Ce am pierdut

Ce am pierdut și nu o să mai vedem niciodată.

Stăteam aseară și mă uitam cu Marta la Prințesa Mononoke. Doar cu Marta, pt că, totuși, Mononoke Hime nu prea e de copii mici. Teoretic nu ar cam fi nici de nasul Martei, dar hai să zicem. Însă în nici un caz nu este pentru un copil de nici 5 ani de zile. Prea mulți viermi și prea mult sînge.

Și stăteam noi și ne uitam la film, o altă bijuterie pro-natura marca Miyazaki, și mi-am adus aminte de una din părerile mele de rău.

De faptul că nu mai am cum să văd fața neatinsă a Pămîntului, natura aia virgină, pristină, periculoasă și neatinsă de dinainte de contactul cu mîna și cu fierul și cu focul și cu ticăloșia antropică a omului. Codrii ăia neatinși de secure, stepele alea de dinainte de venirea tătarilor, văile rîurilor, țărmurile mărilor, lăsatul serii și ceața și ploaia, iarba și muntele, dealul și turmele de animale sălbatice, ursul și rîsul, cerbul și popîndăul, leul din Grecia și codrii din Bărăgan. The unadultered nature, the pristine wilderness. Pasul bourului și umbra spinărăului, a șarpelui răului.

Știu, știu. Veți spune că viața era primejdioasă și scurtă și plină de violență atunci. Că nu mi-aș dori să trăiesc soarta românului năpădit de avari, a maimuței mîncată de tigru, a primatei hăitută de lupi.

Și totuși. Mă întreb: cum arătau toate locurile astea înainte să vină oamenii peste ele? Pe vremea cînd oamenii erau o cantitate neglijabilă, cînd de-abia începuseră să sgîrie cu botinele lor praful pămîntului, cum era?

Cum era, și cum nu mai e. Să vă gîndiți la asta ori de cîte ori traversați strada, întinderea de asfalt și de sticlă și de beton și de fier, mediul ăsta hiper-antropizat în care ne trăim viața din ce în ce mai artificială, din ce în ce mai virtuală.

Mda. Ne vedem la vară, da, pe Padina lui Călineț. Să luăm urma spinărăului, a șarpelui răului...