Bambilici

Nu vreau să vă bucurați. Jocul a fost îmbîcsit, bambilici, fără nimic clar în cap, cu excepțiile de rigoare, dar mai ales și mai ales cu aceleași tîmpite situații de lipsă de disciplină, concretizate în nelipsitele cartonașe galbene. Vă mai aduceți aminte meciul cu Italia de la Cupa Mondială din 2007? Pe bîzdîc și pe nervi de copii proști am pierdut meciul. Astăzi, la fel: pe lipsă de disciplină am pus în pericol calificarea, în acel moment în care eram cu doi oameni în minus.

Deci spunem un bravo cu jumătate de gură și pe urmă facem un calcul cîinesc. Un eseu al nostru a fost obținut dintr-o greșeală nu de începător, ci de copil de grădiniță. În vecii vecilor într-un meci obișnuit nu beneficiezi de o asemenea pleașcă. Deci 20 – 7 = 13. În schimb, portughezii, dacă erau oameni cu un minim de creer în cap, concretizau încă două lovituri de pedeapsă în timpul celei de-a doua reprize, în loc să o dea ca fraierii în tușă. Deci 9 + 2 x 3 = 15. Deci era destul de probabil ca scorul să fi fost, de fapt, 15 – 13 pentru Portugalia. Adică pa calificare.

Asta dintr-un motiv foarte simplu: nu prea am jucat nimic. Vorbesc nu de efort și de dedicație, pe apărare. Ci de plan de joc urmat cu consecvență, pe atac. În afara fazei de la sfîrșitul primei reprize, cînd într-adevăr am avut mintea la noi să profităm de unul din puținele noastre puncte tari, înaintarea, și i-am forțat pe grămadă pînă i-am îngenuncheat și i-am obligat să ne dea eseu de penalizare, în afara acestei faze nu am construit nimic. Da’ nimic, dragi rugbylofili.

Mda. Păcat. Eu, dacă aș fi antrenorul lor, sau Alin Petrache, nu i-aș recompensa, ci i-aș pedepsi. Pentru că nu prea merita să cîștigăm acest meci.

:(

PS : Ieri am primit o leapșă de la Transildania la care nu am apucat să răspund. O fac acum.

1. Un pronostic pentru meciul de la Lisabona.

Deja a trecut. Dar ieri aș fi spus: nu știu, sunt cu inima strînsă. Stai să vedem. Și ați văzut azi, că am cam jucat țonțoroiu.

2. Daca stejarii bat Portugalia si reusesc sa termine pe locul trei, vor trece ei si de Ucraina, Tunisia si Urguguay pentru a se califica la mondiale?

Da. Cu aceleași emoții tîmpite cauzate de lipsa de disciplină. Dar îi vom bate, chiar și pe uruguayeni. Singura problemă este că Federația trebuie să facă rost cumva de juma de milion de euro să plătească deplasarea în America de Sud.

3. Indiferent de rezultatul de sambata, in opinia mea rugby-ul nostru se afla in criza. Pentru prima data Romania nu se califica direct la mondiale, pentru prima data e posibil un mondial fara stejari, Romania nu mai e a saptea forta in rugby-ul european, si alte tari fara mare traditie in rugby ne-au depasit. Ce ar trebui facut ca rugby-ul nostru sa fie iarasi acolo unde i-a fost locul pe plan international?

Știți care e problema cu istoria frumoasă a rugby-ului românesc? Că atunci rugbiștii noștri cam erau profesioniști. eErau ei amatori doar cu numele, în rest erau scoși din producție, pontați fără să meargă la muncă, primeau prime de joc și de victorie, ei aveau o singură treabă: să joace rugby, deci, cum ar veni, profeșioniști. În timpul ăsta, restul Europei chiar juca rugby amator. Ăia chiar mergeau la muncă, chiar puneau osul, și mai ales și mai ales nu prea erau plătiți pentru jocul de rugby.

Ei bine, de la mijlocul anilor ’90, lucrurile au devenit fix pe dos. Ăia au început să joace rugby pe bani și să nu mai facă nimic altceva, și să construiască un sistem sustenabil: copii, antrenori, metode de evaluare, alea alea. În timp ce de-ai noștri s-a ales praful, pe de o parte datorită faptului că nu mai primeau stipendiile de pe vremea comuniștilor, pe de alta datorită faptului că România trecea printr-o perioadă foarte proastă din punct de vedere economic.

Deci totul se rezumă la bani, Transildania. Ai noștri cîștigă mult mai puțin decît cei de afară, uneori la limita supraviețuirii. Și atunci asta îți afectează calitatea jocului, atît la nivel de seniori: jucătorii mai trebuie să mai facă și altceva să-și cîștige existența, nu prea sunt bani de antrenori și de dotări: terenuri, vestiare, echipament, dar și la nivel de copii: cei cu potențialul cel mai mare sunt atrași de fotbal, unde se cîștigă bani; la rugby ajungînd restul, cum ar veni.

Ăsta este paradoxul. Cu excepțiile de rigoare, adică cei care sunt plecați prin străinătate și cîștigă bani decenți din joc, dar ăștia îi numeri pe degetele de la mîini, restul cam sunt la un nivel de semi-amatori. Atîta timp cît rugby-ul nu atrage interesul economic pe care îl atrag alte sporturi (exemplul clasic: fotbalul), el nu se va dezvolta precum în țările unde rugby-ul atrage spectatori, abonamente, bani din transmisiile TV, sponsorizări publicitare, bani din transferuri, tot ceea ce aduce banii într-un sport, așa cum se întîmplă, de exemplu, în Anglia sau în Franța.

Și dacă nu sunt bani “naturali”, veniți din interesul arătat de societate pentru acest sport, cum se întîmplă cu fotbalul, atunci sunt două variante: fie identifici bani din altă parte (de la IRB, de la statul român), fie se duce dracu’ și moare încetul cu încetul.