Patru la sută oase, restul aroganță

Privesc cu ochii minții dealurile și poienile și grădinile de la Telega. Le privesc și le întrezăresc soarta. Din ce în ce mai sălbatică, mai desprinsă de strînsoarea de clește a oamenilor.

Determinismul demografic m-a făcut să fiu singur copil la părinți. Pe măsură ce societatea se modernizează, se urbanizează, dă de mai multă bunăstare și se mută dinspre ocupațiile manuale spre cele non-manuale, familiile fac copii mai puțini. În sociologie și în demografie, această afirmație este un adevăr de o banalitate cruntă, dar strivitoare. Se numește tranziție demografică și ne strînge în îmbrățișarea sa deterministă.

Strivitoare, căci modelează cu o forță rece, apăsătoare destinele societății. Deterministă, căci e cu mult deasupra voințelor noastre individuale. E un fapt social, cum ar fi spus Durkheim, slăvit fie-i numele lui de francez neamț. Adică, la întîmplare, evreu.

Ce au grădinile și poienile de la Telega de-a face cu procesul de tranziție demografică?

Păi au.

Copil singur fiind la părinți, am ajuns să moștenesc cu asupră de măsură toate terenurile familiei. Nici multe, nici puține. Iaca acolo niște grădini răspîndite pe dealurile cu pămînt sărac, argilos ale Telegii.

Dedesubt, avere: sare și petrol. Deasupra, sărăcie: cătină și alunecări de teren și pămînt puțin fertil. Doar prunii și frasinii își croiesc nestingheriți rădăcinile prin crăpăturile sale. Altceva nu prea crește, nici să-i dai cu agheasmă sau cu fosfați de-ăia de au ajuns din ce în ce mai scumpi, de cînd cu rușii. Nu, prunii nu înseamnă bogăție, orice stereotipuri ați avea voi în cap. Prunii înseamnă doar țuică proastă și slabă și eftină.

Copil singur fiind la părinți, ajuns deja dincolo de mijlocul vieții, rătăcit prin jungla urbană a unui oraș mare, mimînd adaptarea și cool-ul, sînt cu fundul în două luntri. Cu grădinile la Telega. Cu viața și cu soarta la București. Și, mai ales, cu copiii deja porniți înspre cele patru zări ale lumii.

Grădina din jurul casei, cît de cît o îngrijim. Bibilim la ea de numa numa. Face parte din spălarea necesară pe creier din fiecare primăvară vară toamnă. Iarna nu. Cîte o săptămînă pe sezon, ne tragem acasă și dă-i și luptă cu dudaiul. Cu foarfecele de pomi în mînă, bălăurind prin grădină, îți dai reset la toate.

Dar asta e doar o grădină din multele. Celelalte sînt de ceva timp mai mult sau mai puțin lăsate de izbeliște. E mare efort și mare cheltuială să te îngrijești de ele. Și, mai ales, e nevoie de mult timp. Timp pe care sînt suficient de comod și de urbanizat încît să zic în fiecare an că mi-l voi face, de fapt păcălindu-mă singur. Evident că nu mi-l fac niciodată.

Nu am nici timp, dar mai ales nici chef de aceste grădini care se scufundă încetul cu încetul în paragină. Pe Călinet vreo trei sau patru. Chiar șase, dacă e să le socotesc pe toate prin care am bîntuit cu furca în spinare prin copilărie, inclusiv cele care au rămas unchiului meu. Pe Obîrșie două – în mod formal ale mele, deși le fură melecarii de le rup. Pe Gîrlă, în marginea Măceșului, încă una.

Nu mai spun de cele două postațe de păduri de pe Măceș. La una din ele puterea locală ne-a schimbat amplasamentul și nici măcar acum n-am ajuns la ea, să știu pe unde e. Cu niște ani în urmă, ne-au luat popii pădurea din vîrful Măceșului, pădurea neamului meu. O mațocărie făcută cu secretara de la primărie, ne-a luat-o cu japca, a dat-o la biserică. Și nouă ne-au dat la schimb într-o coastă proastă de deal. Șmecherii românești. Furăciune pe față. Să le fie de suflet.

Deci multe grădini. Deci mai toate în paragină. La Boxe. La Nana. Pe Groapă. La Leana. La Păuna. În Călinet, la sondă. Tot în Călinet, la Nana – dinspre partea mamei, cum ar veni. Pe Gîrlă. În Obîrșie, jos, lîngă fostul saivan. În Obîrșie, sus, în marginea Brebului. Mai e una pe Călinet, dînjos de odaia lui Dima – aproape nici nu mai știu cum se intră acolo. Mai e încă una pe Plai, într-o coastă la vale deasupra rîului Doftana – și acolo îmi aduc doar vag aminte pe unde e.

Stai, că mai e încă una și mai departe pe Plai, dincolo de Ciobu, într-o margine de pădure unde era un măr pădureț și un gherghin mare. N-am mai fost acolo de cînd trăia bunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească.

O seamă de pămînturi. O seamă de abandonuri. Iar generațiile următoare nici nu vor mai ști de ele. Fetele noastre pur și simplu nu sînt interesate de așa ceva. Soarta lor va fi probabil la Londra, sau la Paris, sau unde vor vrea ele să-și croiască soarta. În nici un caz la Telega.

Și ce se întîmplă cu grădinile noastre în mic se întîmplă cu toată Telega în mare, și cu o mare parte din România, la modul și mai general.

Îmi aduc aminte de grădina în paragină a unchiului meu, pe undeva în marginea Moldovei, pe lîngă Focșani. Unchiul a îmbătrînit, s-a îmbolnăvit și a murit. Iar grădina din spatele casei, la care a bibilit cu perseverență o viață întreagă, în doi ani s-a sălbăticit. Și via, și merii. Totul a luat-o la goană, nemaiținute în frîu de foarfecă și de munca omului. Cînd l-am îngropat, m-am dus în spate în grădină. M-a apucat jalea, cînd am văzut cît de repede se întoarce totul în paragină.

Peste tot e la fel. Ruralul e pe moarte. Din ce în ce mai depopulat. Cine a rămas? Îndeosebi cei bătrîni, care n-au unde să se ducă în altă parte. Care au rămas să-și trăiască restul de viață acolo unde s-au obișnuit. Unde să se ducă? Doar la cimitir, să aprindă lumînări și să-și pregătească culcușul. Ultimul culcuș. Capcana bătrîneții. O să trecem cu toții prin ea, n-aveți grijă.

În rest, prea puțini tineri, prea puțini oameni în putere care să aibă poftă de avere, de viață, de viitor. Planuri cu pămîntul, cu fînul, cu animalele. Cu toporul și cu furca în mînă, cu coasa și cu oaia și cu vaca. Poftă de croit destinele copacilor și poienilor și pășunilor și pădurilor și tuturor celor care mișcă au ba pe fața pămîntului prin locurile alea ale noastre: mițorlan, frasin, vulpe, dihor, jder, paltin, țintaură, sunătoare, jugastru, coada șoricelului, vacă, șarpe, oaie, fag, capră, limba boului, porc și călțunași.

Am zis “locurile alea ale noastre”? Greșit. Nu mai sînt ale noastre. Pe hîrtie, da. La primărie, da, în vestitul "rol". În rest? Sînt ale corbilor care zboară pe deasupra capetelor noastre. Și ale jderilor și mistreților și urșilor care au început să mișune, să repopuleze pădurile din preajmă.

Poienile necosite de ani buni deja se sălbăticesc. Lăstarii de plop și de stejar și de fag și de ulm devin încetul cu încetul trunchiuri zvelte, adolescente. Unii au ajuns deja copaci mari. Adică pădure. Pădurea năpădește încet-încet toate strădaniile generațiilor trecute, care pe vremuri cu toporul și cu coasa în mînă au clamat acele pămînturi.

Sînt ale noastre, nu ale corbilor și urșilor și mistreților, spuneau plini de cutezanță strămoșii noștri, pe vremea cînd spuzeau pămîntul cu strădania lor. Zeamă de poftă. Superbie de a avea și de a stăpîni și de a schimba și de a face.

Iaca acuma nu mai sînt ale noastre. Corbii s-au întors. Urșii la fel. Bătrînii care au rămas să aibă grijă de cimitirele din ce în ce mai pline privesc neputincioși această năpădire. Capcana bătrîneții. Ultimul culcuș.

Peste două-trei generații, cînd bătrînii de azi nu vor mai fi, cînd nici noi nu vom mai fi, duși după părinții noștri în cimitirele din ce în ce mai pline pe dinăuntru și mai pustii pe dinafară,

cînd nepoții noștri deja se vor fi născut în altă țară, iar Telega va fi doar o amintire vagă pentru ei, în niște povești plictisitoare de-ale mamelor lor, adică de-ale fetelor noastre, ajunse deja la bătrînețe prin alte părți de lume,

aceste pămînturi nu vor mai fi deloc ale noastre.

Poate pe unele vor pune fundul alții. Să zicem melecarii, cum o fac deja prin unele grădini. Furați, mă, furați tot ce puteți. Și așa nu le mai folosim. Dar aceste transferuri de proprietate pe bază de folosință vor fi mai degrabă excepția decît regula.

Cele mai multe se vor transforma în pădure, în sălbăticie, acolo unde dreptul de folosință va fi al corbului, al ursului, al mițorlanului, al buburuzei, al șarpelui și al libelulei.

Ce sînt o mie de ani în ochii istoriei? Dar în ochii naturii, care respiră geologic, sute de mii și milioane de ani? Un fleac. O zbatere efemeră de pleoape. Telega e atestată de pe la 1400. Niște sute de ani. Hai să zicem de o mie de ani. Hai să zicem de două mii de ani, deși acum două mii de ani nu exista încă poporul român, ci alte popoare, cu totul altele, chiar dacă erau strămoșii noștri. Daci, nu români. Costoboci sau traci sau sciți sau celți sau agatîrști sau ce-or fi fost ei, nu români.

În cîteva sute de ani, pămînturile de la Telega nu vor mai fi ale noastre. Vor fi fie ale corbului și ursului, fie ale altor pofte de viață, dacă vor năpădi cumva asiaticii peste noi.

Nu avem drept de proprietate asupra pămîntului. Ci doar vremelnic drept de folosință. Doar dacă ne pasă. Doar dacă ne străduim. Continua strădanie, care face cît un act de proprietate. De-abia acum înțelegem cuvintele amerindienilor, ăia cu pene în cap, cuceriți de americani, care spuneau că nu e pămîntul al nostru, ci noi sîntem ai pămîntului.

Corbul și ursul vor veni să împlinească propaganda useristă, care spune că proprietatea e un moft. Cît și cerințele Uniunii Europene, care ne solicită să punem deoparte 4% din terenul agricol pentru natură.

Ha! Doar patru la sută? Ești copil? Noi la Telega deja am pus deoparte peste 40% pentru urși și pentru corbi și pentru mițorlani. Am depășit cu mult planul multicincinal al Republicii Federative Sovietice Uniunea Europeană. Am abandonat pămîntul, l-am retrocedat spre folosință adevăraților stăpîni, corbii și fagii și urșii și paltinii și jderii.

Noi ne-am retras din proprietate. Noi intrăm în pămînt, și astfel devenim ai pămîntului. Patru la sută oase, restul istorie.

O să fie bine. O să ne placă. E cam rece, dar face bine la aroganță. Aroganța de a crede că pămîntul e al nostru, și nu noi ai pămîntului.



. Citeste tot...

Îngeri, demoni, joc de șah

Războiul din zilele astea din Ucraina generează în oglindă o confruntare ideatică intensă. Nu doar în România, peste tot în lume. Disputa aprigă dintre diversele tabere de gîndire reflectă disputa teoretică din cadrul științelor geopolitice dintre tabăra idealistă și cea realistă.

În teoria relațiilor internaționale, unii pun accentul pe valori. Pe ce e bine, ce e rău. Pe cine are dreptate și cine nu. Aceștia sînt adepții gîndirii idealiste, valorice. Uneori acest curent de gîndire mai este cunoscut și drept liberalism – de evitat confuzia cu același termen folosit în mod diferit în științele politice.

În idealism / liberalism, relațiile internaționale și, atunci cînd se ajunge la așa ceva, conflictele dintre state sînt judecate prin prisma unei grile valorice apărată cu gelozie de susținătorii săi. Grila valorică permează validarea, legitimarea acțiunilor respectivelor state.

Se aplică judecăți de valoare, atribute, epitete. Fie laudative, fie demonizante. Totul este amestecat cu o doză semnificativă de emoție, considerată legitimă atunci cînd permează gîndirea pe respectivul subiect. Emoțiile nu numai că sînt permise, ci sînt chiar dezirabile, constituind unul din principalele motoare volitive ale acțiunii.

De cele mai multe ori, aceste judecăți de valoare nu sînt universal valabile, general acceptate pe cuprinsul întregului glob. Mai mult de-atît, aceste grile valorice sînt de multe ori divergente, chiar opuse.

Eroii unora sînt nemernicii celorlalți. Binele unora se transformă foarte ușor în răul celorlalți. Rezistenții unora devin teroriștii celorlalți. Asta, evident, nu-i împiedică pe adepții acestei școli de gîndire să considere propria grilă valorică drept singura valabilă, singurul adevărat care merită să fie luat în seamă.

Acestei școli de gîndire i se opune la nivel teoretic curentul realist, deseori cunoscut și sub termenul de Realpolitik.

În acest tip de gîndire teoretică privind relațiile internaționale, nu există bine sau rău, nu există o grilă valorică apriorică. Există doar interese. Totul se judecă pe baza unei analize cost-beneficii și se transformă într-un joc geostrategic de putere.

Un joc sec, rațional, în care se evită emoțiile, calculul este rece, schimbările de poziție și negocierile sunt permise, dușmanii de ieri pot deveni aliații de azi pentru a deveni la fel de ușor dușmanii de mîine.

Tensiunea pe care o vedem în ziua de azi în societatea românească la adresa războiului din Ucraina reflectă tensiunea dintre aceste două școli de gîndire. Idealiștii îi consideră pe realiști cinici, nemernici, fără de suflet, dacă nu chiar trădători. Realiștii îi consideră pe idealiști naivi, dacă nu chiar iresponsabili.

În ultimele zile avem tot soiul de exemple paradigmatice din ambele școli de gîndire.

De partea școlii de gîndire idealist / valorice îl avem, inevitabil, pe Zelenski atunci cînd pozează în eroul națiunii și își mobilizează populația. Îi avem pe cei din sistemul de putere românesc care propun impunerea cenzurii. Pe cei din mass media care se străduie să creeze un mare val de emoție pe subiect. Drept consecință, avem marele exemplu de admirație a românilor la adresa rezistenței ucrainiene.

Toate acestea țin de curentul de gîndire idealist, valoric, unde lucrurile sînt clare. Știm cine sînt cei buni, cine sînt cei răi. De ce războiul e rău. Rusia e demonul, Occidentul e cel care trebuie să fie îngerul care înfrînge demonul.

Însă nici școala de gîndire realistă nu este slab reprezentată zilele astea. Îndeosebi la nivel de decidenți strategici.

Atunci cînd președintele Biden refuză să trimită avioane de luptă ucrainienilor și declară în mod repetat că NATO nu va intra neprovocat în război în Ucraina, exprimă o atitudine specifică gîndirii de tip Realpolitik. Atunci cînd israelienii evită să facă declarații critice la adresa Rusiei și se străduie să mențină un canal de comunicare atît cu rușii, cît și cu ucrainienii, avem de-a face cu același tip de gîndire.

Mai recent, însăși unii din patriarhii școlii de gîndire realiste, Henry Kissinger și John Mearsheimer, scot în evidență motivele realiste pentru care Rusia a intrat în Ucraina, drept consecință a acțiunilor NATO din ultimele decenii.

Pe de altă parte, de ce încetul cu încetul se creează o alianță globală anti-occidentală, din care cu siguranță fac parte Rusia și China, dar căreia e din ce în ce mai probabil că i s-ar putea alătura și India, chiar și statele arabe și unele state din America Latină, pentru a contracara dezechilibrul de putere existent în momentul de față în relațiile internaționale.

Și în domeniul economic avem de-a face cu acest tip de dialectică.

Pe de o parte, Occidentul își folosește sancțiunile economice pe post de armă pentru a contracara agresiunea rusă. Valoarea permează discursurile de putere ce legitimează aceste sancțiuni. Îi pedepsim pentru că au invadat o țară independentă și pentru că sînt niște nemernici care omoară oameni nevinovați. Punct.

Pe de altă parte, același Occident, îndeosebi Uniunea Europeană, face afirmații france privind imposibilitatea desprinderii de resursele de hidrocarburi rusești. Am vrea să închidem țeava, dar nu ne permitem. Interesul bate binele și răul. Rațiunea bate emoția. O fi Putin dictator și demon și agresor, dar fără hidrocarburii lui nu putem rezista, deci hai să ne vedem interesul mai întîi. Cinic, evident. Rațional, la fel de evident. Ca într-un joc de șah.

Și rușii acționează fix la fel. Au interzis exportul de materii prime, iar restricția privind cerealele și nichelul deja face furori în rîndul piețelor bursiere și a previziunilor economice pentru anul acesta. Însă nici rușii nu închid țeava de gaz. Nici ei nu-și permit, deși ar putea s-o facă foarte ușor. Rîdem, glumim, sîntem niște demoni, ați confiscat iahturile mogulilor, îi sprijiniți cu arme pe ucrainieni, sîntem aproape în război cu voi, dar totuși. Business is business. Geșeft is still geșeft. Cinic, evident. Dar și rațional. Interesul poartă fesul.

* * *

Tensiunea în momentul de față în relațiile internaționale este nu neapărat cea dintre gîndirea idealistă și cea realistă, ci mai degrabă cea dintre susținătorii unei singure puteri mondiale și susținătorii unei lumi multipolare, bazate pe balanța de putere.

Idealismul acceptă și chiar își dorește un singur behemot internațional, un jandarm mondial care să se ridice deasupra tuturor și să șteargă de pe fața pămîntului starea de anarhie dintre state, unde fiecare poate să facă ce-l doare capul, atîta timp cît e suficient de puternic.

Pragmatismul, din contră, spune că nu e nici ușor, nici dezirabil să se atingă o asemenea stare în care tot globul să funcționeze ca un unic stat, cu un unic suveran.

Pe de o parte, ori de cîte ori unul din marile puteri ale lumii scoate capul, tinzînd să ocupe tronul mult-dorit, celelalte puteri se grăbesc să se alieze împotriva acesteia și să o contracareze, pentru a reechilibra balanța de putere.

Pe de altă parte, nici nu e dezirabil ca unul din state să ajungă singurul stăpîn care să domine lumea. Dacă nu deține sistemul valoric dezirabil? Dacă îl deține și pe parcurs îl ia de cap și ajunge să fie pervertit de puterea absolută?

Întrebări pertinente într-o teorie cît se poate de pertinentă. Teorie pe care o putem aplica în ziua de azi conflictului din Ucraina.

Sînt oare Statele Unite ale Americii, sub paravanul alianței NATO, capabile să devină și mai ales să rămînă marele jandarm mondial al lumii? Mai mult, își dorește SUA această poziție plină de responsabilități, dar și de imense costuri?

Ultimele semne ale administrațiilor americane, fie că se numesc Trump sau Biden, cam arată că America a obosit să tot facă pe jandarmul mondial.

În acest context de slăbire a interesului american pentru anumite zone ale lumii și de focalizare pe Marea Chinei, Rusia a simțit că e momentul în care poate muta pe tabla de șah geostrategică și și-a clamat autoritatea asupra unor teritorii aflate la mijloc între cele două sfere de influență.

Școala de gîndire realistă privește asta ca pe o altă etapă în continua luptă pentru balanța de putere globală. Școala de gîndire idealistă consideră asta o încălcare violentă a valorilor “bune”, occidentale și încarcă cu emoție respectiva mișcare de război.

Între timp, China cu siguranță știe de care parte a gîndirii teoretice se află. Și ce intenționează să facă, în acest joc în care unii văd oameni buni, oameni răi, îngeri și demoni, iar alții simple piese de șah pe eșichierul istoriei. De asemenea, America știe că China știe. Și se pregătește și ea în consecință. Idealist ori pragmatic, America nu-și poate permite să ignore marele joc de șah.

Că vrem sau nu, că ni se pare corect au ba, roata istoriei nu încetează să se învîrtă nici o clipă. Strivind oameni sub șinele ei de oțel.

* * *

Mai jos, linkuri către site-uri de popularizare a științei care prezintă conceptele folosite în acest articol

Relațiile internaționale

Școala idealistă în relațiile internaționale

Școala realistă în relațiile internaționale

RealPolitik

Balanța de putere

Polaritatea în relațiile internaționale

Anarhia în relațiile internaționale

Henry Kissinger

John Mearsheimer

Un articol privind opiniile lui Kissinger și Mearsheimer pe subiectul războiului din Ucraina

. Citeste tot...

Statul român și privilegierea corporațiilor străine

De cînd s-a inventat, statul trăiește din taxe. Taxe culese fie cu binișorul, fie cu forța. Nu-l convingi pe Moromete să plătească fonciirea? Atunci îi sucești mîna la spate și-l ameninți că pui jandarmii să-i tăvălească fata. N-are fată? Nu-i nimic. Are nevastă. Ceva tot are el acolo...

Sînt două surse mari de taxe din care statul să trăiască. Afacerile și muncitorii. Capitalul și forța de muncă, după cum ar spune dragul de Marx, mînca-l-ați copt, că ați demonizat acest nume fără să vă dați seama că în spatele lui stă un istoric esențial, dar mai ales un sociolog remarcabil. Sociologia se bazează pe două picioare uriașe: Marx și Weber. Restul sînt floricele.

Afacerile, și ele, sînt de două feluri. Afaceri cu capital românesc, autohton, băștinaș, deținut de aborigeni. Și afaceri internaționale, mari și sclipitoare imensități globale care dețin atît de mulți bani, încît doar bugetul de marketing al unei asemenea monstruozități imperiale e mai mare decît bugetul țării mele. Doar decît.

Distinsul nostru stat român vrea bani. Ca să funcționeze. Știți voi, tocitele teme vînturate pînă la epuizare:

spitale (ba le închidem, ba construim),

autostrăzi (ba clamăm că n-avem nevoie de ele, ba ne dăm de chinul morții că nu sînt destule),

milițieni (ba ne bat, ba sînt atît de foarte esențiali încît trebuie musai să le creștem salariile),

judecători (Curtea de la Veneția, neapărat să ținem cont de ce zice Curtea de la Veneția, dar doar atunci cînd ne convine),

sănătate (dă-o încolo, să se ducă medicii în Franța să profeseze, ce să facem noi cu sănătatea),

educația (cea mai mică alocare bugetară din toată lumea asta cît de cît dezvoltată, deci în mod inevitabil o Românie normală, educată, care merge pas cu pas în iadul mediocrității de tip slugă lohn căpșunari la sparanghelul neamțului; ghinion).

Distinsul nostru stat român ia bani de la forța de muncă, ia bani de la afaceriștii autohtoni. Dar se cam codește să ia bani de la multinaționale.

Se inventează o seamă de pretexte. Fie de-alea minore: să-i subvenționăm, sărăcuții, că uite ce greu le merge, să nu care cumva să fugă în Maroc. Sau de-alea importante: cum să îi încurcăm cu paradisurile fiscale? N-avem voie, încălcăm legea, se supără ambasadorii și nu ne mai dau mărgele colorate, nu ne mai decorează pe ascuns cu Legiunea de Onoare.

Deci statul găsește o mie de motive să-mi ia mie bani, muncitor român sau om de afaceri român. Pe de altă parte, statul găsește două mii de motive să justifice de ce nu ia bani de la multinaționale, de ce le lasă să-și transfere plus valoarea în paradisurile fiscale, să se îmbuibe stăpînii de la Viena și de la Frankfurt și de la New York și de la Paris, nu proștii de la Mizil și de la Telega. Prețuri de transfer, mare pricepere.

Statul face tot posibilul să corcolească marele capital și să jupoaie aborigenii. Raportul de redistribuire a plus-valorii între capital și forța de muncă este în România printre cele mai dezechilibrate dintre toate statele non-medievale. Adică bogații primesc, mocofanii bălesc. Bălesc degeaba, dă-i încolo de mocofani. N-au pîine? Să mănînce cozonac.

Statul român ține în mod clar și samavolnic cu străinii, cu ăia care transferă complexitatea la ei acasă, sărăcind aceste locuri.

Și voi vreți să am încredere în statul român? Să ascult de regulile sale arbitrare, să-l iubesc, să-i ascult porunca, să-l respect și să cred în toate bazaconiile pe care mi le îndeasă pe gît, în urechi, în creier cu anasîna? Hai sictir.

Uite așa gîndește o majoritate a poporului român.

Uite așa va fi nevoie, cumva, cîndva, la o mare spălare morală, pe bază de acțiune intensă, populară, spontan organizată cu mare dichis.

De-aia de care ne promitea Băsescu, dar nu s-a ținut de cuvînt.

De-aia de care tot zicea Klaus că trebe, dar parcă i-a tot fo’ lene să comită efort, e mai bine la schi și la golf.

De-aia de sperați voi tefeleilor deontologi și globaliști că o să facă draga de Kodruța, că tot vreți sînge pe pereți.

De-aia de care o să facă probabil fie armata, fie priceperi politice în curs de consolidare.

Lasă, o să fie bine. O să vă placă. O să doară la început, dar pe urmă n-o să mai simțiți mare lucru. Pentru că n-o să mai simțiți nimic.

Ghinion.

. Citeste tot...

You're gonna have to serve somebody

Scurt tratat imposibil de lung
și de încîlcit și de mermelit și de istoric
despre inevitabilitatea ideologică
în vremea decrețeilor pe cale să îmbătrînească

O copilărie întreagă am crezut în Beatles. Mai cred și acum.

O copilărie întreagă am crezut în tot ce-mi spuneau alții. Ca prostul, de multe ori mai cred și acum, deși mi-am dezvoltat între timp sănătoase bariere mentale de reticență, de circumspecție, de prudență, chiar de cinism. Adică de gîndire critică. Vestita frază metodologică “să mori tu că-i așa?” Foarte important acest filtru ideatic. Pe bune? Să moară mă-ta că așa e cum zici tu și nu încerci să mă faci din vorbe?

O copilărie întreagă am pus botul la ideologie. Pe vremea aceea, ideologia dominantă era a Războiului Rece. Americanii sînt buni. Rușii sînt răi. Nothing in between. White hats. Black hats. Alea albe trebe musai să învingă, trăiască John Wayne și neîndoielnica claritate morală a narativelor simple, puternic moralizatoare.

Țineam cu Beatles și cu americanii, deși trăiam într-o țară socialistă. Unde teoretic eram spălați pe creiere că trebe să fie fix pe dos: rușii sînt buni, americanii sînt imperialiști și răi, să facem totu’ tovarăși să clădim o lume nouă, multilateral dezvoltată, să împrăștiem înțelepciunea comunismului pînă în cel mai îndepărtat colț al globului. Vorba aia: să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă.

Mă rog, se întîmpla această ambiguitate propagandistică și pentru faptul că România cam făcea joc de glezne și cam mima entuziasmul. Se cam străduia să se desprindă de Uniunea Sovietică, măcar acolo cinci la sută, măcar cu o roată de tractor și cu o șenilă de tanc.

Drept pentru care, încă de pe vremea lui Gheorghiu Dej, începuseră să fie turate motoarele contra-propagandei și să se cam taie din nasul propagandei sovietice în care fuseseră scăldați părinții noștri, în anii ‘50 – ‘60. Se trecuse la varianta v2.0. Rușii nașpa, americanii nașpa, toți nașpa, except noi ca brazii, de pe vremea proto-românului Burebista, care era el înțelept și perfect și alea alea cu via și cu vinul și cu neatîrnarea și cu buricul pămîntului.

Al naibii român, Burebista ăsta, român verde, neaoș, de-al nostru, înainte să se babardească Traian cu Decebal, să procreeze din vintrele lor progresiste ditamai mîndrețe de popor român.

Anii ăia? Copilăria noastră? Un fleac. Ne tot ciuruiau din vorbe. Propagandă. Contra-propagandă. Îmbrățișarea naționalismului drept scut în fața asaltului hegemoniei simbolice sovietice, ce folosea globalismul (“Internaționala”) ca pe un topor tăios, eficient cu care să taie din rădăcină dorințele de autonomie ale sateliților săi. Delirul ideologic al lui Ceaușescu din anii ‘70 – ‘80 nu a fost decît continuarea acestei strădanii de contra-propagandă pornită de predecesorul său, Dej cel proletar și penal și român.

Care Dej oricum n-a scăpat nepedepsit de stăpînii săi. Pentru îndrăzneala de a se semeți, de a cuteza să scoată capul împotriva sovieticilor, “i l-au dat pe Radu”. Adică l-au radiat un pic, cît timp aștepta să intre în audiență la Hrușciov. Un pic, doar cît să moară și să-i facă loc lui Ceaușescu.

Și iac’așa, în aceste valuri valuri de propagandă contrapropagandă ideologie contraideologie păcăleală și harneală și restul ore de istorie și de învățămînt ideologic,

vă mai aduceți aminte, decrețeii mei? CSP, Cunoștințe Social Politice, precursoarea vestitei materii sorosiene din zilele noastre Educație Civică Pe Bază De Înțelepciune De ONG, ah, ce ore cretine, ah, ce ne-au mai frecat la cap cu tîmpeniile alea absolut oribile,

deci iac’așa, copilăria noastră trecea, viața se trăia, patima se împătimea.

Ideologie pe pîine. Obsedanții ani 80. Ce vremuri. Ce copilărie. Nostalgică pentru unii, enervantă pentru alții. Și zvîrlită într-un colț de debara de istorie de către propagandiștii zilelor noastre, la capitolul “să vă fie rușine c-ați fost tineri în vremurile alea, proto-comuniști mici și pufoși ce sînteți voi comuniști răi și penali la cap”.

Pe urmă, scăldați în harneală teve precum cocostîrcul în mătasea broaștei și împăturiți de către Sergiu Nicolaescu et Co în tricolorul găurit precum pruncii cei proști, am pus din nou botul la ideologie. Cu aceeași sete naivă neostoită.

Am înghițit nemestecată butaforia regizată frumos, cu pricepere, “Mircea, fă-te că lucrezi”, și ne-am repezit întru viitor. Ne-am bucurat că păpușarii l-au împușcat pe Ceaușescu, am țopăit pe cadavrul lui simbolic, l-am demonizat fix în ziua de Crăciun, o țară întreagă participînd la necesarele cinci minute de ură, și i-am fript o necesară damnatio memoriae. Vă mai amintiți robinetele de aur? Dar zidul de la Tîrgoviște? Ce harneală de manual...

Oricum, eram deja bine fezandați în prealabil la creiere. Fusesem deja ferm convinși un deceniu întreg de contrapropaganda Europei Libere și a lui Pacepa și a Metronomului lui Cornel Chiriac că există un singur adevăr, o singură dreptate, și că aia e de partea occidentalilor. Doar de partea occidentalilor, mînca-i-ar mama pe ei de frumoși și de perfecți, care ne vor doar binele și noi nu știm cum să-l luăm mai degrabă.

Și iac’așa ne-am aruncat în iubirea pentru occidentali precum proasta cea mută și urîtă în ștremeleagul uns cu miere. Scuzați-mi vorbele, dar la ideologie puternică nu se răspunde decît cu vorbe puternice.

Timpul trecea, viața se trăia, propaganda continua.

În adolescența noastră de decreței proști la cap, naivi și tefelei, am continuat să ne adăpăm la nesecatul izvor de propagandă, de spălare pe creieri. A trecut Războiul Rece, au învins ăia cu care țineam noi. Fukuyama a venit să proclame sfîrșitul istoriei. Hegemonul pentru o perioadă a fost indubitabil unul singur: Uncle Sam.

Și am trecut de la aruncările de acuze specifice Războiului Rece:

huooo, nasoilor, sînteți niște nasoi, nu respectați drepturile omului, sînteți niște dictatori, ba nu, voi sînteți nașpa și nasoi, voi nu le respectați, mama voastră de capitaliști veroși, omorîți negri și asupriți indienii,

la noile, deosebitele lichide semantico-seminale sorosiste. La corupție, noua bîtă propagandistică de dat în cap coloniilor, să nu scoată cumva capul.

Korupțion a devenit noua armă de shaming. Sînteți subdezvoltați pentru că du bist Korupten und Penalen und Primitiven. Grossen Primitiven. Trebuie să venim noi, înțelepții superiori, să vă învățăm pe voi aborigenii primitivi cum să vă orînduiți viața.

Culcat, zece flotări. Penalilor, dați încoace guvernanța, că nu știți voi ce să faceți cu ea. Dați și economia, că oricum sînteți niște sărăntoci, n-aveți voi bani. Și nici nu meritați să aveți.

În necontenita, neostoita luptă între Centru și Periferie, între Imperiu și colonii, Wallerstein, Wallerstein everywhere, boierii locali au fost puși din nou cu botul pe labe de noua variantă de discurs demonizator. Shaming. Virtue signalling. White hats. Black hats. Nothing in between.

Same ol’ story.

După Korupționăn grossăn Problemăn, care a fost varianta v2.0 a discursului de shaming din anii ‘90, am trecut printr-o perioadă intermediară, să zicem v2.5. Aia cu Nine Eleven și cu teroriștii. N-am renunțat la Korupționăn, dar am asezonat-o cu un pic de piper de frică de violență: der grossăn Terroristăn.

Rușii nu mai erau puternici, trebuia să existe un dușman simbolic care să justifice mîna forte și arbitrariul complexului militar-industrial. (Hoo, indignaților. Nu săriți să faceți spume sorosiste la gură. Termenul nu e inventat nici de Marx, nici de Stalin, ci de ditamai capitalistul militar de Eisenhower).

Și iac’așa au apărut necesarii teroriști. Și iac’așa a fost și 9/11. Eram deja mari, tineri de bază ai orînduirii sorosiene, tefelei spălați pe creier, trăiască CIA și priceperea lui de a-l inventa pe Soros. Și am început să ne descălțăm prin aeroporturi și să acceptăm mitralierele purtate la vedere de către milițieni. Ookeey. E bună democrația, dar nu părăsim incinta. Controlul social e mai important decît orice.

Și după această variantă intermediară de shaming, huooo, penalule, ții cu teroriștii, încet-încet a înflorit și varianta v3.0. Vestita încălzire globală. Care a venit ca răspuns la o serioasă frămîntare a hegemonilor globali, în continuă căutare de mesaj nou, proaspăt, de propagandă surprinzătoare, deci convingătoare.

Cum ținem pufoșii preocupați, să le zdrăngăne ceva ideologie de rușinare prin creier? La astea vechi nu prea mai reacționează, a scăzut reacția la stimul. Vor bunăstare. Vor putere. Vor să fie ca noi. Nu bun. Trebuie să le dăm ceva nou să ronțăie la creier.

Simplu. Îi facem să se simtă vinovați că sînt prea îmbuibați și prea liberi și că moare pîrșul de alun.

Păpușarii au scos din pălărie o idee nouă. Excelentă idee. Proaspătă idee. Cum îi ținem pe cei din Lumea A Doua să nu ne prindă din urmă? China, India, Africa? La coteț, că ne năpădiți. N-aveți voie motoare, mașini, autostrăzi, dezvoltare. Doar noi avem voie să poluăm, să abuzăm, să penetrăm Mama Natură. Voi, mai ușor cu portavionu’ pe scări, că stricați rînduiala lucrurilor.

Și pentru că ideea trebuia să aibă o față, o moacă virtuoasă, au băgat jăratec la cuptorul de pregătit lideri necesari și au copt și o eroină, o pufoasă proaspătă, tînără și virgină și perfectă, o sfîntă adolescentă fix pe tiparul lu’ Jana Cu Arcu. O mesianică rumenă de plastic eftin, scoasă proaspăt, azi-noapte, din cuptorul unde se coc liderii pufoși aproape civili. How dare you?, a venit să ne rînjească în față Sfînta Greta Trotineta. Smirk, frumos cuvînt. She smirked at us with her acrid angry grin.

Și astfel s-au pus bazele unei noi propagande de tip shaming, de tip virtue signalling. Noi buni. Ei răi și demoni. White hats. Black hats. Nothing in between.

Same ol’ story.

Și iac’așa, în trei pagini și restul cuvinte, v-am trecut prin toată patima ideologică a vieții noastre, generația decrețeilor. Nu că aș fi acoperit-o pe toată. N-aveam cum, ar fi trebuit să scriu sute de pagini, n-aveți voi timp și răbdare pentru un asemenea tratat pedant.

Scăldați în harneală precum fecioara în trandafiri, de cînd ne știm tot punem botul la păcăleli.

Rușii e răi. Deși nu e așa. Nu e totalmente așa. Există și ruși răi, și ruși buni, cum există oameni buni și oameni răi pe lumea asta pe oriunde.

Oricît v-ați chinui, n-o să mă convingeți să renunț la Ceaikovski, la Cebîșev, la Tarkovski ori la Vîsoțski. Fără ca asta să mă împiedice să-i urăsc în continuare pe sovieticii care ne-au stricat viața, și a bunicilor mei, și a părinților mei, și a mea. Se poate și una, și alta, în aceeași minte. Realitatea e complexă, nu doar alb-negru, cum vrea s-o deseneze propaganda.

Ca să nu mai spun că necesitățile geostrategice ale momentului s-ar cam prea putea să ne prindă din nou, a cîta oară oare?, de partea proastă a istoriei.

Cum s-au împăcat nemții cu francezii acum două generații, după ce s-au măcelărit sincer, dar cu entuziasm vreo două secole la rînd, la fel sînt semne din ce în ce mai clare că nemții se împacă și cu rușii, tot așa, după niște secole de măcel reciproc.

De ce? Pentru că Heartland. Pentru că China. Pentru că hidrocarburi și metale rare și Siberia. Pentru că indo-europeni și creștini, nu musulmani. Pentru că demografie. Pentru că putere. Pentru că geostrategie cu geometrie variabilă. Pentru că multe.

Americanii e buni. Iete că nu e așa, except în povești. Doar John Wayne a fost 100% bun. Și doar în filme. Există americani buni, și americani răi, și americani geniali, și americani tîmpiți, și americani nemernici și ticăloși.

Oricît v-ați chinui, n-o să mi-i scoateți din minte pe Mark Twain, pe John Steinbeck, pe James Watson, pe John Huston, pe Paul Newman sau Pearl Jam. Fără ca asta să mă împiedice să fiu în continuare în mod consecvent critic la felul în care America își promovează politicile de extracție și își proiectează hegemonia simplistă asupra coloniilor sale. Facebook, Google, portavioane, Amazon, Wall Street. Realitatea e complexă, nu doar alb-negru, cum vrea s-o deseneze propaganda.

Oricum, ironia sorții este că, pe măsură ce ne certăm noi mai mult în privința lor, pe deosebiții de americani începe să-i doară din ce în ce mai puțin la bască de noi. În timp ce nouă ne trece istoria pe sub nas, americanii sînt din ce în ce mai puțin interesați de Europa și din ce în ce mai preocupați de Marea Chinei de Sud.

Noul Război Rece e deja cu China, nu cu Rusia, Și China nu e aici, în graniță cu noi, ci hăhăt, fix în partea ailaltă a globului. Noi sîntem vecini doar cu Rusia, nu și cu China. Drept pentru care nu mai sîntem atît de interesanți geostrategic, cum eram acum 20-30 de ani. Hegemonul nostru actual, Sfîntul Uncle Sam, dă semne că ne lasă de izbeliște în brațele frăției nazisto-sovi... Ăăă, pardon, în brațele frăției germano-rusești.

Pufoșii mei, băgați bine la cap această necesară propagandă pe care v-o spun eu acum. Să vi se înfigă bine în minte, să nu mai iasă de acolo.

Se numește Realpolitik și pe baza ei se stăpînește lumea.

Nu există oameni buni și oameni răi pe lumea asta. Nu există prieteni și dușmani. Există doar interese. Și ideologie care să justifice respectivele interese, să o legitimeze, să o ridice pe un perfect, necesar piedestal de virtute. Shaming. Virtue signalling. Lenin. Pacepa. Burebista. Soros. Nine Eleven.

Cînd se schimbă interesele, se schimbă și ideologia, fix precum chiloții cei murdari. Uneori, de rîsul istoriei și să moară virtuoșii de inimă rea, se schimbă fix diametral opus, cu o sută optzeci de grade. Fix ca în 1984, acest perfect manual de folosință ideologică.

Ce era rău ieri e bun azi. Ce era absolut de neimaginat ieri devine obligatoriu azi. Istoria se rescrie în mod continuu. Oamenii incomozi sînt șterși din pozele oficiale ale trecutului. Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul. War is peace. Freedom is slavery. Ignorance is strength.

Ce naiba, chestii elementare, pe care ar trebui să le învețe orice oengist sorosist încă de pe băncile grădiniței, la cursurile postuniversitare de control sfincsterian deasupra oliței.

To win their hearts and minds. Celebra frază din perioada războiului din Vietnam, care sintetizează perfect nevoile statale ale gestionării propagandei.

Cum cucerești inimile și mințile băștinașilor? Cum îi păcălești credibil? Cu Beatles? Cu bomboane? Cu Laura Kodruța Kovesi? Cu roșiile lui Daea? Cu mînuțele alea îmbinate perfect ale virtuoasei de Angela Merkel? Cu rînjetul furioso-disprețuitor al Sfintei, Neprețuitei Greta Trotineta?

Și Greta are un pic de dreptate. Și Dragnea are un pic de dreptate. Pînă și amărîta de Veorica avea dreptatea ei. Nu mai spun de Biden, de Trump, de Angela, de Macron care riscă să devină Micron, de cînd i-a înflorit Zemmour în coaste. Toți au un pic de dreptate. Restul, pînă la 100% perfecțiune, e umflat în mod nerealist, fantasmatic de către mașinăria de propagandă.

Ce vreau eu să vă spun în aceste rînduri oribil de lungi este simplu. Nu vreau să vă cert dacă țineți cu Greta sau cu Dragnea sau cu Șoșoacă sau cu Raed sau cu Macron sau cu Zemmour sau cu Mel Gibson. Nuu. E dreptul vostru, libertatea voastră, ba chiar obligația voastră să credeți în ceva, să țineți cu cineva.

E o obligație nu neapărat morală, cît mai degrabă ontologică. Așa sîntem făcuți noi, primatele astea primitive cu creier de maimuță bleagă și naivă. Să credem în ceva.

Ca să fac un pic pe deșteptul cu voi, să îmbrac haina de sociolog să vă vîntur cunoaștere esoterică pe sub nas, hai vă spun că sociologii mînjesc absolut toată cunoașterea de ideologie. Îmbracă totul în această haină ideologică. Nimeni nu scapă ideologiei. Totul e îmbibat de ideologie. Căci totul e valoare. Totul e fie bun, fie rău pentru noi. Nimic nu ne lasă indiferenți.

Și atunci construim sclipitoare, nebunești palate de semnificație și de virtute și de necesitate în jurul realității. În mințile noastre nu există realitate per se – utopica imposibilă năzuință a zen budismului. Doar realitate cu etichete valorice lipite pe ea. Bun. Rău. Foarte bun. Oribil. Execrabil. De gustat. De evitat. De distrus. De adulat.

Sîntem înfășurați în valoare și în sens și în ideologie cum e înfășurată musca în plasa lipicioasă a păianjenului. Fără de scăpare, așteptînd neputincioși să fim supți de vlagă.

Citiți și voi Berger & Luckmann, The Social Construction Of Reality. Și pe urmă, scăldați în neputința validată sociologic, înjurați țipați spargeți plîngeți, dați-vă cu capul de tot pereții, ieșiți afară și urlați-vă furia și neputința în stradă.

Faceți ce vreți voi, că faceți degeaba. Așa e lumea rînduită, alcătuită, rostuită și rostită. Să fie cu sens. Cel puțin pentru noi, oamenii ăștia primitivi de pe Tărîmul de Mijloc. Ideologie. Virtue signalling. Shaming.

Same ol’ story.

Ghinion, cum ar zice ideologul țeapăn și solemn care v-a făcut din vorbe să-l votați. E că v-a păcălit? V-a păcălit. V-a păcălit… Ce-ați mai pus botu’ la harneală…

Buun. Să acceptăm acest adevăr dureros. Nu puteți fără sens, fără valoare. Adică fără ideologie, în înțelesul larg al acestui cuvînt, nu doar politic. Nu puteți scăpa din capcana semnificației, decît dacă vă refugiați cumva ca un pustnic zen budist în munți și vă străduiți o viață întreagă să scăpați de stratul intermediar de etichete pe care le tot lipiți fără încetare pe realitate, la fiecare răsuflare, la fiecare uitătură de ochi împrejur. Adică de cuvinte. Greu. Foarte greu. S-au mai chinuit și alții. S-au chinuit degeaba.

Nu putem scăpa de ideologie. De valorile în care sîntem îmbibați precum cîrpa în păcură, cînd se asamblează cocktailul Molotov să fie zvîrlit în șenilele tancului inamic.

Dar putem măcar să o conștientizăm. Să ne dăm seama în ce valori ne scăldăm, năclăiți de bine și de rău și de interes și de trebuie și de necesitate.

E un bine ca al lui Greta? Sau ca al lui Dragnea? Țineți cu Burebista sau cu Soros? De ce vibrați la Șoșoacă și nu la David Bowie? Care sînt interesele voastre în viață? Care sînt purtătorii de ideologie care să vă gîdile plăcut creierele, să vă cînte la unison ce vreți să auziți?

Mai important: de ce vreți să auziți aia, și nu ailaltă? De ce nu aplecați urechea un pic și la Greta, sau la Biden, sau la Ciolacu, sau la Rareș Bogdan? La ăia pe care nu-i suferiți? Fiecare din ei are un pic dreptate. Fiecare avem dreptatea noastră. Pînă și Goțiu, pînă și strălucitorii de civili de Liiceanu și de Pleșu au dreptatea lor. Cîteodată chiar au dreptate. Nu toată. Pe bucăți. Punctual.

Încercați să vă lepădați de naivitatea de a vă scălda în ideologie de-a bîjbîitelea, precum pruncul în scăldătoare. Fără să vă dați seama de mînjirea ei continuă. Conștientizați-vă ideologia. Încercați măcar cinci la sută să înțelegeți și ideologiile celorlalți. Cei pe care îi disprețuiți. Cei pe care îi urîți, îi prigoniți, le-ați jupui și pielea de pe ei dacă v-ar sta în putere. The Flaying Man, mare imagine medievală folosită în Game Of Thrones.

Încercați să înțelegeți propaganda din jurul vostru. Totul e propagandă. Și ce vă spun eu acum e propagandă. Dar măcar vă spun că fac propagandă – ceea ce e un plus pentru mine, sociologul de mine, perfectul de mine, înțeleptul de mine, ah ce valoros sînt eu că vă spun asta.

Înțelegeți numele jocului? Înțelegeți regulile patimii?

Se numește gîndire critică.

Să nu iei nemestecat totul. Să ai un pic de mefianță, de reticență. Chiar și în lucrurile care îți sînt foarte foarte dragi. Ca zahărul pentru diabetic de dragi.

De ce îmi sînt dragi? De ce îmi displac altele? Ce gust are ideea asta, vorba asta, purtătorul ăsta de semnificație, de prestigiu? Ce vrea el de la mine? De ce se străduie să mă convingă? Ce vrea să-mi vîndă? Cu ce vrea să mă păcălească? Ce pierd dacă pun botul, dacă îi înghit dreptatea nemestecată? Soros. Soros everywhere. Dragnea. Dragnea everywhere.

E un joc greu. E un joc în care nu există cîștigător, ci doar cîte unul răzleț care se retrage un pic pe marginea terenului, să-și tragă sufletul de la cîte placaje a încasat, de la cîți pumni în cap a primit. Dar care se va întoarce curînd pe teren, înapoi la tăvăleală, la suferință și la amăgeală. Se întoarce dintr-un motiv foarte simplu. Pentru că îi place. Pentru că așa sîntem noi făcuți, oamenii, să jucăm jocul semnificației. Nu putem fără el.

E un joc în care toți pierdem, deși ne place al naibii de mult. Și care ne ocupă toată viața. De la primul scutec albastru sau roz, prima înfășurare a trupului întru ideologie, pînă la ultima suflare, guvernată și ea de riguroase, necesare reguli ideologice. Nu mori tu așa cum vrei, cum te taie capul. Neee... Un’ te crezi matale aici? De murit se moare în mod organizat, tovarășe muribund. După datină.

Baba aia îți ține lumînarea. Ailaltă te jelește. Ăia doi acolo mici și nerași și deja îmbrăcați în negru pregătesc deja copaia în care să te scalde, cît încă mai ești cald. Uite hainele acolo, alea bune, de înmormîntare, inclusiv pantofii de carton, în care să-ți îndese mădularele din ce în ce mai țepene. În colț, după datină, rudele îndurerate, smiorcăindu-se sincer, dar ritualic. Ele nu au voie să atingă mortul. Tot după datină.

După care, evident, la sfîrșit de tot, urmează datul găinii peste groapă. Altă chestie absolut necesară, fără de care omul nu poate muri pînă la capăt.

După datină.

Înțelegeți, bre pufoșilor bre? Totul e joc. De-a semnificația. De-a ideologia. De-a datina. De-a amăgeala necesară. De-a prosteala de-a harneala de-a propaganda. Valori. Valori everywhere. Soros. Soros everywhere. Dragnea. Dragnea everywhere.

Găini. Găini everywhere.

Păi, dacă tot îl jucăm, măcar să-l jucăm în cunoștință de cauză. Să înțelegem măcar cinci la sută din regulile sale.

Și să ne dăm seama care sînt păpușarii. Dacă putem.

Cîteodată chiar putem. Soros. Soros everywhere.

Hai să fac din nou pe sociologul elitist cu voi. Ce v-am povestit eu aici, în multe multe cuvinte, unele gustoase, altele lungi și enervante, e pur și simplu ce ne-a învățat acum o sută de ani genialul, inegalabilul, necesarul înțelept Max Weber. Probabil cel mai mare sociolog ever.

Verstehen. Interpretare. Nevoia de conștientizare a valorilor care ne subîntind cunoașterea realității, oricît de mult am vrea noi s-o facem pe obiectivii și pe științele naturii.

Nu descoperim apa caldă. E pur și simplu teorie sociologică fundamentală. Doar că eu v-am povestit-o mai expresiv și mai cu exemple din viața noastră, a decrețeilor scăldați în propagandă încă din copilărie.

Deci acuma, că v-am dezvăluit marele taine ale universului și v-am făcut un adevărat curs de sociologie pe repede înainte, sînteți și voi un pic mai vaccinați la cap și la minte și nu mai puneți în mod constant botul la toate prostiile care vă sînt vînturate pe sub nas, fără să le treceți prin necesarul filtru al întrebărilor cinice, instrumentarul de bază al gîndirii critice?

Știți versurile alea ale lui Lennon, marele iconoclast John Lennon? Ăla de-a inventat Beatleșii, împreună cu Paul McCartney? Și ăla de-a distrus Beatleșii, împreună cu oribila, excesiv de urîta și de enervanta, inegalabila Yoko, mama ei de catastrofală?

I don't believe in Elvis
I don't believe in Zimmerman
I don't believe in Beatles
I just believe in me

Pentru cine nu știe, Zimmerman e Bob Dylan. Așa îl cheamă pe el de fapt, în civilie, cînd nu se zbate pe scenă: Robert Allen Zimmerman. Un pufos. Un cîntăcios zbîrcit și acru și cinic și cu vorbele la el. Cînd enervant de rebel, cînd enervant de conformist. Un poet. Un genial. Doar decît un genial. John îl adula. Pe bună dreptate.

Știți ceva? Simt că îmbătrînesc. Simt că John are dreptate. Simt că nu mai cred nici măcar în Beatles. M-au păcălit și ei. Cu lălăielile lor adolescentine. Cu entuziasmul ăla al lor totalmente naiv. Listen, duuu-waaaa-wahh, do you want to know a secret? Do you promise nooot tooo teeellLL, wuoouu-ooo-OOO?

Marș, mă, de-aici cu păcăleala voastră. Voi vreți să-mi vindeți ceva, și nu știți cum.

Cînd o să încep să nu mai cred nici în Bach, să veniți la mine să-mi bateți la ușă. Cu flori. Cu număr par de flori, neapărat. Căci atunci chiar va fi sfîrșitul. Și cu o găină în mîna cealaltă, evident. Să aveți ce da peste groapă.

Stai, că mi-am adus aminte de versurile lui Zimmerman. Robert Allen Zimmerman. Genial poet. A luat și Oscarul. Pardon, nu Oscarul, Nobelul.

But you're gonna have to serve somebody, yes indeed
You're gonna have to serve somebody
Well, it may be the devil or it may be the Lord
But you're gonna have to serve somebody

E complicată viața, pufoșilor. Oribil de complicată. Oricît ne-am strădui, nu scăpăm din strînsoarea de anacondă a ideologiei. Trebuie să credem în ceva. Trebuie să punem botul la niște vorbe, la niște înțelesuri, la niște amăgiri, la niște versuri.

Noroc că Bach n-are versuri.

Am zis.





. Citeste tot...

N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

Stau afară, la Telega, pe terasa din mijlocul curții, și-mi trag sufletul după niște ore de muncă prin grădină. Ce a început mai spre prînz ca o mică acțiune punctuală, de maxim juma de oră, cît să-mi pun sîngele în mișcare, hai să curăț aia, să aranjez ailantă, s-a transformat în juma de zi de muncă non-stop.

E doar trei și jumătate, dar soarele deja dă să se ducă peste coama dealului, la apus. Cum trece soarele, frigul pișcă. Mai stau un pic, privesc cum se lasă seara, și apoi o să intru în casă. Am un articol de scris. Am niște vorbe de prins în insectar.

A fost o zi neașteptat de caldă, de frumoasă. Numa bună de trebăluit pe afară.

Am început prin a pune scara să dau frunzele de frasin din streașina casei. Ditamai sacul de frunze care riscau să înfunde jgheabul. Le-am scos. Frunze uscate, frunze umede, frunze putrede, aproape pămînt. Apoi, că tot le-am scos din streașină și le-am aruncat pe jos, am măturat terasa în jurul casei de ele, că dacă n-o făceam atunci, pe loc, acolo rămîneau căzute grămadă.

Și dacă tot scosesem scara dublă, să dau frunzele de pe casă, am mutat-o cinci metri mai la deal și am tăiat apoi și niște crăci la frasin care se aplecaseră prea jos, făceau umbră și împiedicau să treci prin jurul lor. De vreun an de zile tot zic că le tai. O vară întreagă m-am tot uitat la ele, amenințîndu-le din priviri. Îmi beam cafeaua ca un orășean tacticos și leneș, trăgeam din țigară și le înjuram cît de mult s-au aplecat. Le curățam în gînd: uite, aia și aia și ailantă trebuie tăiate. O să pun scara, o să aduc fierăstrăul, o să suflec copacul în sus, pînă la jumătatea trunchiului. Și să vezi ce-o să se lumineze locul. Dar o tot amînam. Mai încolo. Data viitoare. Azi n-am chef. Altă dată. Iete că azi le-a venit vremea.

Pe urmă, pentru că tot m-am pornit, am tăiat niște crăci la un măr. Năpădiseră zmeura, aplecate pînă peste tufe. Nici nu mai puteam să intru la zmeură nici să trec pe acolo, trebuia să ocolesc mărul prin dreapta. Și dacă tot eram la zmeură, hai să migălesc un pic și la ea, să-i tund măcar cîteva tufe. Nu pe toată, doar într-un colț. Pe urmă am smuls și niște buruieni, tot în zona aia. Prea crescuseră mari, aproape că năpădiseră poteca.

Apoi am tuns un măceș care crescuse prea mare, zdrelindu-mi mîinile în ștepii săi. În fiecare an îl toaletez. Anul următor trebuie să o iau de la capăt, căci crește la loc, iar ocupă tot spațiul, nu putem să trecem pe lîngă el. De la măceș, dacă tot eram acolo, am trecut la trandafirul cățărător roz pal de lîngă, pe care îl am de la bunică-mea. Am migălit un pic și la el, să îl așez cum trebuie pe spalierul metalic semicircular pe care i l-am montat anul trecut. Bagă lăstarul pe după spalier, să se ducă unde vreau eu, nu unde-l taie pe el capul lui căpos de lăstar de trandafir. Taie măciuliile uscate, să dea alți muguri de sub tăietură, să facă flori la anul. Plivește la rădăcină de buruian și de frunze uscate și mai rărește din atîtea tulpini.

Alți ștepi, alte zdrelituri pe mîini. Pînă la sînge, că nu-mi place să lucrez cu mînuși, nu simt foarfeca cum trebuie.

Apoi, că tot îmi venise pofta de tăiat aranjat toaletat disciplinat, am belit la rasul solului tot soiul de lăstari de zarzăr, de măceș, de ulm, de alun, care năpădiseră iarba, că nu fusese cosită otava. După aia, am tuns doi meri care au un nărav prost să dea tot timpul lăstari lacomi. I-am lăstărit și pe ăștia. Am lăsat lăstarii acolo jos, în iarbă, să fie adunați cînd om veni cu terminatul, cu greblatul.

Apoi mi-am amintit că tot îi promit Florentinei că-i tai un pui de alun care îi încurcă tufișurile ornamentale. Și m-am apucat și de el. Pui pe naiba. Ditamai alunul, între timp. Am reușit să dovedesc cu foarfeca lăstarii mici din jurul său, de pe margine. Dar la cele două trunchiuri mai mari scula și-a recunoscut înfrîngerea, n-a mai avut cum să facă față. Lasă foarfeca. Adu toporul. Dă-i cu toporul.

Gata și alunul.

Lîngă el, celălalt alun, alunul cel mare, alunul care are voie să crească după toate puterile sale. Ditamai frumusețea de copac deja, cu nouă trunchiuri zvelte pe care le încurajez de mulți ani să se înalțe în voia lor. S-a făcut ditamai pîlcul superb de nouă flăcăi de aproape copaci. Însă în fiecare an în jurul lor dau tot soiul de lăstari lacomi. Așa e soiul alunului, să nu-și păstreze doar trunchi gros și curat, unul singur, ci să se întoarcă la firea sa de tufiș cu multe multe nuiele de jur împrejur, o măturică urîtă și enervantă. Am curățat și lăstarii ăștia lacomi de la alunul cel mare. În fiecare an îi curăț. În fiecare an dau la loc, trebuie să o iau de la capăt.

Uite așa, ce a început ca o mică tentativă de migălit pigulit prin grădină a devenit zi de muncă în toată regula. Între timp, a apărut și Florentina, care avusese treabă pînă atunci. Dă-i și ea cu foarfeca, la flori, la trandafiri, la tufișurile ei ornamentale la care ține atît de mult.

Doamne, cîte am făcut în astea patru ore.

Să stăpînești natura. Să aranjezi lucrurile. Să tunzi să tai să smulgi să cureți să plivești. Să intri în firea vegetală și să-i dai ordine. Crește așa. Stai așa. Nu te du acolo. Fă cum îți zic eu să faci. Să intri cu toporul în carnea lemnului. Să tai cu fierăstrăul crengile neascultătoare. Să muști cu foarfeca din lăstarii tineri, zemoși, cu scoarța netedă. Să migălești pigulești cotelești mizdrelești, cum se zice pe la noi pe la Telega.

Stau pe terasă, fostul grajd al bunicului lui Florentina, pe care noi l-am transformat în sufrageria noastră de vară, gresie, flori, mese, scaune, lumini, tot dichisul, și-mi trag sufletul. Mă gîndesc cîte am făcut azi și cîte mai sînt de făcut mîine. Mai avem de greblat. Mai avem de curățat prin gardul de sus. Mai trebuie să mai toaletez și măceșul ăla imens care s-a aplecat prea mult, stă să cadă. Mai trebuie să...

Mă gîndesc la ce mai am de făcut. Și mă uit la soare cum se duce. Deja unde sînt eu, pe terasă, s-a dus, e umbră și pișcă frigul. Mai bate doar dînsus de tot, înspre gard.

Și mă uit la umbrele din ce în ce mai lungi ale serii. Și îl înțeleg din ce în ce mai bine pe Tolkien cu ielele sale care iubeau îndeosebi amurgul. Lumina aceea specială a ultimelor raze de soare înainte să se lase înserarea. Copleșitoarea senzație de nostalgie, de pierdere, de vreme și timp și viață care se duc. Nostalgia lucrurilor care au fost și care nu vor mai veni. Călătoria spre Valinor, spre apus. Alegoria morții. Ielele sînt nemuritoare și bătrîne, tare bătrîne, și obosite de-atîta nemurire, și cîntă și se îndreaptă spre soare-apune, spre tărîmul unde se odihnesc nemuritorii cei sătui de-atîta viață. Alegoria Lumii de Apoi, a morții și a răsplatei ultime.

Stau pe terasă, soarele deja a apus, și privesc peste vale, la dealul din față. Pe coasta unde am copilărit, în casa bunicilor mele: bunică-mea Maria Palada “Nelica” și străbunică-mea Maria Duțu “Frunzoaica”, descîntătoarea la care cînd eram mic veneau femei din tot județul să le descînte de bine, să dezlege farmecele. Ele m-au crescut. Acolo în casa lor am copilărit.

Fiind iarnă, copacii sînt desfrunziți și se văd bine toate casele. Cîteva case de bucureșteni, singurele noi și mari, făcute după standardele de construcție de acum. Și restul, case multe și mici, ponosite, casele telegenilor bătrîni. Unele din ele sînt deja părăsite. Restul, vechi, cîrpite, înghesuite, cu tabla ruginită. Case care erau noi acum cincizeci de ani, o sută de ani, cînd Telega era strălucitoare, avea petrol și oameni tineri și viitor.

Acuma casele nu mai sînt noi. Acuma nu mai sînt oameni tineri. Doar bătrîni. Nu mai sînt copii. Nu mai sînt nici animale care să behăie, să latre, să mugească. Nu mai sînt vaci care să se întoarcă seara de la islaz, îndreptîndu-se încet fiecare spre casa ei, știind drumul pe de rost, venind acasă molcom, ca vaca sătulă și îmbuibată de-atîta iarbă, mai întinzînd gîtul după vreo frunză sau după vreo prună de prin vreun gard, cu ugerele pline și cu cloapetele bălăngănindu-se leneș.

Murga noastră, cînd sosea acasă seara, știa să deschidă singură poarta cu cornul. Băga cornul, sălta lațul de sîrmă care ținea poarta legată, împingea ușor și intra spre grajd. Seară. Copilărie. Telega. Bunică-mea întîmpina vaca, vorbea cu ea, o lăuda, o mîngîia din vorbe și din mîini, o lua de căpăstru și o îndemna cu gesturi răbdătoare înspre ușa grajdului, o lega la iesle, îi mai dădea o porție de ceva, un răsfăț de seară, poate mere tăiate, poate fîn, poate buruian sau otavă, o țesăla și apoi o mulgea, cu tot dichisul ritualic, ca un descîntec din mîini.

Aducea cele două găleți, una cu apă să-i spele ugerul, una în care să toarne laptele muls, cana de tablă în care mulgea și cîrpa curată cu care să șteargă ugerul, lega coada vacii, se spăla pe mîini, lua scăunelul agățat în cui deasupra tocului ușii grajdului, lîngă cuibul de rîndunele, se așeza cu mișcări lente, obosite pe scăunel, își sufleca mînecile, certa vaca dacă făcea cumva pe nebuna să nu stea la muls, dar nu o certa tare, ci cu dojană de mamă înțelegătoare, de bunică stăpînă pe uger și pe vacă și pe lume, îi dădea un ghiont să se dea un pic mai încolo, mai la perete, să nu o înghesuie, s-o poată mulge în largul ei. Spăla ugerul, ștergea ugerul cu cîrpa, îndeosebi fiecare țîță în parte, se ștergea și pe mîini, își făcea cruce, înfigea degetele noduroase într-una din țîțele vacii, apăsa cu putere și cu pricepere. Cu o mînă ținea cana și cu o mînă mulgea.

Și laptele țîșnea, cu zgomot spart în cana cea de tablă, cu abur ridicîndu-se din laptele fierbinte, spumos. Pe măsură ce cana se umplea, zgomotul laptelui în cană era din ce în ce mai gros, de la soprană la tenor la bariton la bas, ca și cum s-ar fi jucat cineva la butonul instalației stereo din grajd, la reglajul audio al vacii, să dea basul mai tare și înaltele mai jos. Paradoxal efect Doppler de vacă și de lapte și de cană și de Telega și de grajd și de uger și de bunică și de amintiri.

Seară. Copilărie. Telega.

Nu mai e Murga. Nu mai sînt vaci. Nu mai sînt copii. Singurele case cît de cît dichisite sînt ale bucureștenilor. Case de vacanță, aseptice, comerciale, fără deranj prin curte, fără tăvăleală. Prea cochete, prea scoase din țiplă. Inclusiv casa noastră, de unde vă scriu chiar acum, de unde vă scriam și acum doi ani de zile, la moartea tatălui meu, e tot o astfel de casă de vacanță. Fără vacă. Fără găini. Fără cotețe. Fără acareturi. Aseptică. Scoasă din țiplă. Doar iarbă și pomi și copaci și Internet și loisir. Venim din cînd în cînd. Niște bucureșteni comozi.

Stau pe terasă, în curtea mea scoasă din țiplă de la Telega. Mă uit la soare cum a apus deja. Mă uit la umbrele lungi ale înserării. Mă uit la casele de pe coasta cealaltă, încă scăldate în lumină. Tristă antropologie a satului care stă să moară. Și mă gîndesc la fetele mele. Am două fete. Una deja plecată de acasă. Următoarea va pleca și ea în curînd, cum va termina liceul. În doi ani. Soon. Soon.

Fără de ele, cu fetele noastre prin cele străinătățuri, de-o să le vedem doar pe Skype și doar prin poze, vom rămîne singuri, doi boșorogi, un moș și-o babă de Telega, cu cele două cățelușe pe care le avem aici, prin curte. Vom mîngîia cățeii, cum o fac chiar acum, privind soarele care apune, și ne va fi dor de copiii noștri. De fetele noastre care nu se vor întoarce la Telega, ci își vor găsi soarta prin cele patru colțuri ale lumii.

Stau pe terasă, mîngîi cățeaua care a venit să dea cu lăbuța, să o bag în seamă, și-a pus capul în poala mea și mă privește cu ochii ei blegi și luminoși. Surogat de copil. Surogat de tandrețe. O mîngîi pe cap, o privesc în ochi, și mi-e deja dor de fetele mele care au plecat de acasă. Și mi-e dor de ele. Și le chem să vie acasă, să fim din nou tineri și ele mici. Și le bombăm și le iubesc și mi-e dor de ele și le implor să se întoarcă acasă.

Și știu că nu se vor întoarce.

Și atunci, știind că își vor vedea de viața lor și nu se vor întoarce acasă, le îndemn măcar să ne facă nepoți. Și să nu-i țină departe, prin cele străinătățuri. Să ni-i aducă și nouă aici. Să creștem nepoți la Telega, în acest sat din ce în ce mai bătrîn și mai sălbăticit și mai pustiu. Să ne bucurăm din nou de copii în curtea de la Telega. Să fim cumva din nou tineri, cu curtea plină de copii mici. Imposibila întoarcere întru tinerețe.

Stau pe terasă și mă gîndesc la vremelnica, aroganta noastră dorință de a stăpîni natura, realitatea, soarta. Cît o să mai pot să-mi controlez viața? Cît o să mai curăț la copaci și o să-i mai disciplinez? Cît o să mai trăiesc? Iaca încă niște ani de aici încolo. Pe urmă, pe măsură ce noi nu vom mai fi și fetele noastre nu se vor mai întoarce aici, și nici nepoții nu se vor mai întoarce și Telega se va pustii, copacii nu vor mai asculta de fierăstrăul meu și de foarfeca de pomi și de topor.

Și vor crește mari. Și se vor înmulți. Și vor năpădi cu forța lor vegetală și cu pofta lor de viață sălbatică toate coastele acestei Telegi din ce în ce mai triste și mai sărace și mai bătrîne. Deja sînt curți, pe coasta asta din fața mea, pline de copaci crescuți între timp, de cînd au trecut anii și nu mai sînt copil și am plecat de la Telega. Uite acolo, în curbă la Uri, dînjos de casa lu’ bunică-mea, pe unde ne dădeam cu săniile iarna, e deja un loc unde frasinii au crescut mari, aproape pădure, au năpădit curțile goale și casele dărăpănate și grădinile în paragină. Un colț de pădure în mijlocul satului.

Și e de-abia începutul.

Nu doar frasinii vor da asalt. Platanul pe care l-am plantat aici acum aproape douăzeci de ani, în mijlocul curții lui Ștefan Brașov, bunicul Florentinei, va împuia din bobițele alea mari ale lui, kurokurosuke vegetal, și va contribui și el la pădurea ce va acoperi Telega. Bambusul se va întinde viclean și lacom și va cuprinde locul, curtea, ulița. Frasinii și gherghinii și ulmii vor fi stăpîni aici. Merii se vor corci și se vor sălbătici. Netunși, neîngrijiți, nestruniți de foarfeca omului dominator. Și vor fi liberi. Și vor face poame din ce în ce mai pădurețe, mai mici și mai acre și mai puțin culese de oameni. Le vor mînca vietățile pădurii, corbii și pîrșii și gaițele. Și mistreții și urșii care deja au început să bîntuie din nou pe la marginea satului. Deja avem primul om sfîșiat de urs în Telega, în vara asta. Fostul coleg de bancă al Florentinei. Un semn al vremilor ce va să vie.

Stau pe terasă și-mi cert fetele în gînd. Să mai veniți acasă. Măcar din cînd în cînd. Să-mi faceți nepoți. Să mi-i aduceți aici, să îi creștem la Telega. Să nu uite Telega. Să-mi duceți stirpea mai departe, dacă numele nu-l veți duce. La mine în neam, sînt ultimul Palada. Neavînd băieți, numele se va pierde. Ceilalți urmași nu vor mai purta acest nume. Dar ce contează mai mult: numele sau gena? Limba sau viața? Etnia sau bunăstarea? Cultura sau natura? Ubi bene, ibi patria.

Stau pe terasă în ultimele sclipiri de lumină ale apusului și-mi privesc cu ochii minții genele cum mi se risipesc în cele patru colțuri ale viitorului. Și văd Telega sălbăticită, abandonată de oameni și năpădită de pofta de viață sălbatică: frasini și gherghini și gaițe și urși și mistreți și pîrși. Și platani, singura urmă a trăirii mele pe aici.

Cînd eram tînăr, nu știam să tund pomii, le lăsam vîrfurile să crească în voie, să se ducă libere spre înaltul cerului. Ce tînăr și ce fraier eram.

Cînd am mai înaintat în vîrstă, am învățat să tund pomii, să le tai vîrfurile și să îi forțez să crească cum vreau eu, nu cum vor ei. Supuse slugi vegetale, care să-mi dea mere și bucurie în suflet. Ce adult și ce priceput am devenit.

Cînd voi îmbătrîni, voi învăța să tund pomii și mai bine, să nu-i mai strunesc și să nu-i mai chinui din foarfecă, să le las din nou vîrfurile să crească în voie, să se ducă unde vor ele, dincolo de voința mea, de semeția mea umană inutilă. Ce bătrîn și ce înțelept și ce resemnat voi ajunge.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena, indiferent dacă e la Telega sau la Melbourne sau la Milano. O să ni se piardă limba. Și ce dacă? A rose by any other name would smell as sweet. O să ni se piardă numele și neamul. Și ce dacă? Ducă-se. Amăgire și zbatere inutilă. Etichete. Biete etichete. O să piară Telega. Și ce dacă? Undeva, cumva, gena va răzbi. Și ce dacă va răzbi acolo și nu aici? Ce are Telega atît de special încît să merite să nu fie ștearsă de pe fața pămîntului, precum mii de alte așezări omenești scufundate de istorie în uitare?

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena. Sau poate nu. Sau poate nu va răzbi. Sau poate se va risipi în neant, precum apa în deșert, precum zborul corbului în înaltul cerului. O să ne piară și spița. Și ce dacă? Cu ce sînt eu mai special decît alte multe seminții ce au pierit deja? Nu e decît deșarta mea dorință de supraviețuire by proxy. Dacă nu sîntem nemuritori, măcar gena să o dăm mai departe. Strădania de patru miliarde de ani încoace. Succesul de supraviețuire. Succesul de reproducere.

Oricum, nu contează. Cînd vom fi morți, nu va mai conta.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Stau pe terasă. Soarele s-a dus deja. Umbrele nu mai sînt umbre. Ielele au plecat deja spre Valinor, copleșite de tristețe și de povara nemuririi. Luminile încep să se aprindă pe la casele de pe coasta cealaltă, unde am copilărit. Încă mai sînt oameni în ele. Încă.

S-a făcut frig. Trebuie să intru în casă, la căldură, la civilizație, la Internet și la calculator, să scriu un articol, să-mi justific viața și soarta și tristețea și gena.

Mă uit la copaci, înainte să intru. Copacii, semeți și răbdători și vegetali, monstruos de vegetali și de indiferenți, mă privesc înapoi. Nu le pasă de foarfeca mea, de fierăstrăul meu, de toporul meu. Au timp să scape de mine. Au tot timpul din lume. Dacă nu ei, semințele lor atunci.

În cele patru colțuri ale viitorului să lăsăm pomii să devină copaci, sălbateci și liberi și desprinși de mofturile noastre omenești, prea omenești. Mofturi de disciplină. Mofturi de putere. Mofturi de semeție și de rațiune și de necesitate.

Mofturi de om.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.



. Citeste tot...

Inadecvarea la popoarele bătrîne la cap

Mă uit la el cum se apropie. Bățos. Cu umerii drepți. Scund de statură. Pugnacious, cum se zice pe aici. Privirea în față, tăioasă, măturînd realitatea. Cel puțin șaizeci de ani. Haine conservatoare, dar nu ponosite. Riduri? Probabil. E cam departe să-mi dau seama. Se întoarce de la slujba de duminică? Probabil. Mai uite încă unul în spatele lui, două intersecții mai încolo.

Lume puțină pe stradă. Duminică dimineață, înainte de 10. Hmmm. Cam devreme să se întoarcă de la biserică. Sau poate doar la noi ține slujba atîta. Cine știe…Vreme mohorîtă, dar măcar nu plouă. Anglia, bloody Anglia, marvellous Anglia. Mai ales pe-aici, prin orășelele astea mici din Somerset. The real England. Real pe dracu. O fantasmă turistică all over the place. Îmi beau cafeaua în fața pensiunii, ca să pot fuma. Cana de cafea sprijinită instabil în vîrful gardului de metal. Humpty Dumpty, varianta espresso. Țigara sprijinită ceva mai stabil în colțul gurii. Hand rolled. Privesc lumea pe stradă, cum trece. Bloody marvellous pasttime, mai ales la țigară.

Lumea, adică el și încă vreo doi-trei. După cum spuneam, duminică dimineață. Mai e pînă să înceapă iureșul de turiști. Sînt toți așa ca mine, la micul dejun, filosofi pe bază de cofeină și nicotină. Se apropie. Știe că îl privesc. Încerc să nu mă holbez prea insistent. Trag din țigară. Expir. Fără filtru. Tutun cu gust de tutun. Aaaah. The feeling. Mai mă uit și la el, mai mă uit și în zare. Bloody tourist.

Se apropie. Mă uit la el. Se uită la mine. Mă salută, și din privire, și din vorbe: good morning. Dau din cap politicos și îl salut și eu: good morning, sir.

Trece mai departe. Cum trece timpul, cum trece vremea, așa trece și el. Se duce drept, bățos, totalmente inadecvat și mîndru. Surprinzător. Nu mă așteptam. Cine mai salută zilele astea străini pe stradă? Mai ales în orașul ăsta turistic?

Uite că el a făcut-o. Poate pentru că era lume puțină pe stradă. Poate pentru că-i amintea de vremurile cînd străzile erau mai puțin aglomerate, și de oameni, și de mașini. De vremea cînd toată lumea se știa mai cu toată lumea și toată lumea se saluta mai cu toată lumea. Pe cale de consecință. Ellementary, my dear Watson.

Dintr-o dată, s-a schimbat totul. Și dimineața, și percepția mea asupra realității. Și felul în care simt că-mi curge cafeaua prin mațe și sîngele prin vine. M-a stîrnit. Plăcut. Neașteptat. Bloody marvellous. Îl privesc cum se duce, cum se îndepărtează spre intersecția din partea cealaltă de unde venise. În același timp, mă privesc cu ochii minții cum îl privesc cum se duce, cum se îndepărtează în spațiu, dar mai ales în timp. Trag din țigară, alt gest cît se poate de inadecvat în vremurile astea, și învîrt gînduri prin cap.

Gînduri de nostalgie. Gînduri de tristețe. Gînduri de inevitabilitate istorică.

Cum se îndepărtează, mai ales în timp.

Oamenii pe vremuri se salutau pe stradă. Chiar dacă nu se cunoșteau. Oamenii pe vremuri fumau țigări fără filtru. Și nu le era rușine că fumează. Oamenii pe vremuri nu purtau cercei în urechi, decît Corto Maltese prin benzile desenate. Oamenii pe vremuri purtau haine de-astea non-fancy, mai aspre, mai mohorîte, mai…

Oamenii pe vremuri erau altfel.

Într-o anumită măsură, nu în totalitate, căci și eu sînt ciudat în multe privințe, mă simt un om de pe vremuri. Nu vremuri foarte de pe vremuri, cinci șase sute de ani. Ci mai încoace, de-acum cincizeci – șaizeci de ani. Anumite valori. Anumite tipicuri. Anumite colțuri fixe în creier, și îndărătnicii, și limitări, și bîzdîcuri. Și cuvinte. Multe cuvinte vechi, care urmează să piară de pe fața pămîntului, odată ce vom pieri și noi, bicisnicii lor purtători de înțeles în mintea noastră vremelnică și supusă pieirii și ea.

Inadecvați.

Trag din țigară, o țigară foarte inadecvată, fără filtru. Mai sorb o gură din inadecvat de neîndulcita mea cafea care de fapt n-are gust de cafea, singura cafea adevărată știind cu toții noi ăștia inadecvați că e aia la ibric, inadecvată și vetustă și tare. Dar ăștia pe aici nu prea au cafea la ibric. Nu prea deloc, de fapt. Mă uit în zare, după inadecvatul bățoș și mîndru și scund și mai ales în vîrstă care m-a salutat, pe mine un necunoscut, un străin, un turist. Ridic inadecvat din umeri și mă bag înapoi în pensiune, unde Florentina mă așteaptă să-mi termin sărăcia aia de țigară, să ne putem începe ziua de turiști inadecvați.

Eleanor Rigby
Died in the church and was buried along with her name
Nobody came
Father McKenzie
Wiping the dirt from his hands as he walks from the grave
No one was saved
All the lonely people
Where do they all come from?
All the lonely people
Where do they all belong?



. Citeste tot...

Bloody England, marvellous England

Am fost recent în Marea Britanie, într-un loc fain, de Britanie adevărată, nu ca la nasoii ăia de londonezi. Tot într-un loc arogant, evident, căci toată Marea Britanie e un ocean de aroganță. Dar într-un loc de-ăla de vă povestea Tolkien cînd era tînăr.

Cîteva impresii la cald.

Nu se poartă mască aproape nicăieri. Cu excepția cîtorva magazine mici, ținute de persoane mai în vîrstă, care te roagă să-ți pui masca printr-un anunț la intrare, în rest nicăieri. Pe stradă vezi izolați cîțiva care o poartă în mod voluntar – cei mai mulți dintre ei asiatici.

Te uiți în jur și nu-ți vine să crezi: parcă nici n-ar fi Covid. Viață normală, nestînjenită de nimic. Am fost la meci de rugby. Tribunele înțesate. Nici o mască. Am fost la film, la Dune. Nici o mască. (Despre film v-am povestit deja – e de bine). Am fost prin malluri, prin magazine mari, în puburi. Nicăieri nimic. E o senzație de libertate și de normalitate de te înfiori.

Asta chiar dacă în momentul de față cazurile de Covid în Anglia sînt de vreo trei luni aproape de maximele istorice. Cazurile sînt sus, însă morții jos, căci mai toată țara s-a vaccinat.

Mai mult de-atît, nu poți intra în UK dacă nu ai dovadă de Covid. De fapt, poți intra, dar intri direct în carantină. În rest, arăți certificatul o singură dată, cînd îți faci înregistrarea online de localizare, la care trebuie să adaugi obligatoriu și acest certificat.

Mai mult de-atît. Nu doar că trebuie să arăți certificatul Covid, dar pe urmă mai trebuie să îți mai și faci un test Covid a doua zi după sosire, pe banii tăi, la care trebuie să te programezi înainte să sosești în țară.

Deci un filtru riguros. Dar pe cît de riguroasă e intrarea, pe atît de relaxată e viața mai apoi. Nu te mai verifică nimeni.

Pe lîngă Covid, pe lîngă toate celelalte idiosincrazii culturale de care englezii sînt vestiți: mersul mașinilor pe stînga, bateriile separate la apa caldă și apa rece la chiuvetă, lumina care se aprinde din tavan, felul absolut oribil pentru noi mediteraneenii în care bezmeticii de englezi umblă dezbrăcați pe frig – am făcut aproape o obsesie în a număra adolescentele în cracii goi pe frigul de octombrie, multe din ele și cu părul ud, proaspăt ieșite de la duș,

încă o chestie care m-a frapat puternic. Încă o chestie care să prefigureze viitorul, în cazul în care vă temeți cumva că sînteți controlați prea tare și că vi se bagă cipuri în vene și vi se periclitează sănătatea cu cinci ge-u’.

În multe locuri nu se mai primește plata decît cu cardul.

Cashul este atît de medieval, încît nu mai e primit. Din ce înțeleg de la persoane cu care am discutat pe această temă, în țările scandinave deja eliminarea cashului este aproape completă.

Deci așteptați-vă ca, în scurt timp, și la noi să fie la fel. Nu mai ai voie să mai aduni apă de ploaie. Nu mai ai voie să mai dai foc la frunze în grădină. Nu mai ai voie să mai folosești bani cash. Nu mai ai voie fără certificat de vaccinare. Nu mai ai voie fără mască. Probabil nu vom mai avea voie să creștem nici porci, nici găini. Nici să ne producem mîncarea. O să fie bine.

În rest, nu mă apuc acum să vă povestesc cum e Anglia. N-are rost. Oricum n-o să credeți, sau o să luați în derîdere, sau o să căutați nod în papură. Las’, că vă știu eu pe voi.

Doar atît vă spun: sus acolo, în vîrful dealului la Glastonbury, chiar există spirite. Bătea vîntul atît de tare încît căpătase materialitate. Era ca un demon vînos care se încolăcea în jurul nostru și voia să ne dea de-a dura, să ne zvîrle de acolo, din înaltul măgurii, să ne interzică să punem piciorul pe acel loc unde probabil doar celții au voie.

Celții. Niște celți, mama lor de celți...



. Citeste tot...

Despre lucrurile cu adevărat importante

Știe România să facă blugi?, ne întrebam noi, la nivel inconștient, prin anii 80-90, cînd eram tineri. Nu știe. Doamne, ce poftă aveam de blugi cînd eram tineri! Cine știe să facă blugi? Străinii.

Vrem blugi. Străinii fac blugi. Românii nu știu să facă blugi.

Deci străinii sînt buni, românii sînt nașpa. Trebuie să-i ascultăm pe străini.

Știu, știu. Sună absolut aiurea. Dar așa funcționează creierul omului, la nivel inconștient, în acele străfunduri unde nici nu-ți dai seama de ce gînduri îți mișună prin hoit, prin creierul reptilian.

Tinerii în România au o reticență instinctivă, animalică, față de țara lor. Percep mediocritatea din jurul lor, fac comparații necruțătoare cu ce e în străinătatea dezvoltată și trag concluzii rapide, la fel de instinctive, animalice: străinii sînt buni, ăștia ai noștri sînt nașpa. Trebuie să ne luăm după străini.

Fiecare generație a trecut prin această greșeală de gîndire. Cu toții am fost tefelei la vremea noastră.

Anii 60 – 70 – 80. Ah, ce grosolani și aspri și mîrșavi sînt ăștia bătrîni, care nu ne lasă să purtăm blugi și să ascultăm Beatles. Să vină americanii să ne salveze!

Anii 90 – 2000. Ah, ce respingători și primitivi sînt ăștia bătrîni, cu Iliescu lor și cu comuniștii lor și cu iile lor și cu mermeleala lor. Mi-e scîrbă de ei. Să vină nemții și francezii, să ne salveze! Vrem în Uniunea Europeană!

Și tot așa.

De ce spun greșeală de gîndire? Pentru că se sare de la o premisă relativ corectă: Beatles, blugi, Netflix, tot ce înseamnă sclipici competent de consum și bunăstare, la o concluzie greșită: că străinilor le-ar păsa cumva de noi și ne-ar vrea binele.

Ei, aș. Ne vor tot binele pe care nu-l putem noi duce. Le pasă pe dracu. Vor un singur lucru de la noi. Să le fim un pic de slugi și un pic de iobagi, cum le-am tot fost sute de ani la rînd.

Fundamental vorbind, nu e nici o diferență între cîinoșenia elegantă a distinsului grof von Brukenthal și nemernicia bine camuflată sub un ștaif la fel de elegant a distinsei grofițe von der Leyen. Niște von amîndoi, care nu știu decît un singur lucru: cum să sugă de aici cît mai mult. Prețuri de transfer. Monopol. Multinaționale. The name of the game.

Tinerii noștri nu-și dau seama că orice țară, la vremea ei, a fost mai mermelită și mai împiedicată și mai puțin strălucitoare decît cele puternice de la momentul respectiv. Și ăia mari de acum au fost cîndva mici și fraeri, față de alții. Că nu e nici o rușine să o iei de jos, de la mediocritate și de la înapoiere.

Americanii, cînd se scuturau de lanțurile coloniale, erau niște pițifelnici de vînători-culegători, totalmente primitivi în fața strălucitorilor de stăpîni englezi. Coreenii de sud, după al doilea război mondial, erau niște împiedicați aproximativi care în afară de perii din păr de cîine și de cules orez nu prea știu mare lucru. Nu credeți? Citiți Ha-Joon Chang, The Bad Samaritans.

Exemplele sînt cu duiumul. Nici o țară nu s-a născut direct imperiu, capitală resplendentă și convolută și plină de sofisticare culturală, tehnologică, economică. Fiecare a luat-o de la piciorul broaștei, de la barză viezure mînz.

Doar că au luat-o crezînd în ei, nu în alții. Fiind mîndri, nu permițînd altora să le inculce rușine și scîrbă față de ei însuși.

Aici greșesc tinerii noștri, copiii noștri, cei care azi ne urăsc și se închină la falșii idoli ai Occidentului, crezînd că Occidentului îi pasă de noi. Aici am greșit și noi, la vremea noastră, cînd eram tineri. Blugi ciunga și Beatles / Depeche Mode. Altceva nu exista. Nu ne dădeam seama de pofta de imperialism și de exploatare a periferiei de care dădeau dovadă ăia din țările care producea blugi, ciungă, Beatles și Depeche Mode.

Acuma, pentru tefeleii din ziua de azi, atracția și respectul față de Netflix and chill îi orbește fix la fel ca pe noi pe vremuri. Știe România să facă Netflix? Nu. Știe România să facă Facebook și Insta și TikTok și toate prostiile în care belim ochii și pierdem timpul? Nu știe. Știe să facă Mercedesuri? Nu știe.

Înseamnă că străinii sînt buni și românii sînt nașpa / răi / proști. Să ne luăm după străini. Să avem încredere în străini. Să ne conducă străinii. Să alegem candidați care au nume străine – stratagema electorală folosită de vreo două cicluri electorale încoace de civilii de la USR.

În spatele tuturor patimilor electorale recente stă acest proces mental instinctiv, pre-conștient. Și această greșeală elementară. Dacă străinii știu să facă chestii, înseamnă că sînt buni și le pasă de noi.

Greșit. GREȘIT. Le pasă de ei, nu de noi. Și încearcă să-și convertească superioritatea tehnologică, financiară și mai ales simbolică în putere și în dominare, în control. Republica Supusă România, gubernia Europei.

Mie mi-a venit tare greu să-mi dau seama de asta, de acest proces viclean de gîndire care-mi luase prizonier creierul. Nu uitați: am fost un tefeleu, am fost bursier Soros. Teoretic, eu trebuia să îngroș rîndurile deontologilor de azi care preaslăvesc străinătatea și-și demonizează țara.

Mi-a venit greu. În primul rînd, a trebuit să mă contrazic pe mine însumi și să ies din mîzga disonanței cognitive. Cuuum? Am fost păcălit? Am fost fraier? Am fost un prost, un pufos, un idiot util?

Da, dragule, ai fost un prost un pufos un idiot util.

Doamne, nu știți cît doare să recunoști așa ceva față de tine însuți. Doare rău de tot.

Ăsta e principalul motiv pentru care tinerii din ziua de azi se lasă așa de ușor duși de nas. Ăsta e motivul pentru care mișcările de gîndire suveraniste sînt așa de ușor de demonizat. Pentru că în mintea instinctivă a pufosului, a tefeleului, se produce un scurtcircuit logic și se face foarte ușor saltul de la “România nu știe să facă Netflix” la “Ăi bătrîni sînt niște nasoi” la “Pesediștii vor să vîndă țara la ruși și la chineji”, deci “Muie PSD”.

Simplu.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu spun că România e o țară cine știe ce. E o țară mediocră, populată de oameni mediocri. Care nu știe să facă nici Netflix, nici submarine. Între timp a învățat să facă blugi, dar deja blugii nu mai sînt un indicator de status dezirabil, ci mai degrabă semn de sărăcie.

Nu-mi idealizez țara. Din contră: de cele mai multe ori am o atitudine prea critică față de ea.

Ce vreau să spun este că, dacă străinii știu să facă Netflix și submarine, asta nu le dă nici un drept, dar absolut nici un drept, să sugă fără nici un fel de opreliște banii de aici, să-i ducă în paradisurile fiscale și să întrețină relații neocoloniale cu țara mea mediocră.

Străinii pot să facă orice. Să-și bage dildouri unde vor ei și să se căsătorească cum vor ei și să poarte kimonouri și să se sfîntuvalentinească și să se tatueze și să facă ce vor mușchii lor.

Un singur lucru n-au voie străinii să facă. Să ne jupoaie de bani, folosindu-se de poziția lor superioară în mintea unora dintre români.

Totul pînă la bani. În asta constă adevăratul neocolonialism. În extracția de bani, legitimată de hegemonia simbolică.

Și asta trebuie să le explicăm răbdător, cu iubire, cu înțelegere, cu perseverență și fără nervi tinerilor noștri. Dragii noștri tineri, străinii vă jupoaie și vă fac din vorbe într-un asemenea hal încît ajungeți să le și mulțumiți pentru asta.

Nu fiți fraieri, dragii mei tineri. Dați-vă seama de lucrurile cu adevărat importante. Dați-vă seama că orice ban supt de von Brukenthal și von der Leyen și de von der Multinaționalen de aici înseamnă un ban în minus pentru voi. Pentru viitorul vostru. Pentru asfaltul și pentru autostrăzile voastre. Pentru spitalele și școlile voastre. Pentru sentimentul vostru de auto-respect.

Cînd vă veți da seama de asta, cînd nu vă veți mai lăsa păcăliți de străini, cînd veți înțelege că străinii își văd interesul lor, nu al nostru, atunci voi fi împăcat. Atunci o să vă las să mă certați pentru orice altceva. Voi fi bucuros că am o generație care înțelege mersul lucrurilor cu adevărat. Și care ține cu țara lor. Pentru că au ajuns, în cele din urmă, să țină cu ei înșiși.

Pînă atunci, însă, mai avem mult de tras.

Ghinion.



. Citeste tot...

Generațiilor dinaintea noastră

Sînt generații eroice, generații fără de istorie, generații chinuite, generații mediocre și generații bicisnice.

Aiasta a noastră e cam bicisnică. Vîntul istoriei ne favorizează, ne suflă în fund, ne răsfață și ne îndestulează. Și tot degeaba. Sîntem niște bicisnici irecuperabili, niște amărîți de muțufelnici pufoși.

Generația bunicilor noștri a făcut războiul și foametea. Vai de capul lor. Cîte au putut să îndure. Și au îndurat. Și au răzbit. Cu răni, cu sacrificii, cu morți și suferințe. Înaintea lor, fiecare generație de stră-străbunici a făcut războiul și foametea, a îndurat opreliștile, umilințele și neajunsurile. Vai de capul lor. Ce s-au mai chinuit. Și au răzbit și ei. Fiecare generație a răzbit prin istorie, prin neajunsuri imense. Altminteri n-am mai fi noi aici, acum, să facem umbră acestui Pămînt pe care nu-l prea merităm.

Generația părinților noștri a suferit și ea mediocritatea și neputința și s-a uitat mereu peste gard la verișorii occidentali, de-o seamă cu ei, deja îmbuibați și plesnind de fericire. Ciungă și blugi, Mercedes și Hollywood.

Ei n-au avut parte de așa ceva. Au băgat grumazul în pămînt, au oftat și au tras în continuare. Să facă hidrocentrale. Să crească copii. Să îndeplinească planul. Să nu iasă din rînd. Să aibă fericiri mărunte. Pe urmă au îmbătrînit și au văzut cum se schimbă lumea, cînd era prea tîrziu pentru ei.

Oricum, n-au fost atît de înghesuiți de realitate precum bunicii și străbunicii noștri. Cele două războaie mondiale nu se compară cu nici o suferință provocată de lipsa de blugi și de ciungă. Să fim serioși.

De-abia generația noastră, prin părțile astea de lume balcanice și post-comuniste, a început să scoată capul și să amușineze fericirea îmbuibării și îndestulării și preaplinului generat de tehnologie și de puterea carburanților fosili.

Blugi. Ciungă. Umpic de îndestulare. Nu multă, dar orișicît. Iaca scoserăm și noi nasul să mergem să-i slugărim pe alții, prin Italia Spania, să ne urmăm visul de primă generație de emigranți săraci. Sau nasul celălalt, mai cu ștaif, de primă generație de turiști care belește ochii la Bulgaria, Grecia, Egipt, poate chiar și la Caraibe și Zanzibar.

Acuma, la rînd, ăștia mici care vin din urmă să ne dea laoparte, să ne ia locul și să continue suferința fericirea patima amăgirea străduința ispita viața,

acuma ăștia sînt și mai învățați cu confortul. Cu îmbuibarea. Cu cele ale tehnologiei și ușurinței. Uber есть? Есть. A также Internet есть? Есть также, ребята. Și tot așa. Есть cam de toate –

(Cee, nu știți literele rusești? Și nici ce înseamnă rebiata? Ori tacje? Ghinion. Mai învățați și voi. Hai cu România Educată...)

Есть cam de toate. Și atunci, în acest context istorico-social privilegiat, cînd iesti cam de toate pentru ăștia mici și răsfățați, orice abatere de la îmbuibare și de la necontenita apriga cursă întru fericire facilă li se pare o catastrofă.

Au pretenții din ce în ce mai mari. Le pute orice. Fac un imens caz de furtună într-un pahar cu apă din orice. Fac demonstrații de drama queen pentru te miri ce fleac. Nu le mai ajungi la nas. Totul li se cuvine. Totul e luat de la sine.

Cuuum? Nu există wifi? Dece nu există wifi? Trebuie să fie wifi peste tot, cum e aerul. N-aveți avocado? Vai, ce dezastru. Nici de-aia, cum îi zice, măi, la sărăcia aia de prostie pe care o venerează ei acuma, stai să caut pe gugăl, chinoa? Auzi Doamne, nu există chinoa și are pîinea gluten...

O să dea și ei cu capul de realitate, evident. O să mai coboare din înaltele lor acareturi imperiale în care s-au cazat în mintea lor în sinea lor, din stratosfera fantasmei de atotputernicie și de misecuvinism.

Și noi, la vremea noastră, probabil eram percepuți de către bunicii noștri drept niște tefelei răsfățați, care credeam că ni se cuvine tot și că lumea începe cu noi. Fiecare generație are probabil parte de asta.

Doar că, pe măsură ce belșugul se distribuie din ce în ce mai larg pe globul ăsta, consecință a puterii sovietelor din hidrocarburi, forța dinozaurilor morți și putrezi și care ne ușurează nouă azi viața, misecuvinismul capătă accente din ce în ce mai puternice, mai grotești.

Fiecare generație e ceva mai ruptă de natură, de realitate, se scufundă în capcana fierului-beton și a curentului electric și a biților. Pînă cînd? Pînă unde? Cît ne mai rabdă Pămîntul? O să ne ducem în cap în postumanism? O să devenim niște biete terminale obeze, ca în Wall-E? Nu știu.

Știu doar că ne aducem aminte din ce în ce mai greu de cei care au suferit cu adevărat. De cei care au trecut prin război și moarte și foamete și chinuri. De cei fără de care noi n-am fi azi aici să le pîngărim numele și amintirea.

Tuturor acestor generații care ne privesc de sus, de dincolo de norișor, cu amuzament amar și cu dezamăgire părintească, minunîndu-se cîte avem la nas și cît de nemulțumiți putem fi pentru asta, le dedic aceste rînduri.

Pomenească-li-se numele în veci.

Vie amintirea lor.

Vii învățăturile lor.

Viu sufletul lor în sufletele noastre.

Chiar dacă le uităm și îi uităm. Undeva, cineva, trebuie să-și aducă aminte. Strădania lor, viața lor, suferințele și trăirile lor nu trebuie risipite în vînt.

Ar fi păcat. Mare păcat altminteri.

Am zis.











. Citeste tot...