Post-materialism, haine grele

. Citeste tot...

Despre autenticitate, turism si bambusul de la Telega

Niște vorbe de realism cinic antropologic cu furia bine ținutǎ în fundal, scrise acum un an și jumǎtate și care își pǎstreazǎ atît de bine actualitatea, încît sǎ moarǎ pisica defrișatǎ dacǎ meritǎ sǎ schimb vreo virgulǎ la ele.

Vǎ readuc în atenție acest text ca și completare la cinismul furios recent privitor la ecologia la români, care este deosebitǎ, magnificǎ, sublimǎ, dar lipsește cu desǎvîrșire.

Hai, citiți și pe urmǎ trǎgeți-vǎ cizmele de cauciuc peste botoșeii de la Zara și marș la plantat copaci cu voi, mama voastrǎ de atomici recenți... :(

* * *

Despre autenticitate, turism si bambusul de la Telega

Am fost zilele trecute la întîlnirea Comitetului de Brand pentru România, la Ministerului Turismului, unde cei care au realizat cercetarea preliminară ne-au prezentat rezultatele. S-au discutat multe acolo, nu intru în detalii.

Printre altele, tema autenticității. Nevoia de autenticitate identificată la cei care prezintă potențial de turism în România (cercetarea a fost făcută pe opt piețe străine considerate a fi de interes pentru turismul românesc). Bineînțeles că de la autenticitate, natură și ospitalitate s-a ajung în mod natural :) la turismul rural și la agroturism (da, sunt două lucruri diferite).

În privința asta, însă, ne confruntăm cu o mare tensiune, cu o mare problemă și sfîșiere. Ăia care vin aici, post-modernii în căutarea istoriei pierdute, vor autenticitate de-aia de pe vremea dacilor și romanilor și a țăranului atemporal, ăla de-l vedeți voi prin poze pe la Muzeul Țăranului Român, că acolo e singurul loc unde mai există în zilele noastre: în poze.

Ei, acești turiști mari, lenți, occidentali și triști, vor lemn, vor simplitate, vor liniște, vor văcuțe, copaci, susur de apă liniștită și clară, unduirea plaiului mioritic pe care cîntă buciumul cu jale. Vor niște peisaje și niște experiențe de viață de-alea de început, mitice. Ca în The Lord of the Rings, pentru ăștia din voi care sunteți corijenți la materia Istoria și Mitologia Poporului Român Ales și Năpăstuit de Soartă.

În schimb, țăranul român care nu e în poză la MȚR, ci în realitate, ce-mi face? El nu cheamă o mioară. El nu doinește cu jale. El nu mulge vaca. El nu e atemporal și mitic și înțelept și senin. Nuuuu. El pune termopane și vrea asfalt și televiziune prin satelit și plasmă și mese din plastic cît mai colorat și hamac și balansoar și bambus în curte (ăsta mi-s eu, în caz că nu vă prindeți de aluzie). El nu taie lemne. El dă cu drujba. Și, în caz că nu știați, drujba aia scoate al dracu’ de mult fum de-ăla înnecăcios, e al dracu’ de zgomotoasă și de periculoasă și ucide pădurea și mitul țăranului ideal.

Drujba este simbolul țîșnirii țăranului român în modernitatea cea mecanizată și rea și rapidă și iute și lipsită de iluzii. Drujbă, nu topor sau joagăr. Snowmobile, nu sanie cu zurgălăi. Jeep, nu căruță (sau măcar un ARO prăpădit). Adidași Puma luați din Obor, nu opinci. Roșii de la supermarket, pline de apă și de aditivi și de hormoni, nu alea din fundu curții. Gard de fier de-ăla forjat cu tot soiul de bucle roccocco, nu gard de lemn. Curte cu beton, nu cu iarbă. Antenă satelit cu OTV, nu șezătoare.

El nu mai mulge vaca, nu mai face fînul, nu mai doinește, nu mai vrea lemn prin preajmă (să știți voi că gardurile de lemn se duc mult mai repede decît cele de fier, și pe urmă iar trebuie să muncești la ele). El face mîncare la butelie și la aragaz, nu la cuptor. El se îmbracă de la Zara, nu de la războiul de țesut care nici măcar prin podul casei nu a mai supraviețuit.

Și exemplele pot continua. Nu asta vreau acum. Vreau doar să scot în evidență zăticnirea, tensiunea dintre ce vor ăia cînd vin aici și ce le oferim noi. Pentru că noi, ăștia, românii care aspiră să nu mai fie țărani, facem pe dracu în patru să ieșim din pre-modernitatea cea băltită și să dăm iureș și năvală în modernitatea cea plină de sclipici și de progresul științei și obiectelor casnice moderne.

Și taman cînd noi ne chinuim să scăpăm de zdrențele trecutului, vine neamțul și austriacul și scandinavul și franțuzul cel post-modern și cu bască și fular colorat la gît să exclame entuziasmat: Vaaai, ce autenticitate! Vai, ce vacă frumoasă! Vaaaaai, ce ștergar! Dacă le găsesc, evident. Căci dacă nu le găsesc, atunci strîmbă din nas și-și formează o opinie destul de proastă despre turismul românesc. Aia cu gardu și leopardu.

Deci să vedem cum ne vom descurca în fața acestei zăticneli. Ce vor ei de la viață și ce vor să le oferim. Și ce vrem noi de la viață și ce credem noi că vor ei: termopane și carpete pe pereți cu răpirea din Serai și farfurii moderne și mese de plastic și balansoare și grătare în curtea cea betonată.

Toate astea au pornit de la articolul excelent al lui Cătălin Mitroi (citiți-l; n-o să vă pară rău; despre tribulațiile turistului exigent în zona de năclăială stilistică de agroturism struțo-cămilos de la Bran) și de la discuția de la Ministerul Turismului despre autenticitate, natură și ospitalitate.

Drept pentru care îmi fac bagajele, le urc în Subaru cel tradițional și creștin-ortodox și mă duc să văd dacă mi-a supraviețuit bambusul acestei ierni grele și friguroase. Maică-mea zice că da, că s-a prins cum trebuie și că e viguros. Dacă ar fi scăpat și rozmarinul, care a înghețat în beci, ar fi fost și mai bine. Amîndouă plante autohtone, creștin-ortodoxe, ba chiar zamolxiene, dacă stau să mă gîndesc mai bine, care se potrivesc foarte bine lîngă cei trei frasini ai mei pe care i-am scăpat de drujba modernității cumnaților mei și lîngă colecția de pitici de grădină care ne păzesc ca niște bune spirite creștin-ortodoxe de rit scandinav curtea. Midgaardul vieții noastre de țărani post-moderni :)


.

Citeste tot...

Deus otiosus

Industrialization and Rising Secular-Rational Values

Sustained economic growth starts with industrialization as productivity begins to outpace population growth (Landes, 1998; W. Bernstein, 2004). In agrarian societies, humanity was at the mercy of inscrutable and uncontrollable natural forces. Because their causes were dimly understood, people tended to attribute events to anthropomorphic gods. The vast majority of the population made its living from agriculture and depended on things that came from heaven, like the sun and rain. One prayed for good weather, for relief from disease, or from plagues of insects.

In industrial society, production moved indoors into a man-made environment. One did not wait for the sun to rise and the seasons to change; when it got dark, one turned on the lights, and when it got cold, one turned on the heating. One did not pray for good crops because production came from machines that were built by human ingenuity. With the discovery of germs and antibiotics, even disease ceased to be seen as a divine visitation; it became a problem within technological control. As technology gave people increasing control over their environment, God became less central.

The shift from preindustrial to industrial society brought profound changes in people’s daily experiences and prevailing worldviews (Bell, 1973; Spier, 1996; Inglehart, 1997). Preindustrial life, Bell (1976: 147) argues, was a “game against nature” in which “one’s sense of the world is conditioned by the vicissitudes of the elements – the seasons, the storms, the fertility of the soil, the amount of water, the depth of the mine seams, the droughts and the floods.” Industrialization brought less dependence on nature, which had been seen as ruled by inscrutable forces or anthropomorphic spirits. Life now became a “game against fabricated nature” (Bell, 1973: 147), a technical, mechanical, rationalized, bureaucratic world directed toward creating and dominating the environment.

As technological control of the environment increased, the role ascribed to religion and God dwindled. Praying to God for a good harvest was no longer necessary when one could depend on fertilizer and insecticides. Materialistic ideologies arose, offering secular interpretations of history and secular utopias to be attained by human engineering operating through rationally organized bureaucratic organizations.

But these ideologies were as dogmatic as religion, reflecting the rigidly disciplined and standardized way in which industrial societies organize the work force and life in general (Whyte, 1956; Florida, 2002). Accordingly, the rise of secular-rational values does not bring a decline of authority: it only shifts the basis of authority from traditional religious sources to secular-rational sources. Rational science and its belief in technological progress becomes the new source of authority in a highly mechanical world.

One reason for the decline of traditional religious beliefs in industrial societies is that an increasing sense of technological control over nature diminishes the need for reliance on supernatural powers. In the uncertain world of subsistence societies, the belief that an infallible higher power will ensure that things ultimately turn out well filled a major psychological need. One of the key functions of religion was to provide a sense of certainty in an insecure environment.

Physical as well as economic insecurity intensifies this need: the old saying that “there are no atheists in foxholes” reflects the fact that wartime dangers increase the need for faith in a higher power. But as industrial production outpaces population growth and as scientific progress prolongs life expectancy, there is a dwindling need for the reassurance that religion traditionally provided.

In the preindustrial world, humans have little control over nature. They seek to compensate for their lack of physical control by appealing to the metaphysical powers that seem to control the world: worship is seen as a way to influence one’s fate, and it is easier to accept one’s helplessness if one knows the outcome is in the hands of an omnipotent being whose benevolence can be won by following rigid and predictable rules of conduct. These are important functions of religion in a world where humans have little or no control over their environment. Industrialization vastly increases humans’ direct physical control over the environment in which they live and work. This process undermines the traditional function of religion to provide reassurance in an uncertain world.

Inglehart, Ronald; Welzel, Christian. 2005. Modernization, Cultural Change, and Democracy. The Human Development Sequence. Cambridge: Cambridge University Press


Citeste tot...