Gomoasă țară, gomos limbaj

- Hei, ai un minut la dispoziție? Cum se traduce chestia asta?

Mă uit pe text. În engleză. Ceva cu relația cu clientul. Fragmentul suna de genul: Cînd clientul e suficient de puternic / pe picioarele lui, atunci poate fi înțărcat de această dependență. Simplu, clar. În engleză weaned off. Deci în română înțărcat. Fără probleme de interpretare sau de nuanță. Nu-i nevoie să deschizi dicționarul pentru atîta lucru.

Dar stai așa că nu-i așa. Ce e simplu nu este de fapt simplu. Pentru că traducerea mea produce o mică apoplexie de stupefacție indignată. Aaaaaa! Ba nu! Nu se poate! Cum să folosim înțărcat? Ce e aia? Alt cuvînt nu ai?

Băi oameni buni, voi sunteți cu capul? Dacă ăla acolo în engleză autorul ăla, cît se poate de respectabil și de cu capul pe umerii lui de om înțelept, că de-aia e cartea aia reper și scoasă în ț-șpe ediții, poate să spună înțărcat, vouă de ce vă pute cuvîntul ăsta? Păi nu, vrem ceva mai serios. Cum să zicem înțărcat? Păi ce are? Este cît se poate de adecvat și de plin de sens. Englezul ăla cum de-a putut? Ce, vă e frică să nu cumva să creadă lumea că
v-ați schimbat profesia, că ați dat-o în zootehnie?

Buuun. Asta a fost doar un exemplu, doar motivul să pornim discuția. Mai am și altele la îndemînă, inclusiv din discuții academice, de lucrări și de doctorate. Vai, cum puteți să scriți așa. Vai, dar nu, nu e bună exprimarea. Nu ați folosit un stil potrivit. Ăsta e jurnalism, nu lucrare academică. Ce spuneți Dvs. aici e corect, dar limbajul...

Deci să înțeleg că singura manieră în care trebuie exprimate lucrurile semnificative este într-un stil prăfuit, gomos, lemnos, țeapăn, emfatico-absconso-complicat, nu? Deci să înțeleg că stilul bate conținutul? Că de fapt contează mai mult cum spui, nu ce spui? Că limba română aia simplă și clară, fondul principal lexical, nu mai este bună de folosit, că trebuie neapărat să recurgem la neologisme și jargoane complicate ca, de fapt, să spunem lucruri simple și clare, ca patru petale?

Asta îmi spune că avem o problemă.

De fapt, avem nu o problemă, ci două.

E clar că în primul rînd este vorba despre un deficit de siguranță, de certitudine. Atît timp cît ai nevoie de legitimare lingvistică, de scorțoșenie complicăcioasă pentru a-ți impune prestigiul profesional în fața celorlalți, e o problemă.

Da, știu, veți veni să-mi spuneți că sunt unii termeni care este imperios necesar să fie bine definiți și, în consecință, necesită cuvinte speciale, forjate expre pentru conceptul în cauză.

Da, aveți dreptate. Nici nu pun la îndoială nevoia termenilor de specialitate. Ce mă deranjează este folosirea acestui jargon cu asupră de măsură, abuzul de complicăciuni nesuferite și scorțoase atunci cînd poți să spui fix același lucru în cuvinte simple, cînd ai la dispoziție o tîrnă de cuvinte “obișnuite”, vechi, la îndemîna tuturor.

Această repulsie pseudo-superioară pentru limba cea mai simplă și clară și neaoșă ne scoate de fapt în evidență cea de-a doua problemă de care discutăm în rîndurile de față, o problemă mult mai gravă și mai dureroasă decît prima. E vorba despre proasta stăpînire a limbii române. E vorba de nepriceperea în a deține și mînui de manieră acceptabilă însuși cărămizile esențiale, prime, ale limbii în care te-ai născut, ai crescut, vorbești, trăiești, visezi și o să mori.

Asta este adevărata tristețe. Că de fapt nu le avem cu cuvintele și atunci ne ascundem în spatele frazelor gomoase, ale cuvintelor absconse și hermeneutico-existențialisto-fenomenologico-paradigmatice. Nu doar pentru că vrem să dovedim ceva, ci mai ales pentru că vrem să ne ascundem nepriceperea, limitarea, impostura.

Din păcate, știu destul de multe astfel de persoane. Domeniul meu profesional băltește de ele. Și din nevoia de legitimare a acestui domeniu pre-paradigmatic, cum ar spunea nenea Kuhn. Știință tînără, zăticnită, care trece prin chinurile adolescenței ideatice. Dar și multă neavenire, mulți sociologi cu diploma doar, nu și cu vorba, gîndul și practica profesională.

Dar este evident că sociologia nu deține nici pe departe dubiosul monopol al acestei scîrbavnice forțări de limbaj. Mestecători de limbaj gomos și gol sunt peste tot. Cel mai vizibil este, evident, mediul politic, cît se poate de propice unor astfel de meschinării de savantlîc gol. De jenă de scîrbă de dispreț față de cuvintele simple, tari, gustoase, față de limba în care a vorbit Nichita și Ursachi, Sadoveanu și Arghezi, Phillipide și Eminescu, Ureche și Pann, Creangă și Foarță.

Păcat. Păcat, pentru că avem o limbă expresivă, gustoasă, plină de miez, de savoare și de muzicalitate. E drept că e complicată, mai complicată decît alte limbi, dar asta ar trebui să ne întărîte priceperea intelectuală, să ne provoace să ținem pasul cu ea și să o stăpînim și să o jucăm între buze și între taste precum joacă arabul armăsarul între coapse în praful deșertului. Pentru că altminteri nu suntem intelectuali precum ne pretindem, ci niște bieți bicisnici impostori mestecători de rumeguș pseudo-savantlîcesc. Și atunci mai bine am tace dracu’ din gură, decît să aberăm tîmpenii inutile.

Nu-i așa, bre nea Gelule profesorule împiedicatule mestecătorule de cuvinte ofilite și goale, de rîde toată sala de tine pe ascuns?

:(

PS: Pentru că în limba română din păcate nu există încă un îndreptar exemplar și paradigmatico-definitiv :) de evitare a unor asemenea zăticneli de limbă, mă văd nevoit din nou să vă trimit cu grabnică trimire la textul imperialistului distopic capitalisto-socialist și trist, George Orwell: The Politics of the English Language. Citiți și băgați la cap, o voi pseudo-telectuali gomoși și arțăgoși care vă înnodați limba în cuvinte grele, dar dificile.