Furtunești, nu furtunești, vremea Covidului trece

Vedeți voi, dragii mei anti-vacciniști primitivi și medievali, îmi place mult de voi, căci sînteți printre puținii care încă mai cred în primejdioasa idee de libertate. Dar uneori vă ia și pe voi de cap rău de tot.

Să vă explic.

Sînteți îmbibați de teorii ale conspirației. Unele din ele cu o umbră de parfum de credibilitate. Altele cît se poate de aiurea – farfetched le zice la ideilea astea în dulcea limbă imperialistă.

Unele din ideile voastre “conspiraționiste” s-au dovedit, la un an după izbucnirea tărăboiului, de fapt practic realitate. Că n-o să fie vaccinarea obligatorie. Iete că se străduie stăpînii noștri să fie. Că Certificatul Verde e despre libertate, nu despre control social. Iete că e de fapt despre control social, fix precum urlam noi primitivii încă de anul trecut.

Și tot așa. Deja circulă o listă cu vreo zece astfel de avertismente care s-au dovedit realitate zilele astea, după ce inițial au fost aspru înfierate și demonizate și combătute drept bătăi de cîmpii conspiraționiste.

Altele din ideile voastre sînt în continuare în malaxorul îndoielii, al isteriei generos vînturate și al zbaterii ideologice. Discutăm vedem așteptăm sentința istoriei. La altele ne pufnește pur și simplu rîsul, chiar dacă ne abținem din politețe. Tunelele dacice, here I come...

Ei bine, dragii mei anti-vacciniști primitivi și medievali, una din marile teorii conspiraționale la care aderați cu ușurință o reprezintă marea înțelegere mondială ocultă privind controlul social, pe bază de pretext de pandemie Covid.

Înainte să mă înjurați, mă grăbesc să vă dau întrucîtva dreptate. Ceva ceva e acolo în ce ziceți voi. Că multe state s-au aburcat în mod convenabil în șaua acestei iepe primejdioase și încearcă să o călărească, să-și întărească puterea asupra cetățenilor săi. E foarte posibil să fie o umbră de adevăr în semnalele voastre de alarmă.

Dar se întîmplă un lucru, totuși, care e rău de tot aiurea în gîndirea voastră. Credința nestrămutată, intensă, arzătoare că toate statele, absolut toate statele, s-au înțeles pe ascuns și sînt toate dominate de oculta progresistă, globalistă, de masonii șerpilieni care vor să cucerească Pămîntul – de parcă nu l-ar stăpîni deja.

Ei bine, asta chiar e o idee farfetched, care spune mai mult despre fricile voastre și despre dificultatea de a gestiona cognitiv o realitate complexă, decît despre realitatea complexă în sine.

Citeam chiar azi de valul ăsta cel mai nou, valul cinci de Covid, cum a ajuns el să-și facă de cap și în India. Ce să vezi? India dintr-o dată a trecut din nou la măsuri de urgență. Iar au închis crîșmele, iar au limitat circulația în timpul nopții.

Ei bine, dragii mei primitivi medievali la care țin mult de tot, căci sînteți singurii care ați rămas pe lumea asta care încă mai credeți în primejdioasa idee de libertate, puteți să mă convingeți de multe, de aproape orice.

Dar nu și de faptul că India și China și Noua Zeelandă și Argentina și Spania și Rusia și toți sînt în același timp, repet, ÎN ACELAȘI TIMP, membrii ai unei conspirații privind gestionarea puterii.

Aidăcapumeu. Mă bufnește rîsul. Cu respect raportez: nu se poate. Istoria nu permite așa ceva.

Să vă explic.

Orice stat cît de cît mai zdravăn pe lumea asta se află într-o relație anarhică cu celelalte state puternice.

Anarhia nu e cuvîntul ăla simplu, pe persoană fizică, pe care îl rostim noi la supărare cînd nu merg lucrurile cum trebuie. Vai maică, să fugim, anarhie dezastru haos sfîrșitu lumii.

Nu. Anarhia în relațiile internaționale e un concept din științele politice care spune că nu există hegemon suprem, oricît s-ar strădui pe parcursul istoriei diverșii strălucitori să ajungă șeful absolut la toate și la toți.

Anarhia în teoria politică înseamnă că fiecare stat își gestionează relația cu ceilalți pe baze simple: după puterea pumnului. Cine are mai multe portavioane, mai multe resurse, pricepere mai mare de proiecție a suveranității.

Fiecare dă pînă îl doare pumnul, cu vorba, cu ideologia, cu tunul, cu diplomația, cu puterea economică, cu șpionii, cu soft power, cu hard power, cu ce are la îndemînă. Și jocul n-are cîștigător, doar se joacă ad nauseam. Pînă acum, nu i-a ieșit nimănui să răzbească învingător final în acest joc, în Marele Joc al geostrategiei.

Ce rezultă? Rezultă o anumită balanță a puterii. Niciodată iremediabil înclinată de partea unuia singur.

Istoria e plină de încercări glorioase de a fi șeful suprem. De fiecare dată, șeful suprem și unic și îmbibat de hybris zeiesc și-a furat-o. Balanța de putere s-a reașeazat în contra sa. Cînd se înțeleg patru, hop sare al cincilea și nu-i convine, se pune în răspăr. Cînd se înțeleg aproape toți, hop se ceartă între ei și se fărîmițează și se duce naibii toată tendința de imperiu global.

N-o să mă convingeți niciodată, dar niciodată, că țările din blocul occidental reușesc să le călărească propagandistic pe cele din blocul advers, aflat în competiție cu ele, Rusia și China, sau țările care încearcă să stea deoparte, cît mai neutre cu putință, India și care or mai fi ele pe acolo.

N-o să mă convingeți niciodată că India și China se așează la aceeași masă conspirativ-șerpiliană cu Japonia, cu China, cu America, cu Anglia, cu Germania, cu Brazilia, cu Israel și cu ce țări importante mai sînt pe lumea asta.

Pen’ce? Pen’ ca să fie un singur șef, să fie el moț, capu’ la masă, să ordone doar el? Să iasă americanul șef peste tot globul, să moară China de icter negru de ciudă? Să răzbească India în fața Chinei? Să domine ideatic și decizional Germania peste toți?

Haide, bre. Fugi, dom’le, de-aci...

Unde e școala aia ascunsă și șerpiliană și criptică și ocultă și atît de perfectă în șerpilianismul ei încît să reușească imensa, priceputa izbîndă de a crea șefi ascultători, toți la țuțuroiul lui Soros sau al lui Schwab sau cum îi mai cheamă pe șerpilienii de care vă temeți că deja controlează toată lumea?

Cine se pricepe să-l controleze în același timp și pe Putin, și pe Angela, și pe Xi Jinping, și pe Trump, și pe Biden, și pe Boris Johnson, și pe cum îl cheamă pe-ăla de conduce India acum, Indira Gandhi, nu, aia era pe vremea mea, azi îl cheamă Narenda Mori, și pe ayatolahul Iranului? Voi chiar credeți că ayatolahul Iranului primește ordine de la Soros, sau de la Biden, sau de la Angela?

Greu, dragii mei. Foarte greu. Practic imposibil.

Și totuși, toți acești lideri practic ireconciliabili, căci fiecare are interesele sale de cele mai multe ori divergente, au luat aceeași decizie. Să închidă tot, să blocheze societatea și să lupte cu sărăcia asta de Covid.

Oare de ce?

Hai să vă fac o figură de stil. O comparație. Fiți atenți aici.

Să zicem că bate vîntul rău de tot pe mare. Pe Marea Mediterană. Cînd bate vîntul rău de tot, îi zice furtună. Cînd bate vîntul și mai rău, îi zice uragan.

Știți ce fac statele atunci cînd e furtună pe mare? Dau o decizie, o strigătură mare la toți participanții pe mare, pe ăștia îi cheamă marinari, să stea dracului pe curul lor, să nu iasă în furtună, că o să moară.

Își aplică forța de constrîngere, scot la iveală behemotul din ei, și forțează cu anasîna pe toți să nu iasă pe mare. Închid porturile. Dau de-aia, cum îi zice, alarmă generală, cod roșu. Și nu iese nimeni pe mare.

Cine iese, fie și-o fură. Fie îl înghit valurile. Asta e, Dumnezeu să-l odihnească, și-a căutat-o cu lumînarea. Fie se întoarce înapoi în port și suportă rigorile legii: e amendat, arestat, i se confiscă vasul, i se violează nevasta, i se pun copiii la proțap. Mă rog, după regulile locului.

În Marea Mediterană, față în față unul cu altul, sînt două state de se urăsc de moarte. Ele se cheamă Grecia și Turcia.

Istoric se urăsc profund, sincer, mînați de cele mai intense sentimente. Și-ar lua gîtul unul altuia. Noroc că sînt amîndouă în NATO și se abțin, fac doar necesare gesturi de frondă și de aroganță militară punctuală. Ba se mai aleargă două avioane unul pe altul, ba se mai babardesc niște șpioni. Chestii de-alea minore, de adolescenți tembeli.

Chiar dacă sînt aliați în NATO, n-o să vezi Grecia și Turcia niciodată trăgînd la aceeași căruță. Nu. Fiecare cu pizda mă-sii. E o competiție rea, urîtă între aceste două țări.

Dar cînd e furtună pe mare, cînd suflă uraganul și vîntul rupe tot, că trece peste 50 sau 60 sau 70 de noduri, iar la asemenea viteze vîntul practic rupe totul în cale, ambele state concurente și cvasi-dușmane iau fix aceeași decizie. Și turcii. Și grecii. Dacă bate pînă jos, pînă în Egipt, și egiptenii, și sirienii, și israelienii, și toți.

Toți închid porturile. Toți opresc orice circulație pe mare. Culmea, chiar își și ajută navele celeilalte țări să se adăpostească de stihia dezlănțuită.

Nu e nici o conspirație, dragii mei primitivi și medievali. E simplu. E uragan. E natură. E belea.

Covidul e și el o stihie. Virusul nu știe ideologie, cum nici uraganul nu știe carte. Cînd bate molima, se iau decizii. Vrei să le respecți, nu vrei. Treaba ta. Dar dacă ieși pe furtună pe mare, de cele mai multe ori ți-o furi. Ori de la natură. Ori de la stat, dacă chiar ești marinar priceput și știi să înfrunți furtuna fără să devii hrană la pești.

La fel și cu Covidul. Vrei să-l înfrunți? E treaba ta. Și eu l-am înfruntat. Și eu mi-am furat-o. Era să mor. Dacă nu erau doctorii pricepuți, probabil dădeam colțul. Și îl înfrunt din nou. E alegerea mea. E maniera mea de a-mi gestiona riscul personal. Dar uneori alegerea asta intră în contradicție cu alegerea behemotului statal.

Evident, o să mă înjurați. Ca și progresiștii ăia căpoși, nucleul dur al tefeleilor, și în rîndul anti-vacciniștilor există un nucleu dur, căpos, care nu acceptă nuanțe.

Și nuanțe sînt destule, credeți-mă. E într-adevăr molimă. Dar cum definim molima? După numărul de cazuri, care poate fi în mod convenabil controlat în funcție de cîte teste faci? Sau după numărul de cazuri grave ori de morți, adevăratul moment al adevărului, ca la celelalte boli care intră în preocuparea statului, în statisticile oficiale?

Uite că țările dezvoltate au cam început să se trezească din hipnoza colectivă, din isterie. Anglia încet încet trece într-un regim de normalitate. Ce știu englezii să-și îndemne poporul de secole: keep calm and carry on. Spania deja își schimbă indicatorii oficiali, nu mai numără infectați, ci doar cazuri grave și morți.

Cît timp impunem starea de urgență ori de alertă? Cît timp dăm milițienilor toată puterea? Unde îi punem capăt? Ne speriem de la fiecare gripă și băgăm societățile în izolare la fiecare strănut?

Care sînt standardele acceptabile de risc, care să îmbine atît nevoile de siguranță, dar și pe cele de libertate? Cînd sîntem iresponsabili? Dar prea răsfățați și prea corcoliți?

Ce naiba facem de aici înainte? Blocăm tot globul în fiecare sezon rece, căci în fiecare an avem val de gripă? Chiar e nevoie să ne vaccinăm întruna, chiar dacă s-a dovedit că nu prea are spor vaccinul de gripă la tulpini de virus în continuă mutație genetică? Ne vaccinăm la șase luni, la trei luni, la trei săptămîni sau doar decît la trei zile?

Bă, voi sînteți întregi la cap? Am sacrificat o întreagă generație de copii, le-am distrus educația, am îngenuncheat economia, am băgat toată lumea în sperieți, în isterie, în depresie. Cînd ne oprim?

Ho! Gata!

Emoții și vehemențe, evident. Că așa e la criză: emoția ajută mobilizarea. Dar și întrebări pertinente. Nuanțe complicate, suficient de vagi încît să permită și proteste, și abuzuri ale statului, ale behemotului, ale milițianului cu pulan. Fiecare cu dreptatea lui, cu justificarea lui, cu motivele sale.

Unde găsim punctul comun? Cînd putem să fim precum Turcia cu Grecia? Cînd zicem că e furtună, gata stop joc, toată lumea capu’ la cutie? Dar și invers. Cînd zicem că s-a terminat furtuna, da, dom’le, așa e, bate vîntul cam tare, aveți grijă ce faceți, dar totuși voi ăștia mai îndrăzneți puteți ieși pe mare, pe barba voastră, pe riscul vostru?

Acest articol nu va conveni capetelor de distribuție probabilistică a continuumului valoric covidos. Nici nucleului dur de anti-vacciniști. Ăia luați de cap cu Bill Gates și cu 5G-ul și cu nanotehnologiile. Nici nucleului dur de tefelei tembeli la cap. Ăia la fel de luați de cap care poartă mască la bot chiar și cînd sînt singuri în baie și fac duș.

Pe fiecare din noi această criză ne-a luat de cap. Așa e. E probabil unul din puținele adevăruri indubitabile din zilele astea, pe care îl acceptăm cu toții.

Întrebarea e: cînd începem să recunoaștem calea de mijloc, compromisul, normalitatea?

Greu, dom’le. Foarte greu... R’ar mă-sa a naibii de viață, greu de tot cu lumea asta, dom’le. Complexă, dar complicată. Garçon, adu bre două ciorbe de burtă și două beri la domnii, bre. Mai repejor, te rugăm. Că simțim nevoia imperioasă să încălcăm lock-downul, să mîncăm și să bem și să ne trăim viața. Și să discutăm, să punem țara la cale. Să rezolvăm problema Covidului.

A, să nu uit. Fii atent, să nu faci drumul de două ori. Ardei smîntînă mujdei. Da, da. Și mujdei. Neapărat. Și niște castraveciori. Aveți în oțet? Excelent! Și pune și cîte trei mici de fiecare. Ba nu: pune patru. Ba nu: pune șase, să fie. Și o porție proaspătă de-aia de Covid, de care aveți voi acolo, în bucătărie.

N-aveți Covid? S-a terminat? Stai așa, să-l sun pe domnu’ Soros, să ne trimită o tranșă proaspătă. Hmmm. Sună ocupat. Cred că e în întîlnire ocultă cu ayatolahhul Khomeini. Să vezi că ăștia pun ceva la cale. Și rămînem și fără Covid...


. Citeste tot...

Ghinion, încă zece ani

Am o veste excelentă să v-o împărtășesc. Mă grăbesc să v-o dezvălui, să vă fac vacanța mai ușoară și viața mai frumoasă.

La următoarele alegeri prezidențiale, cele ce vor fi ținute în 2024 (deși sînt unele voci răuvoitoare care spun că ar fi convenabil niște alegeri prezidențiale anticipate, în 2023 – prietenii știu de ce),

persoana cu pontențialul cel mai ridicat să devină noul președinte al României este...

tu du duuuummm

// tobe, suspans, luminile reflectoarelor stinse, un strigăt de angoasă în întuneric //

tu duuuu duuuummmm

// vum! se aprind reflectoarele pe mijlocul scenei, intră triumfătoare învingătoarea //

... este Laura Codruța Kovesi.

// aplauze ovații mici leșinuri de plăcere //

Nu vă dau date. Oricum n-o să le credeți. Oricum voi credeți în sondaje doar cînd este prea tîrziu.

Sondez de ceva timp acest scenariu și, indiferent cum l-aș măsura, tot aia îmi iese. Cum o dau, cum o cotesc, tot Kodruța nimeresc. Mă doare la bască dacă credeți ce vă spun sau nu. Eu știu ce-mi iese din cifre.

Cînd spuneam încă din 2012 că Iohannis e singurul care îi face față lui Ponta, mi se rîdea în nas. Pe urmă strălucitorii au crezut cînd era prea tîrziu. Cînd spuneam încă din 2017 că Iohannis va cîștiga al doilea mandat în 2019 cu două treimi, iar mi s-a rîs în nas. Îmi aduc aminte de alți strălucitori cu cîtă emfază îl clamau pe Cioloș președinte. Ei, aș. Pînă a cîștigat Iohannis cu două treimi, fix cum îmi ieșea mie în sondaje.

La fel va fi și acum. O să rîdeți, o să disprețuiți cele spuse de mine. Pînă va fi prea tîrziu.

Sînt deja vaccinat de reticența voastră. Mă doare la bască ce credeți. Acuma doar atît vă spun: Laura Codruța Koveși președinte în 2024 (sau 2023, dacă pleacă Iohannis la NATO).

Las asta aici, să fie semn, să rămînă dovadă. Să discutăm această profeție în 2024.

Hai, rîdeți și distrați-vă. Faceți mișto. Cît încă mai puteți. Mai sînt doi-trei ani pînă atunci. O eternitate.

O să fie bine. O să vă placă. O să doară umpic la început, că o să fie fără alifie. Dar pe urmă o să vă învățați și chiar o să dezvoltați un sănătos sindrom Stockholm.

Ghinion.





. Citeste tot...

Am un cîntar

Am un cîntar.

Ba nu, de fapt, am trei, răspîndite prin toată casa. Însă doar cu unul mă înțeleg din ele. Ăla care arată cel mai puțin, evident. Prietenul meu.

Ba nu. Nici cu ăla nu mă înțeleg. Mă cîntăresc de mai multe ori pe el, aproape de fiecare dată îmi arată altă greutate. Nu sînt diferențe mari. Doar cît să te enerveze și să nu știi cîte kile ai cu adevărat. Gras. Prea gras. I should eat less.

Dar asta nu înseamnă că nu mă iau după ce-mi zice iubitul meu cîntar pe care îl urăsc din tot sufletul și pe care îl consult în fiecare dimineață, ținîndu-mi respirația și sugîndu-mi burta, poate-poate mai scad trei miligrame de aer scos din plămîni.

Măsurările zilnice generează o evoluție. Această evoluție, ce să vezi? E în consonanță cu schimbările pe care le simt în corp.

Cîntarul arată mai puțin cînd simt și eu că sînt mai ușor și mai suplu și mai tînăr și mai frumos. Atuncea, evident, cînt și dau petreceri cu vodcă, lăutari, femei și cu geamurile deschise, să se bucure tot cartierul de bucuria mea suplă și perfectă.

Cînd sînt puffy și tind spre perfecțiune, spre forma sferică specifică planetelor, focilor, balenelor, bacteriilor și oamenilor grași, atunci și cîntarul îmi zice cu cifrele alea ale lui mici și rele și roșii și clipicioase: ai trecut de 90, monstrule. Mănîncă și tu mai puțin. Fă și tu niște flotări. Urcă și tu scările, vacă sedentară.

Atuncea mă sună prietenii să facă mișto de mine sau îmi trimit poze elocvente pe WhatsApp. Niște bestii. Prietenii mei, ce să le faci. Pun eu mîna pe ei. Soon. Soon.

Sondajele sînt și ele tot un soi de cîntare, dragii mei pufoși paranoici. Nu sînt perfecte. Nu sînt exacte. Generează emoții, de cele mai multe ori negative. Le înjură lumea cu mare patimă și ură, cum doar Garfield mai înjură cîntarul lunea dimineața, cu cana de cafea în mînă, somnoros și nervos și plin de draci.

Și totuși, aleargă lumea după sondaje cu limba scoasă la fel cum aleargă după autobuz, atunci cînd au pierdut tramvaiul. Oare de ce?

Sondajele sînt utile, pufoșilor. Sondajele sînt căutate, pufoșilor. Sondajele sînt contestate, pufoșilor. Sondajele sînt urîte, mai ales atunci cînd prezintă realitatea altminteri decît ne-am dori-o noi. Ce emoții. Cîtă suferință.

Sondajele sînt un tip de măsurare pe care l-ați vrea belit, aneantizat, interzis prin ordonanță de urgență, dar totuși nu acuma, umpic mai încolo. Poate mîine. Nu azi. Mai încolo, doar după ce-mi spui și mie te rog cum mai stăm în sondaje? Vă interzicem mîine. Azi, totuși, te iertăm. Hai, spune-mi cum stau lucrurile, te rog. Nu mai spun la nimeni. Doar vreau eu să știu cum stăm cu adevărat.

Aha. Cu adevărat. Aha.

Ca orice altă măsurare pe lumea asta, sondajelor le sînt puse la îndoială în mod sistematic cele două mari caracteristici după care sînt măsurate măsurile pe lumea asta: validitatea și repetabilitatea.

Validitatea. Măsoară ce trebuie să măsoare?

Cîntarul meu dacă zice că am 90 de kile, oare chiar am 90 de kile? Nu cumva 70? Nu cumva 120? Sau nu cumva 1,73 metri pătrați? Sau 23 de zile lucrătoare? Cîntarul meu chiar cîntărește ce trebuie să cîntărească?

Mare discuție filosofică. Mai ales în cadrul științelor sociale, unde unitățile de măsură sînt vagi, frumos plutitoare pe cerul înnorat al preparadigmicității unde fiecare are o explicație diferită despre de ce merg lucrurile cum merg pe lumea asta.

Cazul clasic: întrebarea aia enervant de enervantă în ambiguitatea sa “În ce direcție credeți că merg lucrurile în România?” Merg bine? Merg prost? Ce vrei să spui cu asta, domnule sondor?

Fiecare înțelege ce vrea din această formulare. Fiecare răspunde cum îl taie capul. Iese o distribuție a răspunsurilor: unii zic că așa, alții că altminterea.

Dar știți ceva? Al naibii indicator, n-o fi el valid, nu știm ce înseamnă cu adevărat 70% ăla direcție greșită. O fi de fapt 80%? O fi 54%? O fi 1,73 metri pătrați?

Dracu știe. Dar să moară pisica dacă nu evoluează la fel cum evoluează și societatea. Cînd e de bine, e jos supărarea. Cînd e de rău, face acul supărării ca la nebuni, de zici că-i război civil. Un indicator poate nu valid, dar cu siguranță sensibil la variație.

Și, mai ales, care dă aproximativ aceleași valori dacă măsori des, în aceeași perioadă. 70% 71% 71% 70% 72%. Aha. Deci e pe-acolo.

Aici intervine a doua cerință a oricărei măsurări. Repetabilitatea. Dacă măsor de mai multe ori același lucru sau același fenomen, îmi dă același valori?

Vă povesteam de cîntarul meu. Mă urc pe el. 88,4 kile. Aha. Gras, dar frumos. Știam eu.

Mă dau jos de pe el. Îl las să se reseteze. Mă urc la loc, după 2 secunde. 88,3. Aha. Din nou. 88,4. Aha. Din nou. 89,2. What the fuck?? Gogule, probleme mă cu bateriile?

Din nou. 88,5. Aha. Îmi vine inima la loc. Deci totuși bine. Deci azi, acum, în acest moment, cu această burtă goală și cu acești plămîni evacuați forțat de orice moleculă de oxigen, să fiu cu 3 miligrame mai ușor,

e foarte probabil că am 88,4 kile, plus minus niște miligrame de oxigen pe care oricît m-am chinuit, n-am putut să le dau total afară din ultimele bronhuscule (da, știu: nu există cuvîntul; dar ce frumos sună).

Deci validitate și repetabilitate. Țineți minte, pufoșilor. Băgați la cap. Să învățați și voi măcar ceva util azi, în această sfîntă zi de sărbătoare în care am doar 88,4 kile și sînt frumos și suplu și tînăr și perfect.

VALIDITATE. Să măsoare ce vrem să măsoare, nu alte bălării. Și REPETABILITATE. Să măsoare la fel dacă măsori de mai multe ori.

Secole la rînd s-au chinuit oamenii să pună la punct unități de măsură și instrumente de măsurare din ce în ce mai valide și mai precise privind realitatea. În fizică. În chimie. În...

În gata. S-a terminat tarlaua. Am terminat științele exacte. În rest, biologie științe sociale, e belea mare. Cum trebuie să arate unitățile de măsură? Care sînt normele / standardele / legile? Aiurea. Varză cu cîrnați. Variații și aproximare.

Dragii mei pufoși obsedați de fantasma exactității absolute, să vă dau o veste proastă. Nu există exactitate absolută. Nicăieri pe lumea asta. E o fantasmă. E un basm. E un Făt Frumos care o babardește etern pe Ileana Cosînzeana.

Nici în cele mai riguroase laboratoare științifice măsurarea nu este exactă. Doar aproximările sînt mai mici, în raport cu cantitatea măsurată. Doar abaterea standard e mai mică. Doar împrăștierea variației e mai mică.

În rest, fie că e sondaj, fie că e cîntar, fie că e etolog care încearcă să măsoare comportamentul la suricate, fie că e fizician care cîntărește vacuumul sau quarcii sau distanța pînă la stelele moarte demult, nu există exactitate absolută.

Ci doar stăpîna lumii, aproximarea și statistica și probabilitatea. Dacă nu v-ați învățat încă cu ideea asta și încă mai trăiți în marea păcăleală luminoasă a exactității absolute, a farmaciei cerești, a spațiului pur newtonian care poate fi măsurat pînă la ultima cifră de după virgulă a infinitului mic, sînteți varză la cap și trăiți o viață tare tristă.

Deci învățați statistică, pufoșilor. Nu neapărat cursul ăla complet. Măcar noțiuni elementare. Niveluri de măsurare. Valori centrale. Valori ale împrăștierii. Tipuri de distribuții. Relația dintre eșantion și populație. Chestii care ar trebui învățate în clasa a noua.

Pufoșilor, să vă dau o veste proastă pentru orgoliul vostru de mici semizei tiranici și tembeli. Nu trăim în basme. Trăim în realitate. Și realitatea, inevitabil, nu poate fi măsurată exact. Doar cu suficientă precizie. Ce e dincolo de virgulă doar Dumnezeu știe.

Și Garfield lunea dimineața, cînd stă cu ziarul de omorît păianjeni într-o mînă și cu cana de cafea otrăvicioasă în cealaltă și se uită chiondorîș cu o privire criminală la prietenul său cel mai bun, cîntarul cel nemernic și mincinos, cel care nu vrea neam să-i spună că e slab și frumos și suplu și perfect.

Așa, ca mine...

. Citeste tot...

To gauss or not to gauss, this is the procent

Un prieten îmi trimite ieri un banc. E foarte posibil să-l știți și voi.

E vorba despre doi îndrăgostiți, la giuguleală în pat, la dulcile reproșuri de după:
- De ce m-ai înșelat?
- Am vrut să mă conving că ești cel mai bun
- De-atîtea ori?!...
- Am vrut să reduc marja de eroare

Prietenul adaugă, la sfîrșitul mesajului: “Pentru sociologi”.

Bun bancul. Îl știam. Nu despre banc e vorba în propoziție, ci despre mica adăugire finală: “pentru sociologi”.

E clar că prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. Și cînd îmi trimite chestii haioase, căci ce-ar fi lumea fără umor. Și cînd consideră că sînt interesat de discuții despre nobila artă a secsului. Dar mai ales atunci cînd consideră că dacă e cu statistică și cu marjă de eroare, e clar provincia telectuală ecslusivă a sociologilor.

După cum spuneam: prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. În același timp, prietenul meu este în mare greșeală. Confundă sociologia cu statistica. Mai general vorbind, confundă scopul cu instrumentul.

Dragilor, statistica este un instrument matematic, construit pe baza unui domeniu bine definit din matematică, teoria probabilităților, care la rîndul său e un subdomeniu bine definit formal al unuia mai vast și la fel de formal, teoria măsurii.

Statistica, dragilor, e un instrument care se folosește în multe științe, cu scopuri diferite de cunoaștere.

O comparație potrivită e între statistică și analiza matematică.

Folosesc analiza matematică pentru faptul că, spre deosebire de statistică, pe care prea puțini dintre voi ați studiat-o, de analiza matematică v-ați lovit toți în liceu, știu că sînteți înnebuniți după ea, nu mai puteți de dragul ei.

Deci ați auzit de derivate și integrale, da? Sînt sigur că ați auzit, n-aveați cum să scăpați de o asemenea cunoaștere necesară. Da, știu: fics în acest moment mă urîți în mod deosebit, că vă aduc aminte de analiza matematică, acest coșmar al tinereții voastre.

Ei bine, analiza matematică e folosită mai peste tot în viață.

Și de ingineri la construit poduri sau la conceput circuite integrate, și de către hidrologi la calculat debitul de apă, de către arhitecți la desenat case, de artileriști la stabilirea caracteristicilor unui tun, de chimiști la calcule de reacții sau de astronomi la analiza fenomenelor dintr-o stea. Vă spun eu: lista poate continua. Vă spun eu: mai peste tot, cu excepția studiilor culturale, a feminismului și a astrologiei.

La fel, pufoșii mei, și statistica este un instrument care are un domeniu foarte larg de aplicare. (Aside comment: și e aproape la fel de chinuitor de greu de învățat pentru pufoșii obișnuiți care nu sînteți geniali așa ca noi, matematicienii cei mai foarte superiori și perfecți).

Și inginerii o folosesc. Și biologii o folosesc. Și astronomii o folosesc. Și chimiștii o folosesc. Și arhitecții o folosesc. Și artileriștii o folosesc.

Printre altele, și sociologii.

Ori de cîte ori e vorba despre fenomene ce implică multe multe multe multe multe mici interacțiuni care nu pot fi evaluate / măsurate toate în același timp,

ori de cîteori apare această neputință cognitivă, avem din fericire la îndemînă marele instrument util numit statistică ce ne permite o cunoaștere aproximativă, de cele mai multe ori suficient de precisă, suficient de utilă, despre fenomenul respectiv.

Nu știm cîte stele sînt pe cer, că sînt atît de multe, Doamne Dumnezeule, că n-am avea o viață de om să le numărăm. Dar statistica ne ajută să facem aproximări din ce în ce mai decente. Astronomii se bucură pentru asta.

Nu știm cum se comportă fiecare bacterie în parte, căci mama lor de muțunache microscopici, ele e multe și se mișcă mereu. Dar statistica îi ajută pe biologi să facă niște aproximări suficient de decente despre mama lor de muțunache. Biologii e în extaz, bacteriile exultă, antibioticele freamătă de nerăbdare.

Oamenii de război, ofițerii și artileriștii și submarineriștii și rachetiștii și infanteriștii, toți își bazează gîndirea lor rece și aspră de război pe statistici. E un joc de proporții. Un joc rău. Cîți mor, cîți trăiesc. În medie la cîte sute de metri trece glonțul prin tine să te facă varză. Alea alea. Dar un joc care le provoacă fiori plăcuți nasoilor de ofițeri care trag cu tunul tancul și racheta. Și, uneori, chiar și un joc necesar, căci altminteri nu ar fi jucat și contra-jucat.

Facebookul și Internetul și calculatoarele și circuitele integrate și tranzistoarele și tot ce mișcă pe bază de curent electric de asemenea funcționează și datorită instrumentelor de cunoaștere a realității puse la dispoziție de către statistică.

Căci nasoii de electronii ei e mulți și mici mici mici și foarte foarte fîșneți, deplasîndu-se cu viteza luminii sau cam pe-acolo (depinde de mediul prin care se deplasează). Deci e nasol și complicat să-i pui stetoscopul la piept fiecăruia, căci melcul face țușt. Și inginerii e recunoscători pentru faptul că nu trebuie să stea să alerge cu stetoscopul în mînă după fiecare electronățel în parte.

La fel și sociologii. Pentru că practic mai mereu obiectul muncii noastre, hoardele imense de oameni neastîmpărați, nu pot să fie observați / măsurați / înțeleși toți în același timp, căci sînteți mulți, pufoșilor, atunci recurgem, printre altele, la măsurarea aproximativă pe baza statisticii și a teoriei probabilităților.

Și sociologii este și ei la rîndul lor foarte foarte mulțumiți că statistica există și le permite să tragă concluzii suficient de decente despre nasoii de oameni mulți pe baza a doar 500 – 1000 – 1500 – 2000 de observații, și nu e nevoie să alergăm după fiecare din voi în parte cu stetoscopul în mînă, să vă luăm un interviu la toate catralioanele de milioane de pufoși care existați pe fața pămîntului.

Statistica, de altminteri, nu este singurul instrument matematic care să fie foarte util oamenilor pe baza unei limitări intrinseci, a unei cunoașteri aproximative. Mai avem un alt instrument matematic la fel de util, tot așa cu multe domenii de aplicabilitate: analiza numerică.

Simplul fapt că sînteți acum în fața unui calculator și butonați pe Internet și citiți pseudo-știința lu’ Palada / Turambar se datorează miracolelor de bună guvernare aproximativă a realității infinit discrete pe care ni le pune la dispoziție analiza numerică.

Gata cu lecția de matematică. Să trecem la concluzii.

Evident că prietenul meu care mi-a trimis bancul nu e primul care să facă această confuzie. Sînteți mulți care să confundați grădinăritul cu grebla și sociologia cu statistica.

Asta se datorează în bună parte faptului că asocierea dintre sociologie și statistică este una dintre cele mai vizibile, dacă nu cumva cam singura asociere vizibilă la nivel de comunicare publică dintre o știință și metoda statisticii.

Nimeni nu vă povestește la tembelizor despre felul în care biologii ori astronomii ori inginerii ori calculatoriștii ori artileriștii folosesc statistica în domeniul lor de pricepere.

În schimb, procentele alea nasoale din sociologia de consum vizual fac deliciul nenumăratelor ore de curat meșteșug de tîmpenie la care beliți voi ochii aproape în fiecare seară,

interminabilele talk show-uri tîmpițel-savante unde îl vedeți uneori pe Palada și mai des pe Pieleanu și unde, printre cea mai recentă coafură a lui Udrea și ce-a mai nefăcut Iohannis,

vi se mai spune și despre cîte un sondaj de opinie în care inevitabil PSD e cînd prea sus, cînd prea jos pentru gustul vostru de pătimași politic, iar USR e cînd prea jos, cînd prea sus. Nu mai spun de PNL, că ăla săracul nu mai e demult pe nicăieri, a reușit strălucitorul de Orban să-l facă de rîs de tot.

Unde rămăsesem? Că iar am dat-o în politică.

Rămăsesem la faptul că, precum sociologia nu este despre sondaje de opinie, căci mai are și alte maniere de cunoaștere a realității la îndemînă – dacă vreți să le știți pe toate, vă invit să audiați un curs de Metode și Tehnici de Cercetare Sociologică, da, avem și o secțiune criptico-secretă în care învățăm să interogăm oamenii cu lampa în ochi și cu cîrpa umedă pe față

Unde rămăsesem?

Deci la fel precum sociologia nu e doar despre sondajele de opinie, sociologia nu este doar despre statistică.

Nu uitați analogia cu grădinăritul și grebla. Și biologii e oameni. Și ei folosește statistica. Și grădinarii. Și inginerii. Și astronomii. Și toți ăilalți. Statistica e un instrument și se aplică în multe domenii. Sociologia e ceva mai mult. Ce e, prea complicat pentru aceste rînduri. Poate în altă epistolă către pufosieni.

Pînă atunci vă pup și vă aduc respectuos la cunoștință faptul că toate sondajele e nasoale, false și minte poporul cu televizorul. Excepția, evident, o face sondajele strălucitorului de Palada, care sondaje ele este cele mai foarte perfecte și precise și necesare.

V-am spus ce nasol stă Dragnea la încredere? Nu v-am spus. O să vă spun...

PS: Ca să fie complicăciunea și mai foarte perfectă, ar fi un subiect separat de discuție felul în care la originile sale, prin secolele XVIII – XIX (sper că vă mai aduceți aminte să citiți numeralele romane, la fel cum vă amintiți să faceți și integrale),

cuvîntul „statistică” nu era despre instrumentul matematic ăla complicat cu probabilități și medie și dispersie și Gauss și legea numerelor mari și alte alea.

Nope. Cuvîntul „statistică” însemna la început altceva. Însemna, după cum clar vă puteți da seama din construcția sa „ceva despre stat”.

Da, statul ăla mare și nasol și rău care vă ia taxe prea mari și vă trimite la război în Siria și vă ascultă telefoanele și nu vă pune asfalt cum trebuie pe uliță.

Însemna „știința care ajută să își cunoască mai bine resursele disponibile, în caz de ceva”.

Adică un soi de contabilitate geostrategică, în care se numărau nu numai banii, ci și oamenii, boii, vacile, caprele, bombele, tunurile, cizmele, baionetele, doctorii, fierarii, pămîntul, apa, gloanțele, sarea, minereul de fier, lungimea căilor ferate, alea alea.

Doar că pufoșii de bismarcieni autoritariani și prusaci și triști, căci ei i-au dat denumirea, că așa sînt nemții, triști și autoritarieni și preciși, vor să știe tot să controleze tot, și-au dat seama destul de repede că nu prea poți să le numeri pe toate în mod exhaustiv.

La unele merge, și atunci îi zice recensămînt. Recensămîntul oamenilor, boilor, vacilor, caprelor, bombelor, cizmelor, tunurilor. Dar nu poți să faci asta prea des, căci costă de te usucă curul cel aspru și trist și posac și prusac.

Și atunci au venit matematicienii și le-au zis: dacă ne dați bomboane, vă învățăm să aflați cam același lucru, cu o precizie decentă, deci cu o marjă de eroare rezonabil de mică, mai repede, mai eftin și cu mai puțin efort.

Și prusacii le-au dat bomboane, și matematicienii i-au învățat cum stă treaba cu densitățile de probabilitate și cu media și cu mediana și mai ales și mai ales cu eșantioanele și cu abaterea standard.

Și uite așa a apărut confuzia între statistică, aia cu oameni și boi și tunuri și cizme, și statistică, aia cu sigma epsilon și cu alte cuvinte complicate pe bază de probabilități. Adică între Institutul Național de Statistică și alpha beta gamma sigma Gauss.

Căci totul e pe bază de Gauss, pufoșilor. Just pe bază de Gauss.



. Citeste tot...

Zăvîrșite

Pentru mulți, scrierile fraților Strugațki, Arkadi și Boris, sunt adeseori frustante, o experiență de viață traumatizantă, chiar curat meșteșug de tîmpenie pentru unii.

Te apuci să le citești plin de toate stereotipurile de așteptare pe care le poți avea atunci cînd începi o scriere dintr-un gen bine definit, în cazul de față science fiction.

E science fiction? OK. Păi atunci, mama lui de science fiction, trebuie musai să aibă rachete, piloți, oameni de știință, evenimente extraordinare, eroi și aventuri, tehnologie complicată și cel puțin doi trei monștri.

Așa am învățat noi că e science fictionul. Deci așa trebuie să fie.

Și te apuci să citești. Și te trezești într-o situație totalmente diferită.

Ai oameni de știință, dar parcă nu sînt acele personaje maiestuoase ale lui Asimov. Niște biete ființe cu niște biete nevoi și cu niște biete probleme.

Ai monștri, dar sînt în altă parte. Lumea vorbește despre ei mai pe la pagina 100.

Ai rachete, dar nu le vezi niciodată.

Atenția îți este asaltată în schimb de către personaje teoretic banale, cu o viață și cu trăiri banale, peste care impersonal și rece, undeva departe, deasupra, se întîmplă chestii.

Chestiile alea pe care te aștepți tu să le afli, să fii în miezul evenimentelor, ca personajul lui Wells care e chiar acolo, cînd se deschide groapa și ies primele tentacule ale marțienilor.

Nope. N-ai nici o șansă. Marțienii sosesc, evident, că de fapt cartea e cu și despre marțieni. Chiar așa se cheamă cartea, “A doua venire a marțienilor”.

Dar tu ești în altă parte, că ai dracului scriitori, în sadismul lor genial, mama lor de sovietici, huooo, niște kaghebiști ordinari, consideră că trebuie să stai lîngă ăia mici și banali, nu lîngă ăia mari și extraordinari.

Lîngă niște personaje care au alte preocupări, mai o vodcă, mai un plecat la servici, mai o mașină stricată, mai un copil recalcitrant, mama lui de adolescent.

O textură voit banală, scrisă în durerea minții, cu acea mare pricepere a insignifiantului și jenantului și iluzoriului și cotidianului cîrcălit la care rușii se pricep atît de bine.

Și, printre o vodcă și o ceartă cu mama lui de adolescent rebel și o bîrfă mică despre posteriorul tunat al vecinei, parcă e loc așa în scîrbă, în treacăt, despre niște știri cum că populația ar trebui totuși să fie atentă și chiar sînt și niște zvonuri de evacuare a populației.

Așa, în treacăt. Așa, la “și altele”. Exact cum cei mai mulți dintre noi percepem istoria. Ca niște pioni banali, nesemnificativi, pe lîngă care trece realitatea, pe lîngă care trec rachetele și monștrii și tu nici măcar habar n-ai de ele.

Sînt acolo în fundal. Viața e în altă parte. Tu ai niște probleme concrete, importante, vodcă, vecina apetisantă, copilul adolescent, mașina care nu vrea să pornească, chiar dacă ești om de știință și erou și personaj principal și ai de-a face cu marile mistere ale existenței.

Asta, evident, pînă cînd se întîmplă ceva și, dintr-o dată, totul chiar devine science fiction și te trezești fix în mijlocul stării de minunăție literară, lîngă omul de știință care chiar are de făcut chestii extraordinare și glamoroase.

Și atunci dintr-o dată ai nevoie de toate resursele tale de suspendare temporară a încrederii, vorba lu’ Coleridge, pentru a te scufunda cum se cuvine în situația ficțională.

Dar asta după ce mai întîi mănînci un pic de banalitate pe pîine. Mama lor de kaghebiști sadici.

Iaca așa, dragii mei pufoși balcanici, m-am simțit eu ieri, sunîndu-l pe prietenul meu Dan. Fix ca în scrierile fraților Strugațki.

Doi oameni obișnuiți, avînd preocupări obișnuite, în jurul marii idei existențiale: “Auzi, noi cînd mai ieșim la o bere, că a trecut ceva timp de la ultima ședință a noastră de lucru pe probleme existențial-alcoolice?”

Eram în trafic. Hai să-l sun, să văd ce mai face. Îl sun.

“Ce mai faci?”

“Lasă-mă, mă, că nu-mi mai văd capul de treburi. La proiectul ăla am chestia aia, la proiectul ăstălant am chestia astalantă, tot soiul de bătăi de cap organizatorice și birocratice.”

Ooookeeey. Viață. La tăți ni-i greu. Nothing special. Hai să-ți spun și eu.

Îi spun și eu. La fel, nici la mine nothing special. Viață. La tăți ni-i greu.

“Aa, și mai e proiectul ăsta”, continuă Dan, cît se poate de casual și matter of factly și cum se mai zice prin limba aia imperialistă a lor la situații de-astea banale, pe care le povestești ca și cum ai povesti despre copilul adolescent și rebel și despre ce rochie și-a mai tras vecina peste...

Peste.

“Da, și mai e și proiectul ăsta. Știi, stația aia spațială a chinezilor care stă să cadă...”

Da, cum să nu. O știu. Am și fost pe ea săptămîna trecută. Am și luat masa acolo, fac ăia o ciorbă de burtă excelentă.

Mda. Mai glumim și noi. Dar culmea e că, deși nu fusesem și nu pot să vă spun dacă servesc cum trebuie ciorba de burtă sau nu, totuși chiar citisem o știre despre ea zilele trecute.

Și uite așa ne trezim noi ca într-o discuție de-aia banală între prieteni, ca în frații Strugațki. “Auzi, ai auzit de ce-a zis Cutărică despre Cutărescu? Da’ știi că Xuleasca și-a luat mașină nouă? Dar de stația aia spațială care stă să cadă, ai auzit? Chinezii ăștia, dom’le, numai de chinezării se țin”.

Iete că auzisem de ea. Mai spune, Dane. Mai spune.

“Ei bine”, continuă Dan, “de ieri stau pe telefon cu ăștia că sînt disperați că o să cadă, să le calculez traiectoria, că le e frică să nu cadă peste noi. Nu se pune problema, că are o orbită de-aia mai circumecuatorială, n-are cum să ajungă așa de sus pînă la noi...”

“Cum adică sus? Să dea peste satelitul vostru?”

Dan e într-un proiect spațial european cu un satelit căruia trebuie să-i calculeze la milimetru și la mililitru traiectoria. Dan chiar se pricepe la sateliți. Dan chiar e om de știință, nu ca mine, un pufos probabilistico-social.

“Nu, nu peste satelit. Peste noi, aicea, bre. Peste România!”

“Aaaa, tu te referi la latitudine. Că n-ajunge pînă aici sus la noi, adică sus ca latitudine. Că o să pice maxim pe la tropice. Ahaa! Gata, am înțeles...”

Vedeți, noi ăștia, oamenii de știință în trafic, chiar știm cuvinte complicate pe care le folosim în discuțiile cele mai banale. Și chiar știm să-i dăm de cap noțiunii de “sus” în astronomie.

“Da, bre, n-are cum să cadă peste noi, pe-acolo pe la tropice, maxim pînă în munții Rodopi are cum să ajungă”

“Aha, cade pe bulgari. Mama lor de castraveciori. Zăvîrșite!” exclam eu, ca orice sociolog decadent care în timpul liber se ocupă de eschatologia etnică la sud de Dunăre.

“Da, bre, maxim pe bulgari. Dar pe noi în nici un caz. Și uite așa m-am trezit eu azi dimineață, îmi beam cafeaua, îmi citeam știrile, și mă trezesc cu un e-mail disperat, să fac un comunicat de presă, să explic cum stau lucrurile. Ce dracu, n-am scris un comunicat de presă în viața mea. Și acuma cu asta-mi sparg capul...”

Mi se pare logic și firesc. Cu ce se poate ocupa un om de știință altminterea decît cu un banal comunicat de presă în care povestește despre un banal satelit care stă în modul cel mai banal să ne cadă în cap? Un fleac. Un mizilic.

“Păi stai, bre, că nu e așa greu. Faci și tu ca în bancul ăla cu doctorul. Am două vești. O veste bună și o veste rea. Cu care să încep? Hai să încep cu aia rea. O să cadă. Vestea bună e că nu o să cadă peste noi. O să cadă peste bulgari. Kaneț filma. Zăvîrșite!”

“Exact! Așa o pot da”, pufnește în rîs bestia de om de știință de Dan. “Ce să-mi mai bat capul cu ditamai comunicatul de presă? Două vești. Una bună. Una rea. O să cadă. Nu pe noi. Pe bulgari. Zăvîrș”

“Exact, bre. Simplu, la obiect. Comunicare eficientă. Cuvinte puține, nu prăpădești cerneală multă pe ecranul calculatorului.”

Rîdem amîndoi. Nici n-am mai avut nevoie de bere. Gata. Am pus țara la cale. Am prăbușit satelitul peste bulgari. Și am și folosit cuvinte complicate: circumecuatorial, satelit, latitudine. Ce ne trebuie mai mult?

Ne luăm la revedere, binedispuși. Rămîne să ne vedem la bere după Paște, cînd ni se vor intersecta din nou coordonatele spațio-temporale. Ne urăm sărbători fericite, alea alea... Banalitățile de rigoare.

“Auzi, Dane?”

“Da, mă. Ce?” Mai avea un pic și închidea.

“Dane, vezi să scrii corect. Se spune zăvîrșite, bre, nu zăvîrș. Ai grijă la termenii de exprimare. Zăvîrșite, da?”

“Da, mă, zăvîrșite.”

Hai, că Dan a mai învățat și azi ceva nou. Oamenii de știință învață toată viața.

Zăvîrșite.



. Citeste tot...

Mi se topește înghețata

Piața Amzei. Stau în mașină și mănînc înghețată de zmeură. Înghețata e libaneză. Zmeura e probabil românească.

Tocmai am ieșit de la dentist, n-am voie să-mi înfig dinții cîteva ore în nimic, nici măcar într-un gît de tefeleu. Deci calorii moi și pufoase, pe bază de lins, că mi-e foame, n-am mîncat nimic azi.

Am parcat mașina pentru o oră, cred că a expirat timpul. Sînt un evazionist, privez administrația locală de fonduri esențiale. De-aia nu merg lucrurile cum trebuie în țara asta.

Stau cu geamul deschis, că e cald, și inevitabil trag cu ochiul și cu urechea la ce se întîmplă în jur, ca un bun sociolog kaghebist ce sînt. Cu o mînă mănînc înghețată, cu cealaltă ascult. Observație participativă pe bază de glucide.

Pe lîngă mine, pe trotuar, trece o doamnă, vorbind la telefon. Vîntul îmi aduce fără să vreau la urechea cu care mănînc înghețata: "eu, ca fost ministru, nu pot să...". Restul cuvintelor n-au picat pe tehnică.

Mă uit la dînsa. Își așează mai bine papornița pe braț în timp ce încearcă să vorbească la telefon. Se întoarce cu fața la mine, după ce proptise zidul, să nu-i scape papornița. Nu o cunosc. Probabil una din multele tehnocrate care au făcut varză țara anul trecut.

Cam buhăită, doamna ministru. Și cam urîtă. Cine-o fi? De fapt, e chiar urîtă cu spume. Curat ministru, onorată instanță.

Și mai ales și mai ales, cireașa de pe tort, zmeura de aur, cu niște colanți absolut unici și irepetabili. Oribili. Hidoși. Groaznici. Sclipicioși și mulați pe niște coloane înguste jos, mai mult decît generoase sus, terminîndu-se într-un posterior de tip tanc, remorcher, crucișător. Groaznic posterior. Groaznici colanți.

Rezultatul? Priceless. Colanți de fostă ministră pe cale de reprofilare profesională: ori homelessniță, ori precupeață.

E clar. Se impune imperios un curs la Guvern, un workshop de-ăla organizat în mod eficient și necesar, cu roll-up-uri, cu catering, cu laser pointer, cu călăreți pe care să scrie numele key speakerșilor, cu tot tacîmul: "Cum să ne îmbrăcăm post-mandat".

La cîtă lume are nevoie de el, trebuie să rezervăm sala Transilvania, și să mai aducem și niște scaune din rezerva strategică a Palatului Victoria, de la subsol, din adăpostul atomic.

Acuma îmi dau seama. În halul ăsta, înțeleg de ce scade încrederea în instituții. La ce colanți poartă instituțiile, mi-e clar. Chiar și pe persoană fizică, acest tip de colanți aduce atingere interesului național.

Mă dor ochii. Mă doare sufletul. Promit să nu mai trag cu urechea. Cine știe ce ministru în chiloți mai apare.

Mi se topește înghețata.

. Citeste tot...

Tehnologii noi, năravuri neschimbate

Antropologia este știința peștelui care este în apă și nu-și dă seama că este în apă și, dintr-o dată, începe să-și dea seama că e înconjurat de un corp străin atît de familiar, și totuși atît de ciudat,

tulai Doamne!, cum de este chestia asta aici?, de unde a apărut sărăcia asta?,

pe care, după dezbateri riguroase, după ce-l gustă, după ce-l măsoară, după ce se pișă în el, să vadă dacă i se schimbă culoarea, se hotărăște să-l denumească științific, că e o chestie nouă și n-are nume, e cum era gheața în Macondo la început, ce știu peștii ce-i aia Macondo,

și atunci se face un comitet de oameni de știință, de cercetători sociali compus din pești prestigioși și înțelepți, se analizează propunerile de denumire, se supune la vot, se mai gustă un pic din apă, prin branhii apa circulă de jur împrejurul oamenilor de știință, și se ajunge astfel la concluzia cît se poate de științifică: la chestia aia străină în care se pișă peștii să îi se zică “apă”.

Mi-am adus aminte de asta, pentru a nu știu cîta oară oare, în dimineața aceasta, conducînd prin vestita mea comună natală necunoscută, Republica Rurală Telega.

Mergeam eu, așa, cu mașina, ca tot omul care are mașină și nu mai vrea să mai meargă pe jos decît în mod organizat, pe aici șoseaua e ca prin toate comunele de deal, mai mult curbe, cînd urmînd sinuozitățile vreunei văi, cînd șerpuind pe vreun povîrniș,

și mergeam eu așa, ca antropologul pe post de pește în vacanță, dădeam din volan, cînd stînga, cînd dreapta, nici prea repede, că sîntem totuși la țară, sînt totuși copii pe stradă, nici prea încet, că poate ne facem și noi cu vreo găină somnoroasă, ciorba de găină lovită de mașină și furată din fața curții omului știe toată lumea că este una din delicatesele culinare ale acestei zone piemontane,

și conduceam așa cum conduc antropologii șmecheri care vorbesc în proză fără să știe, cu mîna deasupra volanului, conduci din podul palmei, mai trece cineva pe stradă, doar îndrepți palma, degetele se cabrează a salut, podul palmei rămîne pe volan, să iei totuși curba,

și m-a lovit ceea ce știam evident demult, doar că știam la nivel instinctiv, fără să frazez, să verbalizez, să conceptualizez:

la țară oamenii se salută din mers chiar și atunci cînd sînt la volan.

Tulai, Doamne! Cum îi zice la sărăcia asta de aici? De unde a apărut?

La țară, dragii moșului atomic și recent, oamenii se salută, no matter what. E o continuă formă de grooming simbolic. Te salut, mă saluți, parcă ne știm de undeva, teoretic toată lumea se știe cu toată lumea, și chiar dacă nu se știe totuși se știe, e de pe undeva de pe aici, e foarte posibil să fim neamuri de-a țșpea șpiță.

E regulă. E lege. E sociologie. E antropologie. E bun simț. E textură socială. E unul din lucrurile atît de evidente și de la sine înțelese, că nici nu le mai bagi în seamă, așa cum de regulă nu bagi în seamă că respiri, decît atunci cînd vine cineva și-ți pune perna pe față și atunci înțelegi de ce e bine să respiri, respiră vidro, respiră.

Salutul este o formă elementară de schimb simbolic în comunitățile mici. Salutul e la fel de important ca și banul aici. E monedă de schimb. Este ca un ciment care tot timpul se macină și tot timpul trebuie să-l pui la loc, să zidești din nou zidul de solidaritate mecanică și de Gemeinschaft

(da, pufoșilor, are și un nume, un nume imposibil de nemțesc; în general, în știință, lucrurile elementare au nume imposibile)

care se tot zidește și se tot surpă prin uitare și inerție și, în general, prin toate lucrurile rele pe care al doilea principiu al termodinamicii îl face în textura societății omenești.

La maimuțe groomingul este cît se poate de fizic și de tactil. Se mai purică, se mai caută de păduchi și de cristale de sare, iar contactul acela fizic cît se poate de strîns, blană în blană, răsuflare în răsuflare, întărește individul în grup, asigură relația de cooperare și de reciprocitate: me good, you good, we good, we together, de care are nevoie fiecare individ al unei specii sociale pentru a supraviețui.

La sat, la oameni, căutatul de purici în blană nu mai e la modă. S-a preschimbat în salut. Ne salutăm cînd trecem unul pe lîngă altul. Eventual, dacă avem timp - și ar trebui să avem timp, doar sîntem la țară, nu la păcătoșii ăia de orășeni care-și trăiesc toată viața într-un coșmar de iureș continuu – dacă avem timp schimbăm și două trei vorbe,

ce mai faci, cum mai ești, ce mai fac copiii, dar vaca, s-au făcut prunele, ai auzit că a murit Cutărească, Dumnezeu s-o odihnească, hai, te las, mă duc să plătesc cablul.

Grooming. Tot grooming, doar că nu pe bază de pureci și păduchi și de cristale de sare pe care să le ronțăim ca pe niște delicatese - știți sarea de pe semințele de floarea soarelui? cam așa sînt la gust și cristalele alea din blana maimuțelor, vă spun eu, le-am gustat – ci pe bază de cuvinte. Rostul însă, scopul, utilitatea, tot aia. Întărirea comunitalității. Me good. You good. We good. We together.

Dacă peste un sfert de oră se întîmplă să vă întîlniți din nou, din nou vă salutați, din nou treceți prin același ritual de recunoaștere și definire a celor comune, a celor care vă unesc. Poate nu la fel de elaborat, dar totuși: ceva-ceva, acolo. Măcar întrebați din nou de vacă :)

La țară nu se salută două feluri de oameni: dușmanii și străinii.

Dușmanul nu-l saluți că e dușman. Mama lui. Ne-salutul între dușmani capătă forme aproape la fel de elaborate ca salutul între ăia care se înțeleg unii cu alții. Nu vreți să știți ce maniere complicate s-au pus la punct de a transmite mesajul “Te văd, dar mă fac că nu te văd, mama ta de bestie, mînca-te-ar cîinii de nemernic”.

Străinul nu-l saluți că e prost, mama lui de prost, nu știe regula, nu știe chestiile elementare: la țară se salută, indiferent dacă știi omul sau nu. Și, cum toată lumea se știe cu toată lumea, se salută toți cu toți. Iar cînd vezi pe cineva necunoscut, îți vine să-l saluți, că așa ai crescut, saluți tot ce mișcă, și vaca ce se întoarce de la islaz, și cățelul cînd trece strada, dar știi că nu-ți va întoarce salutul. Și atunci nu-l mai saluți. Că nu l-ai văzut niciodată. E un pic mai complicat. Nu vă prindeți din prima, dar pe urmă începeți să înțelegeți.

Deci, pe scurt, după pagini de curs sălbatic de antropologia salutului în mediul rural, v-ați prins. Oamenii se salută care pe unde se apucă, toți cu toți, pentru continua reîntărire a relațiilor sociale, a interdependenței și senzației de apartenență specifice comunităților mici. Doar dușmanii și străinii nu se salută.

Ce te faci cînd intră tehnologia în scenă și încearcă să schimbe mersul lucrurilor? Pentru că mașina, de exemplu, ad literam schimbă mersul lucrurilor. Nu mai mergi. Stai în cur, dai din volan, și merge ea.

Nu contează. Lumea se salută în continuare. Și din mersul calului. Și din mersul Daciei. Și din mersul Subarului. Regula rămîne aceeași, că doar ești acasă, la țară, nu ești un nesimțit de-ăla de străin care a uitat de unde a plecat și cum se fac lucrurile pe aici.

Deci saluți. Partea faină este că nici nu-ți dai seama. Mergi, conduci, saluți. Ce e ciudat în asta? Nu e nimic ciudat. LOL. Nimic ciudat. Ca peștele în apă. Bre pește bre, cum poți să respiri apă, bre? Bre fraiere de mamifer, eu mă mir cum poți tu să respiri sărăcia aia de otravă de aer. Și uită-te la tine ce urît ești, nici n-ai branhii. Fraere. Mamifere.

Așa și la țară. Saluți și nu-ți dai seama cît de bine înrădăcinat este în fibra ta.

Partea și mai faină este că există același tip de relație pro-activă, de anticipare a interacțiunii, chiar dacă situația teoretic s-a schimbat, că a intervenit o tehnologie disruptivă în joc – mașina, în cazul de față.

Să vă explic. Ești pe scaun. Nu mai ești în picioare. Ești în spatele unui geam care cam reflectă lumina, cel puțin dinspre afară spre înăuntru. Distanța dintre tine și celălalt este alta, mai mare decît dacă ați fi amîndoi pietoni. Mergi destul de repede, ai o oareșce viteză, încerci să omori găina. Celălalt – sau cealaltă – este pe trotuar, la alt nivel al ochilor decît atunci cînd sînteți amîndoi pedeștri.

Nu contează. Ăla sau aia de pe trotuar are timp și mai ales își dedică timpul, are strategii de gestionare a privirii și a spațiului, distanței, pentru a se uita prin parbriz, să vază cine trece. Și, din mersul calului, din goana mașinii, are timp să-l salute pe șofer. Iar tu, ca șofer, din goana mașinii, la fel și tu: la rîndul său ai timp să saluți pietonul.

Asta pentru că ai o strategie de interacțiune pentru asta, gata pregătită, acolo în colțul minții tale reptiliene, aia care nu gîndește, care doar instinctivește. Pentru că ai definită situația într-un anumit fel, drept pentru care ai strategiile de interacțiune la îndemînă, ca pe niște instrumente ușor de folosit (“culture as toolkit”, Ann Swidler, pentru prețioșii de gomoși de oameni de știință care vor referințe atunci cînd denumim apa “apă”)

Și mai deosebit este cînd, uneori, mașina încetinește, se lasă geamul jos, se aruncă repede două-trei vorbe. Regula. Regula trebuie respectată.

Și de la mașină la mașină se aplică de multe ori același lucru. Ești în cur, pe scaun, la volan, conduci. Celălalt sau cealaltă la fel. Drumul curge. Șoseaua merge. Curbele sînt fără încetare. Ai o anumită viteză. Lumina străbate cu greu prin două parbrize.

Și totuși, lumea știe mașinile, le recunoaște după număr, după formă, uite, aia e mașina lui Cutărescu, ăsta este Cutărici, se salută, palma ridicată instinctiv, gest din cap, un fluturat de mînă probabil.

Uneori, ca și în cealaltă situație, mașinile încetinesc, geamurile se lasă amîndouă jos, se schimbă două-trei vorbe, vin alte mașini din urmă, nu-i nimic, ai auzit că a murit Cutăreasca?, ce mai face vaca?, a fătat?, dar copiii?, sănătoși, voinici? salutări acasă la nevastă, și ție la fel, Doamne ajută, Doamne ajută, Hai noroc, La revedere.

Antropologie, pufoșilor. Antropologie. Tehnologia se schimbă. Lumea nu mai merge pe jos. Lumea nu mai merge în căruță. Lumea nu mai merge călare pe cal. Lumea stă în cur și învîrte din volan. Dar relațiile, interacțiunea, nevoia, comunitatea, rămîn la fel.

Mare zidire. Mare construcție continuă. Mare mister. Mare taină a lui Manole cel care o zidește pe Ana în zidul vorbelor la fiecare mers prin sat, fie pe jos, fie cu căruța, fie – mai nou – cu mașina.

Pe vremuri, cînd am mers eu prima dată la Trantor, la Capitală, la București, mama lor de mitici, nu știu cum de-i suportă pămîntul, tot Cluuuuju-i fruncea, salutam lumea pe stradă – sau măcar încercam să salut, că nu puteam pe toți, erau prea mulți.

Pe urmă, încet-încet, m-am făcut și eu orășean, de-ăla nasol și cu inima împietrită și cinic și kaghebist și nu mai simțeam jena aia cînd treci pe lîngă cineva fără să saluți.

O mai făceam doar din cînd în cînd. Uneori spre amuzament și frondă, să văd fețele uimite ale trecătorilor neobișnuiți. Alteori poate din nostalgie, că mi-era dor de casă, de „adevărata” casă, aia de unde plecasem. Alteori poate din respect pe lîngă unii pe lîngă care treceam, pe care-i simțeam bătrîni și singuri și știam instinctiv că au nevoie de un Bună ziua de la un străin oarecare, să audă și ei o voce de om, nu doar de televizor.

Apoi, cînd m-am făcut și mai mare și mai orășean și mai kaghebist și a început să mă cunoască lumea pe stradă, că mergeam la televizor, mama mea de kaghebist, nu știu cum de mă rabdă pămîntul, cred că dau tefeleii acatiste în fiecare zi să moară kaghebistu de Palada în chinuri kaghebiste, am început din nou să salut lumea pe stradă.

Relația, evident, era cu totul alta. Oamenii se uitau în ochii mei, era clar că-mi spun din priviri, Te știu de undeva, te știu de la televizor, spune ceva, vreau să stau de vorbă cu tine. Și o faci, chiar dacă la început ești stînjenit. Îi saluți, le zîmbești, te porți politicos, faci o bucurie celui care își dorea să stea de vorbă cu tine.

Însă relația este cu totul alta, semnificația interacțiunii, cum ar zice antropologul, căci pentru el doar interpretarea contează, doar semnificația, restul este amăgire și suspin (Geertz, anyone? luați și gustați și un pic de Weber, e proaspăt, azi ni l-a adus), semnificația interacțiunii este cu totul alta.

Iar acum, întors pentru cîteva zile înapoi acasă, uite-mă cum salut din nou lumea din mersul mașinii, ridicînd ușor palma din vârful degetelor și spunînd celorlalți astfel, fără ca nici măcar să mă mai gîndesc: me good, you good, we good, we together.

Uite așa, dragii mei pufoși, a dat azi antropologia peste mine de dimineață, într-o zvîcnire, într-o clipă de clipită, în timp ce conduceam prin sat, nici prea repede, să nu omor naibii vreun copil, dar nici prea încet, să omor și eu totuși măcar o găină, să o punem de-o ciorbă, v-am spus că ciorba de găină omorîtă de mașină este una din delicatesele culinare deosebite ale acestei mirifice zone subcarpatice, Romania Gradina Maicii Domnului, Explorează Grădina Carpaților pînă dai cu mașina peste vreo găină și-o faci ciorbă.

Pufoșilor.



. Citeste tot...

Bias, bias everywhere

Distinta audienta, stimate creiere si restul purtatori ilegali de emotii, aveti in fata voastra, pe scurt, povestea omenirii din ultimii 2 milioane de ani.

Enjoy. Weep. Repeat.

Courtesy of Marius Comper.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Gindirea premoderna omoara

Un dobitoc a aruncat o piatra in balta: vaccinurile provoaca autism. Un presupus "studiu" care s-a dovedit inventat de la un cap la altul.

La douazeci de ani dupa aruncatul bolovanului, efectele acestui articol inca se resimt. Hoarde de medievali care de-abia asteptau un pretext care sa vina sa le intareasca preconceptiile despre lume si viata au urlat entuziasti: stiinta ucide. Si si-au indemnat semenii sa nu-si mai vaccineze copiii.

Lumea proasta a pus botul.

Nu stim citi copii au suferit sau chiar au murit de pe urma acestei inconstiente. :(



. Citeste tot...

Lupii, apa, viața

Neapărat de văzut. E scurt și atît de puternic.

Nu doar pentru iubitorii de natură și de documentare animalicoase frumos filmate, noi ăștia ecologiștii de fotoliu de la Discovery Channel și de la National Geographic HD.

Ci mai ales pentru a înțelege complicata știință a complexității, relațiile contra-intuitive și non-liniare ce se pot institui între diversele părți ale unui sistem mare, cu multe componente și multe interacțiuni. Ce înseamnă o mică modificare. Efectul de aripioară de muscă de unt, adica the butterfly wing effect.

Recomandat cu căldură tuturor celor care cred că înțeleg societatea românească, economia ei, politica ei, evoluțiile sale electorale, media, de consum FMGC, de stil de viață, structurile sale atitudinale, valorice, tot ce înseamnă fiara asta mare și complicată numită societate și, în consecință, își permit să o critice cu spume, critic, violent, vituperant.

Ce e mare nu e simplu. Ce e la televizor nu e realitate. Și cifrele nu minte, mai ales cînd ele e sondaje.

Sau, cum ar zice polițistul Lucică, fioroasa noastră linie a doua de la rugby, atunci cînd se îmbată (adică e fioros doar cînd se îmbată, în rest îi e frică să se bage la tăvăleală). Se urcă pe masă, ridică paharul, se lasă primejdios de fioros pe spate, de ne bagă pe toți în boală, poate pică plăvanul, sparge dracu' tot, ne pun ăștia să plătim toată cîrciuma, și răcnește: “Luuuupiiiiii, băăăă!”

Așa se studiază complexitatea. Cu sacrificii. “Luuuupiiiiii, băăăă!”





. Citeste tot...

Calea, Adevărul și Viața

Citeste tot...

Această iguană, entropiei dușmancă fiind

Ați auzit de Shannon?

De bețivul acela furios și palavragiu și trist care își urlă neputința noaptea la lună, legat de hamac de femeile cele rele, ca o iguană ce este? Cum dom’le, nu-l știți pe Shannon, acest popă ratat care umblă după fuste pînă dă de dracu și de doamna mă-sa? Acest nemernic de rit turistico-erotico-bahic jucat genial de un Richard Burton genial, condus de un alt bețivan genial, John Huston? Cum? Nu știți cine e Richard Burton, acest geniu alcoolic, acest galez care a scăpat de la mină, acest popă ratat din viața reală? A fost de fapt un explorator al secolului XIX, dacă nu știați.

Azi am cumpărat o carte, o ditamai nesimțirea de vreo 500 de pagini de cărămidă, aproape juma de copac, care îl are personaj central pe Shannon. Acest geniu care a pus ordine în gîndire, care a scărpinat Universul pe burtă și s-a ales cu mizerie între unghii fix esența sa: informația. Bitul. Coana cunoaștere și buna sa dujmancă în oglindă entropia.

Cartea se numește “Informația. O istorie, o teorie, o revărsare”, e scrisă de James Gleick, e scoasă la editura Publica, costă o gălăgie de nesimțire de bani, are o gălăgie de nesimțire de pagini și-și merită fiecare bănuț, fiecare colț de hîrtie, fiecare rămurică de copac sacrificat, fiecare sfert de paragraf.

Și evident că n-are nimic de-a face cu Shannon, bețivanul ordinar, ci cu Shannon, geniul de Bell Telephone Laboratories și cu esența miezului acestui ev aprins: informația, cea care alături de energie și de materie țese textura realității. Unii ar spune că doar informația, și că restul, energie, materie, e doar joc secund.

Hai că puteți. Puneți mîna pe portofel, pe paharul cu beutură, pe telecomandă, pe Wikipedia, și aflați de ce e bine să știți despre ce e vorba în Noaptea Iguanei și de ce e bine să știți cine a fost Shannon și chiar și Richard Burton. Sir Richard Burton. Un bețiv, mama lui de matematician galez... :)

. Citeste tot...

King Henry the VIII was the last English monarch of Devonian

Știm cu toții cǎ lumea a fost creatǎ de Dumnezeu acum șase mii de ani, pe vremea primelor regate din Egipt.

În consecințǎ, oamenii de științǎ britanici au pus la punct o ilustrare graficǎ a diverselor ere geologice, structuratǎ metodic, pe ani, luni și zile. Dacǎ s-ar fi chinuit un pic mai mult o puneau și pe ore, spre folosul drept-credincioșilor și mai ales al drept-credincioaselor. Dar nu s-au chinuit, drept pentru care se vor chinui mai încolo, pe lumea cealaltǎ, cînd vor arde în Iad pentru pǎcatele lor comise cu fapta, cu gîndul ori cu Photoshopul.

Materialul informativ va fi afișat la loc vizibil, la o înǎlțime de cel puțin 1,5 m deasupra solului, la nivelul ochilor, pe pereții holurilor și locurilor de așteptare și a culoarelor de trecere din spațiile intens circulate: biserici, cǎmine culturale, azile de bǎtrîni, primǎrii, pușcǎrii, unitǎți de pompieri, licee și universitǎți.

Orice intervenție cu pixul, markerul sau alte obiecte care sǎ provoace modificǎri în structura informaționalǎ va fi sancționatǎ contravențional cu ridicarea permisului de mers la bisericǎ, cu trei puncte de pǎcat și cu o amendǎ de la 500 la 1000 de lei sau echivalentul acesteia în lumînǎri, de cearǎ sau de parafinǎ. De preferințǎ de cearǎ, cǎ ard mai curat și mai frumos mirositor.

Lumînǎrile nu este voie sǎ fie achiziționate decît din locuri special amenajate, care au avizul de comercializare al instituțiilor bisericești abilitate.





.

Citeste tot...

A dream come true. Why tears are for

Priceless...




. Citeste tot...

La ǎștia au venit deja alegerile!

. Citeste tot...

Pixel cu pixel se face dreptate

Multă lume nu înțelege cum e cu sondajele astea. E complicate sondajele, dom'le, e aproximative, sondajele manipulează, e proaste, e rele.

Numai lucruri nașpa despre sondaje. Mai ales că toată lumea, în bun tipic balcanic, se pricepe la sondaje, cum de altminteri se pricepe și la folbal, la politică și mai ales și mai ales la găsirea punctului G.

Problema principală e aia cu eșantionarea. Cum naiba vă iese voo din 1000 de cazuri adevărul adevărat? De ce și într-un oraș de 30 mii de oameni, dar și într-o țară de 20 de milioane sau de 1 miliard tot aceeași putere are?

Voi faceți niște șmecherii, nu se poate. Un eșantion de 300 de cazuri nu-i reprezentativ, nu-i așa? Lumea încurcă reprezentativitatea și exactitatea, e tot o eroare în capul lor, marja de eroare e de fapt de oroare, the horror, the horror, cum pe bună dreptate exclama nemernicul de colonel în ultimele minute ale filmului, în încercarea sa disperată de a bate recordul mondial și pangalactic la nemernicie.

Păi ca să înțelegeți cum devine chestiunea cu eșantionarea să recurgem la ce avem noi mai bun în materie de analogii: la analogia vizuală. Primate fiind și bazîndu-ne covîrșitor pe vederea stereoscopică, cînd ni se explică ceva cu ochii înțelegem foarte bine.

Păi să belim ochii atunci la următoarea poză:



Ce vedem noi aici? Noi aici vedem un cîmp de albăstrele, culoarea chiloților lui Dumnezeu, o insuportabilă adîncime a spațiului, o insuportabilă ușurătate a firii.

Noi aici vedem o poză simplă. O poză făcută cerului senin.

Să ne închipuim, cum de altfel e și cazul, că poza e compusă din mulți pixeli. Punctulețe mici mici de informație cromatică elementară care puse unul lîngă altul fac imaginea.

Să zicem că poza e de 1000 x 2000, adică de 2 milioane de pixeli. Aprox. 2 megapixeli, o rezoluție rezonabil de mare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Acum să zicem că n-avem bani pentru atîția pixeli și că încercăm să aproximăm, să ghicim ce este în poza asta bazîndu-ne pe mai puțină informație. Doar pe cîțiva pixeli, luați la întîmplare. Vrem să fim lugumitori și parcimonioși și eficienți și să spunem ceva suficient de exact despre poză folosind cel mai mic număr de pixeli posibili.

Să zicem că cumpărăm poza la kil, la numărul de pixeli, că fiecare pixel costă și că n-avem bani să cumpărăm toți pixelii ăia 2 milioane, că e prea scump pentru buzunarul nostru. De cîți pixeli e nevoie să cumpărăm pentru a ne face o idee suficient de bună despre toată poza și, cu ocazia asta, să economisim și niște bănuți?

Răspunsul e simplu: de un singur pixel. E suficient să luăm oricare pixel din matricea asta de 1000 x 2000 de pixeli, să ne uităm doar la el, fără să știm cum sînt ceilalți, pentru a spune: poza mare este una cu mult albastru, fără nici un pic de vălurea pe ea, deci e vorba despre cerul senin.

Gata. Am făcut sondajul. Am luat eșantionul – reprezentativ, că am luat orice pixel la întîmplare – un eșantion cocoșător de mic, de doar o unitate, și pe baza lui am fost în stare să spunem suficient de multe despre întreaga poză, economisind o grămadă de bani și de efort.

De ce?

Pentru că poza e simplă. E uniformă. Nu are variație. E toată otova, du colo colo la fel, nediferențiată. În termeni statistici, e o populație de doo milioane de pixeli care nu prezintă variație. În consecință, orice pixel aș lua, pot estima pe baza lui suficient de bine despre ce e vorba în tabloul cel mare.

Din păcate, în general lucrurile în viață nu sînt atît de simple, decît doar în mintea celor care se pricep la toate, la femei, la politică, la folbal, la sondaje, dar mai ales și mai ales la găsirea punctului G cu ochii închiși.

În general, în viață lucrurile e complexe și necesită ecsplicații, cum ecspresiv se escprima Leana lu’ Costel din Vacanța Mare, între timp devenită mare politician și catindat la Sectorul 5 și care habar n-are de prețurile unui sondaj, considerînd că cu 1000 de euro afli tot, ba îți mai rămîne mărunțiș și de o șaorma (da, da: m-am văzut cu el, vroia sondaj; e varză la cap, credea că sondajele se fac pe gratis).

Păi dacă lucrurile e complecse, înseamnă că nu ne mai vine la fel de ușor să aproximăm pe baza doar a cîtorva puncte intermediare. Trebuie să luăm mai multe. Mult mai multe.

Uitați-vă la poza asta. Ce reprezintă?




E o poză făcută prin sondaj. Am luat cîțiva pixeli, unul de prin colțul din stînga sus, altul de prin mijloc, altul de pe mai jos, și am extrapolat. Am fost zgîrcit, n-am avut suficienți bani să fac un sondaj pe 1000 de pixeli, m-am calicit la bani și am făcut doar pe vreo 10-20 de pixeli. Iar acum vreau să trag concluzii. Despre ce e vorba în poza noastră?

Despre cîrcăleală și despre zgîrcenie și despre lipsă de resurse. Despre un eșantion prea mic în condiții de complexitate reală. Poza ne spunem că sîntem zgîrie brînză și că mai trebuie să mai punem un pic umărul la treabă, că n-am cules suficientă informație.

Păi să mai punem. Ia să mai punem o găleată de pixeli, să vedem, e de ajuns?




Nu, nu e de ajuns. Am extrapolat pe baza a vreo 50 de pixeli și tot ceață la mal ne dă. Mai baga cărbuni, dom' sondor! Bagă, bagă, nu te zgîrci!






Hai să vedem și poza pe bune. Despre ce e vorba?




Waw! Ce poză mișto! Cum de nu ne-a trecut prin cap că despre asta este de fapt vorba?

La fel și la sondaje. Cu cît iei din ce în ce mai mulți pixeli (subiecți în eșantion), cu atît încet-încet începi să vezi suficient de bine despre ce este de fapt vorba. Pînă la un anumit număr de pixeli, pînă la un anumit volum de eșantion, nu prea vezi nimic, doar o mare ceață la mal și o mare îmbîcseală.

Pe urmă, din fericire de manieră non-liniară, de pe la cîteva sute de pixeli dintr-o dată începe să se vază. Pînă cînd spre 700 – 800 – 900 – 1000 de pixeli începe să se vază de manieră suficient de bună. E un bun compromis resurse folosite – exactitate obținută. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nici farmacie, așa cum își doresc clienții cei prea mofturoși, dar nici ghicitorologie.




După aceea, oricît de mulți pixeli ai mai lua, consumi resurse degeaba, dacă pur și simplu vrei doar să te uiți la poza cea mare. Tot mai adaugi pixeli, consumi bani și resurse, fără să mai aduci mare plus de informație în poză.

Dacă vrei să faci zoom pe o anumită parte a pozei, asta este cu totul altceva. Să te concentrezi pe danteluța acestui funduleț sau să analizezi în profunzime rictusul de satisfacție al masculului din fundal. Dar altminteri, dacă vrei doar poza mare, e suficient să iei în jur de 800 – 1000 de pixeli. Începe să se vadă.

Dacă poza ar fi fost și mai complexă, să nu conțină structuri și continuități și forme bine definite, în cadrul cărora să avem o oarecare omogenitate, nici 1000 de pixeli nu ar fi fost îndeajuns.

Gîndiți-vă la o pictură de Pollock. Oricît de mulți pixeli ai folosi, tot nu reușești să cuprinzi groaznica întorlocare a vopselei zvîrlită de-a valma pe podea.




Din fericire, realitatea nu este nici prea complicată, precum pișăciunile lui Pollock. Nu e ea nici prea simplă, precum cerul cel senin, dar nici cocoșător de complicată. Prezintă recurențe, structurări bine definite care o fac suficient de așezată încît să poată să fie aproximată doar cu 1000 de pixeli :)

Drept pentru care vă felicit pentru adaosul de cunoaștere metodologică de care ați avut parte citind aceste rînduri, vă doresc să aveți doar craci frumoși în fața ochilor ori de cîte ori citiți rezultate de sondaj și fie ca forța analogiei să fie cu voi, o dragi căutători de nod în papura sondajelor și de punctul G acolo unde el nu există: în călcîi, în ceafă, în podul palmei, în cot, în cerul gurii unde toți sîntem negri precum viitorul care bate la ușă.

:)






PS: De fapt adevăratul rezultat al sondajului, ăla netrucat, care nu-l aflați voi niciodată, bieți căutători de punct G:





.

Citeste tot...

Smart guys in pursuit of A++ cum exmatriculation

. Citeste tot...

Teoria ca teoria, da' praftica...

. Citeste tot...

Epic

In general, nu musc momeala si nu ma viralizez prea repede. Traiesc in buna masura in marea infestata de marketeri si stiu despre ce e vorba, sint vaccinat.

Dar la asta mi-am pierdut toate mijloacele de aparare. Trebuie s-o vedetzi... :)



:) Citeste tot...