“Cum Solon îi punea pe acești argieni pe al doilea loc în privința fericirii, Cresus îi spuse mînios: “Dar fericirea mea, oaspete din Atena, ți se pare oare atît de neînsemnată că nici măcar nu mă pui la un loc cu oamenii de rînd?”
Solon cuvîntă, zicînd: “O, Cresus, mă întrebi de lucruri lumești tocmai pe mine, care știu că zeii sînt numai răzbunare și iubitori de vrajbă... Într-o viață lungă se văd multe lucruri pe care omul n-ar vrea să le vadă, și multe sînt de îndurat. Eu socotesc hotarul vieții omenești ca la șaptezeci de ani. [...]
Însă din toate zilele cuprinse în șaptezeci de ani, [...], nici una nu va aduce față de cealaltă o întîmplare chiar aidoma... Așa fiind, o Cresus, tot omul e la voia întîmplării... Acum, văd că ești nespus de bogat și rege peste supuși fără număr; dar despre cele ce mă întrebi nu pot să-ți spun nimic mai înainte de a mă fi încredințat că ți-ai sfîrșit viața în deplină fericire.
Cel foarte bogat nu este cu nimic mai fericit decît cel care n-are decît atîta cît îi trebuie în fiecare zi, dacă soarta nu-i hărăzește să-și sfîrșească zilele așa cum se cuvine, într-o deplină mulțumire.
Nenumărați oameni putrezi de bogați sînt nefericiți, și mulți sînt în schimb cei care, bucurîndu-se numai de o bunăstare mijlocie, sînt foarte mulțumiți. Cel foarte bogat, dar nefericit, îl întrece numai în două privințe pe cel căruia norocul îi surîde, în timp ce acesta din urmă are mult mai multe foloase decît cel bogat și nefericit.
Celui dintîi îi e mai ușor să-și împlinească dorințele și să îndure loviturile grele ale soartei; al doilea însă, îl întrece prin următoarele: chiar dacă îndură mai greu decît celălalt nenorocirea și nevoia, norocul tocmai de ele îl ferește; el nu știe ce-i beteșugul, boala, este scutit de rele, copiii îi aduc numai bucurii și rămîne chipeș la față.
Dacă, după toate astea, își mai și sfîrșește cu bine viața – iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit. Dar nu-i niciodată înțelept să te grăbești a numi pe cineva fericit, cît mai este în viață, ci poți doar să spui că are noroc.
Nu este însă cu putință pentru oameni să întrunească toate aceste foloase, după cum nici o țară nu poate să aibă toate bunurile de care are nevoie, ci pe unele le are, iar de unele duce lipsă; țara care din întîmplare are cele mai multe bunuri este și cea mai bogată.
Așa e și cu omul, care nu poate fi cu totul neatîrnat: unele lucruri le are, iar altele-i lipsesc. Atunci cînd cineva își petrece viața bucurîndu-se de cît mai multe și apoi își sfîrșește zilele în pace, acela, după mine, o rege, este vrednic să fie numit un om fericit.
Trebuie întotdeauna să cați la întorsătura pe care o iau lucrurile și la sfîrșitul lor. Multora din cei cărora divinitatea le-a arătat ce-i fericirea, le-a smuls-o apoi din rădăcini.”
Herodot, Istorii, Cartea I, XXXII
.
Citeste tot...
luni, 12 iunie 2017
[...] iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit [...]
vineri, 24 ianuarie 2014
marți, 31 decembrie 2013
Vă urez să nu ne mai urîm
De pe aceste meleaguri dristorene, de unde nici soarele iacătă că nu mai bate de cît și-a tocit burta pe bolta cerească de oțel și iarnă,
Din locul de unde nici Telega nu se mai vede, darămite Piața Victoriei ori Cotroceniul,
De pe acest scaun care mă preface cînd în sociolog, cînd în Turambar, cînd cîteodată chiar – the horror! the horror! – în purtător de cuvînt,
De la această tastatură care a suferit multiple lichidități și paradigme probabilistice,
De pe acest ecran care a suportat toate graficele lumii, ba chiar și cîteva expletive,
Vă urez să nu ne mai urîm.
La mulți ani, anti-guvernamentalilor, analiștilor politici, feisuchienilor, oamenilor, fraților!
Domo arigato gozaimashita...
.
Citeste tot...
sâmbătă, 21 septembrie 2013
True Happiness This Way Lies
PS: Cine nu stie The The a pierdut coada la iluminare :) :wink:
.
Citeste tot...
joi, 11 iulie 2013
Datoria oilor de a fi oi și a balenelor de a fi balene și a oamenilor de a fi ce sînt: oameni
Remarc un articol recent al lui Cezar Paul Bădescu, “Datoria oamenilor de a face copii”.
Evident că încă din titlu ne dăm seama că e vorba de un pamflet, de o ditirambă critică la adresa discursului public statal privind scăderea natalității în România.
Evident că autorul se indignează la adresa felului în care behemotul cu apucături totalitare ne învață ce e bine și ce e rău, unde și cînd s-o băgăm și cu ce consecințe. Cum să ne trăim viața, ce trebuie să facă femeile, care sînt valorile pe care trebuie să le urmăm. Modele constrîngeri manipulări directive. Toate venite direct din vremea ceaușistă și încă și mai și, din vremea lui Big Brother și a lui 1984.
Doar că autorul ignoră un lucru: natura. Dincolo de stat, dincolo de poliție și miliție și thought control și de politicile reproducerii, avem un behemot mult mai aspru și mai nemilos care ne împinge de la spate, ne croiește viața și ne îndrumă pașii spre necesitate, spre trebuie, spre musai și neapărat.
E viața însăși. E natura, bre. E gena, cum ar zice Dawkins. Gena, acest mare tiran care ne joacă pe degetele ei băloase de-atîtea proteine și alte mitocondrii.
Pe lumea asta, dincolo de vălul iluziei și de păcălelile pe care ni le administrăm în vena creierului în fiecare zi, sînt doar două imperative: să supraviețuiești și să puiești. În rest e suprastructură, e dantelărie, accesoriu, detaliu inutil, parafernaliu.
Avem două succese de bifat, fie că sîntem oaie, balenă, om, elefant, musca țe-țe, prigorie, bacterie sau ornitorinc: să reușim să ne păstrăm echilibrul homeostatic, adică să viețuim, adică să supraviețuim. Și odată menținut acest echilibru homeostatic, păpică, somnic, lăptic, evitat dujmani, belit victime, pe urmă să facem puișori, să dăm gena mai departe, să replicăm structura și la generația n+1.
Restul, tot ce se agregă în jur, e doar un accesoriu la aceste doo succesuri, după cum ar spune prestigioasa noastră reprezentantă în Parlamentul European, puiul prestigiosului nostru supraviețuitor de la cîrma țării.
Accesorii, instrumentalizări ale atingerii celor două obiective esențiale: viață și reproducere. Religie stat armată agricultură transporturi Michael Jacskson Benone Sinulescu presă gaze de șist Greenpeace și bunica porno, toate se subsumează acestor două imperative. Cine nu știe să citească astfel textura vieții dispune de o pereche de ochelari tare aburiți, dragă Cezar Paul Bădescu.
Asta facem de milioane de ani. Noi de mai puține milioane de ani. Oile de mai multe milioane de ani. Balenele de și mai multe milioane de ani. Bacterii de și mai multe miliarde de ani.
Ăsta este singurul joc care se joacă, singurul joc care merită jucat, singurul joc care ne joacă, chiar dacă noi vrem să stăm pe margine – cum ar zice Phoenix în versurile lor, Arghezi în versurile lui (“Puii mei, bobocii mei, copiii mei! // Așa este jocul. // Îl joci în doi, în trei, // Îl joci în cîte cîți vrei // Arză-l-ar focul”), John Le Carre în scrierile lui cîinești, atît de lumești.
Știți cum zicea Lenin, nu? “You may not be interested in war, but war is interested in you”. Așijderea zice și gena, de milioane și miliarde de ani “You may not be interested in sex, but sex is interested in you, my dear intellectual concerned with the perpetration of power by means of reproductive strategies of control”.
Cine nu joacă jocul rămîne pe margine, nu-și perpetuează această strategie de succes biologic. Conform principiului înțelept al marelui înțelept Murphy, “Celibatul nu este ereditar”.
Drept pentru care, dacă voi nu vreți să supraviețuiți și să puiți, cu siguranță se vor găsi alții care să o facă în locul vostru, mai proști, mai mici, mai melteni, mai săraci, nu atît de eminamente telectuali ca voi, o strălucitorilor telectuali care esteți voi, dar cu siguranță cu mai multă poftă de viață decît voi. Nu se supără nimeni. Voi stați pe margine și frecați menta dezamăgirii și bîzdîcului estetico-critic, în timp ce ceilalți fac ce știu ei mai bine să facă: să supraviețuiască și să facă pui.
Și, să mă ierte doamnele care citește aceste rînduri: în acest caz să știți, dragă telectualilor, că oile e infinit mai deștepte la creerul ăla al lor de oaie care face beee și căcăreze și lînă decît voi. Indiferent cum simțiți voi furie și resentiment la adresa discursurilor îngălat-patriotice ale reprezentanților puterii că ar trebui să vă coțcăriți și să vă puiți, oaia o face fără nici un îndemn. Face bee face lapte face pui. Și pe urmă moare. Și gata.
Urmînd un imperativ și o înțelepciune de milioane și miliarde de ani, mult mai veche și mai înțeleaptă și mai perenă decît orice gînd de răutăcism autoritar de-al lui Big Brother, de-al lui Isaac și Abraham ori chiar de-al lui Traian Băsescu.
.
Citeste tot...
sâmbătă, 6 iulie 2013
vineri, 5 iulie 2013
luni, 24 iunie 2013
marți, 7 mai 2013
luni, 11 februarie 2013
[...] ci ce putem să facem de aici încolo [...]
Interviu cu Ion Vianu în Adevărul. Fără de cusur. Cap coadă. Ai dracu' psihanalişti, cum le ştie ei dom'le pe toate ca nişte oameni mari... :)
* * *
Cine suntem?
Eu cred că este o falsă problemă, nu cred că este important cine suntem, nici măcar cum suntem , ci ce putem să facem de aici încolo. Avem un proiect pentru ţara noastră? Ei bine, aici am impresia că ne-am încurcat total. Cred că suntem într-un impas mai mare decât în alte impasuri istorice prin care am trecut, fiindcă România a fost mult timp un proiect reuşit. Foarte târziu în Evul Mediu nu existam. Pe urmă am început să devenim. Din entităţile acelea minuscule, de la Menumorut şi Glad, am devenit două principate importante. Pe urmă principatele s-au unit; apoi s-a făcut România Mare. Proiectul românesc este un proiect reuşit, eu cred că asta trebuie spus şi înţeles. Comunismul a dat o lovitură teribilă acestei dezvoltări organice, dar chiar şi comunismul a construit ceva, în condiţiile acelea de strâmtoare. Nu a fost totală această închidere. În afară de aspectele sumbre, de suferinţele enorme care au atins milioane de oameni, a existat şi un aspect constructiv.
[...] Iar condamnarea comunismului pe care eu o susţin, nu ne împiedică să vedem ce s-a făcut. Oamenii au trăit sub comunism, s-au trezit în fiecare dimineaţă şi s-au dus la lucru. Nu putem să desfiinţăm munca unui popor întreg timp de zeci de ani din motive ideologice. Am fost foarte angajat împotriva comunismului şi continui să cred în valorile libertăţii, care mie mi se pare supreme. Dar nu pot să condamn un popor întreg care a existat şi a produs ceva.
[...] Asta este poate şi un defect pe care îl au românii, ideea de a arunca vina pe şef. Eu văd acum în România o stare de lucruri destul de deplorabilă, din cauza crizei, şi mi se pare că polarizarea „Băsescu e de vină” e delirantă. Evident că un şef de stat are anumite răspunderi, însă ideea că el este singurul de vină este o idee superficială, greşită şi psihanalitc falsă. Adică noi căutăm un tată criminal, un tată monstruos căruia vrem să îi smulgem organele virilităţii considerând că ne violează. Îi atribuim toate eşecurile noastre. Dar laşitatea celor care acceptă? Responsabilitatea colectivă? Şi de-asta prinde atât de bine azi această polarizare, plus propaganda unor posturi de televiziune.
[...] Bucureştiul de azi nu este foarte diferit din punctul ăsta de vedere, deşi este mai colorat. Şi de ce este urât? Pentru că nu există o grijă pentru spaţiul public. Acţionează un egoism care te face să nu vezi mai departe de curtea ta. Asta mie mi se pare un dezastru, la fel cum mi se pare neproductivă şi ideea minimizării rolului statului. Avem nevoie de un stat puternic. Eu care am trăit şi mai trăiesc în Elveţia, pot spune că acolo totul este guvernat de ideea spaţiului public.
Cum vedeţi tinerii din România?
Tineretul din România mi se pare inteligent, capabil, ca întotdeauna. România este o resursă inepuizabilă de inteligenţă. Dar mi se pare şi el prins în această horă infernală a egoismului. Am impresia că există puţin o adevărată dorinţă de a contribui la binele societăţii. Dar noi nu suntem o adevărată societate.
Ce ne lipseşte?
Ne lipseşte solidaritatea.
Dar am avut-o înainte de 1989, sau ne-a forţat contextul să fim solidari?
Cred că România de după 1866 a fost o societatea care s-a gândit în termeni de bine public. Nu era o societate bună, avea defecte, ţărănimea era tratată foarte prost. Dar existaua elite destoinice. Ţin minte că tatăl meu spunea că erau numai 100 de profesori de franceză în România, dar ei aveau conştiinţa că aduc ceva culturii şi societăţii româneşti.
Erau nişte elite.
Nu numai că erau nişte elite, dar erau nişte oameni care aveau conştiinţa că fac ceva pentru colectivitatea din care fac parte.
De ce pleacă tinerii din România?
S-a invocat motivul material, de pildă un doctor plecând în Belgia sau în Franţa o să câştige de cinci ori mai mult, însă nu cred că acest lucrul este principalul motiv. Este totuşi o mare încercare să îţi părăseşti ţara. Se plăteşte foarte scump biletul către exil, şi cred că dacă ar exista un proiect comun mulţi nu ar pleca totuşi. Poate că ar pleca unii extraordinar de dotaţi; dar foarte mulţi din cei care pleacă nu ar mai pleca. Această plecare este, dacă gândeşti din perspectiva naţională, un dezastru, pentru că este o perpetuă pierdere de energie. Începutul acestei tendinţe o datorăm comunismului, fiindcă România nu fusese mai înainte o ţară de emigrare. Românii în general au stat aici, au ţinut la acest pământ, l-au fecundat şi îngrijit.
[...] Pare utopic. Dar trebuie să ne gândim că dacă nu ne salvăm, am putea dispărea. Există şi popoare care au dispărut din istorie.
Există şi acest risc, mai ales în contextul globalizării?
Sigur că există şi acest risc. Există o globalizare accelerată, există forţe proaspete în Asia, există Turcia, republicile postsovietice, care deja au pus ochii pe noi, să nu uităm că importante resurse petrolifere sunt deja în mâna Kazahstanului. Primejdia este mare şi ar trebui ca şi reacţia să fie pe măsură.
Cum vedeţi România anului 2030?
O văd foarte bine sau foarte rău. Gândiţi-vă cât de jos ajunsese România în vremea Păcii de la Adrianopol. Părea de nesalvat. Şi s-a întâmplat ceva, a urmat un secol extraordinar, de resurecţie a proiectului românesc. Există în viaţa popoarelor astfel zvâcniri, redemarări. Dar dacă această zvâcnire nu va avea loc, atunci, vă spun, vom deveni o colonie a Kazahstanului.
Este investiţia în cultură şi educaţie calea către salvare?
Da, este calea. Mă bucur foarte tare când aud că existe elite tinereşti, că există o ierarhie a liceelor.
Care vă este relaţia cu moartea?
Nu ştiu cum reacţionezi dacă eşti pus chiar în imediata prezenţă a morţii, însă relaţia mea cu moartea este una de acceptare. Cred că ceea ce este îngrozitor este decadenţa fizică şi mentală; moartea îi este preferabilă. Existenţa trebuie să se înscrie în finitudine, însăşi în finitudine şi rotunjime stă frumuseţea existenţei.
Dar cu Dumnezeu care mai e relaţia?
Am auzit o anecdotă: pe o bancă în Cişmigiu stătea un bătrân şi alături de el s-a mai aşezat un bătrân; stând de vorbă, cel dintâi şi-a dat seama că bătrânul care venise era însuşi Dumnezeu; l-a întrebat care dintre religii este cea bună? Dumnezeu a răspuns: ‘ca să îţi spun drept, religia nu mă preocupă’.
Citeste tot...
sâmbătă, 5 ianuarie 2013
La multi ani, Sensei!
Azi, Miyazaki Sensei implineste 72 de ani.
O viata de monstru in care a creat numai monstri.
Monstri de tandrete, monstri de intelepciune, monstri de eleganta vizuala si narativa. Monstri de semnificatie intr-o viata din ce in ce mai searbada, mai gaunoasa, mai standardizata intru banalitate.
Sa-ti fie viata ca o ikebana, Sensei, si sa ne bucuri in continuare cum ne-ai bucurat si pina acum.
Domo arigato gozaimashita, Sensei! :bow:
Citeste tot...
luni, 24 decembrie 2012
Spuneți-le adevǎrul cel mai foarte adevǎrat
Hai: ho ho hooo!. Crǎciun Fericit, mǎi animalelor mǎi :)
.
Citeste tot...
sâmbătă, 22 decembrie 2012
vineri, 14 decembrie 2012
joi, 6 decembrie 2012
marți, 27 noiembrie 2012
[...] in the absence of human hubris, the universe looks more and more random [...]
Ai dracu negri nemernici, cum strivesc ei corola de minuni a sensului. Tz tz tz. Ar trebui exterminati ca dinozaurii, mama lor de negri multi si mici si ai dracu de retorici.
:) :wink:
Citeste tot...
joi, 22 noiembrie 2012
duminică, 4 noiembrie 2012
Pururea tînǎr, mereu contemporan, înfǎșurat în mantia-i de vorbe
Scrisoarea lui Caragiale către Vlahuţă
* * *
Frate Vlahuță,
De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă, nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii și nici chiar nu s’ar putea altfel.
Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limba, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni – precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca și cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași.
Nu există pe pământ speță zoologică mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, altă deosebire hotărâtă nu există, decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!
Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni...
Fript cu lapte, suflă şi ‘n brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept şi precum are să şi fie odată.
În fine, nu are încă destulă îndrazneală să-şi răfuiască socotelile cu “binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.
Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi aceeaşi limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă şi de... grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară nepreţuită de filosofie morală, de humor şi de poezie – cu atât mai originală avuţie cu cât este un amestec de moşteniri şi de dobândiri antice, greceşti, slave, orientale şi altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă peceţie romanică, latină, care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor.
Din această stăpânire seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-şi simţi importanţa în lumea europeană. Şi de aceea, este aşa greu de ‘nţeles teama ce o au unii de “înstrăinarea neamului românesc”, “de alterarea spiritului naţional”, de... “pierderea românismului”!
Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata!... Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!... De ce?... Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?... fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier parisien?... fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?...
Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place şi ce ştie face... Ei, şi? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă... Şi lumea îşi vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti...
Cine nu merge cu ea înainte şi stă, cu gândul la sine – să-şi facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să tâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că alţii vor însemna ceva pentru dânsul – acela îşi crede ziua lui eternă; şi, mâine, lumea o să fie departe de el înainte şi el o să se afle înapoi, departe de ea.
Ba, adesea, lumea trebuie să dea câţiva paşi înapoi, ca să-şi ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seamă la mişcarea ei prudentă!... se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteală.
Oamenii toţi mor; unii mai de timpuriu, alţii mai târzior... Dar, toţi mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge şi că omul nu trebuie să se înţepenească ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâţia tineri bătrâni şi atâţia bătrâni tineri... atâţia sdraveni şi verzi până la chemarea de sus şi atâţia ofiliti şi muceziti înainte de a fi legat rod...
... Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul şi Mureşul de-a’ndarătelea către obârşia lor în creerii munţilor Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă şi neamului românesc!
Dumnezeu să te ţină în sfânta lui pază!
Al tau vechiu, Caragiale
I.L.Caragiale – “Despre lume, arta şi neamul românesc”, Editura Humanitas, 1994
Citeste tot...
