Cum stăm cu parcarea?

Dom’le,

Inițial am crezut că e doar o părere de-a mea. Că poate s-a întîmplat în vreo seară. Dar de ceva timp tot așa este. Și a observat și Flo același lucru, which make us two, that being already a bunch.

Ce se întîmplă? Se întîmplă că eu adesea sosesc seara tîrziu acasă. Dacă e nouă seara e bine. Dar des se face unșpe, doișpe ale nopții, chiar și două sau patru. A.M. Nu, nu am amantă. Răspunsul e mult mai prozaic și mai nasol: am un program erratic. Adică random. Știu cînd plec, nu știu cînd mă întorc. N-am program.

Ei, indiferent de ce și de cum, sosesc des seara tîrziu acasă. Ceea ce face, pe lîngă că trebuie să intru ca pisica în casă și să fac cît mai puțin zgomot cu putință, să și fiu nevoit să caut loc de parcare printre ultimii.

Pînă acum ceva vreme, asta era a real pain in the heel. Frate, mă învîrteam de două trei ori în jurul neighburhudității, uneori ajungeam pînă la școala lu’ Marta, mai dădeam rotocol și la piață, uneori ziceai că n-am noroc în viață și că chiar nu am unde s-o pun în seara aia.

Noroc că, fiind mai animal din fire, adică mai nesimțit, și eu, și distinsa fierătanie, puteam s-o parchez în locuri unde alții fie nu s-ar fi încumetat, fie nu s-ar fi înjosit. Și atunci, mai cu un pic de coțopeneală, mai cu un pic de bouldering urban peste bordurili lu’ Negoiță și ale lu’ Videanu, fi’le’ar bordurili supraînălțate să le fie de suflet, că mi-am terminat o mașină din cauza lor (nu asta; alta, aia dinainte), deci mai cu ceva sport extrem reușeam s-o repausez pe undeva prin proximitatea de sub 1 km de bîrlogul propriu și personal.

Asta s-a întîmplat gradual, pe parcursul ultimilor aproape șapte ani de cînd stăm aici. De la un an la altul, din ce în ce mai greu să găsești loc de parcare seara. Evident că nu sunt singurul, și nici primul, că vorbesc de fapt despre un loc comun, despre o serendipitate a descoperirii apei calde, despre o sociologie a evidenței care sare în ochi, despre un fapt de viață ce cu siguranță v-a scos peri albi mai tuturor dintre Dvs, stimați cititori de rit urban.

Ei, chestia este că toată această corvoadă a ținut pînă toamna trecută, pînă a dat prima zăpadă mai serioasă. Pe urmă, avînd noi parte în sfîrșit de zăpezi de-alea adevărate în București, de substanță și de timp și de spațiu, zăpezi persistente, troiene zdravene, care nu se duc în trei-cinci zile, traficul a făcut și el un sughiț, multă lume și-a abandonat mașina sub grămada de zăpadă, "las-o acolo pîn’ la primăvară", a început vremea datului la lopată și al căutatului locului de parcare de alt tip, mai intens, mai de gen Discovery.

Aici iar am fost oarecum privilegiat atît de firea cea nesimțită, cît și de mașina pe măsură, pentru că, spre deosebire de alții, care trebuiau să facă tot soiul de dansuri totemice în jurul mașinii, cu lopata în mînă, spre necesara ei dezgropare și detranșeizare, la mine era mai simplu; dădeam cu spatele, sau cu fața, depinde cum o prinsese cea mai proaspătă zăpadă parcată, ori cea mai proaspătă trecere a tractorului care făcea zidulețe în fața mașinii tale, pînă ieșea.

Senzația credeți-mă că e faină. Te urci, ambalezi, împingi ca Homer Simpson într-unul din episoadele cînd face el pe drumarul amator, și ieși. Și la sosire înapoi, la fel de simplu; ochești un loc de parcare care este semi-troienit de zăpadă și unde, în consecință, nu s-a băgat nimeni, te apropii încet și dintr-o dată, poc!, te-ai suit pe el. O singură dată mi s-a întîmplat să reușesc performanța să o pun pe burtă, cu centrul de greutate fix peste malul de zăpadă, și să fiu și eu nevoit să joc țonțoroiul cu lopata nu pe lîngă ea, ci pe sub ea, să o aduc ad literam cu roatele la loc pe pămînt.

Dar nu despre iarnă și despre obiceiurile de parcare la turambarii hibernali este vorba, ci despre acum, despre contemporaneitate. Și mai ales și mai ales despre faptul că, dintr-o dată, de cînd s-a dus zăpada, minunea minunilor!, găsesc loc de parcare fără nici un fel de problemă, indiferent la ce oră tîrzie a serii mă întorc. Mai mult: îmi permit să fac și mofturi, să nu mă reped hămesit pe primul pe care îl întîlnesc, mulțumind proniei cerești care nu există, după cum știe orice ateu respectabil căruia nu îi e frică de fulgerul mînios. Ci merg liniștit mai departe, ca șopîrla, ca iguana, ca crocodilul cel sătul și lent și burtos, în căutarea unei prăzi și mai la îndemînă, a unui loc și mai bun, și mai aproape, și mai larg și lejer. Dintr-o dată, de ceva săptămîni, îmi permit să fiu belfer, nu rock climber anxios.

Asta pentru că acum am de unde alege. Dintr-o dată, la noi în cartier sunt locuri de parcare libere căcălău măria ta. Și acolo, și dincolo, și la față, și mai prin spatele blocurilor, și pe locurile special amenajate, și pe trotuare, pe unde vrei. Ba chiar sunt unele locuri, la părculețul de lîngă piață, unde minune a minunilor!, o întreagă latură a parcului este hiper-super-para-goală.

Și asta nu doar într-o seară, ci zile întregi la rînd, de am ajuns să intru la bănuieli. Mă, nu cumva au pus ăștia vreun semn de interzis pe aici, pe care nu îl văd eu, să se fi apucat să salte mașini din locul ăla, să mă trezesc naibii în vreo dimineață că mă duc să mi-o iau de la Glina sau de unde mama dracu’ se iau mașinile ridicate din sectorul 3, că locul îl știu, îl văd cu ochii minții, dar nu știu cum îi spune la satu’ ăla de dincolo de Pantilimon?

Hmmm. Nici măcar. În alte seri erau una-două mașini parcate acolo, și dimineața nu le luase nimeni. Deci nu e din cauză de hingheri, e din cauză de pur și simplu că...

Ei, aici vine întrebarea. Pur și simplu că de ce? Pen’ ce, Mitică? De ce, coană Joițico? Să fie cumva criza? Să fie leasingurile carele căci va să zică că au început să fie date înapoi? Chiar așa de intensă să fie situația? Așa, brusc și dintr-o dată, dupe zăpadă gata nu prea mai sunt mașini ca altă dată?

Hmmmm. Uite un subiect numa' bun de meditat și de discutat. Ceea ce mă face, pe de o parte, să scriu acest articol care s-a dorit a fi scurt, iaca acolo de un paragraf de trei – cinci rînduri, ca priceputu’ de Zoso, dar care evident că mi-a ieșit ditamai poliloghia de doo pagini de Word cu diacritice cu tot, că Turambar ăsta nu știe să scrie scurt, doar luuuung și complicat și alambicat și dezlînat, așa ca gîndirea lui, mama lui de sociolog carele nu știe să se ecsprime clar și concis, ca oamenii de știință, și face el poante ieftine și vorbe inutile și registre lingvistice inadecvate, cu cuvinte din alea nașpa și care nu se cuvine să fie rostite, mama lui de sud-american de Telega, ți-ar Macondo-ul tău de Telega să-ți fie, rasa ta de verbologist.

Iar pe de altă parte, ca să n-o mai lungim atît de mult cu Macondo-ul meu care clar că nu vă interesează, mă face să vă întreb: la voi acolo pe planeta cartierului unde locuiți voi spre dormire și spre grabnică odihnă, la fel se întîmplă? Ce vă spune voo nasul vostru observațional? Oare doar la Turambar în cartier se întîmplă chestii de-astea care taaare miroase a criză, sau ați băgat și voi de seamă același lucru? Sau, dacă n-ați băgat, poate încercați de-acum încolo să căscați ochii și să vă uitați primprejur. Ia să văd, măi bloggere, măi Turambare, așa o fi, sau doar ți se pare ție, ți'ar Macondo să-ți fie...

Deci vă rog eu. Deci un pic de atenție și de colaborare pentru o cauză nobilă de elucidare a misterului sociologic de rit urban. Deci cum vi se pare cu chestia cu locurile de parcare: se găsesc mai ușor sau nu? 'Ai? Ce părere aveți?

PS: Asta uite acum îmi trece prin minte că ar trebui să o pun și în următorul sondaj. To be continued, cum ar zice ăia din Star Trek. Sau din Dr Quinn, Medicine Woman…;)