Alegeri 2009. Declarații vs realitate

Istoria de vot. Discrepanțele dintre declarații și realitate.
Utilitatea acestui instrument de măsurare
în înțelegerea fenomenelor electorale
și a sondajelor de opinie

Introducere
Ce se întîmplă cu oamenii la sondaje? Spun adevărul sau mint? Să rafinăm întrebarea: cîți mint, cîți spun adevărul?

Sunt întrebări importante. Discuția despre validitatea și utilitatea sondajelor de opinie este una perenă și puternic încărcată valoric. După cum cu siguranță știți, argumentele curg fierbinți, în presă, în literatura de specialitate, între cei care fac sondaje și cei care beneficiază de sondaje.

La unele sondaje, cum ar fi sondajele pre-electorale, putem să ne dăm la un moment seama dacă oamenii mint în sondaje sau nu. Cum? Simplu: comparăm datele și mai ales și mai ales evoluțiile sondajelor cu rezultatele efective și vedem dacă datele preliminare (sondajele) au prefigurat suficient de bine rezultatul final (în acest caz, comportamentul de vot).

O variantă extremă a acestui tip de validare a posteriori o reprezintă sondajele de tip Exit Poll. Acestea sunt un soi de lucrare de control, de examen. Ai făcut sondajul chiar în momentul desfășurării evenimentului, pe un volum mare de cazuri, nu mai sunt alte modificări semnificative care să-ți inducă perturbări suplimentare, în consecință, ce măsori, cam aia ar trebui să fie. Pe urmă pac, la scurt timp apar rezultatele oficiale. Și atunci poți compara.

Știu, știu. Unii dintre voi veți spune fie că estimările (datele sondajelor) sunt prezentate eronat, fie că evenimentul e viciat (rezultatele alegerilor sunt falsificate). În fața unui asemenea tip de argumente nu vă pot răspunde, pentru că în general la teoriile conspiraționale nu se pot da răspunsuri. Vă pot oferi în schimb un prilej de reflecție socială privind sondajele post-electorale și ce putem afla prin intermediul lor.

Istoria votului
În cel mai recent sondaj CCSB, realizat la începutul acestei luni, am avut ocazia să punem un set de întrebări privind istoria recentă de vot. Ce se întîmplă cu oamenii dacă îi întrebi cum au votat la sfîrșitul anului trecut? Cum răspund? Putem să ne dăm seama cîți mint și cîți spun adevărul? Dacă da, ce aflăm astfel despre ei? Despre motivațiile lor, despre fricile lor, despre relațiile lor cu ceilalți? Dar despre sondaje? Cum ne ajută asta să înțelegem mai bine utilitatea, dar și limitările sondajelor?

Sondajul CCSB a fost realizat în perioada 5 – 9 februarie 2010 pe un eșantion de 1028 de persoane, reprezentativ pentru populația adultă neinstituționalizată din România, prin intermediul interviurilor telefonice pe bază de chestionare standardizate. Întrebările puse pentru a analiza istoria de vot la alegerile prezidențiale din 2009 au fost următoarele:

• Anul trecut, pe 22 noiembrie 2009, a avut loc turul I al alegerilor pentru Președintele României. Dvs. ați votat la turul I al alegerilor prezidențiale sau nu?, cu variantele Da, Nu și Refuz (NR)

• Dacă DA, Cu ce candidat ați votat în turul 1 al alegerilor prezidențiale din 22 noiembrie 2009?, cu variante lista tuturor celor 12 candidați din turul 1, cît și cu varianta de refuz (NR)

• Anul trecut, pe 6 decembrie 2009, a avut loc turul al doilea al alegerilor pentru Președintele României. Dvs. ați votat la turul I al alegerilor prezidențiale sau nu?, cu aceleași variante Da, Nu și Refuz (NR)

• Dacă DA, Cu ce candidat ați votat în turul 2 al alegerilor prezidențiale din 6 decembrie 2009?, cu variante lista cu cei doi finaliști Traian Băsescu și Mircea Geoană, cît și cu varianta de refuz (NR)

Să le luăm pe rînd. Mai întîi: mint oamenii sau nu? Păi simplu: unii spun adevărul, alții mint. Neeah. Prea simplu și nediferențiat. Să încercăm să rafinăm analiza și răspunsurile.

Dar mai înainte de a ne uita la cifre, să vedem de ce unii oameni mint.

Motivația minciunii în sondaje. Gestionarea impresiei și a reputației personale
De ce mint oamenii? Unii chiar nu mint. Pur și simplu nu își mai aduc aminte, sau își aduc aminte greșit, mai ales în cazul candidaților minori. Alții, însă, mint cu bună știință, împinși de la spate de motivații bine definite.

În cazul sondajului nostru, varianta uitării cade. Perioada scursă de la alegeri (sfîrșitul lui noiembrie, începutul lui decembrie 2009) pînă la aplicarea chestionarului (începutul lui februarie) este suficient de mică, mai puțin de trei luni, iar evenimentul aflat în discuție suficient de important încît să nu se pună problema că oamenii ar fi uitat dacă au fost la vot sau cu cine au votat, cum ar fi fost cazul dacă am fi întrebat despre comportamente de vot mai vechi, bunăoară despre votul din 1991 sau 1996 sau chiar din 2000.

În consecință, diferențele care apar între ceea ce spun oamenii că au făcut (votat, în cazul de față) și ceea ce au făcut (votat) cu adevărat se pot pune doar pe seama unor declarații false, a unor minciuni ce se sprijină pe motivații bine definite. Aceste motivații țin predominant de nevoia oamenilor de a se prezenta într-o lumină bună, pozitivă, virtuoasă, dezirabilă în fața celorlalți, în cazul de față în fața operatorului de interviu, în cursul interacțiunii din timpul aplicării chestionarului.

Este vorba despre gestionarea imaginii proprii, despre stima de sine, despre managementul impresiei și al reputației. Despre omul ca actor pe scena socială, în care joacă un rol pe care și-l dorește a fi perceput pozitiv de către ceilalți. Despre om, care vrea să fie admirat și respectat. E vorba despre dezirabilitatea socială, despre încercarea de a ascunde acele comportamente pentru care crede că va fi sancționat negativ de ceilalți, cum ar fi lipsa participării la vot sau votul cu altcineva decît cel care a cîștigat.

S-a scris o întreagă teorie în acest sens, nu are rost să intrăm în amănunte. Erving Goffman, bunăoară, a fost unul dintre cei care au sistematizat teoretic acest tip de nevoie în The Presentation of Self in Everyday Life (1959).

Analiza agregată
Să ne întoarcem la sondajul nostru. Ne interesează să îi separăm pe cei care spun adevărul de cei care mint. Plecăm de la premiza – care trebuie validată de analiză – că cei mai mulți dintre cei care răspund în general la sondaje și, în particular, la întrebările de istorie de vot spun probabil adevărul. Unii, însă, mint. La nivel individual nu ne putem da seama cine minte și cine spune adevărul. Nu avem un aparat de citit gîndurile. Nu vom ști niciodată cine minte și cine spune adevărul.

La nivel agregat, însă, putem să identificăm volumele celor care mint, împinși de dezirabilitatea socială și de nevoia prezentării unei imagini virtuoase în fața celorlalți. E simplu: comparăm distribuțiile răspunsurilor din sondaj cu cele oficiale, de la Biroul Electoral Central.

Analiza acestor diferențe, a discrepanțelor dintre volumele totale ale celor care declară că au mers la vot și ale celor care știm că chiar au mers la vot, pentru că avem date oficiale în acest sens, este relevantă. Ea ne ajută să înțelegem mai bine comportamentul oamenilor, motivațiile acestora de a minți la sondaje și maniera în care aceste motivații influențează rezultatele sondajelor de opinie.

Ce observăm?


Turul 1. Declarații vs comportament propriu-zis
Fig. 1. Istoria de vot. Turul 1. Participarea declarată la vot


Fig. 2. Istoria de vot. Turul 1. Comportamentul declarat la vot


Tabelul 1. Turul 1. Comparația între declarațiile de istorie de vot și datele oficiale.
Procente valide (din cei care au declarat că au participat, respectiv au participat la vot)


Notă: Suma procentelor poate diferi uneori cu +/- 1 punct procentual față de totalul prezentat, datorită rotunjirii fără virgulă a valorilor. Acest comentariu este valabil și pentru restul tabelelor.

Înainte însă de a ne repezi să tragem concluzii (au spus mai puțini că au votat cu Geoană! la fel și în cazul lui Vadim…), trebuie să remarcăm că ne aflăm în fața unei capcane de validitate a comparației. Pentru a putea face o analiză validă, e nevoie să calculăm procentele de comportament de vot din aceeași bază de calcul, dintr-un univers comun, și anume din cel al întregii populații.

În cazul Tabelului 1, însă, distribuțiile de comportament de vot sunt calculate din sub-universuri diferite: pe de o parte, toți cei care au declarat că au mers la vot (73% din total populație), pe de altă parte cei care chiar au mers la vot (54% din total populație). Din acest motiv, coloana de conformism, ultima coloană, care calculează diferența dintre comportamentul declarat și cel real, este înșelătoare, pentru că facem astfel diferențe între procente calculate din volume diferite (73%, respectiv 53%). Scădem mere din șuruburi și riscăm să tragem concluzii greșite, cum din păcate uneori se întîmplă în analizele întîlnite prin presă.

Pentru a evita acest pericol și pentru a aduce distribuțiile de comportament la vot la un numitor comun, trebuie să înmulțim procentele de comportament cu cele de participare la vot (73%, respectiv 54%). Modificările pot fi observate în tabelul 2:

Tabelul 2. Turul 1. Comparația între declarațiile de istorie de vot și datele oficiale.
Procente din total populație (bază comună de calcul)


(*) Diferențe mici, nesemnificative statistic, în marja de eroare a sondajului

Acum putem să comparăm declarațiile cu comportamentul propriu-zis, pentru că sunt raportate din aceeași bază de calcul, cea a întregii populații cu drept de vot din România, și anume 18,293,277 votanți (pentru ușurință, vom aproxima la 18,3 milioane de votanți).

Mai mult, acum putem face și pasul următor, să trecem de la volume relative (procente) la volume absolute, la nr. persoane. Dacă înmulțim toate aceste procente din Tab. 2 cu 18,3 mil. de persoane, obținem următoarele volume absolute în privința comportamentului de vot declarat, respectiv real. Tot pentru ușurința lecturii, am rotunjit pînă la suta de mii, cu mențiunea că valorile asociate procentelor mici (max +/- 3%) sunt considerate nesemnificativ diferite de zero și marcate în consecință. Din cauza aceleiași rotunjiri apar ușoare diferențe de calcul.

Tabelul 3. Turul 1. Comparația între declarațiile de istorie de vot și datele oficiale.
Volume absolute (votanți)


(*) Diferențe mici, nesemnificativ diferite de zero


Turul 1. Concluzii
Ce observăm?

Pe de o parte, identificăm diferențe semnificative între comportamentul propriu-zis la vot (noiembrie 2009) și declarațiile ulterioare, influențate de rezultatul votului (cine a cîștigat, cine a pierdut). După cum spuneam mai sus, cînd vorbeam de motivația minciunii în sondaje, punem aceste diferențe pe seama conformismului, a presiunii sociale generată de interacțiunea respondent – operatorul de interviu. Această presiune generează la o parte din respondenți răspunsuri dezirabile, menite să nu afecteze negativ imaginea pe care ei doresc să o prezinte celorlalți.

Prima concluzie este cea referitoare la volumul celor care apelează la astfel de strategii. Numărul total al celor care oferă răspunsuri conformiste este de aprox. 20% din total populație cu drept de vot, i.e. aprox. 3,5 milioane de români.

Sunt mulți? Sunt puțini? Nu știu. Vă las pe Dvs. să judecați. 20% sunt, totuși, destul de mulți, oricum ai privi-o. Tot ce pot să spun este că, atît din experiența personală cît și din literatura de specialitate, știu că pe măsură ce evenimentul dezirabil (momentul votului) se îndepărtează în timp, afundîndu-se din ce în ce mai mult în trecut, în istorie, acesta își pierde din presiunea normativă, în consecință diferențele dintre declarații și comportament scăzînd.

O a doua concluzie puternică ce poate să fie trasă din această analiză comparativă este cea a structurii conformismului. Identificăm două tipuri semnificative de persoane ce sunt afectate de conformism în declararea comportamentului de vot.

a) Conformiștii generali, civici.
Aceștia sunt cei care se rușinează să recunoască faptul că nu au mers la vot și atunci răspund de manieră general-difuză, “Da, am fost la vot, dar nu spun cu cine am votat”. De fapt, ei nu au fost la vot, nu vor să recunoască asta, dar nici nu le vine să mintă pînă la capăt și să dea vreun nume de candidat cu care chipurile ar fi votat. Preferă să spună că a fost la vot, dar nu spune cu cine.

Ei reprezintă ponderea cea mai mare de conformiști, aprox. 2,4 mil. de români, care de fapt nu au mers la vot, dar se rușinează să recunoască. Ei nu sunt neapărat afectați de efectul de învingător (bandwagon effect, vezi mai jos). Singurul lucru care îi deranjează este să nu se afle cumva că nu au fost «în rîndul lumii » și, în consecință, mint doar la adresa participării, nu și la adresa celui cu care chipurile ar fi votat. Ei sunt mincinoșii virtuoși, ca să spunem așa.

b) Conformiștii de interes, de învingător.
Aceștia sunt cei care, conform cunoscutului fenomen de raliere în jurul învingătorului (bandwagon effect), declară că au votat cu cel care s-a dovedit că a cîștigat alegerile. Nici aceștia nu au mers la vot, însă aceștia vor neapărat să se știe că au votat cu cel care a ieșit. Ei vor ca alții să știe că au fost de partea învingătorului.

Aici avem de-a face cu două norme a căror încălcare le e jenă să o recunoască: atît participarea la vot, un act social puternic încărcat de conotații pozitive în discursul public (civism, responsabilitate, maturitate, implicare), dar și asocierea cu cel care a cîștigat alegerile. În privința celei de-a doua norme (votează cu învingătorul), motivația nu este neapărat doar una negativă, de evitare a sancțiunii, de jenă în privința încălcării normei, ci și una pozitivă, de intenție de cîștig, de interes. Dacă declară că a votat cu cîștigătorul poate crește în ochii interlocutorului, pentru că a ales bine. Sau poate inconștient este vorba de o gîndire de tip magic, de transfer al caracteristicilor învingătorului prin asociere cu acesta.

Acești conformiști de interes sunt aprox. 8% din populația adultă, adică aprox. 1,6 milioane de români.

O a treia concluzie care rezultă puternic este că oamenii nu găsesc nici un cîștig psihologic în a minți în favoarea sau, din contră, cum ne-am fi așteptat, în defavoarea celorlalți candidați. Diferențele dintre declarații și comportamentul propriu-zis de vot în cazul celorlalți candidați (Geoană, Antonescu, Vadim etc.) nu sunt semnificative, ele încadrîndu-se în marja de eroare (sub 3%). Cei care declară că au votat cu respectivii chiar au votat cu ei, modulo marja de eroare, în contra unei prejudecăți inițiale care ne-ar fi făcut să estimăm că, cel puțin în cazul unora dintre candidați, respondenții aveau suficiente motive de jenă sau de reținere pentru a nu declara că au votat cu învinșii.

Să vedem în ce măsură aceste concluzii privind turul 1 sunt întărite ori, dimpotrivă, invalidate de analiza răspunsurilor cu privire la comportamentul de vot în turul al doilea.


Turul 2. Declarații vs comportament propriu-zis
Fig. 3. Istoria de vot. Turul 2. Participarea declarată la vot


Fig. 4. Istoria de vot. Turul 2. Comportamentul declarat la vot


Tabelul 4. Turul 2. Comparația între declarațiile de istorie de vot și datele oficiale.
Procente valide (din cei care au declarat că au participat, respectiv au participat la vot)


Ca și în cazul turului 1, trebuie să evităm capcana de a face comparații plecînd de la baze de calcul diferite. În consecință, trebuie să calculăm procentele din total populație.

Tabelul 5. Turul 2. Comparația între declarațiile de istorie de vot și datele oficiale.
Procente din total populație (bază comună de calcul)


Pe baza acestor procente cu bază comună de calcul putem obține și distribuțiile în volume absolute, în număr de votanți.

Tabelul 6. Turul 2. Comparația între declarațiile de istorie de vot și datele oficiale.
Volume absolute (votanți)


Turul 2. Concluzii
Păstrînd structura analizei de la turul 1, observăm:

• În privința magnitudinii evenimentului, o ușoară scădere a conformismului față de turul 1, ce ține probabil și de participarea mai ridicată la care am fost martori în turul 2 (57%). Astfel, numărul celor care mint din conformism / dezirabilitate socială că au fost la vot la turul 2, cînd ei de fapt nu au fost, este de aprox, 2,5 milioane. În continuare un volum ridicat, reprezentînd aprox. 15% din populația cu drept de vot a României

• În privința structurii conformismului, concluziile trase în turul 1 sunt validate de turul 2. Observăm aceleași două categorii de conformism. Pe de o parte conformiștii civici, care mint că au fost la vot, dar refuză să mintă și cu cine ar fi votat. Aceștia reprezintă și în cazul turului al doilea majoritatea conformiștilor: 2,1 mil. Pe de altă parte, conformiștii de interes, cei din jurul învingătorului (în cazul de față Traian Băsescu), cei care cad sub incidența efectului bandwagon. Aceștia mint și că au fost la vot, și că au votat cu învingătorul și sunt ceva mai puțini decît conformiștii civici: 1,1 milioane persoane.

• În cele din urmă, dar nu lipsit de importanță, observăm că motivația de a nu declara că au votat cu învinsul (în cazul de față, Mircea Geoană) se dovedește a nu fi chiar atît de puternică. Există, într-adevăr, o ușoară diferență între declarații și comportamentul de vot, însă ea este la marginea marjei de eroare (-2.9%) și, în consecință, trebuie s-o tratăm drept efect neglijabil.


Concluzii
Tabelul 7. Tipuri de conformism identificate


Magnitudinile și structurile de conformism identificate pe parcursul acestei analize se dovedesc a fi bine definite.

Undeva în jur de 15%-20% din populația cu drept de vot declară, la scurt timp după desfășurarea alegerilor, că au participat la vot.

Dintre aceștia, predominanți sunt cei care pentru a nu-și afecta imaginea (saving face, cum ar spune chinezul), mint că au fost la vot, însă nu merg cu minciuna pînă la capăt: conformiștii civici.

Mai sunt și dintre cei care merg cu minciuna mai departe și se dau a fi în tabăra învingătorului. Aceștia sunt conformiștii de interes, de tip bandwagon. Raportul dintre conformiștii de primul tip, cei civici și cei de-al doilea tip, cei de interes, este de aproximativ 2 : 1.

O a treia categorie de conformiști postulată, cei de rușine, care presupunem noi că ar fi reticenți în a recunoaște votul pe care l-au dat celor învinși, s-a dovedit a nu fi semnificativă, cel puțin în urma acestui sondaj.

Este evident că aceste rezultate și concluzii trebuie întărite și validate prin intermediul altor cercetări, atît la nivel de alte institute, cît și la nivel de alte momente de tip față de cel al desfășurării alegerilor.

Rezultatele obținute ne ajută să înțelegem mărimea și structura celor care din varii motive motive ce trebuie să înțelegem că prezintă consistență intern-psihologică – aleg să declare în cazul sondajelor altceva decît ce au făcut cu adevărat. De altminteri, aceste rezultate nici nu ar trebui să fie surprinzătoare, ele fiind întîlnite de mult timp în practica cercetării opiniei publice electorale atît în România, cît și în alte societăți, cunoscute sub numele de efectul bandwagon.

Ce este de folosit din toată această analiză e nevoia de a înțelege și mai ales și mai ales de a ține cont de faptul că cei care răspund la întrebările sondajelor sunt persoane vii, în carne și oase, cu trăirile lor, cu orgoliile lor, cu schemele lor de optimizare a imaginii prezentate în societate.

Pe de o parte, aceasta ne va face să înțelegem mai bine atît motivațiile lor de interacțiune în cadrul participării la sondajele de opinie, cît și, implicit, limitările acestui tip de cercetare. Pe de altă parte, sper să ne ajute să discutăm despre și să evaluăm sondajele de opinie de o manieră mai puțin agresivă, mai puțin catastrofic-conspirațională.

Din păcate, retorica din spațiul public la adresa sondajelor este în momentul de față saturată de astfel de atitudini la adresa sondajelor de opinie. Sper din tot sufletul ca acest material să-i ajute pe cei implicați discursiv și decizional în dihonia sondajelor să le înțeleagă mai bine cum se fac, cu cine se fac și care sunt motivațiile celor care participă la ele.