Shut up and shove!

După cum vă spuneam sîmbătă, sunt destul de critic în privința prestației echipei de rugby a României în fața Portugaliei. Deși am învins și am rămas în lupta pentru calificarea la RWC (Rugby World Cup) 2011 din Noua Zeelandă, am jucat de fapt prost, cu multe greșeli, cu foarte multă lipsă de disciplină și fără un plan clar de joc – nelipsitele bube în cap ale rugby-ului nostru din ultimul timp. Iar portughezii au fost mari fraieri că nu au concretizat toate oportunitățile de puncte, că ne băteau de ne sărea rugby-ul din cap.

Tot în acel articol de sîmbătă am răspuns și la o leapșă primită de la Transildania. Printre alte întrebări de-ale sale la care am răspuns, am discutat și despre rugby-ul românesc în general și ce ar trebui făcut. Iar opinia mea a fost - și este în continuare, că doar de alaltăieri pînă azi nu au trecut decît două zile – că problema rugby-ului românesc gravitează în jurul universalei teme a banilor.

Nu spun că e vorba doar despre bani, ci că este vorba mai ales despre bani. La nivelul sistemic, începînd de la baza de selecție a juniorilor și pînă la felul în care aceștia afectează performanța seniorilor. Nu dezvolt din nou, citiți articolul de sîmbătă dacă sunteți interesați de subiect.

Ei bine, ca să nu ziceți că sunt totalmente cîrcotaș, că am ceva cu România sau că mă dau rotund și-mi dau și eu cu părerea, să fiu în treabă, permiteți-mi să vă prezint un caz de la case mai mari. De la cea mai mare casă, de la Noua Zeelandă, că tot vorbeam de ea.

Poate unii dintre Dvs, cei care vă mai uitați la rugby, ați auzit de Carl Hayman. Un monstru sacru al rugby-ului internațional, unul dintre cei mai buni pilieri din ziua de azi. Un jucător cam la 30 de ani care este în gloria carierei sale – de regulă, un pilier se coace mai greu pe post.

Ei bine, Carl Hayman, una din vedetele All Blacks, un personaj carismatic, puternic, consecvent, care putea să țină grămada în spinare, la un moment dat și-a pus palma în fund și a plecat din țara sa. Deși vorbim de Noua Zeelandă, locul unde rugby-ul ține loc de religie, locul unde dacă scoli o babă de 73 de ani noaptea din somn și tot e în stare să-ți spună echipa națională pe de rost, inclusiv banca de rezerve, totuși Carl Hayman a plecat după Cupa Mondială din 2007 la Newcastle, una din echipele cele mai titrate din Anglia, unde pînă recent a jucat și Johnny Wilkinson.

Și Hayman a plecat din aceeași cauză, din cauza banilor. Pentru că la nemernicii de capitaliști în putrefacție din Europa se plătește mult mai bine, mai ales în Anglia și în Franța. Asta s-a întîmplat în 2007, după ce Noua Zeelandă a comis-o rău de tot la ultima ediție a RWC, cînd a ieșit din cursa pentru titlu încă de la nivelul de sferturi de finală. Prima dată în istoria – e drept, destul de recentă – a competiției cînd Noua Zeelandă a fost eliminată atît de repede.

Atunci mulți All Blacks aflați la zenitul carierei lor au spus “pa, vă pup pe portofel, mă duc să fac bani”. Și au plecat în Europa. Mulți, nu mi-i amintesc acum pe toți, și McAllister (mult mai tînăr), și Heyman, chiar și Dan Carter for a short spell. Și dacă mai sap un pic, mai găsesc vreo cinci-șase nume, cum ar veni cam aproape jumătate de echipă: Doug Howlett, Byron Kelleher, Jerry Collins, Aaron Mauger, Anton Oliver, Chris Masoe.

Cam mult, nu, pentru o țară unde tricoul de All Blacks reprezintă supremul premiu, suprema acoladă în acest sport care ține loc de religie?

E drept, unii dintre ei erau cam bătrîiori, dacă făceai o socoteală elementară, în 2011 ar fi fost cam babe pentru un campionat mondial. Și atunci pur și simplu li s-a dat drumul: hai, ați stat pînă acum acasă, v-ați sacrificat pentru națională, hai acum duceți-vă și faceți bani, că mai aveți doar cîțiva ani la dispoziție pînă va trebui să puneți ghetele în cui.

Însă în cazul altora nu se aplica această circumstanță atenuantă, după cum s-a și văzut de altfel din eforturile ulterioare ale oficialilor neo-zeelandezi de a-i aduce înapoi, să fie disponibili pentru 2011 (în Noua Zeelandă regula este: dacă nu joci în campionatul intern, nu pupi echipa națională, no matter what).

Ei bine, chiar așa a fost și cazul lui Hayman. De ceva timp oficialii neo-zeelandezi fac pe dracu’ în patru să-l aducă înapoi. La un moment dat chiar se discuta să pună bani mînă de la mînă, și federația, și sponsorii, să-i cumpere lui Hayman o fermă, visul acestuia de stabilitate familială și financiară.

Cu toate aceste străduințe, totuși nu au reușit să-l convingă. Acum, recent, cînd i s-a terminat contractul cu Newcastle, neo-zeelandezii nu au reușit să-l aducă înapoi, pentru că patronul de la Toulon a oferit mai mult. Și Hayman a stat, s-a gîndit, n-a dormit noaptea, și pînă la urmă s-a hotărît:

"Carl has weighed up the financial implications of staying and playing in Toulon versus the opportunity of coming back, and he has chosen the former."

[...] Hayman told the New Zealand Herald his decision had been difficult, but his family's financial future had taken top priority despite the NZRU's late counter-bid.

Asta deși discutăm de al naibii de mulți bani, chiar și pentru sporturi mai bănoase decît rugby-ul:

Carl's deal with Toulon is for two years and is reportedly in the multi-million dollar bracket.

Mai multe despre această poveste despre tensiunea dintre bani și fidelitate aici (articolul din care am preluat citatele de mai sus), aici și aici.

Alte știri recente despre Hayman pe site-ul oficial All Blacks, allblacks.com


* * *

Revin la problema noastră, a rugby-ului românesc.

Dacă cele mai prestigioase case de rugby se confruntă cu asemenea dificultăți, cu asemenea sfîșieri între fidelitatea de club / națională și siguranța financiară, vă dați seama ce se întîmplă în România, unde dacă un jucător cîștigă o amărîtă de mie de euro, se consideră hiper-super-norocos.

Don’t get me wrong. Spun “amărîtă” în comparație cu sumele vehiculate în fotbalul românesc, nu în comparație cu salariul mediu din România. Însă chiar și în comparație cu prăpăditele de salarii medii din România, sumele pe care le cîștigă mulți dintre cei implicați în rugby-ul românesc sunt penibile, derizorii, de genul 7 milioane sau 10 milioane un antrenor de copii sau de juniori. Păi cu ce suflet să mai faci performanță pe banii ăștia, cînd mai ai și o familie de hrănit acasă?

Ei bine. Cam despre asta este vorba, chiar și în rugby. Despre bani. Din păcate...


* * *

Și acum, în încheiere, o ultimă considerație etnologică, antropologică, impresionistă, spuneți-i cum vreți. Hai să încercăm să înțelegem de ce nu sunt bani în rugby în România, dar în fotbal sunt, spre deosebire de Anglia sau Franța, unde sunt și pentru rugby, și pentru fotbal. O să vedeți mai jos de ce spun "antropologică".

Las la o parte diferențele de mărime dintre sumele alocate în general sportului în țările bogate și în cele sărace. Este evident că e o corelație strînsă între nivelul de bogăție al țării respective și banii pe care societatea și-i permite să-i aloce pe un domeniu care se situează relativ sus pe scara de nevoi a lui Maslow cum este sportul. Cînd ești sărac aloci mult mai puține resurse pentru distracție. Dar nu despre asta e vorba acum. Mă interesează comparația relativă, nu cea absolută. Banii în rugby raportați la cei din fotbal, în România. La fel și în Anglia sau în Franța.

Nu am aici cifre exacte, însă este evident că în România se bagă mult mai puțini bani în rugby, raportat la fotbal, decît se bagă în Franța sau în Anglia. Deși și în aceste țări fotbalul bate rugby-ul ca popularitate, totuși raportul bani rugby : bani fotbal nu este atît de dezechilibrat. De ce?

Sporturile preferate dintr-o țară oglindesc în bună măsură moravurile, poftele, nevoile, năzuințele, felul în care oamenii din țara respectivă văd lumea și viața. Adică valorile semnificative din societatea respectivă.

Un exemplu ar fi cursele auto. Avem țări unde se mănîncă Formula 1 pe pîine, sau alte sporturi automobilistice – oglindire a interesului arătat pentru locomoția mecanizată în viața de zi cu zi. Păi dacă toată ziua stau cu volanul în mînă, încet-încet încep să-i apreciez și să vreau să mă uit la cei care conduc foarte repede, foarte bine, care se întrec în domeniul ăsta.

În schimb, în țări unde experiența zilnică a interacțiunii cu animalul cu cai-putere nu este prea răspîndită, din motive de sărăcie, de lipsă de infrastructură etc, acolo Schumacher nu prea e cunoscut și nici cursele auto clandestine nu sunt la modă. Uitați-vă și la România cum s-a dezvoltat această pasiune pe măsură ce s-a mărit parcul auto.

La fel și cu rugby-ul sau cu fotbalul. Ele oglindesc într-o anumită măsură (repet: într-o anumită măsură; mai sunt și altele la mijloc: istoria de introducere a sportului, condițiile fizice, etc. - nu intru în detalii), deci ele oglindesc într-o anumită măsură apetența societății pentru un anumit set de valori.

Hai să vedem ce valori oglindește fotbalul, spre deosebire de rugby?

Eu aș spune că principala diferență o face șmecheria. Trickul. Fenta. Păcăleala. Driblingul. Cîștigul din gleznă. Fotbalul este în mai mare măsură îmbibat valoric de aceste valori, de aceste atribute. Fotbalul are încrustat în el, în esența sa o oarecare ușurință, păcăleală, trickery.

Don’t get me wrong. Nu o spun de manieră depreciativă. Știu că și în fotbal se pune mult suflet, mult efort, multă sudoare și muncă și consecvență. Însă scris cu litere de foc în regulile sale, din însăși maniera în care se folosește mingea, fotbalul este predispus la cîștigul pe bază de ciupeală. Una din calitățile de bază căutate în fotbal este fenta, driblingul. Îți depășești adversarul că ești priceput în șolduri, că îl trimiți la țigări în stînga și tu te duci pe dreapta. Că i-o dai printre picioare. Că o pui la vinclu.

Valorile implicite în toate aceste lucruri apreciate în fotbal sunt priceperea șmecherească, descurcăreala, usurința, eleganța mișcării, grația lipsită de efort. Vedetele sunt Pele, Maradona, Ronaldinho, Van Basten, Figo, Hagi. Nu Bumbescu, Materassi sau cine știe ce alt fundaș care rupe tot.

Exact cam ce le place românilor. Ușor, din poignet, dacă se poate. Nu spun că toți românii sunt așa, însă că e prevalență mai ridicată decît în rîndul altor popoare de obținere a succcesului în viață prin aceste mijloace.

În schimb, la rugby, deși și acolo fenta e apreciată, plecatul pe gaură, scoaterea adversarului și pasa elegantă, totuși o mult mai mare pondere o au perseverența, chinul, lupta centimetru cu centimetru, violența bine controlată, puterea și cooperarea. Pilierul puternic, flankerul care te rupe din placaj, centrul care e în stare să străpungă zidul de apărare. Oamenii care se leagă în grămadă și cine poate poate, cine nu, nasol de el. Cine e tare, ăla împinge. Logica lui "Pe aici nu se trece". În rugby nu prea e loc de șmechereală. Ori poți, ori nu poți. E vorba de putere. De perseverență. De luptă. De încrîncenare, nu de giocozitate din gleznă.

Ei bine, tocmai aceste valori le găsești în mai mică măsură la români și în mai mare măsură la englezi sau la francezi. Taci din gură și sapă. Bagă capu’n pămînt și împinge. Nu te văita, luptă. Nu mai poți? Ce e aia “nu mai pot”? Luptă, în mama mă-tii de neputincios. Luptă! Împinge, nu te lăsa. Ai fost pus la pămînt? Nu-i nimic. Scoală, că avem treabă. Curge sînge? Nu te văita! Un fleac. Șterge-te și vino încoace, că ne năpădesc ăștia. Nu avem timp de văicăreală.

Internetul e plin de filmulețe haios-educative care arată diferența dintre jucătorii de fotbal și cei de rugby în privința simulărilor, a cinstei în joc și a toleranței la durere, suferință, șoc și violență. Ele sunt reprezentative pentru această analiză de diferență de valori: forță, perseverență, rezistență, violență, agresivitate, sacrificiu, disciplină, echipa pusă înaintea individului.

Vedeți? Chestie de stil, care de fapt reflectă valori diferite. Valorile din viața de zi cu zi care se reflectă în sportul care îl preferă lumea. Adică antropologie, oameni buni. Studiul valorilor, al practicilor cotidiene specifice unui grup bine definit. Ceea ce în antropologie, în sens larg, se înțelege prin « cultură. Ceea ce în antropologie, în sens larg, se înțelege prin « cultură. Nu aia înaltă, cu picturi și muzică simfonică și cu Bach și Shakespeare și Brîncuși, ci cea de zi cu zi: obiceiuri, proceduri, practici, năravuri, inerții de acțiune la marginea conștientizării.

Aceste grade diferite de popularitate provoacă efecte în cascadă: ratinguri diferite la televizor, volume diferite de spectatori, deci mai mulți sau mai puțini bani din publicitate, deci, în fond și la urma urmei, mai mulți sau mai puțini bani către cluburi, jucători, federație, antrenori, arbitri, dotări etc.

De fapt, aici vroiam să ajung. Felul în care valorile din societate se reflectă în popularitatea sporturilor urmărite. Scandinavii urmăresc schi fond și atletism. Rușii se uită la șah. Americanii la curse auto. Românii, și latinii în general, se uită la fotbal. De ce? Pentru că aceste sporturi sunt după chipul și asemănarea lor, a spectatorilor. Ce promovează la nivel inconștient aceste sporturi? Ce valori? Ce priceperi? Ce căi spre succes și victorie? Singur sau în echipă? Cu mintea sau cu pumnu'? Cu fenta sau cu perseverența? Cu putere sau cu fuga?

Dacă stai să te gîndești bine, valorile prezentate mai sus ca fiind specifice rugby-ului în comparație cu fotbalul: forță, perseverență, rezistență, violență, agresivitate, sacrificiu, disciplină, echipa pusă înaintea individului, sunt exact valorile dezirabile în grupul de războinici de pe vremuri. Năvălitorii vikingi, englezii care au cucerit lumea, francezii lui Napoleon. Știu, știu. O să mă acuzați de impresionism, de comparație scăpată din mînă. Dar vă spune Turambar: este ceva aici, în toate astea. Diferența dintre români și francezi și englezi. Diferența dintre un popor de cuceritori și unul de cuceriți, de mereu înjugați și slugi la alții.

Asta trebuie făcut în România dacă vreți să crească popularitatea rugby-ului. Să dezvolți mîndria, apetența pentru luptă, pentru disciplină, pentru sacrificiu, pentru plăcerea violenței bine ținută în frîu, pentru beneficiile perseverenței și a pusului capului în pămînt să împingi, nu să cazi în genunchi. Restul e pur și simplu jelanie de-aia de-a noastră balcanică. Vai, maică, în ce hal a ajuns rugby-ul în România. Vai, ce cîini eram și ce javre am ajuns.

Răspunsul este unul non-ipocrit și ne-politic corect. Am ajuns niște javre pentru că poporul român în momentul de față este cam javră, cam dedulcit la cîștig facil, la tunuri, la cum să facă să meargă lucrurile fără să pună osu'. De-aia pune atît de multă lume botu' la fotbalul lui Jiji și al lui Mitică Corleone. Pentru că în fibra sa intimă nu vrea să pună osul, ci mai degrabă îi place să se jelească ce greu este.

Și părerea mea este că, dacă vrem să facem o campanie de popularizare a rugby-ului pe bloguri, asta trebuie făcut: scos în evidență care sunt valorile dificile, calea cea grea pe care Hercule s-a hotărît să o urmeze, perseverența, lupta centimetru cu centimetru, pumnii din grămadă. Nu trebuie să ne speriem. Asta e viața. Trebuie să învățăm să împingem. Cum spunea Martin Johnon în finala cu australienii de la Cupa Mondială din 2003, cînd le-a fost dat un om afară din grămadă și unul din ei se plîngea: “Și noi acum ce facem?”, iar Martin Johnon, căpitanul echipei și linia a doua, s-a zburlit la el mînios: “Shut up and shove!”.

Vedeți. Asta trebuie să învățăm. Și în rugby, și în viața de zi cu zi, și pe bloguri, și peste tot: să împingem și să nu ne mai jelim ca niște babe. Și pe urmă putem să dăm și drumul la minte pe trei sferturi, să facem eleganțe cu ea...

:)