe dinăuntru, o să horcăi, o să mai simt cîteva zeci de secunde care o să fie mai lungi decît tot restul vieții pînă acum, și apoi...

Podul e înalt. Nu trebuie să mă gîndesc decît la pod. Asta e tot ce văd. Asta e tot ce ar trebui să gîndesc. Nu pot. Apa e mult mai importantă acum. Apa care o să-mi intre în plămîni și o să mă frigă și

Brusc, drept în fața mea, o sfîșiere. O limbă de briceag, metaj rece și tăios, intră prin țesătura sacului, îmi atinge fața, mă ciupește un pic pe obraz, se oprește la timp, se retrage un pic, continuă să taie chiar în dreptul pielii, mărește un pic tăietura. Un deget intră, pipăie, îmi găsește buzele. E atent să nu stea prea mult, probabil să nu-l mușc. Se retrage, face loc unui filtru de țigară. Bîjbîie un pic pînă îmi găsește buzele, îmi e îndesat. „Ia și trage, că e ultima. Zi mersi că e și asta. Deschide gura, fraere, că alta nu primești”.

Deschid gura. Filtrul intră. Trag. Țigara e aprinsă. Fumul intră în plămîni, îl simt cu aceeași claritate cu care simt tot ce se întîmplă în jurul meu. În plămîni, acolo unde apa o să intră și o să mă frigă cu răceala ei și o să mă sufoce și o

Ultima țigară. Cea mai bună țigară. Trag. Suflu. Trag. Țin în piept, acolo unde apa o să... Suflu. Cea mai bună țigară.

În ciuda situației în care mă aflu, mă trece o umbră de rîs. Ce golani melodramatici! Nici interlopii nu mai sînt ce-au fost. Au ajuns să dea țigări condamnaților la moarte. Au văzut prea multe filme, dobitocii.

„Gata, fraere. De ajuns”. Țigara mi-e smulsă dintre buze. Patru mîini mi se înfig în carne, prin sac, ca atunci cînd m-au azvîrlit în dubă. Fiorul insuportabil de frică mă cuprinde din nou. Acum! Acum!

Nu credeam că o să mai simt ceva. Și uite că simt. Mi-e frică. Mi-e prea frică. Nu mi-a fost niciodată atît de frică. Mie atît de frică încît

Simt cum zbor prin aer. Nici n-apuc să simt zborul, căderea. Apa. Zgomotul. Imediat, senzația de ud. Prea rece. Trag o ultimă gură de aer, din ce aer rămăsese prins între corp și pînza sacului. Apa pătrunde prin sac. E la fel de rece precum mă gîndeam acum cîteva secunde, cîteva minute, cîteva secole. Mă cuprinde, mă înconjoară, îmi intră în urechi, în nări, printre pleoape, deși strîng din ochi, îmi forțează crăpătura buzelor, acolo unde țin precum o comoară ultima mea gură de aer din această viață.

Moartea e surprinzătoare. Creierul funcționează pe foarte repede înainte și produce gînduri la foc automat. Îmi aduc aminte de cartea aia, cum îi zicea, Martin Eden, Jack London, moare la sfîrșit, se aruncă în apă apa e rece trage din brațe se sinucide mai trage o ultimă dată din ele și se duce la fund prostu eu nu vreau să mă sinucid de ce îmi sînt astea ultimele gînduri nu vreau să mor mamă de ce toți care mor se gîndesc la mama de unde știi la ce se gîndesc oamenii cînd mor

Mor. Apa e rece. Nu mai pot să mai țin gura închisă. Mă sufoc. Deschid gura să trag o ultimă suflare. Apa e rece. Îmi intră în plămîni mă arde pe dinăuntru mă zbat degeaba horcăi lichid cîteva secunde care sînt mai lungi decît tot restul vie



. Citeste tot...

Cînd ni se usucă roua de pe picioare

În picioare, cu tălpile în iarba plină de rouă, alături de doi cîini care tot dădeau să mă lingă și de o pisică indiferentă, am privit în dimineața asta cum răsare soarele peste Măceș, dealul de la răsărit, dinspre Melicești, care străjuiește valea de-a lungul căreia se întinde Telega.

Cîinii mă lingea, pisica mă ignora, roua picioarele îmi uda, soarele fața-mi încălzea și gîndurile mă cuprindea.

Gîndul că, atunci cînd te uiți la soare, toate celelalte dimprejur devin neimportante, se transformă în întuneric și în detaliu care deranjează și te abat de la cele importante. De unde pînă atunci vedeam copaci și case și un mic norișor alunecînd și destrămîndu-se încet peste casele de sub dealul Mărtin, în momentul în care a izbucnit soarele, dintr-o dată toate celelalte au căzut în obscuritate și lumina a devenit singurul lucru care contează.

Și fizic concluzia e puternică, felul în care ochiul se acomodează și dă deoparte toate celelalte și-și reglează priceperea pentru fluxul puternic de lumină ce-l inundă. Dar și mai importantă este concluzia de dincolo de fizică. E ceva ce-ar trebui să ținem mai des seama în viața noastră plină de fente și de abateri de la drumul cel drum – cînd căutăm lumina, ar trebui să lăsăm toate celelalte fleacuri deoparte. Ah, ce ne mai place să ne scăldăm neputința în fleacuri, să ne îmbîcsim în cele mărunte.

Alt gînd, la fel de necesar. Sfîșierea dintre în sine și prin alții. Gîndul a pornit de la cele lumești, cum pleacă gîndul de regulă. De la film. Gîndul că pentru lumina asta binecuvîntată de început de lume un om de film e în stare de crimă și omor.

Acele cîteva minute în care lumina pică aproape orizontal, întinzînd umbrele nepermis de lungi, amestecul de miere lichidă peste iarba de un verde imposibil de proaspăt și de ud de la rouă, petecele de umbră și de lumină amestecate unele într-altele, aura de lumină caldă, vibrantă, care scălda poteca și iarba și roua ce încă se mai agăța în firele verzi, acel efect obținut altminteri doar prin lentile obscen de scumpe și de greu de procurat,

cîinii o luaseră pe potecă spre poarta de sus, prin iarba aceea amestec de lumină caldă și de umbre umede, totul vibra împrejur, moale și leneș, și...

Și atunci te gîndești, pe de o parte, la marea cumpănă de care ai parte într-un asemenea moment. Ce faci? O trăiești repede, spontan, fără grija trecerii timpului, și o pierzi? Sau o trăiești ca hîrciogul, dornic să o bagi în vizuina minții, la dosar, la borcan, și o pierzi și mai și?

Trăiești clipa, netulburată, nepreocupat de alte detalii. Dar știi că e irepetabilă și că o pierzi. Și deja țipă disperarea în tine: n-o s-o mai văd, o s-o uit, trece prea repede. Și însăși gîndul pe care-l gîndești în acele momente irepetabile și irecuperabile îți abate atenția și-ți smulge o secundă de trăire, o halcă de concentrare,

și se pierde ceva, și trebuie s-o iei de la capăt, să-ți reconstruiești starea de concentrare neconcentrată, de spontaneitate organizată de care ai nevoie în asemenea momente pentru a trăi ce vrei tu să trăiești acolo cînd privești soarele în față și totul e perfect în jur, prea perfect, e deja plenar și stereotip momentul pe care îl trăiești și știi că îl vînezi de maniera cea mai hipsterească și mai nelimpede.

Și gîndurile astea deja omoară, într-un fel, clipa. Și o iei de la capăt. Și soarele a mai săltat cîțiva milimetri peste Măceș, mai tare în lumină, mai rotund în felia de dimineață pe care o desenează pe moțul dealului.

Și te întorci la gînd, la cumpăna pe care unii o au de trecut, de ales. Ce faci: trăiești clipa și se pierde, sau o înregistrezi, cu vorba, cu filmul, cu alții alături, și atunci tot pierzi clipa, căci deja nu mai e aia, e altceva, trebuie să întinzi cablurile, să aduci echipa de filmare, să pregătești vorbele, să dai drumul la cameră, să scoți creionul să scrii sau să pregătești în minte frazele să le ții minte pînă în cameră la calculator și

Și s-a dus.

Și cealaltă consecință a acestui gînd: felul în care cei surprind clipa și pentru alții o fac doar cu prețul unui sacrificiu. E mare pricepere și sacrificiu să poți să surprinzi această clipă binecuvîntată să o dai și altora, care poate nu se trezesc să privească soarele, sau nu au chef, sau nu au soare, sau nu au curte cu iarbă și cu deal în față și nu au unde să-l vază.

Și cineva trebuie să li-l arate, să li-l povestească, să nu se piardă, că de-aia e omenirea omenire, să dăm și altora, pe cuvinte s-a construit omenirea, pe cuvinte și pe amintiri, riguros stocate și editate și aranjate și conferite cu sens, e o disciplină pe care se zidește lumea de la Ghilghameș încoace, ba chiar de mai dinainte, și

...și m-am dus să-mi fac cafeaua, că lăsasem ibricul în bucătărie să dea apa în clocot, și de partea cealaltă a casei, în spate, cicoarea s-a deschis deja sub iureșul luminii, acolo unde au ajuns razele de soare a înflorit deja cu culoarea aia a ei ștearsă și totuși atît de puternică, imposibil de frumoasă și imposibil de descris în cuvinte, iar acolo unde încă e umbră, de n-a ajuns soarele cel pieziș, stă și așteaptă, cu moațele inflorescențelor încă strînse, într-o nuanță mai închisă a aceleiași culori imposibil de frumoase și imposibil de numit cu nume de om sau de fiară...

și această disciplină de care vorbeam are nevoie de o pendulare fină, pe muchie de cuțit, între trăirea momentului și spontaneității și toată industria de pricepere din spatele străduinței de a o surprinde

și atunci înțelegi cu alți ochi meșteșugul de filmar, delicatețea cu care Tarkovski surprindea vîntul printre ierburi, cît mama cea bătrînă care de fapt era tînără se sprijinise de o balustradă de lemn la marginea drumului, ori lumina dureros de caldă a naturii din Barry Lindon, Kubrick, alt perfecționist al clipei,

discipline aspre, care necesită echipe și oameni și cabluri și bani și răbdare și voință și organizare și creativitate, multă creativitate, cum surprinzi începutul de lume să-l dai și la alții, nestricat, netulburat, nevătămat,

ora lupului, cînd de-abia vezi prima geană de lumină, ora șoimului, cînd prima rază de soare străpunge peste deal, ora șarpelui, cînd îndoiala te cuprinde și-ți prinzi fața în palmă și filmul e alb-negru, dar disperarea e colorată, prea colorată

Iar celălalt gînd care m-a cuprins a fost trei secunde mai încolo sau cinci minute sau șapte pisici și frunze, nu știu, n-am numărat, n-am cuantificat, cînd un măr s-a desprins din copac în spatele meu, la colțul casei, și a căzut cu oareșce zgomot și atunci gîndul a izbucnit neforțat, firesc, koanul ăla atît de vînturat încît a ajuns flasc și stereotip, deși el e un gînd puternic,

“oare un copac cînd cade singur în pădure face vreun zgomot sau nu?”

Oare dacă nu eram aici, acum, adică acolo, atunci, nu acum cînd scriu, ci atunci cînd trăiam, să văz soarele cum răsare peste Măceș, să aud mărul cum pică, să ling cu ochii lumina aia caldă, mierea aia lichidă care curge peste iarbă, petece de lumină și de umbră, roua care-mi răcea picioarele, cîinii care-mi lingeau mîinile, pisica portocalie și indiferentă care zăcea portocaliu și indiferent într-un cuib de pămînt făcut de cîini, cu ochii ăia ai ei indiferenți și felini,

oare dacă nu eram acolo, ce gust avea momentul? Ce zgomot făcea mărul? Cum erau ochii pisicii? Era iarba la fel de udă? Străbătea lumina la fel?

Știm cu toții răspunsul. E prea banal și prozaic. Bineînțeles că ar fi fost la fel, pentru ele, pentru restul lumii. Știm cu toții și nevoia filosofică de a distinge între realitate și realitatea observată, trăită, care ar avea alt gust decît realitatea simplă, netulburată de creier, copacul care cade singur în pădure.

De fapt, nu e vorba despre realitate, pufoșilor. E vorba tot despre noi. E o îngîmfare de copil răsfățat și tembel și naiv și egocentric în toată această melancolie filosofică.

Întrebarea trebuie pusă altfel, căci nemernicii de existențialiști aveau dreptate: cum naiba poate natura să existe fără mine? De ce răsare soarele și cînd nu sînt eu acolo? Cum de îndrăznește?

De ce nu mor toate cînd o să mor și eu? Ce-i cu nesimțirea asta ontologică pe capu realității? De ce nu mă iubește nimeni? De ce e lumea rea? Eu sînt buricul pămîntului, eu sînt carnea universului, Ich bin der Zorn Gottes, cînd trec eu prin viață cad păsările moarte din copaci. Mother should I run for President? Mother, should I trust the government? Mother will they put me in the firing line? Mother, did id need to be so high?

Cum de există ceva, fără noi? Și, evident, și declinarea mai bicisnică a întrebării: cum de există ceva, dacă nu vi l-am povestit eu, acum, aici, pe Facebook?

Ce căutăm noi? Lumina. Ce e afară? Cîinii și pisica. Cum răsare soarele? Cum vrea el. Cînd mor oamenii? Cînd li se usucă roua de pe picioare. Cînd ne lepădăm de aroganța existenței din creierul capului nostru? Cînd ni se usucă roua de pe picioare.

Am zis.



. Citeste tot...

Movie Review: Zorba The Greek (Michael Cacoyannis, 1964)

În seara asta am revăzut Zorba Grecul. Și, evident, l-am văzut de fapt pentru prima dată.

Nu e vorba că ne-am întors recent din Grecia și, vezi Doamne!, am fi proaspăt plini de spiritul acelor locuri binecuvîntate și blestemate în același timp.

Neah. Grecia din zilele noastre nu are absolut, dar absolut nimic în comun cu Grecia începutului de ani 60. Ce e acum e o palidă kitschereală consumeristă și turisticoidă, pentru bizonul de masă, o aglomerație de buy me buy me see me see me have me have me care strivește imediat orice corolă de minuni a lumii și care e la mii de ani lumină de puritatea aspră și săracă și rea a acelor ani de dinainte de invazia turismului de masă.

Nu. Nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că am văzut filmul demult, cam cu 20 de ani în urmă. Și pufosul de acum e cu totul diferit de pufosul de atunci. Altă minte, altă vîrstă, deci, în mod inevitabil, alt film.

În seara asta, uitîndu-ne împreună la film, am înțeles cu totul altfel disperarea și suferința celor două femei. Una cu un picior în groapă, bîntuită de amintirile tinereții și disperată să păcălească ceasul măcar încă o dată. Cealaltă, tot o disperare, mult mai aspră, la fel de tragică.

Am înțeles cu totul altfel și cealaltă disperare, mai mascat spusă – de fapt, unul din mesajele principale ale cărții. E vorba despre strigătul de furie și de neputință al scriitorului, cînd prin gura lui Zorba vorbește despre literatură ca păcăleală, ca surogat cretin de viață. Înțeleg prea bine, nici nu știți cît de bine am ajuns să înțeleg, furia lui Zorba în fața cărților care-ți trăiesc viața în loc să ți-o trăiești tu. Pufoși. Pufoși everywhere.

Am înțeles cu totul altfel în seara asta și pofta și patima și tumultul. Am înțeles sexul și viața și moartea și crima și disperarea în fața cuțitului. Am înțeles mult mai adînc și mai dureros că de fapt cartea este despre lucrurile cu adevărat importante: despre moarte, despre viața care este doar o moarte amînată, și despre singurul fel în care poți să dai cu tifla morții, adică despre enthousiasmos, acea nebunie necesară, cînd ești mînat de zei și cînd simți că ești viu. Viu. Viu. Prea viu.

Am înțeles altfel dansul. Pentru că acum știu ce e aia să dansezi pînă la epuizare. Dar și să nu mai poți să dansezi așa cum ți-ai dori. Am înțeles altfel eșecul. Pentru că, pe lîngă victorie, am trecut și prin eșec. Am înțeles pofta lui Zorba de a epata. Am înțeles necesitatea de a pune o mînă pe țîță unei femei.

Am înțeles altfel și sărăcia locurilor. Am înțeles neputința și sfîșierea lui Zorba, stînd pe colțul patului, să vegheze pe Bubulina pe patul de moarte. Am înțeles răutatea oamenilor, a celor care o omoară pe văduvă de ciudă și de invidie. Am înțeles cum se construiește ritualul sacrificiului. Am înțeles altfel, mult mai clar, puritatea tragediei antice, în care totul este simplu și necesar.

Am înțeles, mai ales, altfel babele care așteaptă cuminți pe vine într-un colț, lîngă Bubulina care trage să moară, cu o mînă deja în sertarele amărîtei, căutînd ce să-i fure muribundei.

Restul? Da, știu: hăhăiala faimoasă cu funicularul care pică. Uite că nu se mai scoală, dar ce frumos atîrnă. Vai, ce catastrofă elegantă. Iete bre marinarii cum piere. Neah. Nu despre asta este filmul, pufoșilor. Ci despre moarte și despre neputință și despre enthousiasmos. Și despre faptul că viața e în altă parte decît în literatură.

Borges avea dreptate: viața nu e în cărți, blegilor. Viața e în cuțit și în topor și în țîțe și în sex și în vin și în dans și în iureș și în felul în care încerci, chiar dacă nu-ți iese. Adică tot despre moarte, într-un fel.

Ah je les vois deja [...] Ils ouvrent mes armoires Ils tâtent mes faïences Ils fouillent mes tiroirs Se régalant d'avance De mes lettres d'amour Enrubannées par deux Qu'ils liront près du feu En riant aux éclats Ah, ah, ah, ah, ah, ah

Ah, dragilor, seara asta ne-a făcut să ne dăm seama că avem o grămadă de filme pe care credem că le-am văzut, dar de fapt e cazul să le vedem din nou, căci le vom vedea ca pentru prima dată întîiași oară.

PS: Tot în seara asta mi s-a reconfirmat că trăim într-o vreme de cenușă și de rahat. În 1964, Alexis Zorba a pierdut premiile Oscar în fața lui My Fair Lady și a lui Becket. Cu doi ani înainte, în 1962, fusese făcut Lawrence of Arabia. Anii ăștia în care trăim noi acum, neam de neamul tuturor regizorilor de pe lumea asta nu sînt în stare să facă nici trei minute de film comparabile cu cele pe care tocmai vi le-am enumerat. Vremuri de cenușă, pufoșilor. Vremuri de cenușă.









. Citeste tot...